MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 9 OCTOMBRIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE
B. Decese; Sărbători
Decese
· 1047: Papa Clement al II-lea (n. 1005). Papa Clement al II-lea (în germană Clemens II.), cel de al doilea papă german al Romei (1046-1047) (numele laic: Suidger, Graf von Morsleben und Hornburg)
· 1390: Ioan I al Castiliei (d. 1358)
* 1468: Sigismondo Pandolfo Malatesta, numit și „Lupul din Rimini”, (n. Rimini, 19 iunie 1417 - d. Rimini, 9 octombrie 1468), fiu al lui Pandolfo al III-lea Malatesta și al amantei sale Antonia da Barignano, a fost un condotier[1] italian, senior al Rimini și al Fano, din 1432, în timp ce fratele său, Domenico Malatesta a fost senior al Cesenei. Membru al Casei de Malatesta, seniori ai Rimini între 1295 și 1500, Sigismondo Malatesta este un personaj istoric faimos prin trădările sale, prin provocările la adresa moravurilor din societatea italiană a secolului al XV-lea. Era considerat de contemporanii săi drept unul dintre cei mai redutabili comandanți militari ai epocii sale.
* 1468: Sigismondo Pandolfo Malatesta, numit și „Lupul din Rimini”, (n. Rimini, 19 iunie 1417 - d. Rimini, 9 octombrie 1468), fiu al lui Pandolfo al III-lea Malatesta și al amantei sale Antonia da Barignano, a fost un condotier[1] italian, senior al Rimini și al Fano, din 1432, în timp ce fratele său, Domenico Malatesta a fost senior al Cesenei. Membru al Casei de Malatesta, seniori ai Rimini între 1295 și 1500, Sigismondo Malatesta este un personaj istoric faimos prin trădările sale, prin provocările la adresa moravurilor din societatea italiană a secolului al XV-lea. Era considerat de contemporanii săi drept unul dintre cei mai redutabili comandanți militari ai epocii sale.
A fost învestit cu titlul de cavaler de împăratul Sigismund de Luxemburg, al Sfântului Imperiu Romano-German. Considerat de contemporanii săi drept unul dintre cei mai îndrăzneți condotieri din Italia, îl întâlnim în multe bătălii care caracterizează această perioadă. În mai multe rânduri a fost în solda papilor, a comandat trupele venețiene în campania contra Republicii Ambroziene[2] și contra lui Francesco Sforza, și chiar, în 1465, împotriva Imperiului Otoman. I-a ajutat pe florentini în rezistența contra invaziei lui Alfonso al V-lea al Aragonului, reușind să rupă asediul la Piombino, cu o manevră care i-a surprins atât pe inamici cât și pe aliați. Pentru aceste reușite, a fost primit triumfal la Florența. Aceste acțiuni l-au mâniat pe regele Aragonului, care l-a urât toată viața și i-a cerut fiului său să distrugă statul lui Malatesta.
A fost un poet și mecena al artelor. Lui îi datorăm crearea unuia dintre monumentele simbol ale orașului Rimini și al întregii Renașteri: Templul Malatesta, în italiană Tempio Malatestiano[3], creat de Leon Battista Alberti.
A avut, pe rând, trei soții legitime: s-a căsătorit cu Ginevra d’Este în 1434, decedată în 1440, cu Polissena Sforza[4], în aprilie 1442, decedată în 1448. Acestea, se pare, au fost asasinate de Sigismondo. Cea de-a treia și ultima soție legitimă a lui Sigismondo Malatesta a fost Isotta degli Atti (circa 1432 - 1474), cu care s-a căsătorit în 1456, și care îi era amantă încă din 1445, pe când Polissena trăia. Relația lui Sigismondo cu Isotta a fost cunoscută de public din 1449. Doar această a treia căsătorie nu a fost încheiată pentru obținerea unui avantaj politic sau militar.
În 1461, Papa Pius al II-lea l-a acuzat pe Sigismondo Malatesta de uxoricid[5] (că le-a asasinat pe cele două soții ale sale, Ginevra și Polissena)[6], și că a ucis și alte persoane, și l-a excomunicat. Ginevra d'Este a murit otrăvită, Polissena Sforza a murit sufocată cu un prosop. Sigismondo a pus să fie ucis un călugăr franciscan care a refuzat să-i divulge secretul spovezii Polissenei.
Din căsătoria cu Ginevra d’Este nu au rezultat copii. Polissena Sforza i-a dăruit doi copii Galeotto, născut în 1442 și mort la câteva luni de la naștere, și Giovanna (1444 - 1511). Din relația cu Isotta degli Atti, au rezultat patru copii: Giovanni (născut în 1447 și mort după câteva luni de la naștere), Antonia (1451 - 1483), Sallustio, Vittorio.
După excomunicarea lui Sigismondo Malatesta, Isotta s-a ocupat de conducerea orașului Rimini, în numele soțului său, iar după moartea acestuia, survenită în 1468, în numele fiului lor, Sallustio. Sallustio a fost ucis, în anul următor, la ordinul lui Roberto Malatesta, fiu nelegitim al lui Sigismondo, care a preluat controlul orașului.
Sigismondo Pandolfo Malatesta a decedat la vârsta de 51 de ani, în 1468. Corpul său a fost înmormântat în Templul lui Malatesta[3], care nu era încă terminat.
· 1621: A încetat din viaţă Teodosie Rudeanul, boier cărturar, unul dintre cei mai de seamă dregători ai lui Mihai Viteazul. T.Rudeanul este autor al unei cronici oficiale de curte, scrisă în limba română ; (1597).
· 1688: A murit Claude Perrault, medic, arhitect şi teoretician francez; a proiectat faimoasa colonada care va închide curtea patrata a palatuli Louvru; (n. 5 septembrie 1613).
· 1709: Barbara Palmer, Ducesă de Cleveland, metresă a regelui Carol al II-lea al Angliei (n. 1640)
* 1802: Ferdinand de Parma (20 ianuarie 1751 – 9 octombrie 1802) a fost Duce de Parma din 1765 până în 1802. fost al doilea copil și singurul fiu al lui Filip, Duce de Parma și a Prințesei Louise Élisabeth a Franței, fiica cea mare a regelui Ludovic al XV-lea al Franței și a reginei Maria Leszczyńska. Bunicii paterni erau Filip al V-lea al Spaniei (nepot al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței) și a doua sa soție, Elisabeta Farnese.
