MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 10 NOIEMBRIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE
B. Decese; Sărbători
| Alexandru Odobescu | |||
.jpg) Alexandru Odobescu | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 23 iunie 1834 București, Țara Românească | ||
| Decedat | (61 de ani) București, România | ||
| Înmormântat | Cimitirul Bellu  | ||
| Cauza decesului | sinucidere (Supradoză) | ||
| Naționalitate |  România | ||
| Cetățenie |  România | ||
| Ocupație | arheolog, istoric, eseist, dramaturg, publicist, om politic | ||
| Limbi | limba română[1] | ||
| Studii | Universitatea din Paris | ||
| Activitatea literară | |||
| Specie literară | proză, eseu, teatru | ||
| |||
Modifică date / text  | |||
Biografie
Alexandru Odobescu s-a născut la 23 iunie 1834, la București. Era al doilea copil al lui Ioan Odobescu, generalul de la 1848 care s-a împotrivit mișcării revoluționare, și al Ecaterinei Caracaș, fiica doctorului în medicină Constantin Caracaș.
Educația și-a început-o în casa părintească, fiind elevul institutorului Bârzotescu. În 1848, Alexandru Odobescu devine elev al Colegiului Sf. Sava, în urma unui examen dat cu Petrache Poenaru, urmașul lui Gheorghe Lazăr. Aici i-a avut colegi pe Theodor Aman, viitorul mare pictor, și pe Alexandru Sihleanu, poetul „liră de argint”, așa cum l-a caracterizat Eminescu în Epigonii. Din această perioadă datează prima sa încercare literară: Mihai Viteazul, înfățișare dramatică în trei părți.
În 1850 merge la studii în Franța, la College de France din Paris, unde îi are ca profesori, printre alții, pe cunoscuții istorici Jules Michelet și pe Edgar Quinet, susținători ai cauzei naționale a românilor din Principatele Dunărene.[3] În timpul studiilor de la Paris a aderat la Societatea Studenților Români.
Împreună cu alți studenți români de la Paris, la 14 februarie 1851 înființează Junimea Românească, societate politică și culturală a studenților români din Franța. Odobescu se află în preajma revoluționarilor români exilați (Nicolae Bălcescu, Nicolae Golescu, C.A. Rosetti, I. Voinescu II, Gheorghe Magheru). El ține în cercul acestora conferința Viitorul artelor în România, al cărei text apare postum, în 1907, și în care spune:
„E un adevăr recunoscut acuma că artele sunt expresia simțirilor unui popor întreg și că numai în acest caz sunt ele întemeiate cu putere...”
Tot în acea perioadă, Alexandru Odobescu (împreună cu Gheorghe Crețeanu și Dimitrie Florescu) face parte din comitetul de redacție al revistei Junimea română, care apărea la Paris. În această revistă el publică articolul Muncitorul român, remarcabil prin îndrăzneala ideilor și prin compoziția sa, care îi evidențiază spiritul progresist, democratic:
„Peste puțin pământul va fi înapoiat muncitorului, prin îngrijirea și iubirea căruia pustiele se va schimba în holde înalte și bogate, în livezi roditoare, în pășuni verzi și fragede, pe care vor paște frumoasele vite ale României; bordeiele, unde abia pătrund razele soarelui, vor deveni case luminoase, îmbelșugate și fericite.”
Odobescu studiază atât arheologia (făcând cunoștință cu câțiva promotori ai acesteia în Franța: François Guizot, Louis Vitet, Prosper Mérimée), cât și literatura greacă și latină. Astfel, el traduce: treisprezece poezii ale lui Horațiu, primul cânt al Iliadei, primul cânt al Odiseei și primul cânt al Georgicelor lui Virgiliu.
Tot atunci el scrie poema Oda României, apărută însă abia la 1855 în revista România literară a lui Vasile Alecsandri:
- „În sânul României acum va să-nflorească
- O floare care varsă miros încântător,
- A păcii dulce floare, al artelor izvor.”
La 13 decembrie 1853 Alexandru Odobescu își susține bacalaureatul în litere. Se înscrie apoi la Facultatea de Litere de la Sorbona, pe care nu o termină însă, neprezentându-se la examenul de licență.
Întorcându-se în țară, în 1855, Alexandru Odobescu începe o carieră de funcționar public: este numit șef de masă la Postelnicie, apoi procuror la Curtea de Apel București și funcționar la Ministerul Cultelor.
Tot în 1855, în revista România literară a lui Vasile Alecsandri i se tipărește Oda României și Întoarcerea în țară pe Dunăre.
Alexandru Odobescu publică nuvelă istorică Mihnea Vodă cel Rău în revista Românul; în același an (1857) nuvela apare și în volum separat: Scene istorice din cronicile Țării Românești - Mihnea-Vodă cel rău (1508-1510)
În 1858 se căsătorește cu Alexandra (Sașa) Prijbeanu, fiica naturală a Ruxandrei Băleanu și a contelui rus Pavel Kiseleff.
