REVISTA MEA DIN 27 OCTOMBRIE/ 1. B.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 27 OCTOMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese-

·         939: Æthelstan, rege englez

·         1312: Ioan al II-lea (supranumit cel Pașnic) (n. 27 septembrie 1275 – d. 27 octombrie 1312, Tervuren), a fost duce de Brabant, de Lothier și de Limburg de la 1294 până la moarte.

El era fiul ducelui Ioan I de Brabant cu Margareta de Flandra, fiică a lui Guy de Dampierre, conte de Flandra. Ioan a succedat tatălui său în 1294.^[1]

Pe parcursul domniei sale, Brabant a continuat să sprijine o coaliție menită să stăvilească expansiunea Franței. El a încercat să cucerească sudul Olandei de la contele pro-francez Ioan al II-lea de Olanda și Hainaut, însă încercarea sa nu a reușit. Ioan, care suferea de piatră la rinichi și își dorea ca ducatul său să treacă în mod pașnic în mâinile fiului său, a semnat în 1312 celebra chartă de la Kortenberg.

După moartea sa din 1312,^[2] Ioan a fost înmormântat în catedrala Sfinților Mihail și Gudula din Bruxelles.

În 8 iulie 1290, Ioan s-a căsătorit cu Margareta Plantagenet în Catedrala Westminster din Londra.^[3][4][5][6] Margareta era fiica regelui Eduard I al Angliei cu prima soție a acestuia Eleonora de Castilia. Din această căsătorie a rezultat un singur copil:

• Ioan,^[7] care a succedat în Ducatul de Brabant.

Ioan al II-lea a mai avut câțiva copii nelegitimi:

• Jan van Corsselaer, devenit ulterior senior de Witthem, Wailwilre, Machelen, la Rochette and Colonster.^[8]
• Jan van Wyvliet, senior de Blaesveld și Kuyc; căsătorit cu Margareta Pipenpoy.^[9]
• Jan Cordeken, legitimat ulterior de împăratul Ludovic de Bavaria și devenit senior de Glymes.^[10]
• Jan Magermann, căsătorit cu Adelisa d'Elsies.

·         1331: Abu al-Fida, istoric și geograf arab (n. 1273)

·         1430: A murit Vitautas cel mare (Vitautas Vitovt), marele voievod lituanian, cumnatul domnitorului Tarii Moldovei Alexandru cel Bun,  era casatorit cu Rimgaila, sora lui Vitautas Vitovt. A  fost unul dintre cei mai renumiti conducatori ai  Lituaniei medievale. Vytautas a  domnit intre anii 1392-1430. (nascut cca.1350). În Lituania, Vytautas este venerat ca erou naţional de lituanieni şi a fost o figură importantă în timpul procesului de renaştere naţională  din secolul al 19-lea. Vytautas este cel mai raspndit nume de  bărbat în Lituania.

·         1439: Albert al II-lea (n. 10 august 1397, Viena - d. 27 octombrie 1439 în apropiere de Esztergom) a fost fiul ducelui Albert al IV-lea de Habsburg (duce de Austria) și al Ioanei de Bavaria. Albert a fost la rândul său duce de Austria din 1404 până în 1439, sub numele de Albert al V-lea de Habsburg. În 1421, s-a căsătorit cu Elisabetha de Luxemburg (1409-1442), fiica împăratului Sigismund de Luxemburg. A devenit rege al Boemiei și al Ungariei pe 9 noiembrie 1437, sub numele de Albert I, și apoi rege al romanilor (rex romanorum) din 1438 până la moartea sa, ca moștenitor de drept al acestui titlu.

Din căsătoria sa cu Elisabeta de Luxemburg, a avut trei copii:

• Ladislau Postumul (1440-1457), duce al Austriei, rege al Boemiei și rege al Ungariei,
• Ana de Austria, (1432-1462), soția lui Wilhelm al III-lea, Duce de Saxonia, care mai apoi a devenit și Duce de Luxembourg,
• Elisabeta (1438-1505), soția regelui polonez Cazimir al IV-lea, al cărei fiu - Vladislav - a devenit mai apoi rege al Boemiei și al Ungariei.

Albert al II-lea

Părinți Albert IV, Duke of Austria[*] Joanna Sophia of Bavaria[*]  Frați și surori Margarete of Austria[*]  Căsătorit cu Elisabeta de Boemia Copii Ladislau al V-lea al Boemiei Ana de Austria Elisabeta de Austria Rege al Ungariei și al Croației Domnie 18 decembrie 1437 – 27 octombrie 1439 Încoronare 1 ianuarie 1438, Székesfehérvár Predecesor Sigismund de Luxemburg Succesor Władysław I Rege al Boemiei Domnie 6 mai 1438 – 27 octombrie 1439 Încoronare 29 iunie 1438, Praga Predecesor Sigismund de Luxemburg Succesor Ladislau V Rege al Romanilor Domnie 18 martie 1438 – 27 octombrie 1439 Încoronare 31 mai 1438, Aachen Predecesor Sigismund de Luxemburg Succesor Frederic III Duce de Austria Domnie 14 septembrie 1404 – 27 octombrie 1439 Predecesor Albert IV Succesor Ladislau V

·         1505: Ivan al III-lea cel Mare (rusă Иван III Васильевич; n. 22 ianuarie 1440; d. 27 octombrie 1505) a fost din 1462 până în 1503 suveran a întregii Rusii.

Este menționat în documente din anul 1450 ca mare cneaz, coregent al tatălui său. A fost un om de stat remarcabil, cu aptitudini politice și diplomatice ieșite din comun. În timpul cârmuirii acestuia s-a definitivat formarea nucleului teritorial al statului Rus centralizat, fiind alipite statului Rus cnezatele Iaroslavl (1463), Rostov (1474), Republica feudală Novgorod (1478), Marele cnezat Tver, precum și pământurile Veatcăi (1489) și o mare parte a pământurilor Riazan. Rusia și-a amplificat influența asupra Pskovului și asupra marelui cnezat Riazan. După războaiele din anii 1487-1494 și 1500-1503 cu marele cnezat Lituanian, Ivan al III-lea a alipit către Moscova o serie de pământuri slave de la est de Moscova: Сernigov, Novgorod-Severskii^[1], Gomel, Briansk și altele. După războiul din 1501-1503 ordinul Livonian a fost supus plății unui bir pentru orașul Iuriev. În anii 1460-1480 Ivan al III-lea a luptat cu succes împotriva hanatului Kazan, care a trecut sub influența crescândă politică a Rusiei. În timpul guvernării lui Ivan al III-lea începe să se formeze aparatul puterii centrale, prin Ordine și a fost alcătuit codul judiciar Sudebnik 1497. Pătura nobiliară (dvorenii) a căpătat o importanță politică tot mai mare. Ivan al III-lea a luptat cu separatismul cnejilor locali, inclusiv cu cel al fraților săi Boris Voloțkii ^[2] și Andrei cel Mare ^[3] în anii 1480-1490, limitând considerabil drepturile suverane ale acestora. Către sfârșitul cârmuirii lui Ivan al III-lea, au fost lichidate multe cnezate locale mici (udeluri). Una dintre realizările cele mai importante ale domniei lui Ivan al III-lea a fost scuturarea jugului tătaro-mongol. Sub influența maselor populare Ivan a fost nevoit să organizeze apărarea sigură contra invaziilor lui Ahmat (Apărarea de la Ugor 1480 ^[4]). În timpul guvernării lui Ivan al III-lea a sporit considerabil autoritatea internațională a statului rus, au fost stabilite relații diplomatice cu Papa de la Roma, Imperiul german, Ungaria, Moldova, Turcia, Iranul, Crimeea. În timpul lui Ivan al III-lea s-a profilat pe deplin titlul de cneaz al „întregii Rusii” (în unele documente, este numit chiar „Țar”). Soția lui Ivan cel Tânăr, fiul lui Ivan al III-lea, a fost Elena, fiica domnului Moldovei, Ștefan cel Mare(1457-1504). Cea de a doua soție a fost Zoe (Sofia) Paleolog, descendentă din ultimul împărat bizantin. În anii guvernării lui Ivan al III-lea s-au realizat construcții imense la Moscova (Kremlinul și Palatul de Granit), Kolomna, Tula și Ivangorod

Ivan al III-lea cel Mare

Părinți Vasili al II-lea al Moscovei Maria of Borovsk[*]  Frați și surori Anna of Ryazan[*] Andrey Bolshoy[*] Q4065817[*] Boris Vasilyevich of Volotsk[*] Q4534853[*]  Căsătorit cu Maria de Tver Sofia Paleolog Copii Ivan Ivanovici Vasili Ivanovici Iuri Ivanovici Dmitri Ivanovici Simeon Ivanovici Andrei Ivanovici Elena Ivanovna Feodosia Ivanovna Eudokia Ivanovna

* 1548: Jan Dantiscus (în pl. Jan Dantyszek; n. 1 noiembrie 1485, Gdańsk - d. 27 octombrie 1548, Lidzbark Warmiński) a fost un om de stat al Regatului Poloniei, explorator polonez, diplomat, prim ambasador din istora diplomației polone, secretar al Regelui Sigismund I și unul dintre cei mai cunoscuți poeți ai Renașterii.