* 1802: Ferdinand de Parma (20 ianuarie 1751 – 9 octombrie 1802) a fost Duce de Parma din 1765 până în 1802. fost al doilea copil și singurul fiu al lui Filip, Duce de Parma și a Prințesei Louise Élisabeth a Franței, fiica cea mare a regelui Ludovic al XV-lea al Franței și a reginei Maria Leszczyńska. Bunicii paterni erau Filip al V-lea al Spaniei (nepot al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței) și a doua sa soție, Elisabeta Farnese.
Născut la palatul ducal din Colorno, el a fost considerat nepotul favorit al bunicului său matern, regele Ludovic al XV-lea al Franței. Ca nepot pe linie masculină a regelui Filip al V-lea al Spaniei el a fost considerat infante al Spaniei.
Ca moștenitor al unei dintre cele mai mari colecții de ducate suverane, Ferdinand a fost un candidat atractiv pentru multe prințese din Europa. Printre posibilele candidate s-a inclus moștenitoarea Prințesa Maria Beatrice Ricciarda d'Este de Modena, fiica lui Ercole al III-lea de Modena. Posibila lui căsătorie cu Prințesa Maria Beatrice a fost, însă, foarte puțin probabilă, deoarece acesta din urmă era logodită cu Arhiducele Leopold de Austria (mai târziu împăratul Leopold al II-lea), de la o vârstă foarte tânără și mai târziu cu fratele mai mic al lui Leopold, Arhiducele Ferdinand.
O altă candidată a fost Louise Marie Thérèse Bathilde d'Orléans care deținea o zestre foarte mare; ea era singura fiică în viață a lui Louis Philippe I, Duce de Orléans și sora lui Philippe Égalité.
În cele din urmă Ferdinand s-a căsătorit cu Arhiducesa Maria Amalia a Austriei, al optulea copil al împărătesei Maria Tereza a Austriei și sora mai mare a reginei Neapolelui și Siciliei și a viitoarei regine a Franței. A avut loc o căsătorie prin procură al Viena la 27 iunie iar la 1 iulie Maria Amalia își părăsea casa. Viitoarea ducesă și-a întâlnit soțul la Mantua la 16 iulie. Ea a venit însoțită de fratele ei Iosif al II-lea, Împărat Roman iar Ferdinand însoțit de membrii familiei Sforza. La 19 iulie a avut loc o ceremonie la palatul ducal din Colorno unde s-a născut Ferdinand. Cuplul și-a făcut intrarea la Palermo la 24 iulie.
Copii:
- Prințesa Carolina Maria Teresa Giuseppa de Parma (22 noiembrie 1770–1 martie 1804), căsătorită cu Prințul Maximilian al Saxoniei
- Prințul Louis Francis Philibert de Parma (5 iulie 1773–27 mai 1803). S-a căsătorit cu verișoara lui primară Maria Luisa Josefa Antonietta Vicentia a Spaniei și a avut copii; a fost primul rege al Etruriei.
- Prințesa Maria Antonia Giuseppa Walburga Anna Luisa Vicenza Margherita Caterina de Parma (28 noiembrie 1774–1841), care a devenit călugăriță ursulină.
- Prințesa Carlotta Maria de Parma (7 septembrie 1777–1812)
- Prințul Felipe de Parma (22 mai 1783–1786)
- Prințesa Antoina Luigia de Parma (21 octombrie 1784)
- Prințesa Luigia Maria of Parma (17 aprilie 1787–1789)
- Prințesa X de Parma - fiică nenăscută (21 mai 1789) (gemeni)
- Prințul X de Parma - fiu nenăscut (21 mai 1789) (gemeni)
· 1831: Contele Ioannis Antonios Kapodistrias (în greacă Κόμης Ιωάννης Αντώνιος Καποδίστριας Komis Ioannis Antonios Kapodistrias;[2]; n. ,[3] Corfu, Republica Veneția[1][4] – d. ,[1][5] Nauplion, Grecia[1]) a fost un diplomat grec ce a activat pentru Imperiul Rus și care apoi a devenit primul șef de stat al Greciei
Ioannis Kapodistrias s-a născut în Corfu,[2][8][9][10][11][12][13] (Κέρκυρα/Kerkyra în Greacă),[14] una din insulele Ionice, care la acea vreme erau posesiune venețiană. A studiat medicina, filosofia și dreptul la Padova, în Italia. La vârsta de 21 de ani, în 1797, a început practica medicală ca doctor pe insula Corfu.[15][9][10][11][16] A avut toată viața convingeri liberale și democratice, deși provenea din rândurile nobilimii. Un strămoș a familiei Kapodistrias fusese făcut conte de Carol Emmanuel al II-lea, duce de Savoia, iar titlul a fost înscris în 1679 în Libro d'Oro a nobilimii din Corfu;[17] titlul provine de la Capodistria (fost Justinopolis), un oraș pe malul estic al Golfului Veneției, astăzi Koper, Slovenia. De acolo provine familia lui Kapodistrias, care s-a mutat în Corfu în secolul al XIII-lea, elenizându-se și trecând la ortodoxie.[18][19]
Mama lui Kapodistrias a fost Adamantine Gonemis (Αδαμαντία (Διαμαντίνα) Γονέμη), fiica nobilului Christodoulos Gonemis (Χριστόδουλος Γονέμης).[20] Familia Gonemis era o familie grecească[20][21][22] din Cipru,[23] care a emigrat în Creta atunci când Ciprul a căzut în mâinile otomanilor în secolul al XVI-lea.[23] Ei au migrat apoi în Epir când în secolul al XVII-lea a căzut și Creta, ajungând în cele din urmă pe insula ionică Corfu.[23] Familia Gonemis[19] era și ea trecută în Libro d'Oro din 1606. În 1802 Ioannis Kapodistrias a înființat o organizație ce promova progresul științific și social în Corfu, „Asociația Națională Medicală”. În 1799, când Corfu a fost ocupat de forțele rusești și otomane, Kapodistrias a fost numit director medical al spitalului militar.
În 1831, Kapodistrias a ordonat arestarea lui Petrobei Mavromihalis, bei al Peninsulei Mani, una dintre cele mai rebele regiuni ale Greciei. A fost o ofensă gravă pentru familia Mavromihalis, și la 9 octombrie 1831 Kapodistrias a fost asasinat de fratele lui Petrobei, Konstantis și de fiul lui Georgios pe treptele bisericii Sfântul Spiridon din Nafplion.
Kapodistrias s-a trezit dimineața devreme și s-a hotărât să meargă la biserică. Acolo, a văzut că asasinii îl așteptau. Când a ajuns pe treptele bisericii, Konstantis și Georgios s-au apropiat de el. Konstantis a scos pistolul și a tras, dar nu a nimerit, glonțul înfigându-se în zidul bisericii, unde se vede și astăzi. Apoi a scos pumnalul și l-a înjunghiat pe Kapodistrias în abdomen în vreme ce Georgios l-a împușcat pe Kapodistrias în cap. Konstantis a fost împușcat de generalul Fotomaras, care a văzut scena de la fereastra sa. Georgios a reușit să scape și s-a ascuns în ambasada franceză; după câteva zile, s-a predat autorităților grecești. A fost condamnat la moarte de o curte marțială și a fost executat prin împușcare.
Lui Ioannis Kapodistrias i-a urmat în funcția de guvernator fratele său mai mic, Augustinos Kapodistrias. Augustinos a rămas la putere doar șase luni, timp în care țara a căzut în haos.
Kapodistrias este o personalitate a cărei memorie este respectată în Grecia de astăzi. Universitatea din Atena este denumită „Kapodistriană” în cinstea sa; moneda greacă de 20 de eurocenți are chipul său, precum avea și aversul bancnotei de 500 de drahme din perioada 1983–2001,[28] dinainte de introducerea monedei euro, iar un program local de reorganizare administrativă care a redus numărul de comune în anii 1990 a purtat numele său. Temerile pe care Regatul Unit, Franța și Rusia le aveau față de orice mișcare republicană de la acea vreme, din cauza amintirii încă proaspete a Domniei Terorii din Revoluția Franceză, a făcut ca ele să insiste ca Grecia să devină monarhie după moartea lui Kapodistrias. Casa sa de vară din Koukouritsa, Corfu a devenit un muzeu ce comemorează viața și realizările sale.[29] El a fost donat de răposata Maria Desylla-Kapodistria, strănepoata lui Ioannis Kapodistrias, către trei societăți culturale din Corfu exact cu acest scop.[29]
La 8 decembrie 2001, în orașul Koper din Slovenia, a fost dezvelită o statuie în mărime naturală a lui Ioannis Kapodistrias în piața principală. Piața poartă numele lui Kapodistrias, întrucât Koper a fost locul de origine al familiei sale care s-a mutat în Corfu în secolul al XIV-lea.[30] Statuia este opera sculptorului grec K. Palaiologos și a fost transportată la Koper cu un vas al Marinei Grecești.
La 21 septembrie 2009, orașul Lausanne din Elveția a inaugurat și el o statuie de bronz a lui Kapodistrias. La ceremonie au luat parte miniștrii de externe ai Federației Ruse, Serghei Lavrov și al Elveției, Micheline Calmy-Rey
* 1893: Dimitrie Cariagdi (n. 1815 – d. , București, România) a fost un politician și ministrul Justiției Instrucțiunii și Cultelor (14 iunie 1865 - 11 februarie 1866; ad-interim 14 - 27 iunie 1865), Ministrul Justiției (18 decembrie 1870 - 11 martie 1871) și primar al Bucureștiului în perioada decembrie 1878 - noiembrie 1883. A fost primul edil care a condus Bucureștiul, capitală a unui stat independent.
În timpul mandatului său s-a cumpărat de către primărie una dintre cele mai mari clădiri ale orașului, o veche casă boierească ridicată după 1810 de vistiernicul Ion Hagi Moscu. Casa era situată pe „Ulița Colții” nr. 40. Primăria a funcționat în acest imobil din mijlocul orașului în „Văpseaua de roșu” până în 1912 când a fost dărâmat.
Marea sa realizare a constat în obținerea unui credit de 15 milioane lei pentru canalizarea Dâmboviței care provocase în fiecare primavară din decniul trecut distrugeri serioase, ieșind din matcă. Tot în această perioadă s-a realizat și reconstrucția pavajelor cu piatră cubică. Toate aceste operațiuni au fost posibile cu împrumuturi de la Casa de Depuneri. Prețul total al sistematizarii Dâmboviței a fost de 15.150.000 de lei. În anul 1880 au fost finalizate planurile de rectificare și de canalizare a Dâmboviței.
- „În ziua de 2 noembrie 1880 au început lucrările pentru rectificarea Dâmboviței. Erau de față Domnitorul, colonel Dabija, ministrul de lucrări publice, d. Cariagdi, primarul Capitalei, alte notabilități și un foarte numeros public. Serviciul divin și toată solemnitatea s-a săvârșit într-un pavilion înalțat pe axa proiectată a Dâmboviței, aproape de podul de fer de pe calea Văcărești, lângă fântâna apelor zise «apele dela Văcărești». Apoi, în față erau tribunele pentru invitați. După discursul primarului și răspunsul Domnitorului, primarul prezentă Domnului o lopată cu care acesta, făcând câțiva pași înainte, ridică o cantitate de pământ. Lumea izbucni în urale și imediat lucrătorii, înșiruiți pe amândouă rândurile, începură lucrarea. Lopata cu care Domnitorul ridică cea dintâi bucată de pământ era un obiect de artă: limba era de argint și coada de abanos de care era încovoiată o lamă iarăși de argint. Pe limbă era scris: «Casma întrebuințată la începerea lucrărilor Dâmboviței în ziua de 2 Noembrie 1880, sub domnia lui Carol I. Președinte al consiliului de ministri, I.C. Brătianu.» În urma licitațiunei publicate de primărie, lucrările pentru rectificarea Dâmboviței au rămas asupra antreprenorului francez d. Boisguerin care a oferit 11 la sută sub deviz.”—Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altădată, 4 volume, publicate între 1927 și 1932.
O altă realizare majoră a mandatului lui Cariagdi a fost sistemul de canalizare din București. Construcția canalelor, din beton, a început pe 16 septembrie 1881 și i-a fost alocat un buget de 5 milioane de lei.[2]
A fost căsătorit cu Anica D. Cariadgi (d. decembrie 1880), înmormântată în Cimitirul Bellu, unde va fi și el înmormântat în 1893.[3]
În prezent, o stradă din sectorul 2 al capitalei îi poartă numele.
· 1906: A murit Joseph Farwell Glidden, fermier american, inventatorul sarmei ghimpate; (m.18.01.1813).
· 1929 - A murit omul de teatru şi dramaturgul Alexandru Davila, autorul dramei istorice în versuri "Vlaicu Vodă" (n.12.02.1862).
· 1931: A murit mitropolitul ortodox Mironescu Alexandru Athanasie, membru de onoare al Academiei Române (n.12 august 1856). A deținut demnitatea de mitropolit-primat al Bisericii Ortodoxe Romane (1909-1911). Dupa studii la Seminarul “Veniamin” de la Socola (1870-1877), a fost hirotonit preot pentru satul natal (1979-1881), dar ramanand vaduv s-a inscris la Faciltatea de Teologie din Bucuresti (1881-1992), apoi la cea din Cernauti (1882-1886), unde a obtinut doctoratul Spiritual. Director la Internatului teologic din Bucuresti (1896-1987), profesor suplinitor la Seminarul “Central” (1886-1887), profesor de Morala la Facultatea de Teologie din Bucuresti (1897 – 1997), iconom stavrofor (1897). La 27 iun. 1895 ales arhiereu cu titlul “Craioveanul”, calugarit la Cernica sub numele Atanasie, hirotonit la 5 februarie loctiitor de episcop al Ramnicului din decembrie 1997, ales apoi episcop eparhiot tot acolo, la 12 martie 1998. La 5 februarie 1909 ales mitropolit primat, pastorind pana la 28 iun. 1911, cand s-a retras din scaun, a trait pentru restul vietii la Cernica. A scris sau a tradus lucrari de Istorie bisericeasca si de Morala, articole in “Biserica Ortodoxa Romana” si “Cuvantul Adevarului” de la Ramnic, pastorale, conferinte si cuvantari membru de onoare al Academiei Romane (25 mai 1909).
· 1934: Este asasinat, la Marsilia, regele Alexandru al Iugoslaviei, împreuna cu cu Louis Barthou, ministrul de externe al Frantei, de catre membri ai organizatiei fasciste croate „Ustasa”. Alexandru I, numit și Alexandru I Karađorđević sau Alexandru Unificatorul (n. 16 decembrie 1888, Cetinje — d. 9 octombrie 1934, Marsilia), întâiul rege al Regatului Iugoslaviei, fiind înainte, între anii 1921 – 1929, suveran al Regatului sârbo-croato-sloven.
· 1934: A murit Louis Barthou, politician francez, al 78-lea prim-ministru al Franței (n. 1862). Jean Louis Barthou (n. 1862 – d. 1934), avocat și om politic francez, membru de onoare al Academiei Române. În decursul vieții sale, Barthou a deținut importante portofolii ministeriale și a fost ales membru al Academiei Franceze în 1918.
* 1937: Gheorghe (Zizi) Cantacuzino, supranumit Grănicerul (n. 25 decembrie 1869, Paris — d. 9 octombrie 1937, București) a fost un moșier, general și politician român de extremă dreaptă, președintele oficial al partidului fascist-legionar Totul pentru Țară, o continuare a partidului Garda de Fier dizolvat în 1933, și membru al Senatului legionar.
* 1937: Ernest Louis Charles Albert William (germană Ernst Ludwig Karl Albert Wilhelm), (25 noiembrie 1868 - 9 octombrie 1937) a fost ultimul Mare Duce de Hesse și de Rin din 1892 până în 1918.[1] În familie i se spunea Ernie.
* 1937: Gheorghe (Zizi) Cantacuzino, supranumit Grănicerul (n. 25 decembrie 1869, Paris — d. 9 octombrie 1937, București) a fost un moșier, general și politician român de extremă dreaptă, președintele oficial al partidului fascist-legionar Totul pentru Țară, o continuare a partidului Garda de Fier dizolvat în 1933, și membru al Senatului legionar.
Zizi Cantacuzino s-a născut la Paris ca fiu al inginerului I. G. Cantacuzino, descendent al domnitorului Șerban Cantacuzino. A studiat la liceul român din Fontenay-aux-Roses (până în 1881) și la Liceul „Sfântul Gheorghe” (în Franța). În 1883 a intrat la Școala militară din Craiova, iar începând cu 1890 la Școala de infanterie din București
Carieră militară:- În 1892 era sublocotenent de vânători.
- În 1910 a fost avansat la gradul de maior și numit șef de cabinet al ministrului de război, Nicolae Filipescu.
- A participat la campania din 1913 și a fost avansat la gradul de locotenent-colonel în 1914.
- La începutul Primului Război Mondial a fost comandant al Regimentului I de grăniceri de la Predeal (de unde și porecla de „Grănicerul”), cu care a ocupat orașul Brașov, una din primele victorii de la începutul războiului. În timpul retragerii trupelor române în fața ofensivei trupelor Puterilor Centrale a participat la luptele de pe Valea Prahovei, din trecătoarea Rucăr-Bran și apoi pe frontul din Munții Argeșului până la Olt. Rănit de un obuz a revenit la comanda regimentului după refacere.
- A fost înaintat la gradul de colonel și, ulterior, la cel de general.
- A fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul în grad de cavaler.
- În 1917 a comandat Brigada de grăniceri de la Târgu Ocna și a participat, sub comanda generalului Averescu, la luptele de pe Valea Oituzului asigurând stabilizarea frontului în această regiune. După armistițiu această brigadă de grăniceri a fost deplasată la Iași.
- În decembrie 1918, după semnarea Păcii de la București, a demisionat din armată considerând că tratatul este incompatibil cu onoarea de soldat. A fost trecut în rezervă cu gradul de general.
În 1915 și-a vândut una din moșiile din Vâlcea pentru a cumpăra 15 mitraliere moderne cu care a înzestrat regimentul.[2].
Generalul francez Berthelot, șeful Misiunii militare franceze în timpul Primului Război Mondial, îl caracteriza pe Gheorghe Cantacuzino astfel: „Este un om pe care trebuie să-l închizi în timp de pace și să-l eliberezi în timp de război.”[3].
În schimb, politicianul Constantin Argetoianu l-a caracterizat caustic: ”Bietul Zizi a fost toată viața lui un caraghios și așa va muri, dar nu pe front ci în patul lui.
Carieră civilă:
Gheorghe Cantacuzino fost numit administrator al spitalelor civile și a fost ales deputat de Vâlcea din partea Partidului Poporului condus de Mareșalul Averescu (1920) și, ulterior, deputat de Tulcea din partea Partidului Conservator-Progresist (1922 și 1926).[5] În anul 1930 se înrolează în Mișcarea Legionară și devine membru al Consiliului Politic al Gărzii de Fier. A fost judecat și achitat în 1934, alături toată conducerea acesteia, în procesul asasinării lui I. G. Duca.
La 10 decembrie 1934 Corneliu Zelea Codreanu îl numește președinte al partidului naționalist Totul pentru Țară, urmașul Gărzii de Fier, după scoaterea în afara legii a acesteia din urmă, conducătorul de fapt fiind Codreanu însuși[6].
Zizi Cantacuzino a condus grupul de legionari care, în 1936, au plecat să lupte în Războiul Civil Spaniol de partea armatei franchiste[7]. După o scurtă ședere în Spania a revenit în același an în România, pe front rămânând doar restul grupului.
Gheorghe Cantacuzino a fost căsătorit cu Elena Kalinderu și a fost proprietar al imobilului din str. Imprimeriei nr. 3 (ulterior str. Gutenberg). În 1937 a cedat o porțiune din teren pentru construirea sediului partidului Totul pentru Țară, clădire construită prin munca voluntară a legionarilor și cunoscută sub numele de „Casa verde”.
Casa sa, situată într-o zonă protejată, a fost demolată în mai 2010, în ciuda cererii de clasare a imobilului ca monument istoric, ca urmare a disfuncționalităților existente între Direcția de Cultură a municipiului București, Comisia Națională a Monumentelor Istorice, Ministerului Culturii și Prefectură.[8][5]
Gheorghe Cantacuzino a fost unchiul lui Gheorghe Manu
Gheorghe Cantacuzino | |
150 de ani de la naștere | |
Generalul Gheorghe Cantacuzino |
Ernest Louis | |
Mare Duce de Hesse și de Rin | |
· 1941: S-a stins din viata actrita si cantareata americana Helen Morgan, care avea 41 de ani.
· 1943: Pieter Zeeman (n. 25 mai 1865 - d. 9 octombrie 1943, Amsterdam) a fost fizician olandez, laureat al Premiului Nobel pentru fizică în anul 1902, împreună cu Hendrik Lorentz, pentru serviciul extraordinar adus științei datorită studiilor lor privind influența magnetismului asupra radiației, cunoscut ca Efectul Zeeman.
* 1949: Gheorghe Mironescu (n. 28 ianuarie 1874, Vaslui — d. 9 octombrie 1949, București) a fost un politician român. Membru al Partidului Național Țărănesc, a deținut funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al României de două ori: prima dată în 1930, iar a doua oară în perioada 1930–1931.
Pieter Zeeman | |
Pieter Zeeman (1865 - 1943) |
A absolvit Facultatea de Drept (1894) și Facultatea de Litere și Filozofie (1895) ale Universității București, devenind doctor în drept (Paris, 1898), procuror pe lângă Tribunalul Ilfov (1900) și avocat al statului (1900-1901). S-a consacrat unei cariere didactice, la Facultatea de Drept din București (1903-1939). În 1938 a devenit membru de onoare al Academiei Române. Era un adept al intrării în război de partea Antantei, în vederea realizării unității naționale. A fost membru al Consiliului Național al Unității Române (Paris, 24 august/6 septembrie 1918), organism reprezentativ al intereselor naționale, agreat de puterile Antantei.
Membru al Partidului Conservator, al Partidului Conservator-Democrat (1908), al Partidului Național Român condus de Iuliu Maniu (noiembrie 1922) și al PNȚ, rezultat prin fuziunea PNR cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache (1926). Deputat (1911) și senator (1914). Conduce ministere importante: Instrucțiune Publică (17 decembrie 1921-17 ianuarie 1922), Afaceri Străine (10 noiembrie 1928-7 iunie 1930; 13 iunie-8 octombrie 1930; 10 octombrie 1930-aprilie 1931), Finanțe (6 iunie-10 august 1932; 11 august-17 octombrie 1932), Interne (14 ianuarie-9 noiembrie 1933); vicepreședinte al Consiliului de Miniștri în guvernele Iuliu Maniu (20 octombrie 1932-12 ianuarie 1933) și Al. Vaida-Voevod (14 ianuarie-9 noiembrie 1933.
Ca ministru de Externe reprezintă România la Societatea Națiunilor (1929, 1930), unde susține ideea ministrului francez de Externe, Aristide Briand, privind federalizarea Europei. În timpul primului său mandat la conducerea Consiliului de Miniștri (7-8 iunie 1930) organizează înscăunarea principelui Carol ca rege al României (8 iunie), după refuzul fostului titular, I. Maniu, de a-și lega numele de acest act. Al doilea mandat la conducerea guvernului (10 octombrie 1930-4 aprilie 1931) este consacrat încercărilor de limitare a efectelor crizei economice mondiale asupra economiei românești.
Între măsurile sale se numără contractarea unui împrumut extern, scăderea salariilor cu 10-15% și dizolvarea Gărzii de Fier, solicitată de organismele și guvernele occidentale. A fost în continuare unul dintre fidelii colaboratori ai regelui Carol II, inclusiv la instaurarea regimului autoritar al acestuia, în 1938; ministru subsecretar de Stat (10 februarie-30 martie 1938) în guvernul patriarh Miron Cristea; consilier regal din 30 martie 1938.
Opere:
- Din istoria dreptului privat roman (1896)
- Revizuirea codului de procedură civilă(1901)
- Studii juridice (1912)
- România față de războiul european (1915)
- Aperçus sur la question roumaine (1919)
- Cuvântări, Volumul 1 (1930)
- Cuvântări, Volumul 2 (1937)
· 1958: Pius al XII-lea, născut Maria Giuseppe Giovanni Eugenio Pacelli (n. 2 martie 1876, Roma – d. 9 octombrie 1958, Castel Gandolfo, Italia) a fost papă al Bisericii Catolice între anii 1939 - 1958.
Stalin a răspuns dorinței papei Pius al XII-lea, ca Sfântul Scaun să participe la tratativele de pace, cu celebra întrebare retorică „Dar câte divizii are papa?” În 1953, la moartea lui Stalin, papa Pius al XII-lea a spus „Acum va vedea câte divizii avem”.
Papa a înțeles marile dificultăți cu care se confruntau Națiunile Unite, a aprobat și a încurajat toate eforturile pozitive care încercau să sprijine înțelegerea internațională. Ca păstor de suflete papa Pius a răspuns nevoii omului modern după o hrană spirituală. Pentru a ușura participarea la Sfânta Liturghie și primirea Sfintei Împărtășanii a oamenilor, papa Pius a relaxat cu mult regulile care orânduiau timpul Liturghiei sau grabnica necesitate de a primi Sfânta Împărtășanie. A simplificat și Breviarul.
A protestat față de persecuția Bisericii Catolice în lagărul comunist, drept pentru care autoritățile comuniste l-au prezentat ca pe un bastion al imperialismului și al reacțiunii. După arestarea celor șase episcopi greco-catolici din România, a numit în locul acestora noi episcopi titulari, între care pe Alexandru Todea, devenit ulterior cardinal. În ciuda ademenirilor și presiunilor permanente exercitate de Biserica Ortodoxă Română în complicitate cu autoritățile comuniste, nici unul din cei doisprezece episcopi greco-catolici din România nu a acceptat abandonarea fidelității față de Biserica Catolică, ceea ce l-a determinat pe papa Pius al XII-lea să rostească memorabilele cuvinte „Isus a avut doisprezece apostoli și unul dintre ei a trădat. Biserica greco-catolică din România a avut doisprezece episcopi și nu a trădat niciunul”. A fost declarat Venerabil.
· 1967: La o zi dupa ce a fost capturat, liderul revolutionar cubanez Che Guevara a fost executat in Bolivia. Autoritatile l-au acuzat ca a incercat sa declanseze o revolutie in aceasta tara. Che Guevara a fost prins intr-o busculada creata de un detasament special al armatei boliviene care a primit sarcina sa il anihileze, despre marxist existand informatii ca pune la cale rasturnarea regimului din aceasta tara. S-a nascut in Argentina si a jucat un rol decisiv in revolutia din Cuba, din perioada 1956-59. El a fost cel care l-a incurajat pe Fidel Castro sa nu renunte la ideile comuniste si tot el a fost cel care i-a alimentat ura impotriva americanilor. Dupa ce a detinut mai multe functii in administratia lui Fidel Castro, a parasit in secret Cuba in 1965. S-a deplasat in Congo, unde a inceput sa antreneze armate de rebeli, iar un an mai tarziu era in Bolivia in fruntea unui grup de gherila. Che Guevara a devenit un idol, fiind etichetat un adevarat luptator pentru libertate.
· 1967 : A murit scriitorul francez André Maurois, (“Istoria Frantei”, “Instinctul fericirii, “Viata lui Disraeli”, “În cautarea lui Marcel Proust”); (n. 26.07.1885).
* 1968: Jean Paulhan (n. 2 decembrie 1884, Nîmes, Gard - d. 9 octombrie 1968) a fost un scriitor, critic literar și publicist francez, director al renumitei revistei literare Nouvelle Revue Française din 1925 până în 1940 și din 1946 până în 1968.
* 1968: Jean Paulhan (n. 2 decembrie 1884, Nîmes, Gard - d. 9 octombrie 1968) a fost un scriitor, critic literar și publicist francez, director al renumitei revistei literare Nouvelle Revue Française din 1925 până în 1940 și din 1946 până în 1968.
Ca membru al Academiei Franceze, a ocupat Fotoliul 6, între 1963 – 1968, fiind urmat de Eugen Ionescu (1970 - 1994) .
Scriitoarea Anne Desclos a dezvăluit că a scris faimosul roman Povestea lui O ca pe o serie de scrisori de dragoste adresate iubitului ei, Jean Paulhan, în urma remarcii acestuia că nu crede că o femeie poate să scrie un roman erotic.
Opere:
- Les Hain-Tenys Merinas (Geuthner, 1913, reeditată în 2007)
- Le Guerrier appliqué (Sansot, 1917 ; Gallimard 1930, reeditată în 2006)
- Jacob Cow le Pirate, ou Si les mots sont des signes (1921)
- Le Pont traversé (1921, reeditată în 2006)
- Expérience du proverbe (1925)
- La Guérison sévère (1925, reeditată în 2006)
- Sur un défaut de la pensée critique (1929)
- Les Hain-Tenys, poésie obscure (1930)
- Entretien sur des faits-divers (1930, 1945)
- L'Aveuglette (1952)
- Les Fleurs de Tarbes ou La terreur dans les Lettres (1936, 1941)
- Jacques Decour (1943)
- Aytre qui perd l'habitude (1920, 1943, reeditată în 2006)
- Clef de la poésie, qui permet de distinguer le vrai du faux en toute observation, ou Doctrine touchant la rime, le rythme, le vers, le poète et la poésie (1945)
- F.F. ou Le Critique (Gallimard, 1945; reeditată în by Éditions Claire Paulhan, 1998)
- Sept causes célèbres (1946)
- La Métromanie, ou Les dessous de la capitale (1946, reeditată în 2006)
- Braque le Patron (1946)
- Lettre aux membres du C.N.E. (1940)
- Sept nouvelles causes célèbres (1947, reeditată în 2006)
- Guide d'un petit voyage en Suisse (1947, reeditată în 2006)
- Dernière lettre (1947)
- Le Berger d’Écosse (1948, reeditată în 2006)
- Fautrier l'Enragé (1949)
- Petit-Livre-à-déchirer (1949)
- Trois causes célèbres (1950)
- Les Causes célèbres (1950, reeditată în 2006)
- Lettre au médecin (1950, reeditată în 2006)
- Les Gardiens (1951, reeditată în 2006)
- Le Marquis de Sade et sa complice ou Les revanches de la Pudeur (1951)
- Petite préface à toute critique (1951)
- Lettre aux directeurs de la Résistance (1952)
- La Preuve par l'étymologie (1953)
- Les Paroles transparentes, avec des lithographies de Georges Braque (1955)
- Le Clair et l'Obscur (1958)
- G. Braque (1958)
- De mauvais sujets, gravures de Marc Chagall (1958, reeditată în 2006)
- Karskaya (1959)
- Lettres (1961)
- L'Art informel (1962)
- Fautrier l'enragé (1962)
- Progrès en amour assez lents (1966, reeditată în 2006)
- Choix de lettres I 1917-1936, La littérature est une fête" (1986)
- "Choix de lettres II 1937-1945, Traité des jours sombres" (1992)
- Choix de lettres III 1946-1968, Le Don des langues (1996)
- La Vie est pleine de choses redoutables (Seghers,; reeditată în by Claire Paulhan, 1990)
- "Lettres de Madagascar, 1907-1910", Éditions Claire Paulhan (2007)
- "Œuvres complètes", edited by Bernard Baillaud, Volume I, Gallimard (2006).
Ellen Miriam Hopkins, născută la Savannah, Georgia, la 18 octombrie 1902, și crescută la Bainbridge, și-a sfârșit studiile în Vermont și la universitatea Syracuse, New York.
La vârsta de 20 ani, a devenit "chorus-girl". În 1930, ea a semnat un contract cu compania americană de filme Paramount și a turnat primul său film: Fast and Loose.
Miriam Hopkins | |||||
|
· 1974: Omul de afaceri german Oscar Schindler, care a salvat peste 1.200 de evrei de la Holocaust, s-a stins din viata la varsta de 66 de ani. Conform dorintei sale, a fost ingropat in Israel.
· 1978 - A încetat din viaţă etnomuzicologul Vasile Dinu (n. 25 feb. 1927)
* 1978: Pavel Grigorovici Antokolski (în rusă Павел Григорьевич Антокольский) (n. 1 iulie 1896, Sankt Petersburg - d. 9 octombrie 1978, Moscova) a fost un poet rus.
* 1978: Pavel Grigorovici Antokolski (în rusă Павел Григорьевич Антокольский) (n. 1 iulie 1896, Sankt Petersburg - d. 9 octombrie 1978, Moscova) a fost un poet rus.
A publicat:
- 1928: Robespierre și Gorgona ("Robespier i Gorgona");
- 1933: Comuna anului 71 ("Kommuna 71 goda");
- 1937: Koșcei ("Koșcei");
- 1943: Fiul ("Sîn");
- 1950: Ocean ("Okean");
- 1954: Într-o străduță de lângă Arbat ("V pereulke za Arbatom");
- 1964: Cele patru dimensiuni ("Cetvërtvoe izmerenie");
- 1969: Poveste din trecut ("Povest' vremennîh").
* 1978: Jacques Brel, născut Jacques Romain Georges Brel (n. 8 aprilie 1929, Schaerbeek (Belgia) - d. 9 octombrie 1978, Bobigny (Franța) a fost un cantautor, actor și realizator de film belgian de expresie predominant franceză. Datorită calităților literare ale versurilor sale a fost considerat de asemenea poet. Într-un sondaj din 2005 a fost desemnat de publicul francofon din țara natală drept cel mai mare belgian din toate timpurile.
Brel s-a născut în Schaarbeek, Belgia, un cartier din Bruxelles, dar a trăit o bună parte a vieții sale la Paris. A murit la Bobigny, o suburbie a Parisului și este înmormântat în Insulele Marchize, alături de Paul Gauguin.
Născut dintr-o familie de industriași flamanzi (catolici), ca cel mai tânăr dintre doi frați (celălalt, Pierre, cu 5 ani mai în vârstă, nu i-a împărtășit atracția pentru muzică), nu a arătat interes pentru afacerile familiei ci mai degrabă un apetit pentru cultură. După absolvirea școlii primare, în 1941 este înscris la colegiul Saint Louis, aflat în apropierea Grădinii Botanice din Bruxelles. Acolo nu se arată a fi un elev strălucit, dar participă la crearea trupei dramatice a școlii, scrie poezii și nuvele și face primele improvizații la pian pentru poemele compuse de el. Ulterior s-a alăturat organizației catolice de tineret Franche Cordée, unde s-a remarcat cântând, dar și ca actor în piese de teatru.
Pe data de 1 iunie 1950 s-a căsătorit la Laeken (Bruxelles) cu Thérèse Michielsen (« Miche »), pe care o întâlnise cu trei ani înainte la Franche Cordée. Pe 6 decembrie 1951 s-a născut Chantal, prima sa fiică. Au urmat France (12 iulie 1953) și Isabelle (august 1958), pentru aceasta din urmă Brel compunând cântecul omonim.
Începând cu anul 1952 începe să compună și să interpreteze propriile cântece în cadru restrâns, obținând succese minore. În 1953 înregistrează primul său disc la casa de discuri Philips, conținând două cântece (La Foire și Il y a) și vândut în 200 de exemplare. Cucerit de această interpretare, Jacques Canetti, descoperitor de talente, director al celebrului cabaret parizian « Les Trois Baudets » și director artistic la Philips, îl invită la Paris. În iulie același an îl întâlnește pe Georges Brassens.
În 1974 decide să-și cumpere propriul yacht (Askoy II), un velier de 19 metri și 42 de tone, cu care plănuiește o călătorie în jurul lumii, timp de trei ani. Pleacă din portul Anvers pe 24 iulie, dar nu își va putea respecta planurile. În septembrie moare vechiul său prieten Georges Pasquier (Jojo) iar în octombrie Brel însuși, un fumător înrăit, este diagnosticat cu cancer la plămâni, boală care avea să-i aducă sfârșitul. Își reia totuși periplul la sfârșitul anului, ajungând în noiembrie 1975 în golful Atuona din insula Hiva Oa, în Polinezia Franceză, loc în care va închiria o casă în iunie 1976. Având brevet de pilot încă din anul 1965, își cumpără propriul avion și își petrece timpul făcând curse comerciale de pasageri între insula Hiva Oa și Tahiti.
În 1977, în ciuda bolii care avansează, revine la Paris pentru a înregistra ultimul său album, apărut pe 17 noiembrie. Se reîntoarce în insulele Marchize, dar boala care se agravează îl determină să revină în vara lui 1978 în Franța metropolitană, unde moare, la 9 octombrie 1978, ora 4:10 dimineața, la spitalul Avicenne din Bobigny.
Trupul său neînsuflețit a fost readus în insulele Marchize și înmormântat în cimitirul din Atuona, pe insula Hiva Oa, alături de Paul Gauguin.
Într-un sondaj din 2005 al Radioteleviziunii belgiene de limbă franceză (RTBF) a fost proclamat cel mai mare belgian din toate timpurile, înaintea regelui Baudouin.
Jacques Brel | |
Jacques Brel |
· 2000 - A murit Richard Farnsworth, actor american nominalizat la Oscar în 1999 pentru rolul din “O poveste adevărată” (n.1920).
· 2001 - A murit Herbert Ross, cineast american (n.1927).
· 2006: Paul Hunter, jucător englez de snooker (n. 1978)
* 2010: Zecharia Sitchin (în rusă: Захария Ситчин, Zaharia Sitcin, (n. 11 iulie 1920, Baku, RSS Azerbaidjană, URSS - d. 9 octombrie 2010, New York, New York, SUA) a fost un scriitor american. El a afirmat că ar fi tradus o parte din tăblițele sumeriene care promovează o explicație a originii omului ce implică venirea unor călători din spațiu numiți annunaki. Aceștia ar fi colonizat pământul și ar fi creat omul, explicând ceea ce știința numea „veriga lipsă”. Sitchin atribuie rasei Anunnaki crearea culturii sumeriene antice precum și a celorlalte popoare. Pretinde că acești annunaki ar fi o rasă de extratereștri de pe o planetă ipotetică, dincolo de planeta Neptun, numită Nibiru, pe care o consideră a fi situată pe o orbită alungită, rotația ei fiind de aproximativ 3600 de ani. El afirmă că mitologia sumeriană reflectă acest punct de vedere, precum și originile noastre ca specie. Speculațiile lui Sitchin sunt ridiculizate de mulți oameni de știință, istorici și arheologi, care au remarcat foarte multe probleme cu traducerile sale ale textelor antice, clasificând activitatea sa ca pseudo-știință.
* 2016: Andrzej Witold Wajda (['andʒei 'vajda]; n. 6 martie 1926, Suwałki, Polonia - d. 9 octombrie 2016, Varșovia) a fost un regizor polonez, co-fondator al școlii poloneze de film. Laureat al Premiului Oscar de Onoare (1999)[5] pentru întreaga sa carieră, cavaler al Ordinului Vulturul Alb al Poloniei (2011) și comandor al Legiunii de Onoare franceze (2001).
* 2010: Zecharia Sitchin (în rusă: Захария Ситчин, Zaharia Sitcin, (n. 11 iulie 1920, Baku, RSS Azerbaidjană, URSS - d. 9 octombrie 2010, New York, New York, SUA) a fost un scriitor american. El a afirmat că ar fi tradus o parte din tăblițele sumeriene care promovează o explicație a originii omului ce implică venirea unor călători din spațiu numiți annunaki. Aceștia ar fi colonizat pământul și ar fi creat omul, explicând ceea ce știința numea „veriga lipsă”. Sitchin atribuie rasei Anunnaki crearea culturii sumeriene antice precum și a celorlalte popoare. Pretinde că acești annunaki ar fi o rasă de extratereștri de pe o planetă ipotetică, dincolo de planeta Neptun, numită Nibiru, pe care o consideră a fi situată pe o orbită alungită, rotația ei fiind de aproximativ 3600 de ani. El afirmă că mitologia sumeriană reflectă acest punct de vedere, precum și originile noastre ca specie. Speculațiile lui Sitchin sunt ridiculizate de mulți oameni de știință, istorici și arheologi, care au remarcat foarte multe probleme cu traducerile sale ale textelor antice, clasificând activitatea sa ca pseudo-știință.
Zecharia Sitchin a scris mai multe cărți despre originea omenirii, printre care se pot aminti (toate titlurile în limba română indică traducerea acestora):
- A douăsprezecea planetă
- Trepte spre cer
- Războiul zeilor cu oamenii
- Codul cosmic
- Regatele pierdute
- La începutul timpului
- Întoarcerea la geneză
- Armaghedon 2012 - Sfârșitul lumii?
- Cartea pierdută a lui Enki
Netraduse în limba română
- Divine Encounters
- The Earth Chronicles Expeditions
- There Were Giants Upon the Earth
Aureliu Busuioc | |
Câteva filme:
- 1951 Ceramica de Iłżecką (Ceramiką iłżecką)
- 1955 Generație (Pokolenie), filmul de debut al regizorului
- 1956 Drumul spre soare (Idę do słońca)
- 1957 Canalul (Kanał)
- 1958 Cenușă și diamant (Popiół i diament)
- 1959 Lotna (Lotna)
- 1960 Fermecătorii inocenți (Niewinni czarodzieje)
- 1961 Lady Macbeth din Siberia (Sibirska Ledi Magbet)
- 1961 Samson
- 1962 Dragostea la 20 de ani (L’Amour à vingt ans)
- 1965 Cenușă (Popioły)
- 1968 Totul de vânzare (Wszystko na sprzedaż)
- 1969 Vănătoare de muște (Polowanie na muchy)
- 1970 Pădurea de mesteceni (Brzezina)
- 1970 Peisaj după bătălie (Krajobraz po bitwie)
- 1971 Pilat (Piłat i inni)
- 1972 Nunta (Wesele)
- 1979 Domnișoarele din Wilko (Panny z Wilka)
Andrzej Wajda | |||||||
Andrzej Wajda în 2008 (photo Kubik)
|
Sărbători
· Ziua mondială a poștei - La 9 octombrie 1874 a fost înființată Uniunea Generală a Poștelor, devenită, în 1878, Uniunea Poștală Universală (din 1947 - instituție specializată a ONU, cu sediul la Berna). România este membru fondator.
· Ziua Națională de Comemorare a Holocaustului – în această zi, în 1941, a început deportarea evreilor din Bucovina în Transnistria. Ziua Națională de Comemorare a Holocaustului (Themesko Dives vash o Poraimosko Astaripen pe Godyate în romani) este un eveniment național ținut pe 9 octombrie în România, dedicat comemorării victimelor Holocaustului și, în special, rolului României în acest episod al istoriei. În această zi, diverse ceremonii au loc în toată țara, pentru a comemora evreii și rromii care au murit în Holocaust. Data de 9 octombrie a fost aleasă deoarece în această zi, în 1941, a început deportarea evreilor din Bucovina în Transnistria. Bucovina revenise sub administrația României conduse de Ion Antonescu în luna iunie a aceluiași an. Prima Zi Națională de Comemorare a Holocaustului a fost ținută în 2004.
· Uganda : Ziua națională - aniversarea proclamării independenței (1962). Uganda sau oficial Republica Uganda, este o țară în estul Africii care se învecinează la est cu Kenya, la nord cu Sudanul de Sud, la vest cu Republica Democrată Congo, în sud-vest cu Ruanda iar în sud cu Tanzania. Partea de sud a țării include o porțiune importantă a Lacului Victoria. Numele țării vine de la regatul Buganda, regat care controlase o parte din sudul țării, incluzând capitala Kampala.
· SUA : Ziua Leif Erikson, pentru a evoca debarcarea primilor europeni (vikingii) pe țărmurile Lumii Noi în anul 1004. Leif Ericson (Limba nordică veche: Leifr Eiríksson) (c. 970 – c. 1020) a fost un explorator scandinav, considerat, în prezent, drept primul european care a debarcat în America de Nord (excluzând Groenlanda), cu 492 de ani înaintea lui Cristofor Columb. Conform Saga Islandezilor, a întemeiat o așezare în Vinland, ce a fost identificat cu situl viking de la L’Anse aux Meadows, din extremitatea nordică a insulei Newfoundland din Newfoundland și Labrador, Canada.
· România: Ziua Resurselor Umane din Armata României. La 9 octombrie 1862, prin Înaltul Decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în cadrul Ministerului de Război, a luat fiinţă, „I-a Direcţie Personal şi Operaţii Militare„, organizată pe două „diviziuni”, din care ulterior au evoluat structurile de personal/resurse umane din Armata României.
· Calendar religios 9 octombrie- Calendar crestin ortodox:
Sfantul Apostol Iacov al lui Alfeu; Sfintii Cuv Andronic si Atanasia
Sfantul Apostol Iacov al lui Alfeu; Sfintii Cuv Andronic si Atanasia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu