REVISTA MEA DIN 4 OCTOMBRIE/ 1. B.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 4 OCTOMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese

* 1582: Tereza de Ávila, numită oficial Tereza de Isus (Teresa Sánchez de Cepeda Avila Y Ahumada) (n. 28 martie 1515, Ávila – d. 4 octombrie 1582, Alba, Spania) a fost o călugăriță catolică reformatoare, fondatoare a Ordinului Carmelitele Desculțe.

Este venerată ca sfântă în Biserica Catolică și recunoscută ca Doctor al Bisericii.

Sfânta Tereza de Ávila

Venerată în Biserica Catolică, Biserica Luterană Beatificată 24 aprilie 1614, Papa Paul al V-lea Canonizată 12 martie 1622, Papa Grigore al XV-lea Rămășițe pământești Mănăstirea carmelitană din Ávila, Spania Sărbătoare 15 octombrie

* 1894: Alexandru C. Plagino, alternativ Plajino (n. 21 august 1821 – d. 4 octombrie 1894, Plăginești, Plăginești, Vrancea, România) a fost un om politic român, din secolul al XIX-lea, originar din Muntenia.
S-a născut într-o familie boierească de origine greacă, iar părinții lui au fost marele postelnic Constantin Plagino și soția sa, Eufrosina Plagino (n. Moruzi), fiica fostului domnitor Alexandru Moruzi.
A devenit paharnic în 1840 și agă în 1850. Plagino a fost prefect al poliției din București în 1850-1851 și a fost făcut mare logofăt în 1852. El a servit ca secretar de stat în perioada 1854-1856. După Unirea Principatelor, a îndeplinit funcția de ministru de finanțe în guvernul Țării Românești din iulie 1861 până în ianuarie 1862, sub conducerea lui Dimitrie Ghica, apoi a fost membru în Adunarea Electivă (1862) și vicepreședinte al Corpului Ponderator (5 decembrie 1865)
Plagino a făcut parte din adunarea constituantă din 1866 și a fost ales atât senator (din 1866), cât și deputat (1871). El a îndeplinit funcția de președinte al Senatului din 3 septembrie 1869 până în 4 martie 1871. În timpul Războiului de Independență al României, el a servit drept comisar general pe lângă  Marele Cartier General al Armatei Imperiale Ruse în perioada aprilie - iulie 1877. El a fost trimis apoi în misiune la Madrid și Lisabona, cu scopul de a notifica curțile regale de acolo de proclamarea independenței României, și a petrecut anul 1879 și începutul anilor 1880 în Peninsula Iberică. A fost apoi trimis extraordinar și ministru plenipotențiar în Italia (1885-1891) și în Marea Britanie (1891-1893). El a murit în 4 octombrie 1894 la Plăginești

Alexandru Plagino

* 1940: Petre Andrei (n. 29 iunie 1891, Brăila - d. 4 octombrie 1940, Iași) a fost un savant, sociolog, filosof, profesor și om politic, membru post-mortem (1991) al Academiei Române. Voluntar în Primul Război Mondial, a fost profesor la Catedra de Sociologie a Universității din Iași, deputat din partea Partidului Național-Țărănesc, subsecretar de stat și apoi ministru în mai multe guverne din România interbelică.

Petre Andrei s-a născut pe 29 iunie 1891 în orașul Brăila. Urmează cursurile Liceului „Nicolae Bălcescu” din Brăila, iar în 1910, după ce obține singura bursă disponibilă pentru acel an, începe cursurile Facultății de Litere și Filosofie ale Universității din Iași. Profesorii Dimitrie Gusti și Ion Petrovici sunt impresionați de calitățile tânărului student^[1], oferindu-i acestuia distincția „Magna cum laude” la finalizarea studiilor, în 1913. Obține o nouă bursă pentru continuarea studiilor doctorale și se specializează la Universitatea din Berlin, unde urmează cursul de logică și istoria filosofiei al profesorului Alois Riehl, dar și la Universitatea din Leipzig, unde frecventează cursurile predate de Wilhelm Wundt, Eduard Spranger, Ernst Cassirer, K. Schmidt.

Deși era scutit de serviciul militar, fiind orfan de tată și singurul susținător al familiei, se înrolează ca voluntar în Primul Război Mondial. Participă la luptele de la Oituz, Slănic și Valea Cașinului, în care se distinge prin acte de bravură, fiind decorat cu „Steaua României”, „Coroana României” și „Crucea de război cu bare”.

Imediat după Primul Război Mondial, obține doctoratul cu teza Filosofia valorii. Devine profesor în învățământul liceal, iar din 1922 este profesor la Catedra de sociologie a Universității din Iași. Ca profesor, se numără printre cei care se opun introducerii politicii în Universitate, fiind, de altfel, de-a lungul întregii sale vieți, un adversar al extremismului, atât fascist, cât și bolșevic.

Intră în politică în Partidul Național-Țărănesc, alături de numeroase personalități ale culturii și științei, iar între 1928 și 1933 este deputat, calitate în care se remarcă prin activitatea parlamentară bogată, talentul oratoric și inițiativele legislative. Este numit subsecretar de stat la Departamentul Agriculturii și Domeniilor (1930–1931), subsecretar de stat la Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor (1932–1933) și ministru al Educației Naționale (1938–1940), în această din urmă calitate inițiind, printre altele, o lege de organizare a învățământului superior.

În data de 28 iunie 1940, în calitate de ministru al educației și membru al Consiliului de Coroana, Petre Andrei a votat pentru cedarea fără rezistență armată a Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ținutului Herța și a Ținutului Buceag. Ceilalți 19 români care au votat alături de Petru Andrei pentru cedarea fără rezistență armată a teritoriilor românești au fost: Constantin Anghelescu, Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Christu, Mitiță Constantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuș (Ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai Ralea, Victor Slăvescu, Gheorghe Tătărescu (prim ministru), Florea Țenescu (șeful marelui Stat Major al Armatei).

Schimbarea regimului politic din România, prin renunțarea la tron a regelui Carol al II-lea și instaurarea regimului legionaro-antonescian (de extremă dreapta), a avut unele urmări pentru Petre Andrei: a fost scos din învățământul superior, urmărit, anchetat și persecutat.^[2] În timpul unei percheziții domiciliare pe 4 octombrie 1940, când urma să fie arestat pe nedrept de legionari, pentru a evita situația în care se afla Nicolae Iorga la acea vreme, a ales să își pună capăt zilelor.^{[3]:p. 22} În același an, Iorga explica: "Când s-a produs o înfrângere, steagul nu se predă, ci pînza lui se înfășoară în jurul inimei. Inima luptei noastre a fost ideea culturală națională." La o lună după moartea lui Petre Andrei, Nicolae Iorga a fost ridicat de un grup de legionari și asasinat prin împușcare.