S-a născut la Danzig, fiu al unui fabricant de bere pe nume Johann von Hoefen. La curtea regală de la Cracovia se afla de la vârsta de 15 ani. În 1503 apare în secretariatul cancelarului Jan Łaski, iar în anul următor îl regăsim la cancelaria regală, în calitate de specialist în afaceri externe cu Prusia. În 1504-1505 a reprezentat curtea regală la congresele Prusiei Regale. Beneficiind de ajutorului regal a călătorit prin Danemarca, Germania, Italia și de acolo în Palestina și Arabia.

În 1522-1523 a fost în Anglia, apoi - Sfântul Imperiu Roman, unde a discutat acțiunile privind respectarea Ordinului Teuton. Dantyszek a părăsit Cracovia in căutarea lui Carol al V-lea, la 15 martie 1524. Aceasta a fost a treia misiune a sa în slujba împăratului. Pe 3 decembrie a îngenuncheat în fața impăratului la Madrid. După aceea, împăratul l-a ținut permanent în preajmă. În 1526, iubita lui Dantyszek, Izabela del Gada, a născut o fetiță, Juanita. Dantyszek s-a întors la Cracovia în iulie 1532, retrăgându-se mai târziu la scaunul său episcopal de Heilsberg.

S-a bucurat de scaunul de episcop la Chełmno (1533—1537), iar din 1537 până în 1548, și de cel de episcop al Warmiei.

A fost prieten cu mulți oameni de seamă ai epocii, printre care și: Hernán Cortés, Martin Luther, Erasmus, Nicolaus Copernic.

Jan Dantyszek

LUCRĂRI SELECTATE

• De virtutis et fortunate differentia somnium, Kraków 1510, drukarnia J. Haller
• Epithalamium in nuptiis... Sigismundi... ac Barbarae, Kraków 1512, drukarnia J. Haller, przedr. Acta Tomiciana, t. 2, 1852, s. 30-38; przekł. polski J. Harhala, przedr. M. Plezia: „Najstarsza poezja polsko-łacińska (do połowy XVI wieku)”, Wrocław 1952, Biblioteka Narodowa seria I, poz. 141
• In laudem Pauli Crosnensis Rutheni, wyd. w: Paweł z Krosna Epithalamion... Sigismundi regis Poloniae nobilissimaeque Barbarae, Kraków 1512
• Carmen extemporarium de victoria insigni ex Moschis, Kraków 1514, drukarnia F. Ungler
• De profectione Sigismundi I in Hungariam, wyd. w diariuszu R. Bartolina z Perugii pt. Odeporicon id est itinerarium..., Wiedeń 1515, drukarnia H. Wietor (wyd. osobne, Kraków 1516, drukarnia F. Ungler)
• Elegia amatoria (tzw. elegia „Ad Grinaeam”), powst. 1517, wyd. Kraków 1518, drukarnia J. Haller (przekł. polski: L. Siemieński Czas. Dodatek Miesięczny, 1857, t. 7, s. 721-725)
• Ad Magnificum Dominum Sigismundum de Erberstain... soteria, Kraków 1518, drukarnia J. Haller
• Epithalamium reginae Bonae, powst. prawdopodobnie 1518, rękopis Biblioteka Czartoryskich, nr 33, s. 407-426
• Nostrorum temporum calamitatibus silva, Bononia 1530, drukarnia J. B. Phaelius (wyd. nast.: Kraków 1530, Kolonia 1530, Antwerpia 1530), wyd. Z. Celichowski, Poznań 1902
• Victoria Sereniss. Poloniae Regis contra voyevodam Muldaviae... 22 Augusti parta 1531, Lowanium 1531, przedr. w zbiorach, zob. Estr. XV, 38 (przekł. francuski: Paryż 1531)
• Vita Joannis de Curiis Dantisci, z autografu wyd. J. E. Schmied (D. F. Rhete?), Gdańsk 1693, przedr. pt. „...vita quam ipse paulo ante mortem hoc carmine posteris reliquit”, Preussische Lieferung, t. 1, Lipsk 1775, s. 705-715

Jan Dantiscus

·         1553: La Geneva, este ars pe rug din ordinul lui Jean Calvin, fiind acuzat de erezie, teologul şi medicul spaniol Miguel Servet. Miguel Servet (n. 29 septembrie 1511, Villanueva de Sijena, Aragon – d. 27 octombrie 1553, Geneva), născut Miguel Serveto, cunoscut și ca Miguel de Villanueva, teolog, medic și umanist. Interesele sale cuprindeau numeroase științe: astronomia și meteorologia, geografia, jurisprudența, studiile biblice, matematica, anatomia și medicina. În medicină, Michel Servet a fost descoperitorul circulației pulmonare (mica circulație).

·         1597: Alfonso II d'Este (22 noiembrie 1533 – 27 octombrie 1597) a fost Duce de Ferrara din 1559 până în 1597. A fost membru al Casei de Este.

A fost fiul cel mare al lui Ercole II d'Este și a Renée de Franța, fiica regelui Ludovic al XII-lea al Franței și a Annei de Bretania.

Ca tânăr a luptat în serviciul regelui Henric al II-lea al Franței, luptând împotriva habsburgilor. Curând după ascensiunea sa la tron, a fost obligat de Papa Pius al IV-lea s-o trimită înapoi în Franța pe mama sa, din cauza credinței sale calviniste.

În 1583 s-a aliat cu împăratul Rudolf II în război împotriva turcilor, în Ungaria.

Alfonso s-a căsătorit de trei ori:

• La 3 iulie 1558, Alfonso s-a căsătorit cu Lucrezia di Cosimo de' Medici, o fiică a lui Cosimo I de' Medici, Mare Duce de Toscana și a Eleonorei di Toledo. Ea a murit doi ani mai târziu.
• La 5 decembrie 1565, Alfonso s-a căsătorit cu Barbara de Austria (1539-1572), a opta fiică a împăratului Ferdinand I și a Annei de Boemia și Ungaria.
• La 24 februarie 1579, Alfonso s-a căsătorit cu Margherita Gonzaga (1564-1618). Ea a fost fiica cea mare a lui William I, Duce de Mantua și a Eleonorei de Austria. Margherita a fost nepoata celei de-a doua soții, Barbara.

Nu a avut copii.

Alfonso II d'Este

Duce de Ferrara, Modena și Reggio

Alfonso II d'Este de Girolamo da Carpi Părinți Ercole II d'Este, Duke of Ferrara[*] Renée a Franței  Frați și surori Luigi d'Este[*] Anna d'Este Eleonora d'Este[*] Lucrezia d'Este[*]  Căsătorit cu Lucrezia di Cosimo de' Medici Barbara de Austria Margherita Gonzaga

·         1613: Gabriel Báthory (în maghiară Gábor Báthory) (n. 15 august 1589, Oradea – d. 27 octombrie 1613, Oradea) a fost principe al Transilvaniei între 1608-1613, ultimul principe din familia Báthory.

Blazonul nobiliar al familiei Báthory, din spiţa Gutkeled

Blazonul lui Gabriel Báthory, 1609

Timpul domniei sale a fost caracterizat de instabilitate permanentă. Prin modul său agresiv de guvernare și atitudinea sa imorală și-a făcut mulți dușmani în rândul nobilimii ardelene. Odată cu ocuparea orașului liber Sibiu și-a atras și împotrivirea națiunii săsești. Din cauza războaielor pornite împotriva Țării Românești a stârnit mânia Porții Otomane.

Gabriel Bethlen l-a susținut la început și l-a ajutat în obținerea domniei. Văzând însă caracterul lui Gabriel Báthory și influența sa negativă asupra țării, Gabriel Bethlen a pornit cu ajutor turc și român împotriva lui Gabriel Báthory. Pentru a-și salva tronul, Gabriel Báthory a fost gata să predea Oradea turcilor, dar a fost asasinat chiar de proprii săi soldați

Părinți	István Báthory de Somlyó (1553-1601), Zuszsanna Bebek,baroneasă de Pelsőcz (atunci Regatul Ungariei, azi Plešivec în Slovacia)(d.1595); de la 12 ani - tată adoptiv: Ștefan Báthory de Ecsed, jude suprem
Frați și surori	7, între care Anna Báthory
Căsătorit cu	Anna Horváth din Palocsa (azi Plaveč, în Slovacia)
Copii	nu a avut

·         1675: Gilles Personne de Roberval, matematician francez (n. 1602)

·         1845: Jean Peltier, fizician francez (n. 1785)

·         1867 - A murit John Wrottesley, astronom britanic, a publicat „Catalogue Of The RA Of 1318 Stars”. A fost unul dintre membrii fondatori ai Societăţii Regale de Astronomie (n.05.08.1798).
* 1895: Ioan C. Agarici (n. 1825, Valea lui Bosie, comuna Stroiești, județul Fălciu (azi Vaslui) – d. 27 septembrie 1895, Roman) a fost un om politic, primul primar al orașului Roman.

Ioan C. Agarici s-a născut în familia lui Constantin Agarici și Ecaterina, născută Gherghel^[1]. La majorat, anii 1845, Ioan C. Agarici se stabilește în orașul Roman^[1][2]. În anul 1858 a fost numit membru de ședință la Tribunalul Roman^[1][2]. În anul 1864, când s-a introdus noua lege comunală, din inițiativa lui Alexandru Ioan Cuza și Mihail Kogălniceanu, Ioan Agarici a fost ales cel dintâi primar al urbei Roman^[1][2]. În anul 1867 a fost ales deputat^[1][2], făcând parte din Adunarea Națională până în anul 1879^[1], apoi în Camera de Revizuire din anul 1879 până în 1883^[1][2]. A fost membru al Partidului Liberal^[1], iar în Cameră unul din membrii marcanți, ulterior fiind ales în demnitatea de vicepreședinte al Camerei sub I. C. Brătianu^[1][2].

A lăsat prin testament Academiei Române bani și casele sale din Moara Grecilor, jud. Vaslui pentru întemeierea unei școli de agricultură ce va purta numele de „Școala Ioan Costache Agarici” din Moara Grecilor^[1][2]. Cursurile școlii s-au deschis la 1 septembrie 1899 și a funcționat cu 30 de elevi, fii de țărani, admiși prin concurs^[1]. Această școală de elită avea să fie condusă mulți ani de eminentul inginer agronom Gh. Cotea și a fost vizitată, la 14 iunie 1915 de A.S. Regală Principele Carol^[1][2]. Comunitatea evreiască din Roman consemnează faptul că în timpul cât acesta a fost primar au fost construite un templu și o școală iudaică în această urbe

* 1897: Gheorghe Chițu (n. 24 august 1828, Oboga, Oboga, Olt, România – d. 27 octombrie 1897, Mirila, Bobicești, Olt, România) a fost un om politic și publicist român din secolul al XIX-lea, membru fondator al Partidului Național Liberal din România, la 24 mai 1875.

A fost membru al guvernelor: Manolache Costache Epureanu (2), Ion C. Brătianu (1) și Ion C. Brătianu (4), ocupând varii portofolii.

A fost ministru de finanțe al României între anii 1881-1882 și primul primar al Craiovei între anii 1862-1864^[1] și membru titular al Academiei Române.^[2]

Ca Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, liberalul Gheorghe Chițu este cel care îl destituie la 3 iunie 1876 pe Mihai Eminescu din funcția de revizor școlar, înlocuindu-l cu Al. Dârzău, directorul Școlii Trei Ierarhi.

Tot el, la 16 iulie 1876, îi trimite prim-procurorului din Iași o petiție prin care solicită chemarea lui Mihai Eminescu în judecată ca urmare a raportului lui Dimitrie Petrino.

De amintit totuși că Gheorghe Chițu este cel care îl reintegrează în octombrie 1884 pe Titu Maiorescu la Universitatea din București. Aceasta după actul ministrului de instrucție din 1871-1874, generalul Tell, prin care se considerau demisionați de la catedră profesorii universitari din Iași care erau în același timp deputați și luau parte la ședințele Camerei.

Un bulevard din Craiova îi poartă în prezent numele.

Gheorghe Chițu

·         1897: Prințesa Mary Adelaide Wilhelmina Elizabeth de Cambridge (27 noiembrie 1833 – 27 octombrie 1897) a fost membră a familiei regale britanice, nepoata regelui George al III-lea. Prin căsătoria cu Francisc, Duce de Teck a deținut titlul de Ducesă de Teck.

Mary Adelaide a fost mama reginei Mary, soția regelui George al V-lea.

Prințesa Mary Adelaide

Ducesă de Teck

Mary Adelaide în 1897 Părinți Adolphus, Duce de Cambridge Prințesa Augusta de Hesse-Cassel  Frați și surori Prințul George, Duce de Cambridge Prințesa Augusta de Cambridge  Căsătorită cu Francisc, Duce de Teck Copii Mary, regină a Regatului Unit Adolphus, Marchiz de Cambridge Prințul Francis Alexander, Conte de Athlone

·         1914: Prințul Maurice de Battenberg (Maurice Victor Donald; 3 octombrie 1891 – 27 octombrie 1914) a fost membru al Casei de Battenberg și al familiei regale britanice extinse, cel mai mic nepot al reginei Victoria. Toată viața sa a fost cunoscut sub titlul de Prințul Maurice de Battenberg și a murit înainte ca familia regală britanică să renunțe la titlurile germane în timpul Primului Război Mondial și să-și schimbe numele în Mountbatten.

Maurice a urmat prestigiosul colegiu Wellington. Tânărul prinț a servit în Primul Război Mondial ca locotenent și a fost ucis în misiune la Ypres Salient în 1914 la vârsta de 23 de ani.

Prințul Maurice

Părinți Prințul Henric de Battenberg Prințesa Beatrice a Regatului Unit  Frați și surori Victoria Eugenie de Battenberg Alexander Mountbatten, Marchiz de Carisbrooke Lord Leopold Mountbatten

·         1936 - A murit Bogdan Amaru, prozator, dramaturg şi eseist (n.06.04.1907).

·         1938 - A murit Alma Gluck (Reba Fiersohn), cântăreaţă americană de origine română (n.11.05.1884).

·         1954: Franco Alfano, compozitor italian (n. 1875)
* 1958: Gustav Arthur Gräser (n. 16 februarie 1879, Brașov – d. 27 octombrie 1958, München) a fost un artist și activist pacifist german, de origine sas transilvănean, care a dus o viață excentrică, promovând anarhismul și întemeierea unei societăți utopice. Împreună cu fratele său, Karl Gräser (1875–1920), a fondat așezarea Monte Verità din Ascona în Elveția. Un alt frate al său a fost pictorul Ernst H. Graeser.

Opera publicată a lui Gusto Gräser, care conține filozofie, poezie, maxime și meditații, alături de lucrări de pictură și sculptură, cuprinde,^[2]

• 1902 -- Efeublätte, Gedichte, Viena;
• 1912 -- Ein Freund ist da – mach auf!, Flugschrift, Berlin;
• 1918 -- Winke zur Genesung unsres Lebens. Sprüche und Gedichte, Ascona;
• 1925 -- Zeichen des Kommenden, Sieben Steindrucke mit Textblättern, Dresden;
• 1926 -- Notwendwerk. Zeichnungen und Gedichte, Steindruckmappe, Dresden;
• 1930 -- Bucheckern, Eine Druckschrift, Berlin;
• 1930 -- Wortfeuerzeug, Sprüche und Gedichte, Berlin;
• 2008 -- Tao. Das heilende Geheimnis, Büchse der Pandora, Wetzlar und Umbruch-Verlag, Recklinghausen;
• 2000 -- AllBeDeut. Unsere Sprachlaute – heimliche Schlüssel zum Aufschluss unsrer Welt, Deutsches Monte Verità Archiv Freudenstein;
• 2006 -- Gedichte des Wanderers, Herausgegeben von Frank Milautzcki, Verlag im Proberaum 3, Klingenberg;
• 2007 și 2009 -- Erdsternzeit. Eine Auswahl aus dem Spätwerk, Herausgegeben von Hermann Müller, Umbruch-Verlag, Recklinghausen;
• Der Liebe Macht, Ölgemälde im Museum Casa Anatta auf dem Monte Verità, Ascona.

Film

• Der Eremit vom Monte Verità. Gusto Gräser – Naturmensch und Philosoph, film documentar, Elveția, 2006, 50 minute, scenariu și regie, Christoph Kühn, produs de Schweizer Fernsehen, prima difuzare la 31 iulie 2006^[3]
• Colomer, Henry -- Monte Verità, film documentar, Arte, prima difuzare 10 decembrie 1997;
• Alfio di Paoli și Teo Buvoli -- Il monte di Hetty, film documentar despre Monte Verità și Gusto Gräser, prima difuzare la 2 noiembrie 2009.

* 1963: Berthold Friedrich Wilhelm Ernst August Heinrich Karl, Margraf de Baden (24 februarie 1906 – 27 octombrie 1963) a fost singurul fiu al Prințului Maximilian de Baden și a Prințesei Marie Louise de Hanovra. Din 1929 până la moartea sa, el a fost șeful Casei de Zähringen, care a domnit asupra Marelui Ducat de Baden până în 1918

La 17 august 1931, la Baden-Baden, s-a căsătorit cu Prințesa Theodora a Greciei și Danemarcei, fiica Prințului Andrei al Greciei și Danemarcei și a Prințesei Alice de Battenberg. Prin căsătorie a devenit cumnat al Prințului Filip, Duce de Edinburgh. Soția lui îi era verișoară de gradul doi prin Christian al IX-lea al Danemarcei. Ei au avut trei copii:^[1]

• Prințesa Margarita Alice Thyra Viktoria Marie Louise Scholastica de Baden (14 iulie 1932 - 15 ianuarie 2013), s-a căsătorit civil la Salem la 5 iunie 1957 și religios la 6 iunie 1957 cu Prințul Tomislav al Iugoslaviei; au avut copii și au divorțat în 1981.
• Prințul Max Andreas Friedrich Gustav Ernst August Bernhard de Baden (n. 3 iulie 1933), s-a căsătorit civil la 23 septembrie 1966 la Salem și religios la 30 septembrie 1966 la castelul Persenbeug, Austria, cu Arhiducesa Valerie de Austria; au patru copii.
• Prințul Ludwig Wilhelm Georg Ernst Christoph de Baden (n. 16 martie 1937), s-a căsătorit civil la Salem la 21 septembrie 1967 și religios la Wald, Austria, la 21 octombrie 1967 cu Prințesa Anna Maria (Marianne) Henrietta Eleonora Gobertina de Auersperg-Breunner (n. 1943), și au trei copii:
• Prințesa Sophie Thyra Josephine Georgine Henriette de Baden (n. 8 iulie 1975)
• Prințul Berthold Ernst-August Emich Rainer de Baden (n. 8 octombrie 1976)
• Prințesa Aglaë Margarete Tatiana Mary de Baden (n. 3 martie 1981)

Berthold de Baden

Margraf de Baden

Prințul Berthold împreună cu părinții și sora sa Părinți Prințul Maximilian de Baden Prințesa Marie Louise de Hanovra  Frați și surori Princess Marie Alexandra of Baden[*]  Căsătorit cu Prințesa Theodora a Greciei și Danemarcei Copii Prințesa Margarita Maximilian, Margraf de Baden Prințul Ludwig Wilhelm

* 1964: Rudolph Maté, născut Rudolf Mayer (21 ianuarie 1898, Cracovia – 27 octombrie 1964, Beverly Hills), a fost un prolific regizor și producător de film european și american. A lucrat ca director de imagine și cameraman în Ungaria, Austria, Germania, Franța și Regatul Unit înainte de a se muta la Hollywood la mijlocul anilor 1930.

S-a născut la Cracovia, azi în Polonia, într-o familie de evrei. Maté a intrat în industria cinematografică după ce absolvit Universitatea din Budapesta. A început să lucreze ca operator asistent de imagine în Ungaria și mai târziu de-a lungul Europei, uneori împreună cu colegul său Karl Freund. Maté a lucrat la câteva filme ale lui Carl Th. Dreyer cum ar fi The Passion of Joan of Arc (1928) sau Vampyr (1932).

Maté a lucrat ca director de imagine la unele filme hollywoodiene la mijlocul anilor 1930, cum ar fi Dodsworth (1936), Our Relations (1936, cu Stan și Bran) și Stella Dallas (1937). A fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cea mai bună imagine cinci ani consecutivi, pentru filmul lui Alfred Hitchcock - Foreign Correspondent (1940), al lui Alexander Korda - That Hamilton Woman (1941), al lui Sam Wood - The Pride of the Yankees (1942), al lui Zoltan Korda - Sahara (1943) și al lui Charles Vidor - Cover Girl (1944).

În 1947, a debutat ca regizor cu It Had to Be You, urmând să regizeze alte filme cum ar fi filmul noir D.O.A. (1950), No Sad Songs for Me (1950), When Worlds Collide (1951) și filmul epic The 300 Spartans (1962).

A murit din cauza unui infarct miocardic la 27 octombrie 1964, în Hollywood, la vârsta de 66 de ani.

Filmografie:

Ca regizor

• It Had to Be You (1947)
• The Dark Past (1948)
• No Sad Songs for Me (1950)
• D.O.A. (1950)
• Union Station (1950)
• Branded (1950)
• The Prince Who Was a Thief (1951)
• Când lumile se ciocnesc (1951) - When Worlds Collide
• The Green Glove (1952)
• Sally and Saint Anne (1952)
• Paula (1952)
• The Mississippi Gambler (1953)
• Second Chance (1953)
• Forbidden (1953)
• The Black Shield of Falworth (1954)
• Siege at Red River (1954)
• Înfrângerea lui L. Wilkison (1955) - The Violent Men
• The Far Horizons (1955)
• The Rawhide Years (1955)
• Miracle in the Rain (1956)
• Port Afrique (1956)
• Three Violent People (1957)
• The Deep Six (1958)
• For the First Time (1959)
• Revak the Rebel (1960)
• The 300 Spartans (1962)
• Seven Seas to Calais (1962)
• Aliki (1963)

Ca producător

• The Return of October (1948)
• The 300 Spartans (1962)
• Aliki (1963)

Ca director de imagine

• Kutató Sámuel (1919)
• Alpentragödie (1920)
• Das Gänsemädchen (1920)
• Lucifer (1921)
• Der geistliche Tod (1921)
• Parema - Das Wesen aus der Sternenwelt (1922)
• Eine mystische Straßenreklame (1922)
• Dunkle Gassen (1923)
• Das verlorene Ich (1923)
• The Merchant of Venice (1923)
• Michael (1924)
• Peter the Pirate (1925)
• Unter Ausschluß der Öffentlichkeit (1927)
• Die Hochstaplerin (1927)
• Infantrist Wamperls dreijähriges Pech (1927)
• The Passion of Joan of Arc (1928)
• Franz Schubert und seine Zeit (1928)
• Die Bauernprinzessin (1928)
• Der Lohn der guten Tat (1928)
• Miss Europe (1930)
• Le monsieur de minuit (1931)
• Vampyr (1932)
• Monsieur Albert (1932)
• La couturière de Luneville (1932)
• Lily Christine (1932)
• Insult (1932)
• Aren't We All? (1932)
• The Merry Monarch (1933)
• Die Abenteuer des Königs Pausole (1933)
• Les aventures du roi Pausole (1933)
• Une femme au volant (1933)
• Dans les rues (1933)
• Paprika (1933)
• The Last Billionaire (1934)
• Liliom (1934)
• Nada más que una mujer (1934) (versiunea în spaniolă aPursued)
• Dante's Inferno (1935)
• Dressed to Thrill (1935)
• Metropolitan (1935)
• Navy Wife (1935)
• Professional Soldier (1935)
• Charlie Chan's Secret (1936)
• Dodsworth (1936)
• A Message to Garcia (1936)
• Our Relations (1936)
• Come and Get It (1936)
• Outcast (1937)
• Stella Dallas (1937)
• The Adventures of Marco Polo (1938)
• Blockade (1938)
• Youth Takes a Fling (1938)
• Trade Winds (1938)
• Love Affair (1939)
• The Real Glory (1939)
• My Favorite Wife (1940)
• Foreign Correspondent (1940)
• The Westerner (1940)
• Seven Sinners (1940)
• That Hamilton Woman (1941)
• The Flame of New Orleans (1941)
• It Started with Eve (1941)
• To Be or Not to Be (1942)
• The Pride of the Yankees (1942)
• They Got Me Covered (1943)
• Sahara (1943)
• Address Unknown (1944)
• Cover Girl (1944)
• Tonight and Every Night (1945)
• Over 21 (1945)
• Gilda (1946)
• Down to Earth (1947)
• It Had to Be You (1947)
• The Lady from Shanghai (1947) (nemenționat)

* 1968: Lise (Elise) Meitner, (n. 7 noiembrie 1878, Viena, Austro-Ungaria – d. 27 octombrie 1968, Cambridge, Regatul Unit) a fost o fiziciană nuclearistă austriacă de origine evreiască. Printre altele, în februarie 1939 a publicat – alături de nepotul ei Otto Robert Frisch – prima explicație teoretică a fisiunii nucleare, fenomen descoperit prin metode radiochimice la 17 decembrie 1938 de către colegul ei Otto Hahn și asistentul acestuia, Fritz Strassmann.

Elementul chimic meitneriu (1997), asteroidul 6999 Meitner (1977), un crater de impact de pe Lună și unul de pe Venus au fost denumite în onoarea sa.

Familia viitoarei savante, originară din Meiethein, regiunea Olmütz, se mutase încă din secolul al XVII-lea la Viena. Când a trebuit să adopte un nume de familie pe timpul domniei lui Iosif al II-lea al Sfântului Imperiu Roman, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a fost ales – în amintirea locului de origine – acela de Meietheiner, care mai târziu a fost prescurtat în Meitner.

Elise s-a născut în al doilea district al Vienei (Leopoldstadt), fiind al treilea dintre cei șapte copii ai avocatului (și jucător internațional de șah) Philipp Meitner (1839-1910) și a soției sale Hedwig Skovran (1850-1926) din Mährisch Weißkirchen, Moravia. Tatăl ei și-a desfășurat activitatea în calitate de avocat al curții și al tribunalului, înainte ca familia să se mute la „adrese mai bune”, anume în Kaiser-Joseph-Straße 27, (în prezent Heinestraße). Lise Meitner a fost educată religios în ritul protestant.^[11] În anul 1908 Lise Meirner a fost botezată în acest rit. A doua fiică a părinților săi, Auguste (convertită mai târziu la catolicism), a fost o pianistă de concert, al cărei fiu a fost fizicianul Otto Robert Frisch.

Lise Meitner a frecventat mai întâi o școală civilă de meserii (comerț și meșteșugărie). După absolvirea școlii, a trecut examenul de învățători pentru limba franceză. În plus, s-a pregătit singură pentru bacalaureat, pe care l-a promovat în 1901 la Gimnaziul Academic din Viena, la vârsta de 22 de ani.^[14]

În același an a început studiul fizicii, matematicii și filozofiei la Universitatea din Viena. Cel mai important profesor al său a fost Ludwig Boltzmann. Încă din primele semestre s-a ocupat cu problemele legate de radioactivitate. A obținut doctoratul în 1906, fiind a doua femeie care a studiat fizica drept materie principală la această universitate. Titlul tezei de doctorat a fost Prüfung einer Formel Maxwells (Demonstrația unei formule a lui Maxwell), publicată sub titlul Wärmeleitung in inhomogenen Körpern (Conducția termică în corpuri neomogene), sub îndrumarea lui Franz-Serafin Exner. A depus o cerere de angajare la Marie Curie în Paris, dar fără succes. În consecință, în primul an după obținerea doctoratului a lucrat la Institutul de fizică teoretică din Viena

Lise Meitner, pe la 1900.

În 1907, Meitner a mers pentru o pregătire științifică suplimentară la Berlin, la Institutul de Chimie Kaiser Wilhelm, unde a dorit în principal să audieze prelegerile lui Max Planck. Acolo l-a întâlnit pentru prima dată pe tânărul chimist Otto Hahn, cu care avea să conlucreze în următorii 30 de ani. A muncit ca „vizitator neplătit” alături de Otto Hahn în camera de lucru a lui Planck, un fost atelier de prelucarea lemnului al institutului, situat în partea veche a clădirii. Deoarece femeile nu aveau încă voie să studieze în Prusia, a trebuit să intre în clădire întotdeauna prin ușa din spate și nu a avut voie să viziteze sălile de curs și laboratoarele experimentale ale studenților. Această interdicție a durat până în 1909, când studiul pentru femei a fost introdus în mod oficial în Prusia.^[16]

Meitner și Hahn în laborator, 1912.

După ce Societatea Kaiser Wilhelm pentru promovarea științelor a deschis în 1912 la Berlin-Dahlem două institute – unul pentru chimie și altul pentru chimia fizică și electrochimie – condițiile de muncă s-au schimbat pentru tânăra cercetătoare. A lucrat în continuare gratuit alături de Otto Hahn în secțiunea de radiochimie ca „oaspete științific”, unde a continuat studiul inițiat anterior asupra comportamentului radiației β ale diferitelor substanțe radioactive în câmp magnetic, fiind foarte bucuroasă de a fi scăpat de fostul atelier de prelucrare a lemnului, deja contaminat radioactiv. Împreună cu Hahn a descoperit în acest timp diverși radionuclizi și a fost cea care a făcut primele fotografii ale urmelor pozitronilor anihilați de către radiația gama și cea care a demonstrat formarea de perechi pozitron–electron la energii ridicate. Totuși, ca femeie nu a fost considerată egală colegilor ei de gen masculin. Statutul său de persoană tolerată s-a schimbat pentru Meitner atunci când a primit o ofertă a Universității Caroline din Praga pentru preluarea unei funcții de conferențiar universitar, cu perspectiva ulterioară de a deveni profesor. Nedorind să o piardă, Societatea Kaiser Wilhelm i-a oferit o poziție permanentă în 1913, devenind astfel primul membru științific feminin al societății. Între 1912–1915 a fost asistentă (neoficială) a lui Max Planck. Prin aceste succese, Lise Meitner și-a făcut un nume în fizică și i-a cunoscut personal pe Albert Einstein și pe Marie Curie

Cel puțin la începutul Primului Război Mondial, fiziciana a fost la fel de entuziasmată de război ca aproape toți colegii săi. Otto Hahn, alături de James Franck și Gustav Hertz, a supravegheat personal (în numele lui Fritz Haber) prima utilizare a clorului drept gaz de luptă în a doua bătălie din Flandra (21 aprilie – 25 mai 1915). Norul de gaze otrăvitoare a surprins inamicul, ucigând circa 5000 de soldați și vătămând alte aproximativ 10000.^[19] Trei zile mai târziu, Meitner i-a scris lui Hahn: „Vă felicit pentru succesul la Ypres!”.^[20] Cu toate acestea, Meitner nu a fost implicată direct în cercetarea sau dezvoltarea armelor chimice. S-a instruit ca infirmieră și asistentă de radiografie, iar din iulie 1915 a activat drept soră medicală a armatei Austro-Ungare într-un spital militar de pe frontul de est.^[21]

În octombrie 1916 Lise Meitner s-a întors la institutul din Berlin,^[22] unde a continuat să lucreze alături de Hahn, reîntors – la rândul său – în decembrie 1916 de pe front. În 1917, Hahn și Meitner au descoperit izotopul protactiniu-231, forma de viață mai îndelungată a elementului cu numărul atomic 91. Izotopul protactiniu-234 cu timp de înjumătățire mai scurt (denumit pe atunci Brevium), fusese anterior descoperit de către Kasimir Fajans și Oswald Helmuth Göhring în 1913. În 1949, elementul cu numărul de ordine 91 a fost numit în cele din urmă protactiniu, iar Hahn și Meitner au fost confirmați de către Uniunea Internațională de Chimie Pură și Aplicată (IUPAC) drept unici descoperitori.

În anul 1918, Lise Meitner a primit pentru prima dată conducerea unei secții, fiind remunerată corespunzător, devenind astfel șefa departamentului de radiofizică al „Institutului de Chimie Kaiser Wilhelm”. În 1922 a obținut abilitarea (așadar a căpătat facultas docendi) și dreptul de a lucra ca docent. În această perioadă s-a concentrat pe investigarea naturii fizice a radiațiilor α, β și γ precum a proceselor de dezintegrare asociate, devenind cunoscută curând pe plan internațional pentru cercetările sale asupra radiației secundare β cu originea în învelișul electronic. Contrar presupunerii cercetătorilor britanici, ea a susținut că radiația gama ar fi emisă după transmutațiile nucleare suferite în urma dezintegrării α sau β, fapt dovedit în 1925.^[24] În sfârșit, în anul 1926 a fost numită profesor asociat de fizică nucleară experimentală la Universitatea Humboldt din Berlin, devenind astfel prima profesoară universitară de fizică din Germania.

Lise Meitner alături de colegi, 1920.În anul 1918, 

* 

Lise Meitner și Otto Stern, 1937.

După 31 ianuarie 1933, ziua când Adolf Hitler a fost numit cancelar al imperiului, Meitner, ca mulți alții, a crezut că partidul NSDAP va rămâne tolerant, pentru că astfel de perioade de schimbare sunt la început inevitabil legate de tot felul de frământări, dar ar depinde pe moment de o reticență rezonabilă, datorită și faptului, că discursul inaugural al lui Hitler în calitate de cancelar al Reichului, difuzat la radio, a sunat „foarte moderat, plin de tact și conciliant”. Dar, ca urmare a legii pentru restabilirea serviciului public de la începutul lunii aprilie 1933, profesoarei a fost abjudecată autoritatea didactică din cauza descendenței ei evreiești, deci deja de mult creștină. De acea a putut continua lucrarea științifică la experimentele de iradiere cu neutroni numai în Institutul non-statal „Kaiser Wilhelm”.^[25]

După sancționarea legilor de la Nürnberg în 1935 și tratamentul din ce în ce mai nemilos și inuman către evrei și descendenții lor precum pierderii cetățeniei austriece din cauza conexiunii Austriei cu Germania, Otto Hahn a fost foarte îngrijorat de siguranța ei (deși Lise și-a fost mult mai puțin conștientă de pericolul iminent), temându-se că colega lui va deveni foarte curând victima ideologiei rasiale naziste, și, prin urmare, a pregătit împreună cu chimistul olandez Dirk Coster plecarea ilegală în exil care a reușit pe 13 iulie 1938. Ultima noapte înainte de plecarea ei de la Berlin a petrecut-o în casa soților Edith și Otto Hahn în Dahlem. Chimistul faimos i-a dăruit cu acest prilej un inel cu diamante foarte valoros, o moștenire de familie din partea mamei sale, pentru situații de urgență în străinătate.^[26] Peste Olanda și Danemarca a sosit în Suedia, unde a fost angajată de „Institutul Nobel”, căpătând acolo posibilitatea de a continua cercetările ei. Meitner și Hahn au rămas în corespondență. Astfel, Hahn a informat-o mai departe de progresul în cercetările lor comune. I-a scris despre procesul pe care l-a descoperit împreună cu asistentul său, Fritz Straßmann, pe baza unor metode radio-chimice extrem minuțioase, pe care le-a denumit „spargerea” nucleului ((Uraniu]]lui. Cu acest comportament a riscat, dacă ar fi fost descoperit, internarea într-un Lagăr de concentrare nazist și probabil moartea.^[27] Între timp devenită pacifistă, Meitner a refuzat cooperația oferită de americani respectiv construcției bombei atomice, rămânând în exilul suedez până în 1946

Lise Meitner, 1953.

Marea savantă împreună cu studenții, 1959.

Lise Meitner la ceremonia de decernare a premiului Fermi, 1966.

În 1946, în timpul unui turneu de prelegeri în SUA, Lise Meitner a fost denumită de către presa americană – la numai un an după bombardarea orașelor Hiroshima și Nagasaki – drept „femeia anului” și „mama evreică a bombei atomice” (fapt chestionabil, dar care s-a propagat până în prezent), fapt care a stârnit nemulțumirea savantei. Pentru ea a fost întotdeauna de neconceput să contribuie la construcția unei arme de distrugere în masă, mai ales pentru că a militat până la moartea sa pentru utilizarea pașnică a fisiunii nucleare.^[29][30]

Din 1947, Lise Meitner a condus Departamentul de Fizică Nucleară de la Institutul de Fizică al Universității Tehnice Regale din Stockholm și a susținut numeroase prelegeri ca profesor invitat al universităților americane.^[31]

În perioada postbelică, Lise Meitner a primit numeroase distincții în întreaga lume, în special în Republica Federală Germania, țară pe care a vizitat-o destul de des și cu drag. De asemenea, ea nu a pierdut ocazia de a călători de la Stockholm la Göttingen, pentru a-l felicita personal și public pe prietenul ei Otto Hahn la împlinirea vârstei de 80 de ani (8 martie 1959). Dar bătrânețea a silit-o să se retragă din toate funcțiile și s-a mutat, în 1960, la nepotul ei Otto Robert Frisch rezident la Cambridge.

Mormântul lui Lise Meitner.

Elise Meitner a petrecut 22 de ani în Suedia, dar a rămas toată viața ei cetățeancă austriacă, deși i-a fost oferită cea suedeză de mai multe ori. Abia după ce i s-a acordat explicit păstrarea cetățeniei austriece, a luat-o – în plus – și pe cea suedeză.^[32] După marele război a vizitat patria iubită de mai multe ori, dar după moartea ei a fost înmormântată, departe de aceasta, în cimitirul St James Churchyard din Bramley, districtul Basingtoke and Deane Borough. Hampshire.

Un lucru mai este de menționat, anume discuția care continuă până în prezent, anume dacă Lise ar fi trebuit sau nu să primească Premiul Nobel pentru Chimie, alături de Otto Hahn. Fără îndoială, a avut o contribuție importantă la descoperirea fisiunii nucleare, deși a crezut inițial că rezolvarea problemei după metoda lui Otto Hahn (chimică) nu ar fi posibilă, văzând rezolvarea numai pe cale fizică (după cum i-a declarat lui Fritz Strassmann în 1938).

În plus, este cert că numai cu ajutorul lui Otto Hahn, Meitner a putut scrie – împreună cu nepotul ei, fizicianul nuclear Otto Robert Frisch – prima interpretare fizico-teoretică asupra „spargerii” nucleului atomic al uraniului (fenomen numit astfel de Otto Hahn și redenumit ulterior „fisiune nucleară” de către Frisch). Savanta a fost singura ținută la curent asupra tuturor rezultatelor experimentelor efectuate în Berlin, în ciuda riscului asumat de Hahn de a fi descoperit și încarcerat; nici măcar fizicienii din institutul de la Berlin nu au fost informați. Lucrarea lui Meitner și Frisch a fost publicată în jurnalul științific american Nature sub titlul Disintegration of Uranium by Neutrons: a New Type of Nuclear Reaction („Dezintegrarea uraniului prin neutroni: un nou tip de reacție nucleară”) în februarie 1939.^[36] Această publicație a apărut însa la o lună distanță de cea a lui Hahn și Strassmann (15 ianuarie 1939).^[37]

Un motiv important pentru neacordarea premiului a fost probabil circumstanța că Meitner a fost în exil în timpul experimentelor decisive (deși a comunicat cu Hahn prin telefon asupra câtorva aspecte importante). În acest context Dirk Coster, unul din mijlocitorii refugiului ei în exil, i-a spus: Otto Hahn, der Nobelpreis! Er hat ihn sicher verdient. Es ist aber schade, dass ich Sie 1938 aus Berlin entführt habe […] Sonst wären Sie auch dabei gewesen. Was sicher gerechter gewesen wäre. („Otto Hahn, Premiul Nobel! Sigur că l-a meritat. Dar este păcat că v-am răpit din Berlin în 1938 [...]. Altfel ați fi fost și dumneavoastră de față. Ceea ce ar fi fost cu siguranță mai corect.”).^[38]

Otto Frisch a declarat în legătură cu premiul acordat numai lui Otto Hahn: Das ist auch nach meiner Meinung ganz richtig. Die Entdeckung der Uranspaltung […] war die entscheidende Beobachtung, aus der sich alles weitere sehr rasch entwickeln mußte. („Această decizie este și în opinia mea corectă. Descoperirea fisiunii uraniului [...] a fost observația decisivă din care totul a trebuit să se dezvolte foarte rapid.”).^[37]

Decisiv pentru încheierea discuției inițiată în mod repetat ar trebui să fie în primul rând punctul de vedere al lui Meitner, care a declarat de mai multe ori că acordarea premiului numai pentru Hahn ar fi fost absolut corectă. Aici câteva exemple:

• Die Entdeckung der Kernspaltung durch Otto Hahn und Fritz Straßmann hat ein neues Zeitalter in der Geschichte der Menschheit eröffnet. Die dieser Entdeckung zugrunde liegende wissenschaftliche Leistung scheint mir darum so bewundernswert, weil sie ohne jede theoretische Wegweisung auf rein chemischem Weg erreicht worden ist. („Descoperirea fisiunii nucleare de către Otto Hahn și Fritz Straßmann a deschis o nouă eră în istoria omenirii. Realizarea științifică care stă la baza acestei descoperiri mi se pare atât de admirabilă, deoarece a fost realizată într-un mod pur chimic, fără orientare teoretică.”)
• Hahn hat sicher den Nobelpreis für Chemie voll verdient, da ist wirklich kein Zweifel. Aber ich glaube, daß Frisch und ich etwas nicht Unwesentliches zur Aufklärung des Uranspaltungsprozesses beigetragen haben – wie er zustande kommt und daß er mit einer so großen Energieentwicklung verbunden ist, lag Hahn ganz fern. („Cu siguranță, Hahn a meritat pe deplin Premiul Nobel pentru chimie. Nu există urmă de îndoială cu privire la acest aspect. Cred însă că Otto Robert Frisch și eu însămi am adus contribuții ce nu pot fi neglijate cu privire la procesul fisiunii nucleare – care îi este originea și de ce produce atât de multă energie, aceste aspecte fiind foarte departe de preocupările lui Hahn.”)^[39] Asistentul ei Carl Friedrich von Weizsäcker a mai adăugat ulterior: Er hat in der Tat diesen Nobelpreis verdient, hätte ihn auch verdient, ohne dass er diese Entdeckung gemacht hätte. Aber dass für die Kernspaltung ein Nobelpreis fällig war, das war wohl jedermann klar. („Cu siguranță că el a meritat Premniul Nobel. L-ar fi meritat chiar și fără să fi făcut această descoperire. Dar toată lumea admite că fisiunea nucleului atomic este fenomenul ce merită Premiul Nobel.”)^[40]
• Es gelang mit einer ungewöhnlich guten Chemie von Hahn und Straßmann, mit einer phantastisch guten Chemie, die zu dieser Zeit wirklich niemand anderer gekonnt hat. Später haben’s die Amerikaner gelernt. Aber damals waren wirklich Hahn und Straßmann die einzigen, die das überhaupt machen konnten, weil sie so gute Chemiker waren. Sie haben wirklich mit der Chemie einen physikalischen Prozeß sozusagen nachgewiesen. („Hahn și Strassmann au fost capabili să facă acesta printr-o chimie excepțională, fantastică, ce a fost mult înaintea a ceea ce a fost oricine altcineva capabil în acele timpuri. Americanii au învățat să o facă mai târziu. Dar la acel moment, Hahn și Strassmann au fost într-adevăr singurii care au putut să o facă. Și asta pentru că au fost atât de buni chimiști. Cumva au reușit cu adevărat în utilizarea chimiei pentru a demonstra și de a dovedi un proces fizic.”) ^[41]

Lise Meitner va rămâne întotdeauna, chiar și fără un Premiu Nobel, una din cele mai importante personalități în domeniul fizicii.

Lise Meitner

Părinți Philipp Meitner[*][1]  Frați și surori Auguste Meitner[*]

* 1977: James Mallahan Cain (n. 1 iulie 1892, Annapolis, Maryland - d. 27 octombrie 1977, University Park, Maryland) a fost un autor și jurnalist american de origine irlandeză. Deși Cain s-a opus vehement acestei etichetări, el este de obicei asociat cu Școala Americană de roman noir de ficțiune polițistă și este văzut ca fiind unul dintre creatorii acestui „roman noir”. Câteva dintre romanele sale polițiste au stat la baza scenariilor unor filme de mare succes.

·         1980: John Hasbrouck van Vleck, fizician american, laureat al Premiului Nobel (n. 1899)

·         1985: A murit prozatoarea Alice (la nastere Alisa) Botez; (n. 1914, Slatina, jud.Olt). A urmat cursurile Facultatii de Litere si Filosofie din cadrul Universitatii Bucuresti, unde a  studiat logica si filosofia, obtinand diploma de licenta in 1938 cu teza intitulata “Structura”. Cateva fragmente din aceasta lucrare au fost publicate in 1942 in primul numar al revistei “Izvoare de filosofie”, o culegere de texte si de studii filosofice, ingrijita de Mircea Vulcanescu, de Constantin Noica si de C. Floru. Dupa absolvirea studiilor, Alice Botez desfasoara o activitate didactica in cadrul Catedrei de logica a Facultatii de Litere si Filosofie din Bucuresti, iar dupa razboi functioneaza timp de doisprezece ani ca profesoara de matematica si de fizica. De asemenea, la inceputul anilor ’50 se angajeaza bibliograf la Biblioteca Centrala de Stat, activitate pe care o desfasoara pana la pensie. Alice Botez a debutat publicistic in 1937, urmnad ca la sfarsitul anului 1940 sa tina cronica literara a revistei Vremea. In aceasta revista publica in 1944 nuvela fantastica “Asasinatul din Padurea Strambei Disperari”. Editorial a debutat tarziu, in 1968, cu romanul “Iarna Fimbul”. A urmat romanul poetic “Padurea si trei zile” (1970), poemul dramatic “Dioptrele sau Dialog la zidul caucazian” (1975), romanul isroric “Emisfera de dor” (1979), parabola “Eclipsa” (1979), povestirea “Insula alba” (1984) si jurnalul “Cartea realitatilor fantastice” (2001). Pentru cele doua lucrari scrise in 1979, “Emisfera de dor” si “Eclipsa”, Alice Botez este distinsa cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania. Scriitoarea se stinge din viata pe 26 octombrie 1985 si este inmormantata la Cimitirul Bellu din Bucuresti.

·         1990: Prințesa Sophie de Hohenberg (germană Sophie Fürstin von Hohenberg; 27 iulie 1901 – 27 octombrie 1990) a fost singura fiică a Arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei și a soției lui morganatice, Sofia, Ducesă de Hohenberg.

După asasinarea părinților ei, Sophie și cei doi frați ai ei, Maximilian și Ernst au fost luați în grija prietenului tatălui lor, Prințul Jaroslav von Thun und Hohenstein.

La 8 septembrie 1920 Sophie s-a căsătorit cu Contele Friedrich von Nostitz-Rieneck (1891–1973), fiul cel mare al lui Erwein Nostitz-Rieneck și al Amaliei Podstatzky-Lichtenstein.

Prințesa Sophie

Prințesă de Hohenberg

Prințesa Sophie von Hohenberg, ca. 1914. Părinți Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei Sofia, Ducesă de Hohenberg  Frați și surori Maximilian, Duce de Hohenberg Prințul Ernst von Hohenberg  Căsătorită cu Contele Friedrich von Nostitz-Rieneck Copii Contele Erwein von Nostitz-Rieneck Contele Franz von Nostitz-Rieneck Contele Aloys von Nostitz-Rieneck Contesa Sophie von Nostitz-Rieneck

·         1990 - A încetat din viaţă regizorul Jacques Demy, creatorul musicalului francez; este cunoscut pentru "Lola" - 1960 şi "Domnişoarele din Rochefort" - 1967 (n. 5 iulie 1931)

·         1990 - A încetat din viaţă actorul Ugo Tognazzi, cunoscut pentru rolurile din „Tragedia unui om ridicol” - 1981, „Ultimul minut” - 1987, „Colivia cu nebune” - 1978 (n. 23 martie 1922)

·         1992: David Bohm, fizician (fizica cuantică) american (n. 1917)

·         1999: A murit compozitorul de muzică uşoară Dinu Giurgiu; (n. 1943).

·         1999: Rafael Alberti, poet spaniol (n. 1902)

·         2001 - A murit Sophie Taticheff, monteuză şi realizatoare franceză, fiica cineastului Jacques Tati (n.1946).
* 2002: Sesto Pals (n. 18 septembrie 1913, Odesa, Imperiul Rus – d. 27 octombrie 2002, Tel Aviv, Israel) a fost un poet suprarealist român.

Făcând studiile la București și Galați, l-a avut drept coleg de bancă pe Gherasim Luca. Astfel, se aliniează revistei Alge încă de la primul număr al acesteia. Semnează uneori cu pseudonimele Sesto sau D. Amprentu.

Arestat pentru pornografie în 1933, la închisoarea Văcărești, este eliberat la intervenția părinților. În urma acestei experiențe, Sesto Pals, din cauza presiunilor, mai ales pentru că familia sa încă nu avea cetățenie română, a fost nevoit să renunțe (pentru moment) la poezie.^[1]

În 1934 devine student la Politehnică pe care o termină în 1940. Emigrează în 1970 în Israel și revine la literatură abia în 1982. Poemele sale au fost publicate în 1998 în volumul Omul ciudat (prefațat de Nicolae Țone) la Editura Vinea - carte republicată în 2003 la Editura Paideia.

Volume:

• Omul ciudat, ediție îngrijită de poetul Nicolae Țone, Editura Vinea, 1998, reeditare la Editura Paideea, 2003.^[2]
• Poezie avangardistă și alte poeme (1930-1955), antologie și ediție îngrijită de Michael Finkenthal, Editura Tracus Arte, București, 2015, 152 pag

·         2005 - A murit Ion Mociorniţă, simbol al luptei împotriva comunismului în puşcăriile căruia şi-a petrecut ca deţinut politic şapte ani din viaţă; a fost fiul marelui industriaş interbelic, Dumitru Mociorniţă (n.1917).

·         2008: Heinz Krügel (24 aprilie 1921 – 27 octombrie 2008) a fost un fotbalist și antrenor german de fotbal.

·         2010: Néstor Kirchner, al 51-lea președinte al Argentinei (n. 1950)

·         2013: A decedat Lou Reed (numele la naștere Lewis Allan Reed, la origine Rabinowitz, n.2 martie 1942), muzician. cântăreț, textier și cantautor evreu-american, chitaristul și vocalistul formației The Velvet Underground, impreună cu care a fost unul dintre inventatorii stilului punk in muzica.

·         2015: Mitzura Arghezi. Pe parcursul întregii sale vieţi, Mitzura Arghezi a contribuit major la valorificarea şi promovarea moştenirii literare şi culturale pe care a preluat-o de la tatăl său, marele poet român Tudor Arghezi. Aceasta a susţinut Muzeul Naţional al Literaturii Române în toate activităţile culturale organizate şi desfăşurate fie la Casa Memorială "Tudor Arghezi - Mărţişor", al cărei custode a fost în ultimii 40 de ani, fie în cadrul evenimentelor organizate la sediul acestuia. Mitzura Arghezi era internată, din luna septembrie, într-un cămin de bătrâni privat din sectorul 1 al Capitalei. Domnica Teodorescu, cunoscută sub numele de scenă Mitzura Arghezi, s-a născut pe 10 decembrie 1928, în Bucureşti. Fiica poetului Tudor Arghezi (Ion Teodorescu), Mitzura Arghezi a studiat o perioadă pictura, a realizat ilustraţii de cărţi, iar, în 1948, ea şi fratele său Baruţu au fost exmatriculaţi de la Facultatea de Litere, după ce poetul a fost interzis. De asemenea, Mitzura Arghezi a studiat baletul cu balerina şi coregrafa Floria Capsali şi a dansat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, descoperind astfel şi teatrul. S-a înscris apoi la Institutul de Cinematografie, pe care l-a abandonat după doi ani şi s-a transferat la Institutul de Teatru, potrivit cinemagia.ro. Mitzura Arghezi a jucat în peste 100 de spectacole de teatru şi 18 filme. A jucat pe scena Teatrului Naţional în spectacole ca "Ploşniţa", de Vladimir Maiakovski, "Minunata pantofăreasă", de Federico García Lorca, "Gimnastică sentimentală", de Vasile Voiculescu, "1907", de Tudor Arghezi, "Seringa", de Tudor Arghezi, "Dulcea pasăre a tinereţii", de Tennessee Williams. La Teatrul Naţional Radiofonic a jucat în "Neguţătorul de ochelari" şi "Interpretări la cleptomanie", o adaptare după Tudor Arghezi, "Rapsodia ţiganilor", de Mircea Ştefănescu, "Idolul şi Ion Anapoda", de G.M. Zamfirescu. Tot la radio a avut o rubrică în cadrul emisiunii "De toate pentru toţi". Debutul în cinematografie a avut loc în 1961, cu ecranizarea schiţei lui Tudor Arghezi "Doi vecini", în regia lui Geo Saizescu. Printre cele mai importante filme în care a jucat se numără "Furtuna" (1960), "Titanic vals" (1964), "Ultimul cartuş" (1973), "Eu, tu, şi... Ovidiu" (1978), "Drumul oaselor" (1980), "Secretul lui Bachus" (1984), "Secretul lui Nemesis" (1987). Mitzura Domnica Arghezi a fost aleasă de două ori în funcţia de deputat român, în legislaturile 1996 - 2000 şi 2000 - 2004, pe listele Partidului România Mare (PRM). Între anii 2005 - 2010 a fost membru în Consiliul de Administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune din partea PRM.
Filmografie:

• Doi vecini (1958) - Marita
• Furtuna (1960)
• Celebrul 702 (1962)
• Anotimpuri (1963)
• Titanic vals (1964) - Gena
• Calea Victoriei sau cheia visurilor (1965)
• La porțile pământului (1966)
• Mihai Viteazul (1971) - nobilă din Transilvania
• Facerea lumii (1971)
• Ultimul cartuș (1973)
• Hyperion (1975)
• Eu, tu, și... Ovidiu (1978) - prezentatoare TV
• Audiența (1979)
• Drumul oaselor (1980)
• Grăbește-te încet (1981)
• Secretul lui Bachus (1984)
• O clipă de răgaz (1986)
• Secretul lui Nemesis (1987)

Membru al Camerei Deputaților a României
În funcție 14 decembrie 2000 – 11 decembrie 2004
Circumscripția	București
În funcție 22 noiembrie 1996 – 14 decembrie 2000
Circumscripția	Olt

* 2016: Nicolae Coman, compozitor, poet, profesor, traducător și muzicolog român (n. 1936)
* 2017: Titu Stoicheci (n. 9 ianuarie 1911, comuna Husnicioara, județul Mehedinți - d. 27 octombrie 2017, Zegaia, județul Mehedinți^[1]) a fost un generalul de brigadă în retragere român, cel mai vârstnic veteran de război din Oltenia și ultimul jandarm supraviețuitor al bătăliei de la Stalingrad

A urmat Școala Normală de Învățători din Turnu Severin, apoi Școala Militară de Ofițeri de Infanterie de la Ploiești, pe care a absolvit-o în anul 1933, iar în anul 1936 a fost avansat la gradul de sublocotenent. Între anii 1936-1939 a fost învățător la Școala Zegaia din județul Mehedinți. În anul 1939 a fost concentrat în cadrul Legiunii de Jandarmi Dolj, iar în anul 1941 a fost trimis pe frontul de la Odessa.

A participat apoi la bătălia de la Stalingrad, cea mai grea încleștare din cel de-al Doilea Război Mondial.^[3] În anul 1942 s-a întors de pe front, iar în luna martie din anul 1943 a fost avansat la gradul de locotenent și lăsat la vatră. În luna septembrie 1943 a fost concentrat în cadrul Legiunii de Jandarmi Gorj având diferite etape de concentrare și desconcentrare, până în anul 1947, când a fost avansat pentru rezultate excepționale la gradul de căpitan și trecut în rezervă.

Din 1947 și-a reluat profesia de învățător la Școala de la Zegaia unde a fost director până în anul 1971, când a ieșit la pensie.

După anul 1990 a fost avansat succesiv la gradele de maior, locotenent-colonel și colonel în rezervă, iar prin Decretul Prezidențial nr. 943 din 28 noiembrie 2013, începând cu la data de 1 decembrie 2013, a fost avansat la gradul de general de brigadă cu o stea, în retragere.

A decedat în 27 octombrie 2017.

* 2018: Vasile Mihalache (n. 26 mai 1939 - d. 27 octombrie 2018^[1]) a fost un politician român, care a deținut funcția de primar al sectorului 4 în perioada iunie 2000 - iunie 2004, din partea PDSR.^[2] A fost profesor de desen la Școala Generală nr. 194 din sectorul 4.

* 2019: Vladimir Bukovski, scriitor britanic de origine rusă (n. 1942)

Sărbători

·         în calendarul ortodox: +) Sf Cuv Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor (ale cărui moaște se afșă la Catedrala Patriarhală) ; Sf. Mucenic Nestor; Duminica a 24-a după Rusalii - Învierea fiicei lui Iair

·         Turkmenistan: Ziua Nationala, ziua proclamarii independentei fata de URSS; (1991).

·         Insulele Sfântul Vincent și Grenadine: Ziua independenței (1979)