Odobescu publică în Revista Carpaților (1860) o nouă nuvelă istorică, sau scenă istorică cum o numea el, Doamna Chiajna. În același an nuvela apare și în volumul: Scene istorice din cronicile românești: Mihea Vodă cel Rău; Doamna Chiajna, în a cărui prefață autorul mărturisește:
„Faptele istorice ale unei țări sau ale unei epoci au totdeauna un interes mai viu când traiul și ideile, obiceiul și graiul de acolo sau de atunci nu sunt cunoscute. Scopul romanțelor istorice este, în parte, d-a ni le arăta; ăsta este și folosul lor instructiv.”
În 1861 scoate la București Revista română pentru științe, litere și arte în care tipărește de-a lungul anilor, printre altele: Istoria românilor supt Mihai-Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu, Cugetările lui Alecu Russo și Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon. În această revistă Odobescu își publică studiile Cântece poporane ale Europei răsăritene în raport cu țara, istoria și datinele românilor, Răsunete ale Pindului în Carpați și Poeții Văcărești.
Tot în Revista română publică în 1862 Psaltirea diaconului Coresi (note) și Câteva ore la Snagov (o călătorie arheologică).
În același an (1862), domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl numește pe Odobescu director în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. În 1863 devine ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, apoi ministru ad-interim, la Ministerul Treburilor Străine.
Alexandru Odobescu organizează în 1867 pavilionul românesc din cadrul Expoziției universale de la Paris, la care a fost expus și tezaurul de la Pietroasa. După o călătorie la Sankt Petersburg scrie, împreună cu Petre S. Aurelian eseul Notice sur la Roùmanie (1868). În 1869, împreună cu V.A. Urechia, participă la Congresul internațional de antropologie și arheologie istorică de la Copenhaga, unde susține lucrarea Antichitățile preistorice ale României.
La 10 septembrie 1870 Alexandru Odobescu este ales membru al Societății Academice Române (vechea denumire a Academiei Române), la propunerea lui Al. Papiu Ilarian. Ține la Ateneul Român conferința Artele din România în periodul preistoric (1872). În 1873 Alexandru Odobescu este ales membru corespondent al Institutului arheologic din Roma, iar în 1874 este numit director al Teatrului Național din București. Tot în 1874, în cadrul Academiei Române, critică Dicționarul limbii române al lui August Treboniu Laurian și Ion C. Massim, considerându-l de „un latinism exagerat”. În același an îi apare eseul Pseudo-Kinegeticos, iar în povestirile Jupân Rănică Vulpoiul și Tigrul păcălit.
În 1877 apare, sub îngrijirea lui Alexandru Odobescu, volumul Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu (fragmente apăruseră, tot sub îngrijirea lui Odobescu, între 1861-1863 în Revista Română). Scrie Curs de arheologie. Istoria arheologiei. Studiul introductiv la această știință, volum încununat de Academia Română cu „Premiul Năsturel-Herescu”. Un an mai târziu îi apare cartea Moții și curcanii, conținând două conferințe ținute la Ateneul Român.
În 1879 Alexandru Odobescu este ales secretar general al Academiei Române. În 1880 se stabilește la Paris, pentru un an, unde îndeplinește și funcția de secretar de legație.
Publică în 1887 volumul Zece basme mitologice (prelucrate după „Tales of Ancient Greece” de G.W. Cox). În 1889 Academia Română îi acordă „Premiul Năsturel-Herescu” pentru cea mai bună carte românească apărută între 1885-1888: Scrieri Literare și Istorice (care îi apăruse în 1888, în trei volume).
Apare la Paris (1889) Le Trésor de Pétrossa („Tezaurul de la Pietroasa”), amplă monografie de arheologie istorică în limba franceză.[4]
În 1891 Alexandru Odobescu devine directorul Școlii Normale Superioare, calitate în care publică manuale școlare, printre care și unul de gramatică.
Alexandru Odobescu a murit la 10 noiembrie 1895, sinucigându-se în urma unor tragice evenimente de ordin familial și public.[5][6]
Opera
Literatură
Format la școala clasicismului francez și la aceea a antichității, om de gust și de știință, fondator al arheologiei în România și istoric, Alexandru Odobescu a scris o proză admirabilă în eleganță și puritate. A priceput, ca și Junimea, că literatura adevărată trebuie să exprime sufletul poporului român așa cum se reflectă în istorie, în limbă, în folclor. Cu drept cuvânt, Maiorescu, care-l stima mult, îl privea ca pe unul din ai lor. Și Odobescu se opusese fanteziilor etimologice ale Academiei și chiar reușise să publice un dicționar opus celui al lui Laurian și Massim.