Iată cum își justifica savantul Petre Andrei gestul ultim în scrisoarea lăsată soției sale:

„Eu, deși complet nevinovat, din nici un punct de vedere, nu pot trăi umilit și disprețuit. Nu pot suporta nici chiar compătimirea. Am trăit demn o viață întreagă și nici în momente grele nu m-am plecat, necum în aceste momente când mi se face o teribilă nedreptate. De aceea trebuie să termin acum când se deschide o perspectivă neagră.”^[4]

Într-o altă scrisoare, lăsată copiilor săi, Petre Andrei preciza următoarele:

„Eu am conștiința împăcată; sângele și moartea să cadă asupra capului celor care mi-au zdruncinat nervii în halul acesta. Am avut altă atitudine politică decât garda de fier, dar nu am prigonit pe nimeni și nu am făcut nici un gest urât. Nu pot să fiu însă umilit și degradat. De ce să fiu arestat? Dacă aș avea pe sufletul meu o cât de mică vină aș suferi orice, căci aș fi meritat. Dar așa? În cărțile scrise de mine apare clar atitudinea și concepția mea. Voi controlați și veți vedea.”^[5]

Lucrările filozofului Petre Andrei au fost redescoperite după 1970, când a început culegerea și retipărirea operei sale.^[6][7]

În 1991 a fost ales post mortem membru al Academiei Române.

Decedat la doar 49 de ani, Petre Andrei a reușit să realizeze 15 lucrări, 5 cursuri universitare, peste 40 de studii și articole de specialitate, 25 de recenzii, 35 de conferințe și cuvântări, 3 rapoarte la legi și peste 75 de discursuri și intervenții parlamentare. Savantul este considerat drept unul dintre întemeietorii sistemului științelor sociologice din România.

Din principalele sale lucrări științifice se pot enumera:

• Sociologia cunoașterii și a valorii
• Filosofia valorii
• Problema fericirii
• Sociologia revoluției
• Probleme de sociologie
• Sociologie generală

Petre Andrei

Petre Andrei (1891-1940)

* 1947: Prințesa Maria Cristina de Bourbon-Două Sicilii (Maria Cristina Carolina Pia;^[1] 10 aprilie 1877^[1] – 4 octombrie 1947^[1]) a fost Mare Ducesă de Toscana din 28 februarie 1942 până în 4 octombrie 1947 ca soție a Arhiducelui Petru Ferdinand, Prinț de Toscana.

Maria Cristina a fost fiica Prințului Alfonso de Bourbon-Două Sicilii și a soției acestuia, Prințesa Antonietta a celor Două Sicilii

La 8 noiembrie 1900, la Cannes, Maria Cristina s-a căsătorit cu Arhiducele Petru Ferdinand de Austria, Prinț de Toscana, al patrulea copil și al treilea fiu al lui Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana și a Prințesei Alice de Parma.^[1] Maria Cristina și Petru Ferdinand au avut patru copii:^[1]

1. Arhiducele Gottfried de Austria, Prinț de Toscana (14 martie 1902 - 21 ianuarie 1984) căsătorit cu Prințesa Dorothea Therese de Bavaria; au avut următorii copii:
   1. Arhiducesa Elisabeta de Austria, Prințesă de Toscana (n. 2 octombrie 1939)
   2. Arhiducesa Alice de Austria, Prințesă de Toscana (n. 29 aprilie 1941)
   3. Arhiducele Leopold Franz de Austria, Prinț de Toscana (n. 25 octombrie 1942)
   4. Arhiducesa Maria Antoinette de Austria, Prințesă de Toscana (n. 16 septembrie 1950)
2. Arhiducesa Helena de Austria, Prințesă de Toscana (30 octombrie 1903 - 8 septembrie 1924) căsătorită cu Philipp Albrecht, Duce de Württemberg; au avut următorii copii:
   1. Ducesa Maria Christina de Württemberg (n. 2 septembrie 1924)
3. Arhiducele Georg de Austria, Prinț de Toscana (22 august 1905 - 21 martie 1952) căsătorit cu contesa Marie Valerie de Waldburg-Zeil-Hohenems; au avut următorii copii:
   1. Arhiducele Guntram de Austria, Prinț de Toscana (19 august 1937 - 21 aprilie 1944)
   2. Arhiducele Radbot de Austria, Prinț de Toscana (n. 23 septembrie 1938)
   3. Arhiducesa Marie Christine de Austria, Prințesă de Toscana (8 aprilie 1941 - 4 ianuarie 1942)
   4. Arhiducesa Walburga de Austria, Prințesă de Toscana (n. 23 iulie 1942)
   5. Arhiducesa Verena de Austria, Prințesă de Toscana (21 iunie 1944 - 5 ianuarie 1945)
   6. Arhiducele Johann de Austria, Prinț de Toscana (n./d. 27 decembrie 1946)
   7. Arhiducesa Katharina de Austria, Prințesă de Toscana (n. 24 aprilie 1948)
   8. Arhiducesa Agnes de Austria, Prințesă de Toscana (n. 20 aprilie 1950)
   9. Arhiducele Georg de Austria, Prinț de Toscana (n. 28 august 1952)
4. Arhiducesa Rosa de Austria, Prințesă de Toscana (22 septembrie 1906 - 17 septembrie 1983) căsătorită cu Philipp Albrecht, Duce de Württemberg; au avut următorii copii:
1. Ducesa Helene de Württemberg (n. 29 iunie 1929)
2. Ducele Ludwig Albrecht de Württemberg (n. 23 octombrie 1930)
3. Ducesa Elisabeta de Württemberg (n. 2 februarie 1933)
4. Ducesa Maria Theresa de Württemberg (n. 12 noiembrie 1934)
5. Carl, Duce de Württemberg (n. 1 august 1936)
6. Ducesa Maria Antonia de Württemberg (31 august 1937 - 12 noiembrie 2004)

Maria Cristina de Bourbon-Două Sicilii

Părinți Prințul Alfonso, Conte de Caserta Prințesa Antonietta a celor Două Sicilii  Frați și surori Prince Ranieri, Duke of Castro[*] Prințul Ferdinand Pius Prince Philip of Bourbon-Two Sicilies[*] Prince Gabriel of Bourbon-Two Sicilies[*] Prințul Carlos de Bourbon-Două Sicilii Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii Prințesa Maria di Grazia a celor Două Sicilii  Căsătorită cu Arhiducele Petru Ferdinand, Prinț de Toscana Copii Arhiducele Gottfried Elena, Ducesă Ereditară de Württemberg Arhiducele Georg Rosa, Ducesă de Württemberg

* 1947: Max Karl Ernst Ludwig Planck (n. 23 aprilie 1858, Kiel – d. 4 octombrie 1947, Göttingen) a fost un fizician german, fondator al mecanicii cuantice. A primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1918, „ca apreciere a serviciilor pe care le-a adus la progresul fizicii prin descoperirea cuantelor de energie.”

A studiat la München și Berlin, avându-i ca profesori pe Helmholtz, Clausius și Kirchhoff, iar ulterior a devenit el însuși profesor de fizică (1889-1926). Activitatea sa în domeniul principiilor termodinamicii și a distribuției energetice a radiației unui corp perfect absorbant, pe care a descris-o exact printr-o formulă celebră, l-a condus la abandonarea unor principii clasice newtoniene și la introducerea teoriei cuantice (1900). Pentru aceasta el a primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1918.

În cadrul teoriei cuantice, se afirmă că energia nu e divizibilă la infinit, ci în ultimă instanță există sub formă de cantități mici pe care Planck le-a denumit „Lichtquante” (cuante de lumină, termenul quanta provine din latină, însemnând „cât de mult”, cuante). Mai mult, energia transportată de o cuantă are o dependență liniară de frecvența radiației sursei emisive (v.si Constanta Planck).

În cinstea lui Max Planck valorile lungimii, timpului, masei, energiei și a temperaturii, care pot fi compuse din constantele universale c, G, h/2π,κ - se numesc Planckiene.

Max Planck

Părinți Wilhelm von Planck[*]  Frați și surori Hugo Planck[*]  Căsătorit cu Marie Merck[*]  Copii Erwin Planck[*]

* 1953: Prințul Oscar Carl August Bernadotte, Conte de Wisborg (15 noiembrie 1859 – 4 octombrie 1953) a fost al doilea fiu al regelui Oscar al II-lea al Suediei și a reginei Sofia de Nassau. S-a născut Prinț al Suediei și Norvegiei și a fost Duce de Gotland.

Prințul Oscar

Prințul Oscar Bernadotte, Conte de Wisborg; anterior Duce de Gotlandia

Părinți Oscar al II-lea al Suediei Sofia de Nassau  Frați și surori Gustaf al V-lea al Suediei Prințul Carl, Duce de Västergötland Prințul Eugén, Duce de Närke  Căsătorit cu Ebba Munck af Fulkila Copii Contesa Maria Bernadotte de Wisborg Contele Carl Oscar Bernadotte de Wisborg Contesa Ebba Sophia Bernadotte de Wisborg Contesa Elsa Bernadotte de Wisborg Contele Folke Bernadotte de Wisborg

* 1970: Janis Lyn Joplin (n. 19 ianuarie 1943, Port Arthur, Texas — d. 4 octombrie 1970, Los Angeles), supranumită Perla (conform, The Pearl) a fost o cântăreață, compozitoare și textieră americană de muzică rock (blues-rock, hard rock, psihedelic) cu puternice influențe de rhythm and blues și soul.^[2]

Joplin este considerată unul dintre cele trei superstaruri ale generației flower power, alături de Jimi Hendrix și Jim Morrison. Precum aceștia, a fost născută în intervalul 1942-1943. Precum aceștia, din păcate, nu a reușit să împlinească 28 de ani.

Joplin a devenit cunoscută în anii 1960 prin albumele înregistrate alături de formația Big Brother and the Holding Company. Ulterior, cântăreața a decis să se dedice unei cariere independente, care s-a dovedit a fi de mare succes.

La data de 4 octombrie, 1970, Janis Joplin a fost găsită moartă în camera sa de la Hotelul Landmark Motor. Cauza oficială a decesului a fost consumul excesiv de heroină, combinat cu efectele alcoolului.

Janis Lyn Joplin s-a născut la data de 19 ianuarie 1943 în orașul american de provincie Port Arthur, din statul Texas, S.U.A.. Tatăl său, Seth Ward Joplin (n. 1910 - d. 1987), ocupa postul de inginer la o veche rafinărie de petrol, în timp ce mama sa, Dorothy Bonita East Joplin (n. 1913 - d. 1998) lucra la o școală superioară din oraș. Conform spuselor lui Janis, tatăl său era „o persoană intelectuală, care a citit multe cărți și adora să vorbească și să dezbată diverse subiecte”. Joplin a afirmat în ultimii săi ani de viață că tatăl său a fost foarte important pentru ea, deoarece el a fost singurul care a încercat să o facă să gândească logic. Din familia Joplin, membră a Bisericii lui Hristos, o mișcare religioasă ale cărei baze sunt susținute doar de către Biblie, făceau parte și Laura Lee și Michael Ross, cei doi frați mai tineri ai lui Janis. Părinții săi au remarcat încă din copilărie că Janis cerea mult mai multă atenție decât ceilalți doi copii ai lor, Dorothy declarând presei „ea era nefericită când nu primea atenția de care avea nevoie. Normalitatea era un lucru inadecvat pentru ea.”

Joplin a urmat și a absolvit Lamar University din Texas. Cântă în compania unor formații locale de muzică country și bluegrass.

În 1966, evoluează în San Francisco alături de grupul Big Brother and the Holding Company. În această formulă, Joplin participă la Festivalul de la Monterey din anul următor, unde primirea entuziastă a publicului îi determină consacrarea. În 1968, va semna un contract cu Albert Grossman (managerul lui Bob Dylan). Înregistrează la New York albumul Cheap Thrills, disc ce intră imediat în clasamentele din Regatul Unit și din Statele Unite ale Americii. Janis Joplin părăsește Big Brogher and the Holding Company și urmează o carieră solo, alături de diverse formații de acompaniament.

În 1970 colaborează cu grupul nou format Full Tilt Boogie Band, alături de care înregistrează în anul următor discul Pearl.^[2]

La data de 4 octombrie, 1970, Janis Joplin a fost găsită moartă în camera sa de la Hotelul Landmark Motor. Cauza oficială a decesului a fost consumul excesiv de heroină, combinat cu efectele alcoolului

Albume:

• Big Brother & the Holding Company (1967)
• Cheap Thrills (1968)
• I Got Dem Ol' Kozmic Blues Again Mama! (1969)
• Pearl (1971)
• In Concert (dublu album, 1972)
• Live at Winterland '68 (1998)

Filmografie:

• Monterey Pop (1968)
• Petulia (1968)
• Janis Joplin Live in Frankfurt (1969)
• Janis (1974)
• Janis: The Way She Was (1974)
• Comin’ Home (1988)
• Woodstock - The Lost Performances (1991)
• Woodstock: 3 Days of Peace & Music (Director’s Cut) (1994)
• Festival Express (2003)
• Nine Hundred Nights (2004)
• The Dick Cavett Show: Rock Icons (2005) Shout
• Rockin' at the Red Dog: The Dawn of Psychedelic Rock (2005)
• This is Tom Jones (2007) 1969 appearance on TV show
• Woodstock: 3 Days of Peace & Music (Director’s Cut) 40th Anniversary Edition (2009)
• Janis Joplin with Big Brother: Ball and Chain (DVD) Charly (2009)

Janis Joplin

Janis Joplin în 1970

* 1982: Glenn Herbert Gould (n. 25 septembrie 1932, Toronto, Canada – d. 4 octombrie 1982) a fost un celebru pianist canadian al secolului al XX-lea. Este cunoscut pentru interpretarea caracterizată de rafinament tehnic și mai ales pentru înregistrările muzicii lui Bach.

În anul 1964 a părăsit brusc cariera de concertist și nu a mai apărut niciodată în public, consacrând-se înregistrărilor în studiou și realizării de emisiuni radiofonice pentru Radio Canada.

Gould s-a născut în 1932 la Toronto, Ontario, ca unic copil al părinților săi.Numele său la naștere era Glen Herbert Gold.Tatăl său, Russell Herbert („Bert”) Gold, provenea dintr-o familie metodistă cu rădăcini engleze și scoțiene. Mama sa, Florence („Flora”) Emma, născută Greig, cu zece ani mai vârstnică decât soțul ei, era de origine scoțiană și de rit presbiterian. Bunicul ei era văr cu compozitorul norvegian Edvard Grieg, prin ramura scoțiană a familiei acestuia.^[13] . În anul 1939 tatăl pianistului și întreaga familie și-a schimbat numele din Gold în Gould pentru a nu fi socotiți din greșeală evrei, într-o perioadă în care antisemitismul era popular. Când mai târziu va fi întrebat în legătură cu presupusa lui origine evreiască, Gould obișnuia să spună, în glumă,că a fost evreu înainte de război. Gould a copilărit în casa părintească de pe Southwood Drive 32 din Toronto. A fost foarte legat de mama sa, care era foarte anxioasă în ce-l privea și de mic a preferat adesea compania animalelor. A crescut într-o atmosferă muzicală. Mama sa era profesoară de pian, tatăl învățase vioara în copilărie și amândoi cântau în coruri bisericești. De timpuriu Florence Gould a prevăzut pentru copilul ei o carieră muzicală. La trei ani el a dovedit un auz absolut. De la 4 ani a luat lecții de pian și de canto cu mama sa.La 6 ani copilul a asistat entuziasmat la recitalul pianistului Josef Hofmann, iar la 7 ani a început să-și însoțească părinții la concertele Orchestrei Simfonice din Toronto.^[14] Glen, care a început, la un moment dat, să-și scrie prenumele cu doi n, Glenn, a studiat de la vârsta de zece ani la Conervatorul Regal de Muzică din Toronto, principalii săi maeștri fiind Alberto Guerrero (pian), Frederick C. Silvester (orgă) și Leo Smith (teoria muzicii) Copil fiind, a cântat de multe ori la orgă în biserici.^[15] Deja la 13 ani, în 1945 a fost prima oară solist în public ca organist, iar în anul următor, a cântat ca pianist solist primaparte din Concertul nr.4 pentru pian și orchestră de Beethoven cu Orchestra Simfonică din Toronto. În 1947 a apărut pentru prima dată într-un recital, iar în anul 1950 a cântat prima dată într-un concert transmis la radio de canalul CBC. Acesta a fost debutul unei lungi relații intre Gould și radiodifuziune și cu studiourile de înregistrări.

În anul 1957 Gould a făcut un turneu de concerte în Uniunea Sovietică, fiind primul solist instrumentist nord-american care s-a produs acolo după cel de-al Doilea Război Mondial. În 1958 a interpretat concertul pentru pian în re minor de Johann Sebastian Bach cu Orchestra regală Concertgebouw sub bagheta lui Dimitri Mitropoulos, iar în 1959 a apărut acolo într-un recital. În 1959 Gould a interpretat la Carnegie Hall concertul nr.1 pentru pian de Johannes Brahms sub bagheta lui Leonard Bernstein.

La 10 aprilie 1964 Gould a apărut pentru ultima dată într-un concert public la Los Angeles. În restul vieții s-a concentrat asupra înregistrărilor in studiouri, și realizării de emisiuni radiofonice despre muzica clasică și, uneori, compoziției.

Gould s-a stins din viață în 1982 în urma unui accident vascular cerebral, la vârsta de 50 ani. A fost înhumat la cimitirul Mount Pleasant din Toronto.

Glenn Gould

Glenn Gould

* 1984: Bernhard, Prinț de Saxa-Meiningen (germană Bernhard, Prinz von Sachsen-Meiningen; 30 iunie 1901 – 4 octombrie 1984) a fost Șeful Casei de Saxa-Meiningen din 1946 până la moartea sa.

Bernhard s-a născut la Köln ca al treilea fiu al Prințului Friedrich Johann de Saxa-Meiningen și a contesei Adelaide de Lippe-Biesterfeld. Tatăl său a fost al doilea fiu al lui Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen iar mama sa a fost o fiică a contelui Ernst de Lippe-Biesterfeld.

După decesul fratelui său mai mare Prințul Georg în 1946 nepotul său Prințul Frederick Alfred a renunțat la drepturile sale de succesiune așa că Bernhard a succedat la conducerea casei de Saxa-Meiningen și a titlului de Duce de Saxa-Meiningen (ca Bernhard al IV-lea).

Cu prima lui căsătorie a fost una morganatică, al doilea fiu al său Prințul Frederick Konrad i-a succedat la conducerea casei ducele.

Bernhard și prima lui soție au fost declarați vinovați de o conspirație nazistă împotriva Austriei în 1933; el a fost condamnat la șase săptămâni de închisoare în timp ce ea a fost sub arest la domiciliu. După intervenția reprezentantului german, el a fost eliberat după care a plecat în Italia. Trei săptămâni mai târziu a fost arestat în timp ce încerca să se întoarcă la castelul său din Pitzelstaetten

Bernhard

Prinț de Saxa-Meiningen

Părinți Prințul Friedrich Johann de Saxa-Meiningen Contesa Adelaide de Lippe-Biesterfeld  Frați și surori Ernst Leopold van Saksen-Meiningen[*] Georg, Prinț de Saxa-Meiningen Prințesa Adelheid de Saxa-Meiningen Prințesa Feodora de Saxa-Meiningen  Căsătorit cu Margot Grössler Baroneasa Vera Schäffer de Bernstein Copii Feodora Prinzessin von Sachsen-Meiningen Frederick Ernest Prinz von Sachsen-Meiningen Prințesa Eleonore Prințul Konrad Prințesa Almut

* 1985: Prințesa Eudoxia Augusta Philippine Clementine Maria a Bulgariei (5 ianuarie 1898 – 4 octombrie 1985) a fost fiica cea mare și al treilea copil al regelui Ferdinand I al Bulgariei și a primei lui soții, Maria-Luiza de Bourbon-Parma. A fost sora devotată și confidenta regelui Boris al III-lea.

Prințesa Eudoxia

Prințesa Eudoxia în 1932 Părinți Ferdinand I al Bulgariei Maria-Luiza de Bourbon-Parma  Frați și surori Princess Nadezhda of Bulgaria[*] Boris al III-lea al Bulgariei Prințul Kiril al Bulgariei

* 1992: Denis Clive "Denny" Hulme, (născut 18 iunie 1936 - decedat 4 octombrie 1992), a fost un pilot de Formula 1, campion mondial în 1967.

* 1994: Luigi Ionescu (n. 3 aprilie 1927, Pâncești, județul Bacău - d. 4 octombrie 1994, București) a fost un cântăreț român de muzică ușoară. Începe să cânte de la o vârstă tânără (chiar din timpul liceului) la Bacău. Numele lui rămâne legat de o serie apreciabilă de șlagăre românești sau internaționale interpretate în limba română, cum ar fi "Marina, Marina". Piesa de referință a carierei lui rămâne "Lalele" compusă de Temistocle Popa. În anul 2001, grupul Suprem pune în circulație o inedită versiune a hitului (aranjament, remix DJ Phantom), în care se pot auzi și fragmente din înregistrarea originală, cu vocea lui Luigi Ionescu.

Din 1946 participă la concursurile pentru tineret. Este remarcat de marii compozitori ai vremii: Ion Vasilescu, Elly Roman, Henry Mălineanu care scriu pentru el. Gelu Solomonescu, redutabil pianist și șef de formație, îl îndrumă către Teatrul de Revistă "Constantin Tănase". În urma audiției susținute în 1951 este angajat, desfășurându-și apoi întreaga carieră- de o uimitoare longevitate- în cadrul teatrului, până în 1987 când se retrage din viața artistică.

Din repertoriu:

• „Lalele”
• „Zorile”
• „Turturele” (Temistocle Popa)
• „E primăvară în ianuarie” (Gelu Solomonescu)
• „Viața e prietena mea” (Florentin Delmar)
• „Femeia” (Henry Mălineanu).

Luigi Ionescu

*2002: Gwen Amber Rose Araujo (n. 24 februarie 1985, Newark, New Jersey, SUA – d. 4 octombrie 2002, Newark, New Jersey, SUA) a fost o adolescentă transgen cu probleme în găsirea adevăratei identități sexuale, care a fost ucisă de mai multe persoane în timpul unui atac.^[2] Deși din punct de vedere biologic s-a născut bărbat, având numele Edward Araujo, Jr.,^[2] în pre-adolescență ea a început să poarte haine de damă, schimbându-și numele în Gwen.^[1] La vârsta de șaptesprezece ani, Araujo a fost omorâtă de un grup de patru tineri, care au bătut-o cu sălbăticie timp de cinci ore, pentru ca apoi să o stranguleze și să o îngroape într-o pădure.^[3]

Circumstanțele crimei au transformat acest caz într-unul dintre cele mai mediatizate anchete ce au avut în prim-plan uciderea unei persoane transgen.^[4][5] Viața lui Araujo a fost imortalizată în filmul O fată ca mine (2006),^[6] iar diverse grupuri ce susțin comunitatea LGBT au lansat în memoria lui Gwen campanii pentru a ajuta oamenii să înțeleagă adevăratele probleme cu care se confruntă persoanele cu o orientare sexuală diferită

Araujo s-a născut biologic bărbat, la data de 24 februarie 1985, având numele Edward Araujo, Jr., în orașul Newark din statul California, S.U.A..^[2][8] În memoria familiei sale, ea a rămas un copil fericit și plin de energie, care a dorit să fie femeie încă din copilărie, dorința sa accentuându-se odată cu înaintarea în vârstă.^[8][9] În adolescență, înainte de a fi ucisă, Araujo începuse să poarte haine de damă și să se comporte ca atare.^[8][9] Înainte de a fi blamată de către societate pentru identitatea ei sexuală, Araujo a studiat într-o școală publică și a participat la slujbele oficiate în biserica din oraș.^[8][9][10] După ce a fost renegată de colegii și profesorii săi, care o batjocoreau frecvent, Gwen a încetat să frecventeze liceul Newark Memorial înainte de a-l absolvi.^[8][10] Conform spuselor mamei sale, ea nu a putut să își găsească o slujbă stabilă din cauza intoleranței create prin tranziția graduală dintre genuri.

Araujo, care la vârsta de șaptesprezece ani se prezenta cu numele „Lida”, a intrat într-un cerc de prieteni.^[8][9] Acest grup de tineri obișnuia să își petreacă timpul liber jucând domino, consumând droguri și alcool în casa în care urma să fie ucisă Araujo.^[1][11] Gwen a fost implicată în activități sexuale (orale) cu cel puțin doi băieți din acest grup.^[8][10][12]

La câteva săptămâni după ce i-a cunoscut pe acești tineri, Araujo a fost invitată la o petrecere organizată în locuința în care ei se întâlneau frecvent.^[8][9][12] Deși mama sa i-a cerut să nu participe și s-a declarat neîncrezătoare, Gwen a decis să ia parte la această reuniune. Acela a fost momentul în care mama sa, Sylvia Guerrero, a văzut-o pentru ultima oară în viață.^[11]

La petrecerea care a avut loc la data de 3 octombrie, 2002 tinerii au descoperit, după o „inspecție forțată” făcută de o fată din grup (Nicole Brown), că Araujo are organe sexuale masculine.^{[8][9][10][11][12]} Din momentul în care au aflat că Gwen era biologic bărbat, tinerii care au întreținut relații sexuale cu ea au devenit agitați, iar unul dintre ei, Mike Magidson, a început să o sugrume în holul casei.^[11] În acel moment, mulții dintre invitații la petrecere au părăsit locuința, doar Jose Merel și Jaron Nabors preferând să rămână în casă, alături de Mike Magidson.^[11] Jason Cazares a declarat că a plecat de la locul crimei, deși el s-a aflat în camioneta cu ajutorul căreia criminalii au transportat cadavrul victimei.^[11] Cei trei rămași în locuință au continuat să o molesteze în mod continuu pe Araujo timp de cinci ore.^[11] Jose Merel a lovit-o în cap pe victimă cu o tigaie și o conservă, lovituri care i-au provocat o rană profundă și o hemoragie puternică.^{[8][9][11][12]} Mike Magidson a lovit-o cu capul de pereții încăperii cu atâta forță încât tencuiala de pe aceștia a căzut.^[11] Apoi, Araujo a fost dusă în garajul casei, unde a fost sugrumată cu o funie.^{[8][9][11][12]} Conform unei mărturii, în timp ce Gwen era strangulată, Jose Merel curăța petele de sânge de pe covoarele din casă.^[11] Araujo a fost legată la gură, învăluită cu o pătură și pusă pe bancheta unei autocamionete.^[8] Cei trei criminali, împreună cu Jason Cazares au dus corpul acesteia într-un parc din El Dorado County, California, într-o zonă de pădure situată la marginea munților Sierra Nevada cunoscută sub numele de „Silver Fork”.^{[8][9][11][12]} În acel loc, cei patru au îngropat-o superficial pe Gwen.^[8][9][12] Conform anchetei oficiale, nu este clar momentul în care Araujo a fost ucisă, dar autopsia efectuată de medicii legiști a confirmat faptul că victima a murit din cauza strangulării și a hemoragiei puternice promovate de rana profundă din zona capului.

Temându-se de eventualele represalii, grupul de atacatori nu a raportat poliției crima săvârșită și au stabilit un legământ, conform căruia niciunul dintre ei nu avea să mărturisească asasinarea lui Gwen Araujo, indiferent de circumstanțele care apar.^[11][12] Totuși, Jaron Nabors i-a povestit unui prieten fapta săvârșită, lucru care s-a dovedit crucial în descoperirea cadavrului victimei, deoarece acea persoană l-a raportat la poliție pe Nabors.^[11][12] În timpul interogării, Jaron Nabors avea să dezvăluie locația în care era îngropat corpul lui Araujo și detalii legate de moartea acesteia.^[11][12]

Departamentul șerifului din Comitatul Alameda a trimis patru anchetatori și doi detectivi pentru a ridica cadavrul victimei.^[11] Echipa a fost condusă spre locul în care era îngropată Araujo de către cel mai tânăr participant la crimă, Jaron Nabors, în data de 16 octombrie, 2002. Cele patru persoane acuzate de crimă au fost Michael Magidson (22 ani), Jaron Nabors (19 ani) și frații José (22 ani) și Paul Merél.^[8][11] Ultimul menționat a fost rapid eliberat din arest datorită unei mărturii depuse de prietena acestuia, conform căreia Paul Merél și-a petrecut timpul din noaptea crimei cu ea.^[11] Cei doi au fost puși sub acuzare ulterior, și au devenit martori-cheie în cadrul anchetei.^[11]

Nabors a depus mărturie împotriva celorlalți trei criminali, sperând că îi va fi ridicată acuzația de omor cu circumstanțe atenuante, după ce poliția a interceptat un bilet trimis de către Cazares prietenei lui Nabors, în care acesta explica că Nabors nu a fost implicat în uciderea lui Araujo

Mama lui Araujo, care prefera să își numească copilul „un înger”,^[8] a declarat public în repetate rânduri că ar dori ca procesul fiicei sale să influențeze legislația cu privire la pedeapsa acordată persoanelor care comit crime din ură. Sylvia Guerrero și fratele său, David au avut câteva apariții publice înainte ca presa din S.U.A. să îi blameze pe cei care comit acte de violență împotriva persoanelor transgen.^[11]

Persoanele care au cunoscut-o pe Araujo și oamenii impresionați de drama ei au participat la funeraliile acesteia, care au avut loc la Biserica Catolică Sfântul Edward din Newark.^[24] După ceremonia de înmormântare, a fost organizat un marș către complexul comercial din oraș, la care au participat diferite persoane din colectivitatea LGBT, dar și oficialii locali.^[12] Gwen a fost menționată în cadrul paradelor „Amintiți-vă de moartea noastră!” (în engleză Remembering Our Dead), care au fost organizate în câteva orașe din S.U.A.^[25] În cadrul acestora au fost comemorate 27 de persoane transgen, inclusiv Gwen. La câteva zile după înmormântarea lui Gwen, membrii ai Bisericii Baptiste Westboro (fiind discipoli ai lui Fred Phelps) au protestat în zona orașului Newark.^[8]

La data de 23 iunie, 2004, la cererea mamei sale, numele lui Araujo a fost schimbat post-mortem, într-un cadru juridic, din Eddie în Gwen.^[1]

Pe 19 iunie, 2006 a început difuzarea filmului O fată ca mine în cinematografele din America de Nord.^[6] Fiind regizată de Agnieszka Holland, producția este bazată pe viața lui Gwen, aceasta fiind interpretată de J. D. Pardo, iar Mercedes Ruehl a preluat rolul Sylviei Guerrero.^[6]

La un an după moartea lui Araujo, Fundația Horizons a creat „Fundația Memorială «Gwen Araujo» pentru educarea oamenilor cu privire la problemele persoanelor transgen”.^[26] Acest proiect își propune să sprijine programele școlare din nouă comitate, care încearcă să le explice tinerilor adevăratele probleme ale persoanelor transgen.^[26] Însuși Sylvia Guerrero, mama lui Gwen, a ținut discursuri în câteva școli și licee, prin care explica temerile persoanelor transgen.

Gwen Araujo

Araujo în adolescență, perioada în care latura sa feminină ieșea în evidență

* 2006: Violeta Zamfirescu (nume la naștere: Lăzăroiu; n. 21 iulie 1920, Craiova - d. 4 octombrie 2006, București) a fost o poetă, prozatoare și redactoare română

S-a născut la Craiova, în familia ofițerului Sterian Lăzăroiu și a Ioanei. A urmat școala primară și primele cinci clase de liceu între 1931 și 1936 la Craiova. A continuat liceul la „Regina Maria” între 1936 și 1939, apoi a urmat studii de drept (neterminate), la Universitatea din București, între 1942 și l944.

A fost redactor la „Gazeta literară” (1954-l956); la Radio, redactor la emisiunile literare (1956-l959); la revista „Luceafărul” (1960-l968); din nou la Radio (1968-l969); redactor-șef al redacției de poezie la Editura Eminescu (1969-l971, când se pensionează.^[3]

A debutat în anul 1951 cu poezie în revista „Viața Românească” și editorial în 1955, cu volumul Inima omului.

Versuri

• Rodul pământului, 1957;
• Ceasul de slavă, 1960;
• Frumusețe continuă, 1964;
• La gură de rai, 1965;
• Dragoste, 1968,
• Colind de primăvară, 1969;
• La poarta celor care dorm - poeme dramatice, 1970
• Poezii 1950 - 1972, 1972;
• Simfonie, 1975;
• În aerul vibrând, 1977;
• Lacrima pietrei, 1981;
• Incandescența miezului, 1981;
• Zbor de cântec peste nori, 1985.^[4]

Romane

• Îndrăgostiții triști, 1979;
• Surâsul iubirii, 1984.

A mai scris versuri pentru copii, publicistică pe teme morale și turistice (O lume pentru toți, 1977).

* 2006: Traian Ionescu (n. 17 iulie 1923, comuna Văleni, județul Argeș; d. 4 octombrie 2006, București) a fost un important fobalist și antrenor de fotbal român.

* 2007: Hero Lupescu (n. 17 iunie 1927, Roman - d. 4 octombrie 2007, București) a fost un regizor de operă român.

S-a născut în orașul Roman într-o familie evreiască. Tatăl său, Avram Wolfsohn, a fost un cunoscut cantor la Sinagoga Mare din București.

Hero Lupescu a terminat cursurile Facultății de Regie din cadrul Institutului de Artă Teatrală „Anatoli Lunacearski” din Moscova (1951-1954). A susținut examenul de diplomă la Opera Română din Timișoara, cu spectacolul Evgheni Oneghin de Ceaikovski (1954).

A lucrat timp de 34 de ani la Opera Română din București și a realizat, de-a lungul carierei, numeroase spectacole. A debutat pe scena Operei Române din București în 1955, cu spectacolul "Boema", de Puccini, interpreți Valentina Crețoiu, Dinu Bădescu, Șerban Tassian etc. Ultima sa premieră la aceeași operă bucureșteană a fost tot "Boema", în 1993, însă a regizat spectacole și pe alte scene, inclusiv în străinătate - Opera din Sarajevo, din Ruse sau cea din Ankara. Pentru prima scenă lirică a țării a montat următoarele opere:

• "Tosca" de Puccini (1956)
• "Faust" de Gounod (1958)
• "Evgheni Oneghin" de Ceaikovski (1958)
• "Cavalleria rusticana" de Mascagni (1960)
• "Boris Godunov" de Musorgski (1961)
• "Logodnă la mânăstire" de Prokofiev (1963)
• "Motanul încălțat" de C. Trăilescu (1964)
• "Cosi fan tutte" de Mozart (1965)
• "Don Giovanni" de Mozart (1966)
• "Gianni Schicchi" de Puccini (1967)
• "Povestirile lui Hoffmann" de Offenbach (1968)
• "Mireasa vândută" de Smetana (1970)
• "Cneazul Igor" de Borodin (1971)
• "Albert Herring" de Britten (1973)
• "Bălcescu" de C. Trăilescu (1974)
• "Dreptul la dragoste" de T. Bratu (1975)
• "Luna" de Orff (1975)
• "Andrea Chénier" de Giordano (1976)
• "Bastien și Bastienne" de Mozart (1976)
• "Dragoste și jertfă" de C. Trăilescu (1977)
• "Conu Leonida față cu reacțiunea" de Matei Socor (1978)
• "Evgheni Oneghin" de Ceaikovski (1981)
• "Nunta lui Figaro" de Mozart (1984)
• "Povestirile lui Hoffmann" de Offenbach (1986)
• "Nabucco" de Verdi (1987)
• "Samson și Dalila" de Saint-Saëns(1992)
• "Ora spaniolă" de Ravel.

Printre cele mai cunoscute montări a rămas și Traviata "în blugi" la Teatrul Liric din Craiova. A montat spectacole la toate teatrele de operă din țară, fiind, de exemplu autorul spectacolului inaugural al Operei Române din Iași, "Tosca" (1956).

A fost un regizor cu o viziune modernă asupra spectacolului de operă, uneori chiar avangardistă, înfruntând riscul de a fi criticat sau controversat.

A fost profesor la clasa de operă a Conservatorului bucureștean, printre studenții săi numărându-se mulți dintre maeștrii de ieri și de azi ai scenei lirice bucureștene sau soliști de prestigiu ai teatrelor de operă din țară sau din străinătate.

A regizat grandioase spectacole în aer liber, fie în țară, la ocazii festive, fie în străinătate, la deschiderea unor competiții sportive internaționale majore (Maroc, Spania), ca de exemplu: spectacolul de deschidere a Campionatului Mondial de Fotbal din Spania, în 1982, apoi spectacolul de deschiere al Jocurilor Mediteraneene (1983, Casablanca, Maroc), al Jocurilor Pan-africane (1985, Rabat, Maroc) și un spectacol festiv pe stadion în cinstea Regelui Hassan II al Marocului, în 1989.

Hero Lupescu a murit în ziua de 4 octombrie 2007, la Spitalul Universitar din București, în urma unei congestii cerebrale. ^[2]

A beneficiat de gardă de onoare militară la catafalc. A fost înmormântat la cimitirul Filantropia din București

Hero Lupescu în 1970, fotografie din Colecţia Operei Naţionale Bucureşti

* 2009: Ernő Kolczonay (n. 15 mai 1953, Budapesta – d. 4 octombrie 2009) a fost un scrimer maghiar, care a luat parte de trei ori la Jocurile Olimpice și a câștigat două medalii.

* 2016: Ion Ochinciuc (n. 21 august 1927, Sculeni, județul Iași - d. 4 octombrie 2016, București) a fost un prozator și dramaturg român.

A scris romane polițiste și dramaturgie. A lucrat mai bine de 20 de ani în Radio.

Membru titular în Uniunea Scriitorilor din România începând din anul 1970.

Fiul lui Constantin și Olimpia Ochinciuc, s-a născut în data de 21 august 1927 în comuna Sculeni Târg, plasa Copou, județul Iași (actualul Punct vamal Sculeni-Sculeni, prin care se face trecerea peste Prut). Școala primară o face în satul natal. Se refugiază în Iași după cedarea Basarabiei unde începe studiile secundare la Liceul Internat Costache Negruzzi (actualul Colegiul "Costache Negruzzi" din Iași), apoi își continuă studiile la Liceul Gheorghe Lazăr din București, absolvind în 1946. După ce frecventează 2 ani cursurile Facultății de Construcții din Iași, urmează Facultatea de Litere a Universității București | Facultatea de Filologie din București luându-și licența în 1953. A cunoscut oameni renumiți printre care putem aminti: George Călinescu, Tudor Vianu, C.A. Rosetti, Iorgu Iordan, Alexandru Graur și alte somități ale literaturii și filosofiei românești.

Lucrează ca documentarist la Consiliul general ARLUS între anii 1950-1952, ca redactor la „Veac nou" între anii 1952-1955, este șef de secție la redacția “Publicațiilor românești pentru străinătate” între anii 1956-1967 și ulterior ca șef de secție la Radio unde din 1 mai 1967 și până în noiembrie 1987 realizează emisiunea magazin duminicală „De toate pentru toți”.^[1] A mai coordonat și realizat emisiunea „Radiomagazinul femeilor”.

La 22 decembrie 1980 a avut loc la cinematograful Scala din București premiera filmului Cântec pentru fiul meu: Scenariul - Mihai Opriș și Constantin Dicu; Regia Constantin Dicu, inspirat din romanul Îngerul negru de Ion Ochinciuc.^[2]

La 4 octombrie 2016 maestrul Ion Ochinciuc s-a stins din viață la București.

A debutat în domeniul jurnalistic în anul 1952, la „Veac nou" cu reportaje, în domeniul literaturii a debutat cu piesa de teatru "Stânca Miresei" în anul 1960, la Teatrul Armatei (azi Teatrul "C.I. Nottara"), iar prima carte, romanul polițist “Răzbunarea Ofeliei” ia fost publicat în anul 1967.

Ion Ochinciuc s-a consacrat aproape în mod integral prozei polițiste și de aventuri. ”"Moldovean” sută la sută prin harul povestirii, prin cultul anecdotei “care primează”, autorul […] are voluptatea rezumării unei situații printr-o vorbă de duh, a sa ori a altcuiva, reținute cu voluptatea colecționarului rafinat. […] Dl. Ochinciuc are condei ușor, scrie sprințar și cărțile sale se citesc pe nerăsuflate. Este un observator atent al lumii prin care a trecut, are o memorie capabilă să reconstituie din câteva detalii o întreagă atmosferă și este iubitor al “comediei umane” în nesecata ei inventivitate. Ca și Creangă, arhetipul povestitorilor moldoveni, se ferește de teoretizări și „meditații”, îi place să observe faptele și zicerile oamenilor. E dramaturg prin vocație, îi place spectacolul lumii„

Romane (în ordine cronologică)

• Răzbunarea Ofeliei (Editura Tineretului, 1967)
• Îngerul Negru (Editura Tineretului, 1969)
• Masca Burgundă (Editura Militară, 1971)
• Egreta Violetă (Editura Albatros, 1972)
• Nopțile Colonelului Bârsan (Editura Eminescu, 1973)
• O Noapte În „Venus” (Editura Militară, 1974)
• Acasă Fugarule! (Editura Albatros, 1975)
• Spada de Toledo (Editura Militară, 1976)
• Eroul Necunoscut (Editura Militară, 1977)
• Fotografia de Nuntă (Editura Militară, 1981)
• Norocul Era Șchiop (Editura Eminescu, 1983)
• Capcana Din Bulevardul Primăverii (Editura Scripta, 1994)
• Secrete În Alb Și Negru (București, Editura Tracus Arte, 2011, ISBN 978-606-8126-65-4)
• Cãlugãrița (În umbra unei femei) (București, Editura Tracus Arte, 2014, ISBN 978-606-664-233-0)
• Ispititoarele capcane (Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2016, ISBN 9786066646338)

Memoralistică

• Jurnal Anapoda - Volumul I (București,Editura Tracus Arte,2012, ISBN 978-606-8361-48-2)
• Viata ca anecdotă - Jurnal anapoda Volumul II (Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2013, ISBN 978-606-664-116-6)
• Cine râde la urmă? Oameni si intamplari - Jurnal anapoda Volumul III (Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2015, ISBN 978-606-664-539-3)

Povestiri

• Noaptea Moțoganei, special pentru un volum de povestiri publicată de Editura Militară curând după inundațiile catastrofale din 1970. Cartea a avut un tiraj de 500.000 de exemplare iar banii din vânzarea ei au mers în ajutorul sinistraților.
• Umbra Zburătoare, publicată în Almanahul literar al “Gazetei literare” („România literară” de azi) săptămânal al Uniunii Scriitorilor în anul 1984.

Lucrări dramatice

Stânca Miresei, dramă romantică în trei acte, jucată la Teatrul Armatei (azi Teatrul C.I. Nottara) din București, stagiunea 1959-1960. Regizor: Ion Sahighian. Scenografia: Constantin Piliuță. Textul operei a fost viciat grosolan de cenzura proletculturistă a vremii încât autorul s-a văzut nevoit să folosească un pseudonim, Ion Dragomir.^[4]

O navă pentru cer senin, piesă de teatru pentru copii gen “Peter Pan”, jucată la Teatrul pentru copii și tineret (azi Teatrul “Luceafărul”) din Iași, stagiunile 1975-1976-1977. Regizor: Constantin Brehnescu. Muzica: Sabin Pautza. Versuri: Ana Mâșlea.

Acțiunea Codalbul (titlul inițial “Eroii unde se ascund când plâng?”), dramă istorică în trei acte, jucată la Teatrul “Ion Creangă” din București, stagiunea 1976-1977. (Se împlinea un veac de la Războiul de Indepență al României). Regizor: Ianis Veakis. Scenografia: Elena Pătrașcanu.^[4]

Bumerang la purtător, comedie difuzată la Radiodifuziunea Română, în emisiunea “Teatru la microfon”, în anul 1981.

Aventurile lui Leonardo, suită de scenete S.F. difuzată pe Programul 1 al Radiodifuziunii Române în cursul anului 1982.

A publicat trilogia de teatru intitulată Bastardul la Editura “Tracus Arte”, București în anul 2008, ISBN 978-973-88816-1-7, ce cuprinde drama “Bastardul” în trei acte (9 tablouri), parabola dramatică “Un vis destrămat”, o dramă-fantezie în trei acte (12 tablouri) și comedia romantică “Vila destinului” în trei acte (II tablouri).

Ion Ochinciuc

* 2017: Bronisław Chromy (n. 3 iunie 1925,^[1] Leńcze[*], Polonia – d. 4 octombrie 2017,^[2] Cracovia, Polonia) a fost un sculptor, pictor, desenator, gravor polonez și profesor la Academia de Arte Frumoase din Cracovia.

În 1956, el a obținut diploma Academiei de Arte Frumoase din Cracovia. A fost studentul lui Xawery Dunikowski.^[3][4]

În continuare, a devenit profesor în această academie, apoi rectorul ei.

Din 1961, a participat, în fiecare an, la expoziții artistice în diferite localități ale Poloniei. A câștigat numeroase premii naționale. A participat la numeroase întâlniri internaționale, îndeosebi în Europa.

Operele sale sunt expuse la Muzeul Național din Varșovia, precum și la Muzeul Național din Cracovia și la Muzeul Național Auschwitz-Birkenau.

Este cavaler și ofițer al Ordinului Polonia Restituta.

Bronisław Chromy

Dragonul din Wawel, Cracovia     Statuia papei Ioan Paul al II-lea la Tarnów     Statuia papei Ioan Paul al II-lea la Tarnów     Monumentul câinelui Dżok, în Cracovia     În parcul de la Villa Decius, Cracovia

Sărbători

·         Calendar religios 4 octombrie:- Calendar crestin ortodox: 
Sfantul Sfințit Mc Ierotei, episcopul Atenei; Duminica a 19-a după Rusalii - Predica de pe munte - Iubirea vrăjmașilor