Primul său eseu poate fi considerată scrierea Câteva ore la Snagov, publicată în Revista română (1862), caracterizată mai târziu de Tudor Vianu ca „o călătorie arheologică”. Se evidențiază atât plăcerea scriitorului de a-și desfăta cititorii prin erudiție, cât și înclinația acestuia spre o retorică neobișnuită a textului:
„O! Matei Basarab, cu adânc respect îți datorează națiunea română pe care azi, din negura anilor, tu încă ai ști s-o înveți a-și apăra și a-și dobândi drepturile sale răpite! Numele tău glorios, pe care-l întâlnim în fruntea oricărei propășiri naționale, ar trebui să insufle o venerațiune religioasă poporului pentru care ai jertfit, în muncă și sudoare, o viață de aproape optzeci de ani! În chipul tău smead și costeliv, înconjurat de o barbă albă și rară, în buzele-ți subțiri și zâmbitoare, în fruntea ta lată și înaltă, în ochii tăi mici și vii, afundați sub sprâncene negre și stufoase, îmi place adesea a descoperi câtă finețe, câtă înțelepciune și câtă energie trebuiesc spre a forma caracterul unui mare domnitor.”
Nuvelele sale istorice - Mihnea cel Rău, Doamna Chiajna - și mai ales spiritualul Pseudokynegeticos („Fals tratat de vânătoare”), în care se vede imensa lui erudiție, gustul constant, poezia delicioasă a evocării peisajului românesc, au încântat generațiile trecute și prezente.
Eseul Pseudokynegetikos, despre care George Călinescu afirma că este un text în care autorul „bate câmpii cu grație”, cuprinde considerații estetice și descrierea a trei opere de artă cu subiecte cinegetice, un basm (Feciorul de împărat cel cu noroc la vânat)[7] și chiar și un fragment autobiografic în care autorul povestește o vânătoare de dropii în Bărăgan, pasăre dispărută de pe teritoriul României în urma vânării ei sălbatice.[8]
„«Pseudo-Kinegeticos» este un pot-pourri bine armonizat, un magazin de bric-à-brac literar, cuprinzând orice obiect artistic, de la descripția exactă de amator a unui tablou, până la cuplet. Farmecul stă în scandalul de a surprinde un om atât de serios, schițând cancanul pe scara rulantă a bibliotecii lui înțesate cu autorii greci sau de a ascunde litografii libertine în sala cu marii maeștri ai picturii.[8]”
Inițial, Odobescu intenționa să scrie o „precuvântare” (introducere) la „Manualul de vânătoare” al lui C. Cornescu, bun prieten și rudă cu autorul. Propunându-și să treacă în revist modul în care diversele arte au reprezentat vânătoarea, Alexandru Odobescu a depășit scopul inițial, acela de a scrie o introducere, rezultând un eseu de sine-stătător (de unde și titlul, de o subtilă ironie, Pseudokynegeticos - „Fals tratat de vânătoare”). Simulând improvizația (dar de fapt opera este atent elaborată) autorul asociază, într-un savuros sistem de digresiuni, peisaje (printre care faimosul tablou al Bărăganului), savante dispute filologice (despre denumirea graurilor și a sturzilor în limbile romanice), mostre de critică de artă (comparația dintre Diana cu ciuta de la Muzeul Luvru și Diana lui Goujon), un basm cult și numeroase referințe literare, muzicale, plastice, ba chiar și ironii la adresa latiniștilor etc. Indiferent de modul în care criticii literari au definit-o („operă-mozaic”, „cozerie”, sau eseu), Pseudokynegetikos marchează un reper în istoria literaturii române.
| Sergiu Al-George | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 13 septembrie 1922 Târgu Mureș, România |
| Decedat | 10 noiembrie 1981, (59 de ani) București, Republica Socialistă România |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Părinți | Vasile Al-George, Antonina Donos (n. Nina Mihailovna) |
| Frați și surori | George Al-George |
| Căsătorit cu | Dorina Bucur |
| Naționalitate | România |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | filolog, orientalist, eseist, traducător, medic |
| Limbi | limba română |
| Studii | Facultatea de Medicină din București |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1948 - 1981 |
| Operă de debut | „Le mythe de l'atman et la genese de l'absolu dans la pensee indienne” |
| Opere semnificative | „Un manuscris tibetan în România”, „Istoria Indiei”, „Limbă și gândire în cultura Indiană”, „Metaphor and philosophy from an Indian perspective”, „Bhagavad-Gītā” |
| Modifică date / text | |
* 1981: Sergiu (Anatol) Al-George (n. 13 septembrie 1922, Târgu Mureș - d. 10 noiembrie 1981) a fost un filolog și orientalist român. Institutul de Studii Orientale din București i-a purtat numele până la dizolvarea sa. A scris la revista „Gândirea” împreună cu Nichifor Crainic, Valeriu Anania, Lucian Blaga, Radu Gyr, Sandu Tudor și Dumitru Stăniloae.
Biografie
Părinții
Mama lui, Antonina Donos, era originară din județul Soroca (Basarabia), comuna Grinăuți, provenind dintr-o familie cu o puternică tradiție ortodoxă: nouă preoți și șase soții de preoți ortodocși pe parcursul a cinci generații. Numele ei patronimic era Nina Mihailovna. Pe linie paternă, avea o ascendență la fel de puternică. Tatăl lui, Vasile Al-George, era originar din județul Năsăud, comuna Sângeorz-Băi, și era fiul unor țărani înstăriți. Aparținea intelectualității ardelene, fiind absolvent al Facultății de Drept și al Academiei de Muzică și Artă dramatică din București. A luptat ca voluntar în Marele Război al Reîntregiri Neamului, fiind grav rănit, decorat și încadrat locotenent. A participat la intrarea trupelor române în Basarabia, după Marea Unire, ocazie cu care a întâlnit-o pe viitoarea sa soție. Cei doi soți s-au stabilit la Târgu-Mureș, unde Vasile Al-George a fost încadrat ca funcționar public. A avut și o bogată participare la viața culturală a epocii, fiind colaborator la revistele "Flacăra", "Gândirea", "Cosânzeana", "Societatea de mâine", "Cele Trei Crișuri", "Pagini Basarabene" și la ziarele "Românul", "Dreptatea", "Patria", "Voința". A fost autorul unui volum de versuri intitulat "Pamânt" și traducător din lirica maghiară. Preocupat și de activitatea de cercetare a lumii indiene, a lăsat un caiet care are scris pe prima pagină "Mahabharata" și care pare a fi o traducere din germană.
Copilăria, studiile
Numele de Sergiu a fost alegerea mamei sale, iar tatăl, mare iubitor al lui Anatole France, i-a adaugat numele de Anatol. La insistența unchiului său, fratele mai mare al tatălui, tânărul Sergiu a urmat primele clase ale Liceului Militar din Târgu-Mureș, alături de fratele său, George. Prin mutarea familiei la Chișinău, și-a continuat școala la liceul militar, apoi la cel civil (numit după Alexandru Donici) din acest oraș. Ultimul an l-a făcut la Liceul Matei Basarab din București, unde familia se mutase din nou la un an înaintea cedării Basarabiei.
În anul 1947 ia examenul la Facultatea de Medicină printre primii zece din cei două sute de candidați. O întâlnește pe Dorina Bucur, viitoarea sa soție. Dorina Bucur provenea dintr-o familie de obârșie brăileană, tatăl său, George Bucur, participând la războiul din 1916 și coborând din strămoși făgărășeni care luptaseră în Războiul de Independență, în timp ce pe linie maternă avea rădăcini în Dobrogea și Basarabia.
Opera
În anii 1948-1950 Sergiu Al-George, care încerca să se realizeze pe doua planuri, ca medic și ca indianist, publicase deja primul său studiu, "Le mythe de l'atman et la genese de l'absolu dans la pensee indienne". În perioada 1950-1958, lucrează intens în domeniile indianistică, sanskrită, tibetană, filosofie, lingvistică, împreună cu prietenul său, Arion Roșu, publicând articole la Paris și Berlin. În 1952 este îndepărtat, pe motive politice, din clinica universitară ORL unde era asistent, ceea ce nu-l împiedică să continue cercetările. Între 1953-1958 devine foniatru al Operei și ajunge la două realizari neobișnuite pentru acea epocă: confecționarea primului stroboscop mecanic românesc pentru investigarea laringelui și redactarea primului tratat de foniatrie.[necesită citare]
Este arestat la 18 decembrie 1958 și implicat în așa-numitul „lot Noica”. Își petrece cinci ani și șase luni în închisoare, din care trei ani (1960-1963) în lagărele de muncă forțată din Balta Brăilei. În perioada 1971-1973 este lector extern la Facultatea de Limbi Orientale din București - Secția Indologie, ținând un curs de filosofie și civilizație indiană. A tradus "Istoria Indiei" și "Bushido", la care lucra împreună cu Nicolae Steinhardt. I-a dedicat tatălui său cartea cea mai dragă, "Bhagavad-gita".
Ultimii doi ani sunt legați de scrierea cărții "Arhaic și universal". În 1981 participă la cel mai important eveniment științific al vieții sale: Congresul mondial de indianistică de la Varanasi și susține o dizertație la Universitatea din Delhi, avînd ca temă cele două mari pasiuni științifice ale vieții sale: despre Metaforă și despre Panini.
Pe data de 10 noiembrie 1981, la patru zile de la întoarcerea din India, se stinge din viață, fiind îngropat la cimitirul Bellu.
| Romulus Vulcănescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | |
| Decedat | (87 de ani) |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | sociolog[*] etnolog[*] |
| Modifică date / text | |
 Membru de onoare al Academiei Române |
|---|
* 1999: Romulus Vulcănescu (n. 23 februarie 1912, București – d. 10 noiembrie 1999, București) a fost scriitor și etnolog, fiul Anei Vulcănescu (născută Ionescu) și al lui Horia Vulcănescu. A fost membru de onoare (1993) al Academiei Române.
Biografie
Urmează școala primară și patru clase de liceu la Galați, continuă la Liceul Spiru Haret din București, unde va face și studii de sociologia culturii și etnologie la Facultatea de Litere și Filosofie (1934-1937).
A fost profesor de filosofie și drept (1937-1950), de drept și chimie (1950-1957) la Liceul Militar Nicolae Filipescu de la Mănăstirea Dealu, la Giurgiu și București. Sub îndrumarea lui Dimitrie Gusti, își ia doctoratul în etnologie-sociologie a culturii în 1944 (validat în 1947), cu teza Troița, o problemă de mitologie română, din care va publica prima parte, Coloana cerului, în 1972.
Din 1958 a fost cercetător și șef de sector la Institutul de Arheologie din București, cercetător și șef de sector la Institutul de Istoria Artei (din 1960), cercetător și șef al Secției etnografice (din 1967) la Institutul de Etnografie și Folclor, ale Academiei Române.
Face parte din Instituto Internazionale di Sociologia (Roma, 1965), Union Internationale des Sciences Anthropologiques et Ethnologiques (1967), The Folklore Society (Londra, 1972), Association Internationale d'Etudes des Civilisations Mediterraneennes (1973) etc., iar în 1993 este ales membru de onoare al Academiei Române.
A elaborat lucrări de sociologia și filosofia culturii, mitologie, etnografie, etnologie și folcloristică. O secțiune însemnată a operei sale o constituie studiile de mitologie, numărându-se printre cercetătorii care au făcut pasul important de la mitografie la mitologie. Romulus Vulcănescu afirma că «în fond mitologia este sarea oricărei culturi, expresia creației majore a tuturor experiențelor transculturale. Nu poți cunoaște capacitatea de creație spirituală a unei comunități etnice sau naționale fără să-i cunoști concepția mitică, istoria particulară a viziunii sale seculare despre destinul omului în cosmos, valențele condiției creatoare în ecosistemul din care face parte, aspirațiile etice în contextul spiritual al umanității».
Principalele sale lucrări în acest domeniu sunt Fenomenul horal (1944), Coloana cerului (1972), Măștile populare (1970) și Mitologie română (1985).
Opera literară
- Chestionar mitologic, Târgoviște, 1938;
- Două tipuri de mitologie română, București, 1944;
- Fenomenul horal, Craiova, 1944;
- Boșimanii, București, 1967;
- Etnografia: știința culturii populare, București, 1966;
- Etnologie juridică, București, 1970;
- Incașii, București, 1970;
- Măștile populare, București, 1970;
- L'Echo de quelques monuments megalithiques dans le paleofolklore roumain, Praga, 1971;
- Coloana cerului, București, 1972;
- Drumuri și popasuri străvechi (în colaborare cu Paul Simionescu), București, 1974;
- Istoria etnologiei românești, București, 1975;
- Dicționar de etnologie, București, 1979;
- Mitologie română, București, 1985;
- Izvoare de cultură. Secvențe dintr-un itinerar etnologic, București, 1988;
- Calea zeilor, București, 2000.
| Lucilia Georgescu-Stănculeanu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 11 mai 1925, loc. Țibănești, com. Tufești, județul Brăila |
| Decedat | 10 noiembrie 2002, București |
| Ocupație | folclorist, etnomuzicolog |
| Activitate | |
| Gen muzical | folclor, muzică populară |
| Modifică date / text | |
* 2002: Lucilia Georgescu-Stănculeanu (n. 11 mai 1925, loc. Țibănești, com. Tufești, județul Brăila - d. 10 noiembrie 2002, București) a fost o cercetătoare, folcloristă și etnomuzicologă româncă.
Biografie
S-a născut la data de 11 mai 1925 în localitatea Țibănești, comuna Tufești, județul Brăila.
Studiile muzicale le face la Conservatorul din București, între 1947-1951, cu profesorii Ioan D. Chirescu (teorie-solfegiu), Ion Dumitrescu (armonie), Leon Klepper și Marțian Negrea (contrapunct), Tudor Ciortea (forme muzicale), Theodor Rogalski (orchestrație), Zeno Vancea și Adriana Sachelarie (istoria muzicii), Harry Brauner și Tiberiu Alexandru (folclor), Ion Vicol și Dumitru D. Botez (dirijat coral) și Eugenia Ionescu (pian)
În 1949 se angajează la Institutul de Folclor, fiind succesiv: asistent provizoriu (1949-1950), asistent definitiv (1950-1953), cercetător (1953-1956), cercetător ajutător (1956-1957), cercetător științific principal (1969-1988).
Între 1953-1955 este preparator la cursul de istoria muzicii la Conservatorul din București. În același timp este redactor-șef adjunct la „Revista de folclor”.
A întreprins cercetări și culegeri de folclor în zonele Pașcani, Târgu Frumos, Arad, Covăsinț, Isverna, Muscel, Banatul de Sud, Bicaz, Brașov, Bihor, Alba etc.
A transcris peste 1000 de texte și melodii, realizând împreună cu Mariana Kahane o lucrare fundamentală - Cântecul Zorilor și Bradului, în 1988, distinsă cu Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din R.S.R.
Decesul
Moare la data de 10 noiembrie 2002 la București.
Lucrări
Volume
- Cântecul Zorilor și Bradului. Tipologie muzicală, Colecția Națională de Folclor, București, Editura Muzicală, 1988, 824 p. (în colaborare cu Mariana Kahane)
Studii și articole
- „Schimb de experiență cu folcloriștii maghiari”, în Contemporanul, nr. 8 (438), 1955 (în colaborare cu Sabin Drăgoi)
- „Rumänische Volksinstrumente”, în Muzica, nr. 5, Kassel, 1968
- „Relația lăută/cobză în picturile mănăstirilor din Moldova de Nord”, în Revista de Etnografie și Folclor, tomul XIII, nr. 4, 1968
- „Constantin Brăiloiu, întemeietor și conducător al Arhivei de Folclor a Societății Compozitorilor Români”, în Revista de Etnografie și Folclor, tomul XIII, nr. 6, 1968
- „Repertoriul tineretului din satele de pe Valea inferioară a Crișului Negru”, în Zilele folclorului bihorean, Oradea, 1974
| Gheorghe Dinică | |
 Gheorghe Dinică la lansarea unei cărți autobiografice în Cluj-Napoca, 2008. | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1 ianuarie 1934 București |
| Decedat | (75 de ani) București |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Cauza decesului | cauze naturale (infarct miocardic) |
| Căsătorit cu | Gabriela Georgeta Dinică (1996–2009) |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | actor de teatru[*] actor de film |
| Activitate | |
| Ani de activitate | 1963–2009 |
| Prezență online | |
| Modifică date / text | |
* 2009: Gheorghe Dinică (n. 25 decembrie 1933, Giulești[1][2], dar 1 ianuarie 1934 - în acte oficiale [3], București - d. 10 noiembrie 2009, București) a fost unul dintre cei mai importanți actori români. A jucat în peste 70 de filme, în special în rolurile unor personaje negative, motiv pentru care Horațiu Mălăele l-a supranumit „cel mai mare «rău» al cinematografiei românești”.
Cariera
Debut
Gheorghe Dinică și-a manifestat interesul pentru actorie încă de tânăr, făcând parte din diferite trupe de teatru de amatori încă de la vârsta de 17 ani. În 1957 a intrat la Institutul Național de Artă Teatrală și Cinematografică București la clasa profesoarei Dina Cocea. A absolvit în 1961, fiind deja apreciat încă de la prima sa urcare pe scenă, chiar din același an, și aceasta pentru rolul inspectorului Goole în piesa Inspectorul de poliție (An Inspector Calls). De atunci Dinică a jucat la cele mai importante teatre din România:
- 1961-1967 Teatrul de Comedie, București
- 1968-1969 Teatrul Bulandra, București
- din 1972 Teatrul Național I. L. Caragiale, București
Debutul cinematografic l-a cunoscut în 1963, cu un rol în filmul "Străinul", adaptare cinematografică a romanului omonim, scris de Titus Popovici.
Roluri jucate
Gheorghe Dinică a fost un foarte popular actor, jucând în mare parte în producții Românești. La fel ca actorul francez Alain Delon, Dinică a refuzat să joace în filme produse în Statele Unite.[necesită citare] În general din cauza aspectului său a fost distribuit în roluri negative, fie că ne referim la roluri de gangsteri autohtoni, în seria de filme cu comisarul Moldovan, regizată de Sergiu Nicolaescu, fie la roluri de parveniți, Pirgu din „Craii de Curtea veche” sau Stănică Rațiu în „Felix și Otilia”. Din acest motiv nu i s-a încredințat rolul de a recita poezii patriotice și ode închinate "Conducătorului iubit" în super-montările cu iz propagandistic din marele spectacol „Cîntarea României”.
Multe dintre rolurile sale rămân întipărite în memoria publicului, în special prin trăsăturile de caracter ale personajelor și prin replicile celebre. Printre cele mai importante roluri ale sale se numără:
- Savu (în „Zidul” 1974) de Constantin Vaeni/ Paraipan (în „Un comisar acuză” - 1974) și („Revanșa”- 1978). Interpretarea liderului legionar Paraipan a intrat în istoria cinematografiei românești, ca de altfel toată seria filmelor cu comisarul Moldovan, regizate de Sergiu Nicolaescu.
- Lăscărică („Cu mâinile curate”, 1972). Personajul Lăscărică a generat una dintre cele mai cunoscute replici dintr-un film românesc: Nu trage dom' Semaca! Sunt eu, Lăscărică!.[4]
- Diplomatul („Prin cenușa imperiului”, 1975, regia Andrei Blaier), un personaj caracterizat prin perfidie, orgoliu și cinism.
- Aurică Fieraru, bulibașa din șatra de țigani din telenovelele Inimă de țigan (2007) și Regina (2008), difuzate de postul TV Acasă, unde actorul a jucat alături de Marin Moraru, Gheorghe Visu, Florina Cercel, Dan Condurache și Carmen Tănase.
- Pepe în filmul Filantropica (2002), rol prin care se face cunoscut în special publicului tânăr și prin care lansează câteva replici celebre:
- "Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană!"
- "Vă e milă, v-am luat banii!"
- ”’’La banii tăi tu îți permiți să ai demnitate?’’”
- Cadîr (Tache, Ianke și Cadîr), unul dintre cele mai apreciate roluri în teatru ale maestrului, care a jucat alături de Marin Moraru și Radu Beligan.
- Grigorie Vulturesco ("Aniela", 2009), ultimul rol al actorului, care întruchipează un general în rezervă și erou al României de la începutul secolului XX.[5]
Gheorghe Dinică a colaborat atât în film, cât și pe scenă cu câțiva mari regizori români, printre numele cele mai importante se numără Sergiu Nicolaescu, Andrei Blaier, Mircea Danieliuc, Constantin Vaeni, Dan Pita, Lucian Pintilie, Mircea Dragan, Serban Marinescu, Nae Caranfil,/ Andrei Serban, David Esrig etc.
Lista producțiilor artistice în care a jucat
Teatru
|
|
Filme
- Străinul (1963)
- Comoara din Vadul Vechi (1964)
- Procesul alb (1965)
- Golgota (1966)
- Maiorul și moartea (1967) - Maiorul Tache
- Dacii (1967) - dublaj de voce
- Columna (1968) - Bastus
- Prea mic pentru un război atât de mare (1969)
- Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972)
- Felix și Otilia (1972) - avocatul Stănică Rațiu
- Bariera (1972)
- Cu mîinile curate (1972) - Lăscărică
- Ultimul cartuș (1973) - Lăscărică
- Explozia (1973) - Gheorghe Oprișan zis Gică Salamandră
- Dincolo de nisipuri (1974) - maiorul Ionescu
- Filip cel Bun (1974)
- Zidul (1974) - Savu
- Un comisar acuză (1974) - comisarul Paraipan
- Frații Jderi (1974) - Dumitru Crivăț
- Nemuritorii (1974) - postelnicul Butnaru
- Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975) - sultanul Mahomed al II-lea
- Ilustrate cu flori de cîmp (1975) - Marin, responsabilul Alimentarei
- Nu filmăm să ne-amuzăm (1975) - directorul comercial Apostu
- Evadarea (1975) - cpt. Stoian
- Mastodontul (1975)
- Prin cenușa imperiului (1976) - Diplomatul
- Osînda (1976) - jandarmul Ion
- Premiera (1976)
- Trei zile și trei nopți (1976)
- Cuibul salamandrelor (1977) - Gheorghe Oprișan zis Gică Salamandră
- Marele singuratic (1977)
- Acțiunea „Autobuzul” (1978)
- Doctorul Poenaru (1978)
- Trepte pe cer (1977)
- Drumuri în cumpănă (1978)
- Revanșa (1978) - comisarul Paraipan
- Totul pentru fotbal (1978) - arbitrul
- Bietul Ioanide (1979)
- Lumini și umbre (1979-1982) - serial TV
- Ultima noapte de dragoste (1980)
- Rețeaua S (1980)
- O lume fără cer (1981)
- Concurs (1982)
- De ce trag clopotele, Mitică? (1982) - Nae Girimea
- Întunericul alb (1982)
- Pe malul stîng al Dunării albastre(1983)
- Râdeți ca în viață (1983)
- Un petic de cer (1983)
- Secretul lui Bachus (1984) - Gheorghe Cercel
- Eroii nu au vârstă (1984) - serial TV
- Zbor periculos (1984)
- O lumină la etajul zece (1984) - avocatul Mitrana
- Vară sentimentală (1986) - Coman, președintele C.A.P.-ului Viitorul
- Cuibul de viespi (1986)
- Figuranții (1987)
- Să-ți vorbesc despre mine (1987)
- Momentul adevărului (1987)
- Lacrima cerului (1987)
- Secretul lui Nemesis (1987) - N.M. Siseanu
- Divorț... din dragoste (1992)
- Cel mai iubit dintre pământeni(1992) - Șeful Securității
- Liceenii în alertă (1992)
- Patul conjugal (1992) - Vasile Potop
- Privește înainte cu mânie (1992)
- Balkans, Balkans (1993)
- Această lehamite (1993)
- Chira Chiralina (1993)
- Crucea de piatră - ultimul bordel(1993) - tovarășul Mache Puzderie
- Începutul adevărului (Oglinda)(1994) - ministrul Mihai Antonescu
- Craii de Curtea veche (1995)
- Terente – regele bălților (1995)
- Faimosul Paparazzo (1999)
- Manipularea (2000)
- Patul lui Procust (2001) - Nae Gheorghidiu
- Război în bucătărie (2001)
- După-amiaza unui torționar (2001) - Frant Tandara
- Filantropica (2001) - Pavel Puiuț
- Turnul din Pisa (2002)
- Examen (2003) - Dumitrascu
- Dulcea saună a morții (2003) - Lama
- Bani de dus, bani de întors (2004) – film TVR
- Aleodor Împărat (2004) - Bondar
- Magnatul (2004) - Gheorghe Manasia
- Orient Express (2004) - Costache
- Sindromul Timișoara - Manipularea(2004)
- Omul grăbit (2005) - Franța
- Vânătoarea (2005)
- White Palms (2006) - Ungaria
- Ticăloșii (2007)
- Supraviețuitorul (2008)
Televiziune
|
|
Muzică
Gheorghe Dinică a înregistrat mai multe CD-uri cu muzică de petrecere și romanțe. De altfel actorul cânta, uneori, în câteva localuri din București, cel mai celebru fiind „Șarpele roșu”, unde își petrecea timpul alături de prietenii săi, regretatul actor Ștefan Iordache și cântărețul Nelu Ploieșteanu, alături de care a jucat în filmul „Ticăloșii”.
|
Aprecieri
Pentru activitatea sa deosebită, Gheorghe Dinică a fost distins cu numeroase premii, în special din partea Uniunii Cineaștilor din România, dar și din partea altor organizații, printre care:
- 2002: membru de onoare al societății "Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”"
- cetățean de onoare al Bucureștiului
- 2008: Doctor Honoris Causa, titlu acordat de Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale din București
- 2006: Premiul pentru întreaga activitate la Festivalul T.I.F.
- 2004: Diploma de interpretare acordată de Uniunea Autorilor și Realizatorilor de Film din România, pentru „Orient Expres"
- 2002: Premiul Special UCIN, pentru rolul Prinț - „Filantropica"
- Actor de onoare al filmului românesc
- Actorul anului 2002 - Revista V.I.P.
- 1999: Premiul de excelență - UNITER
- 1992: Premiul UCIN; Premiul Troia (Portugalia) pentru „Patul conjugal" (regia: Mircea Danieliuc)
- Premiul UCIN pentru „Casa din vis"
- Premiul ACIN pentru „Figuranții", „Cuibul de viespi", „Secretul lui Herodot"
- 1975: Premiul ACIN pentru „Ilustrate cu flori de câmp"
- Premiul de interpretare la Karlovy Vary pentru rolul Diplomatul - „Prin cenușa imperiului"
- 1972: Premiul ACIN pentru „Explozia", „Felix și Otilia", „Bariera", „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte"
- Marele premiu la Paris pentru „Troilus și Cresida" de William Shakespeare
Decorații
- Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.[6]
- Ordinul național „Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofițer (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”[7]
Adesea, critica l-a asemuit cu Robert De Niro, comparație de care Gheorghe Dinică nu se declara deloc încântat: „Ce legătură are Robert De Niro cu mine? Eu am studiat și jucat în România”, a menționat actorul.[necesită citare]
Viața personală
În 1996, după 60 de ani în care a fost „vagabond”, așa cum singur s-a intitulat în melodia sa, s-a căsătorit cu Gabriela Georgeta care i-a fost alături până la moarte. Despre soția sa spunea:
"E o femeie care are o relație clară cu viața și care a făcut ordine în dezordinea existenței mele."
Gheorghe Dinică a decedat în data de 10 noiembrie 2009, ora 13:00, în urma unui stop cardiac sub ventilație, cu toate că timp de treizeci de minute s-au efectuat manevre de resuscitare. Gheorghe Dinică, în vârstă de 75 de ani, a fost diagnosticat cu disfuncție multiplă de organe, șoc septic, insuficiență cardio-respiratorie, insuficiență renală cronică acutizată, insuficiență respiratorie acută (bronhopneumonie), disfuncție digestivă, disfuncție hepatică etc. Maestrul era internat în cadrul Spitalului Clinic de Urgențǎ București (Floreasca) din data de 22 octombrie 2009.[8]
Trupul neînsuflețit a fost adus pe 13 noiembrie în foaierul Teatrului Național din București și a fost înmormântat în aceeași zi, în cimitirul Bellu, pe Aleea Gheorghe Dinică, denumită astfel în semn de omagiu. S-a alăturat astfel colegilor de breaslă: Toma Caragiu, Amza Pellea, Colea Răutu, Ștefan Iordache, Nicu Constantin.
- Calendar crestin ortodox:
Sfintii Apostoli Olimp, Rodion, Erast si Sosipatru, Tertiu și Cvart; Sfantul Mucenic Orest
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu