MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 13 NOIEMBRIE 2020

PARTEA A TREIA - ARTE

ARTE 13 Noiembrie

INVITAȚIE LA OPERĂ 13 Noiembrie

Rossini

Gioachino Rossini - de fapt Giovacchino Antonio Rossini (n. 29 februarie 1792, Pesaro, Statele Papale – d. 13 noiembrie 1868, Passy[*], Franța) a fost un compozitor de operă din Italia

Gioacchino Rossini adica Giovacchino Antonio Rossini a fost unul dintre cei mai aclamați și mai populari compozitori, bucurându-se de o faimă rar întâlnită, în timpul vieții sale. Aceasta se datorează frumuseții melodiilor, strălucitoarelor și optimistelor arii, pline de vervă și ironie, care se află din abundență în creația sa. Întrucât tatăl său cânta mereu în fanfara municipală, micul Gioacchino a fost antrenat de la o vârsta fragedă în aceasta. Cât despre mama sa, el însuși spunea mai târziu că nu cunoștea notele, ci se conducea numai după ureche. Întrucât părintii lui erau mereu plecați în turnee de provincie, el a fost lăsat în grija unei bunici și dat în ucenicie la un potcovar. În plus, doi canonici, frații Malerbi i-au dat primele lecții de cânt și de bucătărie. Însă, ceea ce este mult mai importat, în biblioteca acestora, la care copilul are acces neîngrădit, se găseau mai multe partituri de Haydn și de Mozart, de care el a profitat.

După ce familia sa s-a mutat la Bologna, a început să studieze serios și sistematic muzica. A continuat să apară pe scenă, când i se ivea ocazia, dar, ceea ce este cel mai important, a început să compună. De la vârsta de 15 ani datează cele „Șase sonate á quatre” (pentru coarde), debordând de fantezie, de spirit, dar solid ancorate în tehnica de construcție pe care a deprins-o din compozițiile lui Haydn și Mozart.

Primele sale încercări în compoziție sunt lucrări religioase și muzică de cameră. O primă operă, „Demetrio e Polutio”, începută acum, va fi terminată abia în 1812. Nu și-a încheiat studiul contrapunctului și al fugii, deoarece a primit o comandă de la „Teatro San Mosè” din Veneția pentru o farsă muzicală, „La Cambiale di Matrimonio” („Polița căsătoriei”).

Stilul „rossinian” se conturează de la început, de la vârsta de 18 ani. El compune cu o extremă ușurință lucrări dintre cele mai diverse. Astfel, într-un interval de circa 17 ani, el va oferi publicului 40 de opere, din care aproape jumătate s-au menținut în repertoriu. Aceeași uvertură va servi la „Aureliano in Palmira” (1813), apoi la „Elisabeta, regina Angliei” (1815), înainte de a ajunge la celebritatea universala cu „Il Barbiere di Siviglia” (Bărbierul din Sevilla), în 1816. Mai mult, poate crea uimire ascultarea a două personaje atât de diferite ca regina Elisabeta și tânăra Rosina exprimând, una, bucuria triumfătoare, alta, răutatea sa amoroasă, în aceeași cavatină („Una voce poco fa”, din Bărbierul din Sevilla). De fapt, este fapt recunoscut că descrierea caracterelor nu este punctul forte al talentului lui Rossini.

Fie drame lirice, fie opere comice, lucrările sunt antrenate de același elan care se găsește în accelerarea ritmică și în celebrele crescendo-uri, atât de tipice. Totul și toată lumea pare întotdeauna că aleargă în aceste lucrări, compuse în pripă, cam neglijent. Spectatorul nu are timp să se plictisească, ariile sunt vii și pasajele de umplutură respiră veselie și tinerețe. Oricare ar fi natura libretului, lucrările lui Rossini emană bucuria de a trăi.

Viziunea lui Rossini asupra noii opere italiene este în consonanță cu întregul său comportament din prima jumătate a vieții sale. Muzician tânăr și fecund, el nu este un exponent al facilității și rutinei. Dimpotrivă, el arată foarte repede cât de capabil este de a fi novator. Uneori, el pare să justifice porecla pe care i-a dat-o unul dintre contemporanii lui italieni, "Il Tedeschino", adică „Micul german”. Acest pseudo-reproș reflectă atenția sporită pe care Rossini a dat-o studierii partiturilor lui Joseph Haydn și Wolfgang Amadeus Mozart.

Oricare ar fi subiectele, glume moderne sau drame sumbre medievale, arta lui Rossini rămâne mereu marcată de primatul absolut a ceea ce italienii numesc „vocalitá”, ceea ce este întrebuințarea vocii ca transmițătoare privilegiată a emoției.

Activitatea de compozitor ocupă doar prima parte a vieții sale. Ea este marcată de o suită de succese care îl conduc din Italia de Nord, la Napoli, unde se căsătorește cu o cântăreață celebră, Isabella Colbran, apoi în străinătate: la Viena unde se întâlnește cu Beethoven, la Londra și, în fine la Paris, unde se stabilește, în 1824, ca director al teatrului italian. Lucrările sale din acești ani, atât de apreciate sunt: „Scara de mătase” (1812), „Tancred” si „Italianca în Alger” (1813), „Turcul în Italia” (1814), „Elisabeta, regina Angliei” (1815), apoi, în 1816, Bărbierul din Sevilla și „Otello”; "Cenușăreasa" (1817), „Moise în Egipt” (1818), „La Donna del Lago” (1819), „Semiramida” (1823), care este ultima dintre marile opere compuse pentru scenele italiene. La Paris, va realiza încă o opera-buffa în limba italiană, apoi va scrie în franceză, „Siége de Corinthe”. Ultimele două opere, o farsă, „Contele Ory” (1828) și o dramă istorică, „Wilhelm Tell” (1829) sunt compuse direct de pe librete franceze.

Ultima sa compoziție, în care se simt totuși câteva slăbiciuni, îi aduce propuneri materiale seducătoare, dar care nu se vor împlini. Bolnav, epuizat psihic și moral, rătăcește prin orașele Italiei; în 1855 revine la Paris unde va rămâne până la moarte și unde ține un salon prin care trec artiști, muzicieni, scriitori. Chiar și Richard Wagner este primit aici. În toți acești ani a compus foarte puțin: un „Stabat Mater” (1842), o mică „Missa solemnis”, câteva cântece pentru voce și pian.

Moare la 13 noiembrie 1868 la Passy (azi un cartier al Parisului), în urma unei operații abdominale, fiind îngropat inițial în cimitirul Père-Lachaise din Paris, iar în 1887 a fost mutat în bazilica „Santa Croce” din Florența (Italia).

Alături de Vincenzo Bellini și Gaetano Donizetti, Rossini a fost unul din compozitorii de frunte ai operei bel canto.

Bărbierul din Sevilla ^[1] (în italiană Il Barbiere di Siviglia ossia L'inutile precauzione) este o operă bufă în trei acte, compusă de Gioachino Rossini în 1816 avându-l ca figură centrală pe Figaro. În unele situații, actul întâi și al doilea se interpretează fără pauză, și sunt luate drept primul act, iar al treilea drept al doilea act.

Alte personaje la fel de importante sunt Rosina, Don Basilio, Doctorul Bartolo și Contele Almaviva. Personajele secundare sunt Bertha, Fiorello. Acțiunea se petrece în Sevilla (Spania), la jumătatea secolului al XVIII-lea. Aceasta operă a fost inspirată din nuvela lui Pierre Beaumarchais cu același nume.

Acțiunea[

Actul I și II (în casa doctorului Bartolo)

În zorii zilei, Almaviva și un grup de muzicieni cântă o serenadă adresată Rosinei. Dintr-o stradă alăturată apare Figaro. El își laudă istețimea, oferindu-se să-l ajute pe Almaviva, care, ocazional, se prezintă sub numele studentului Lindoro. Rosina dorește să-i transmită un bilet lui Lindoro și cere ajutorul lui Figaro. În conversația lui cu Bartolo, Don Basilio își învață interlocutorul cum să scape de Almaviva, utilizând calomnia. În casă intră Almaviva, deghizat în ofițer și cere găzduire. Bartolo surprinde un schimb de bilețele și face scandal. Jandarmii sosesc, dar, la legitimarea contelui, se retrag, lăsându-i pe toți uimiți.

Actul III (în casa doctorului Bartolo)

Almaviva se reîntoarce, travestit în maestru de muzică, pentru a-l înlocui pe Basilio, bolnav. Ca să câștige încrederea Rosinei, îi dă acesteia un bilet (din partea lui Almaviva). În timpul lecției, cei doi îndrăgostiți, sub ochii lui Bartolo, își mărturisesc iubirea. Intrarea neașteptată a lui Don Basilio riscă să răstoarne toate planurile, înfuriindu-l pe Bartolo, care își dă seama că a fost păcălit. Bătrânelul a trimis după notar, ca să urgenteze căsătoria cu copila sa, convingând-o pe Rosina că Lindoro nu este decât un mijloc al lui Almaviva. Începe furtuna și, găsind un moment prielnic, Figaro și contele vin să o ia pe Rosina. Ea refuză să-i urmeze, dar Almaviva își dezvăluie adevărata identitate. Basilio este de acord, contra unui „cadou”,să le slujească drept martor, iar Bartolo, odată ce i-a trecut supărarea, acceptă situația, cu atât mai mult, cu cât îl va consola zestrea fetei.

Gioachino Rossini: Il Barbiere di Siviglia

Wilhelm Tell (în franceză Guillaume Tell, în italianăGugliemo Tell) este o operă în 4 acte de Gioachino Rossini după un libret de Etienne de Jouy și Hippolyte Bis, bazat pe piesa de teatru omonimă de Friedrich Schiller. A fost ultima operă compusă de Gioachino Rossini. În prezent, opera este cunoscută mai ales prin uvertura ei.

Premiera operei (prezentată în limba franceză) a avut loc la Paris în ziua de 3 august 1829.

Durata operei: cca 4 ore.

Locul și perioada de desfășurare a acțiunii: Elvețiacentrală, la începutul secolului al XIV-lea.

Personajele principale

· Wilhelm Tell (bariton)

· Arnold (tenor)

· Mathilde (soprană)

· Walther (bas)

· Melchthal (bas)

· Gemmy (soprană)

· Hedwig (alto)

· Leuthold (bas)

· Gessler (bas)

· Rodolf (tenor)

Sinopsis

Locul: Elveția ocupată de Austria

Ora: secolul al 13-lea ^[17]

Act 1

Pe malul lacului Lucerna , la Bürglen, în cantonul Uri

Este ziua Festivalului Shepherd, în mai, lângă Lacul Lucerna. Acțiunea se deschide într-o scenă idilică, cu țăranii locali pregătindu-se cu chibrituri pentru trei cupluri nou-născute, cântând în timp ce muncesc ("Ce zi senină cerul prevesteste").Pescarul, Ruodi, cântă un cântec de dragoste blând din barca lui (spre acompaniamentul orchestral din arfe și flaute).William Tell se distanțează de veselia generală, totuși: el este consumat cu ennui la opresiunea continuă a Elveției ( Il chante, et l'Helvétie pleure sa liberté - "El cântă și Helvetia își plânge libertatea"). Soția și fiul său își adaugă propria interpretare a cântecului lui Ruodi, prezentând dramele nautice venite.

Activitățile sunt întrerupte de ranz des vaches răsunind de pe dealuri (adesea realizate de coarne în afara stadiului, și ecou în tema sa ranz de vaches în overture opera). Coarnele semnalează, de asemenea, sosirea lui Melchthal, un bătrân respectat din canton. El este convins de Hedwige să binecuvânteze cuplurile de la sărbătoare. Cu toate acestea, fiul său Arnold, deși este de vârstă de împlinit, nu participă și este evident incomod. Întreaga piesă de pe scenă cântă în sărbătoare ( Célebrons tous en be beau jour, le travail, l'hymen et l'amour - "Să sărbătorim toți, în această zi glorioasă, să lucrăm, căsătoria și dragostea"). Spune-i lui Melhtal să intre în cabana lui; înainte de a se îndepărta, Melchthal îl alungă pe fiul său pentru că nu sa căsătorit.

Tentația tatălui său provoacă o răscruce de disperare de la Arnold: în recitația lui aflăm despre slujba lui anterioară în forțele conducătorilor austrieci, despre salvarea lui Mathilde dintr-o avalanșă și despre conflictul dintre iubirea sa față de ea și rușinea sa în slujba "puterea perfidă". Horn fanfares promovează abordarea lui Gesler, guvernatorul austriac, pe care detesta elvețianul și anturajul său. Arnold se îndepărtează pentru a-și saluta sosirea, așa cum îi va însoți Mathilde, dar este oprit de Tell. Solicitându-se unde merge Arnold, Tell îl convinge să ia în considerare rebeliunea planificată împotriva guvernatorului. Duetul expresiv în care are loc acest lucru arată din nou tensiunea pe care o are Arnold între dragostea sa față de Mathilde și "patria" ( Ah! Mathilde, idole de monme! ... Ô ma patrie, mon cœur te sacrifie ... - Ah, Mathilde, idolul sufletului meu ... olandez, inima mea îmi sacrifică ... "). Până la sfârșitul schimbului, Arnold este pregătit să se confrunte cu Gesler în momentul în care ajunge; Spune-i să-l convingă să-l lase să treacă cel puțin la festival, dar știe că a câștigat un convertit la cauza libertății.

Satenii se reunesc, iar Melchthal îi binecuvântează cuplurile. Binecuvântarea este urmată de cântând, dansând și un concurs de tir cu arcul pe care tânărul fiu al lui Tell, Jemmy, îl câștigă cu prima sa lovitură - rezultatul "patrimoniului său paternal". Jemmy observă abordarea grabită a păstorului palid, tremurând și rănit, Leuthold, care a ucis unul dintre soldații lui Gesler să-și apere fiica și să fugă de forțele guvernatorului. El caută să fugă pe malul opus, dar lașul Ruodi refuză să-l ia în barcă, temându-se că curentul și rocile se apropie de malul opus imposibil. Spune-i întoarcerea de la căutarea lui Arnold plecat la timp: chiar când se apropie soldații, chemând la sângele lui Leuthold, Tell îl duce pe Leuthold în barcă și pe apă.Gărzile lui Gesler sosesc, conduse de Rodolphe, care este în continuare înfuriat de rugăciunile sătenilor și de bucuria lor evidentă de scăpare. Melchthal îi îndeamnă pe săteni să nu le spună lui Rodolphe care a ajutat-o pe Leuthold și a fost prizonieră de gardieni. Pe măsură ce Rodolphe și soldații promite o retribuție, familia și prietenii lui Tell se bucură de calitățile lui Tell ca arcaș, ceea ce îi va salva cu siguranță.

Actul 2

Pe înălțimile Rütli , cu vedere spre Lac și Cantoane

O petrecere de vânătoare de doamnelor și domnilor, însoțită de soldați, aude sunetul păstorilor care se întorc din dealuri pe măsură ce se apropie de noapte. Ascultând coarnele guvernatorului, și ei își iau concediul. Mathilde, totuși, continuă să creadă că a văzut-o pe Arnold în apropiere. Ea este, ca și Arnold, agresată de dragostea pe care o simte pentru salvatorul ei și o contemplă în timp ce cântă ( Sombre forêt, désert triste et sauvage - "pădurea Somber, pădurea tristă și sălbatică").Arnold apare și fiecare mărturisește celorlalți dorința lor de a se întâlni. În duetul lor ( Oui, vous l'arrachez à mon âme - "Da, te răsucești din sufletul meu"), ei recunosc pasiunea lor reciprocă, dar și obstacolele cu care se confruntă. Îndemnându-l să "se întoarcă la câmpurile de glorie", Mathilde îl asigură de eventuala acceptabilitate a costumului său și lasă la abordarea lui Tell și Walter. Ei îl întreabă pe Arnold cu privire la motivul pentru care îl iubește pe Mathilde, un membru al austrienilor asupriți. Arnold, jignit de spionajul lor, își declară intenția de a continua lupta pentru austrieci și, astfel, să câștige glorie, mai degrabă decât libertate. Cu toate acestea, când Walter îi spune că Gesler și-a executat tatăl Melchtal, Arnold promite răzbunare ( crima Qu'entends-je? Œ "Ce aud? O crimă!").

În timp ce cei trei bărbați își afirmă dedicarea - "spre independență sau moarte" - au auzit sunetul altcuiva care se apropie.Oamenii din cantonul Unterwalden vin să se alăture luptei și descriu călătoria lor într-un refren destul de blând ( Nous avons su braver ). În succesiune rapidă, li se alătură bărbații din Schwyz ( En ces temps de malheurs ) și Uri ( Guillaume, tu le vois ). Reuniunea este completă, iar tonul și tempo-ul finalului se ridică, pe măsură ce bărbații din cele trei cantoane își afirmă disponibilitatea de a lupta sau de a muri pentru libertatea Elveției ( Juronii, jurnalele par pericole - "Să jurăm, să jurăm pericolele noastre "). Planurile sunt făcute pentru a arma cantoanele și pentru a se ridica atunci când "balizele răzbunării arde".

Actul 3

Scena 1: o capelă ruinată / pustie în palatul Altdorf

Arnold a venit să-i spună lui Mathilde că, în loc să plece la luptă, el rămâne să-i răzbune pe tatăl său, renunțând astfel atât la glorie, cât și la Mathilde. Când îi spune că Gesler a fost executat de tatăl său, ea denunță crima și recunoaște imposibilitatea iubirii lor ( Pour notre amour, plus d'espérance - "Toată speranța pentru iubirea noastră a dispărut"). Auzind pregătirile pentru festivalul care vine în palat, ei își fac rămas bun de la un altul ( Sur la rive étrangère - "Deși pe un țărm străin").

Scena 2: Piața principală din Altdorf

Ziua este a saptea aniversare a dominatiei austriece in Elvetia. Soldații cântă gloriile lui Gesler și ale împăratului. În comemorare, Gesler și-a pus pălăria pe un pol și elvețienii sunt ordonați și apoi obligați să-i dea omagiu pălăriei. Gesler comanda că ar trebui să existe dans și cântări pentru a marca secolul în timpul căruia imperiul "a îndrăznit să susțină slăbiciunea [elvețiană]", și o varietate de dansuri și coruri urmează. Soldații au observat-o pe Tell și pe fiul său în mulțime, refuzând să dea omagiu pălăriei și să-l tragă înainte. Rodolphe îl recunoaște ca omul care a asistat la scăparea lui Leuthold, iar Gesler îi ordonă arestarea. Într-un cor și un cvartet complex, soldații își exprimă ezitarea în privința arestării acestui arcaș renumit ( C'est là cet archer redoutable - "Este acel arca redactabil"), Gesler îi forțează să acționeze și Tell îi îndeamnă pe Jemmy să fugă, dar preferă să rămână cu tatăl său.

Gesler observă afecțiunea pe care a spus-o lui Tell despre fiul său și a luat-o pe Jemmy. Inspirat, își propune testul: Spune că trebuie să tragă o săgeată printr-un măr echilibrat pe capul lui Jemmy - dacă refuză, ambii vor muri. Elvețienii asambiți sunt îngrozit de această cruzime, dar Jemmy îi îndeamnă pe tatăl său să se îndure și refuză să fie legați de provocare.Renunțat, Tell îi readuce arcul de la soldați, dar ia două săgeți de la fugă și ascunde unul dintre ei. El cântă o arie înfricoșată către Jemmy, instruindu-l ( Sois immobile - "Stay completely still"), iar cele două separate. În cele din urmă, Tell își trage arcul, împușcă și conduce săgeata prin măr și în mână. Oamenii își recunosc victoria, iar Gesler este înfuriat.Observând a doua săgeată, el cere să știe ce a spus destinul pentru el. Spune-i că-și mărturisește dorința de a ucide pe Gesler cu a doua săgeată, iar el și Jemmy sunt confiscate pentru execuție.

Mathilde intră și pretinde Jemmy în numele împăratului, refuzând să lase un copil să moară ( Vous ne l'obtiendrez pas - "Nu îl vei avea"). Gesler își anunță intenția de a se duce spre Lacul Lucerna în fortificația de la Kusnac / Küssnacht și acolo să-l arunce la reptilele din lac. Rodolphe își exprimă îngrijorarea cu privire la încercarea unei călătorii pe lacul din furtună, dar Gesler intenționează să-i forțeze pe Tell, un vagabond expert, să conducă nava. Ei pleacă, pe fondul strigătelor conflictuale ale "oamenilor din Anathema pe Gesler" și al "Găslerului de lungă durată" de la soldați.

Actul 4

Scena 1: Casa vechiului Melchtal

Arnold, conștient de arestul lui Tell, este disprițuit, dar, reținut în răzbunare, își întărește puterea de a fi în fosta casă a tatălui său și cântă o plângere în mișcare ( Ne m'abandonne point, espoir de la revengeance ... Asile héréditaire ... - "Nu mă abandona, speranța răzbunării ... Acasă a strămoșilor mei"). Vor fi "confederații" , împărtășind și întărind speranța de răzbunare. Revenit, Arnold îi arată spre cache-ul de arme pe care îl pregătiseră tatăl său și Tell. Văzându-i pe oamenii înarmați, Arnold se lansează în cei extrem de exigenți ( Amis, amis, secondez ma răzbunare - "Prieteni, prieteni, ajută răzbunarea mea"), plină de multiple și susținute Cs. S-au hotărât să plece spre Altdorf și să-i spună lui Tell.

Scena 2: malul stâncos al lacului Lucerna

Hedwige se rătăcește lângă lac, distras. Ea îi spune celorlalte femei pe care intenționează să le ceară lui Gesler pentru viața lui Tell. În depărtare, aude chemarea lui Jemmy. Fiul ei intră, alături de Mathilde, pe care Hedwige îl cere pentru asistență. În unele versiuni, Mathilde, Jemmy și Hedwige cântă un trio în mișcare ("Eu revin la dragostea ta un fiu demn de tine"). Jemmy îi spune mamei sale că "Tell" nu mai este în Altdorf, ci pe lac, unde Hedwige începe să jelit plângându-se ( Sauve Guillaume! pentru țara sa "). Leuthold sosește spunând sătenilor asociați că barca care transportă Tell, Gesler și soldații sunt conduse spre stânci de o furtună care a rupt lacul - Leuthold crede că lanțurile au fost îndepărtate de pe mâinile lui Tell, astfel încât el ar putea pilota barca în siguranță.

Barca se apropie de vedere, și spune sări pe țărm înainte de a împinge barca înapoi. El este uimit să vadă casa lui arzând în depărtare. Jemmy îi spune că, din lipsă de baliză, a dat foc casei lor, dar, înainte de a face acest lucru, a recuperat arcul și săgețile tatălui său. Gesler și soldații intră în vizor, intenționând să-l recupereze pe Tell, care îl ucide pe Gesler cu o singură lovitură și strigătul "Lasă Elveția să respire!" Walter și un grup de confederați ajung, văzând casa de ardere. Spune-le să le informeze despre moartea lui Gesler, dar avertizează că Altdorf rămâne în continuare. Arnold și trupa lui intră și sparg vestea fericită: au luat-o pe Altdorf. Arnold îl vede pe Mathilde, care se declară "nemulțumită de măreție falsă" și gata să se alăture luptei pentru libertate de partea sa.

Norii se sparg, iar soarele straluceste pe o scena pastorala de frumusete salbatica. Luptătorii elvețieni și femeile adunate cântă un paean la magnificiul naturii și la întoarcerea libertății într-un majore liric ( Tout change et grandit en ces leux ... Liberté, redescends des cieux - "Totul se schimbă și crește locul ... Liberty, cobori din nou din rai ") pe măsură ce motivul ranz des vaches se întoarce din nou și în cele din urmă.

Rossini - Guillaume Tell – Carignani:

INVITAȚIE LA BALET 13 Noiembrie

Manuel de Falla

Manuel de Falla (n. 23 noiembrie 1876, Cádiz - d. 14 noiembrie 1946, Alta Gracia, Argentina)^[11] a fost un compozitor spaniol. Împreună cu Isaac Albéniz și Enrique Granados a fost unul dintre cei mai importanți compozitori spanioli din prima jumătate a secolului XX.

Falla s-a născut la Cádiz, pe numele său întreg Manuel María de los Dolores Falla y Matheu. Primii lui profesori de muzică au fost mama sa și bunicul său, iar la vârsta de nouă ani a început să facă pian cu un profesor de specialitate, Eloísa Galluzo. Se știu puține din acea perioadă a vieții sale, dar se știe că a încheiat colaborarea cu profesoara lui de pian destul de repede, deoarece ea a decis să se călugărească.

Din 1889 a continuat pianul cu un alt profesor, dar a început să învețe și armonie și tehnica contrapunctului. La vârsta de 15 ani a început să fie interesat de litaratură și jurnalism și a fondat revista El Burlón și El Cascabel. După un concert în care s-au interpretat lucrări de Edvard Grieg în 1893 el a spus că vocația sa este cu siguranță muzica.

MUZICĂ 13 Noiembrie

Las 100 Majores Canciones Instrumentales de Todos Los Tiempos

Jean-Philippe Rameau (1683 - 1764). Les Indes Galantes (Suites D'Orchestre)

POEZIE 13 Noiembrie

Dimitrie Anghel

Biografie Dimitrie Anghel
Nascut in localitatea Cornesti, jud. Iasi.
Poet simbolist minor un indrgostit de flori si peisajele marine. A debutat in 1903 cu o traducere a poeziilor lui Paul Verlaine.

A publicat două volume de versuri : În grădină ( 1903 ) şi Fantezii (1909). Împreună cu St. O. Iosif a scris, sub pseudonimul A. Mirea , Caleidoscopul lui A. Mirea în două volume, între 1908 - 1909. Sub acelaşi pseudonim au apărut poeme dramatice ( Legenda funigeilor , Cometa ), proză ( Cireşul lui Lucullus).
A tradus din Goethe, Lenau, Heine, Ibsen.

Are o tentativa de sinucidere din cauza geloziei pentru sotia sa Natalia Negru (vezi si St.O. Iosif)

1872 Pe data de 16 iulie se naste Dimitrie Anghel, in satul Cornesti, la 8 km de Iasi
1879 - 1883 Urmeaza Scoala primara la Institutul particular al lui Caracas, apoi la Institutul Pedagogic condus de Alexandru Lambrior
1891 In luna octombrie debuteaza in Contemporanul, VII, nr 10, cu poeziile Planset de greieri si Zana codrilor de brad, pe care insa nu le-a inclus in volumele lui de poezii
1898 Publica traduceri din folclorul spaniol si italian, in Adevarul de joi si in Pagini literare
1900 In luna aprilie, se intalneste la Paris cu St O Iosif, cu care se imprieteneste
1902 Petrece vara impreuna cu St O Iosif si alti scriitori la mosia din Dumbraveni a lui Leon Ghica.
1905 In luna februarie apare volumul In gradina
1907 Rascoala va gasi ecou in poeziile 1907 si Scrisoare deschisa a unui melc publicate de Anghel si Iosif in Caleidoscopul lui A. Mirea
1909 Apare al doilea volum de poezii Fantazii
1911 Pe 29 ianuarie, pe cand se afla la Paris, ii arde locuinta din Calea Victoriei, unde era si sediul Societatii scriitorilor romani. In acel incendiu a pierdut intreaga avere, iar la intoarcerea in tara este internat intr-o clinica de boli nervoase.
1912 - 1913 Semneaza in Flacara sub pseudonimul Ola Canta, admirabile versuri si proza, scrise in colaborare cu Leon Feraru
1913 Intre martie si octombrie publica ultimele poezii in Flacara : Gherghina, Cantecul greierului, Balul pomilor si Puterea amintirii
1914 Moare si este inmormantat la cimitirul Eternitatea din Iasi

Dragoste

Miroasa iarba patulita a sinziana s-a sulcina,
Miroasa dulce, cum miroasa un asternut pastrat de zestre;
Si-n mine, cînd e întunerec si cînd se face iar lumina,
Ca-ntr-o odaie-n care-apune ori bate soarele-n ferestre.

În departari s-afunda zarea cu naluciri de munti în clada,
Si vîntu-i balsamat si dînsul ca o naframa cînd o scuturi;
Purcede-un cînt din creanga-n creanga s-un susur blînd din mlada-n mlada,
Pe unde trece el pe gînduri urmat de-alaiul lui de fluturi.

Tu dormi sub paza unei feregi, ferega, miscat-alene,
Pe somnul tau s-alinta-n aer gingasa ei aparatoare.
La vîrsta ta tihnit e somnul, si ochii-adorm curînd sub gene
Cînd are cine sa le-nchida pleoapele c-o sarutare.

Tu dormi, si eu visez pe gînduri, ca trec si zilele de vara
Si ca la anul, poate, fruntea ce-acum asa de blînd ti-o razimi
De bratul meu, n-o s-o mai razimi, si gîndul asta ma omoara,
Ca drag mi-i sînul tau cel dulce si alb ca miezul unei azimi…

Cu iarba ne-a crescut amorul, si cade-acum cu ea sub coasa !
Ah ! gînd mîhnit, ce vrei tu? Spune — Nu vezi c-afara e lumina
Si ca-si deschide draga ochii ca doua flori de somnoroasa,
S-arunca-n mine cu manunchiuri de sinziana si sulcina?

Melancolie

Miresme dulci plutesc în aer sub bolti umbrite de liane,
Si-i liniste-n gradina toata si pace ca-ntr-o sahastrie
În care-ar fi murit viata învinsa de melancolie.
Din trandafiri, ici-colo, pica petale albe, diafane.

S-un glas de greier nu s-aude macar sa-nalte imnul vietii,
Sa rupa linistea tasuta în jurul celor ce-au sa moara;
Îsi face cuib uitarea trista si pacea creste funerara,
Pe unde pasul nu mai calca si nu mai cînta cîntaretii.

Cu visuri, cu gînduri frumoase, cu fantazia mea, cu viata,
Învins de-o mila nesfîrsita as vrea sa-npoporez natura;
Dar bratele îmi cad trudite si muta îmi ramîne gura,
Simtind-nelamurit în mine ca numai linistea-i mareata.

Un cînt, cît de duios, acuma n-ar fi el oare-o pîngarire,
Cînd e atîta armonie în ne-trerupta, sfînta pace?
Gradina e-o poema dulce si, vezi tu, vîntul care tace,
E ca o mîna adormita pe coarda rupt-a unei lire.

Somn bun s-odihnitor, natura, somn bun; cîntarilor vietii
Azi pretuiesc tacerea mortii - veni-va altul poate-odata
Ca prin povesti sa te trezeasca spuindu-ti vorba fermecata,
Eu prea sunt trist...Pe cerul palid s-aprind iar zorii diminetii.

Si-n mintea mea ca într-un templu în care-au plîns dureri profane,
Se face liniste si pace pe-ncetul ca-ntr-o sahastrie
În care-ar fi murit viata învinsa de melancolie,
Si unde numai trandafirii mai cern petale diafane.

LinisteCît de sfioasa creste noaptea, palind încet din scara-n scara
Si cîta liniste se lasa; pe cer gramezile de stele
Rasar ca niciodata parca, iar luna plina printre ele,
S-alege alba si scînteie ca un ban nou într-o comoara.

Lînga habuz, leandrul fraged din cînd în cînd arunc-o floare,
Iar apa-nrumenind o clipa, cînd îsi reface-oglinda-n luna,
În loc de-o floare vede doua cum tremurînd se împreuna
Ca doua guri care se cata de mult sa-si dea o sarutare.

Vedenii luneca sub ramuri ca-n noptile de Sînziene,
Cînd crinii albi pornesc pe drumuri feriti de orisice ispita,
Iar eu, pasindu-le pe urma, trec ca o umbra fericita
Ce-ar rataci pierduta-n tihna Cîmpiilor Elizeene.

În slava bratele-amîndoua le-nalti atunci, si-n noaptea clara
Îngenunchind, sarut pamîntul si-i multumesc, simtind în mine
Nadejdea tineretii mele, nadejdea clipelor senine
Cum iar se-aprinde si scînteie ca un an nou într-o comoara.

Scrisoare

Îti scriu, sa stii ca toate-s asa ca la plecare,
Ca n-an clintit un lucru de doua saptamîni, —
Pe masa o manusa, zvîrlita la-ntîmplare,
Pastreaza înca forma frumoasei tale mîni.

Si iata evantaiul si mica ta oglinda,
— Oglinda, cea mai buna prieten-a femeiei,
Ea cere poate-atîtea secrete sa surprinda
Cînd usile-s supt paza neîndurat-a cheiei. —

Si-afara de aceste, e-un miros blînd de floare
Ce rataceste, înca… sunt cei doi trandafiri,
Care-au murit pe-ncetul în apa din pahare,
Marindu-mi întristarea cu doua amintiri.

Asa e-n casa noastra, iar cel ce ti-le scrie
E-asa hursuz si jalnic, încît ma-ntreb de-s eu,
Sau am murit s-acuma traiesc iar, cine stie,
Si nu-s decît un paznic batrîn într-un muzeu…

Ioana Crăciunescu

Biografie

Ioana Crăciunescu este actriță de teatru şi film și o poetă cu o sensibilitate aparte. Ea se autocaracterizează drept "un cărăuş care duce apa de la fântână, acolo unde este secetă şi uscăciune". A publicat volumele de poezie: "Duminica absentă"- 1980, "Supa de ceapă" - 1981, "Iarna clinică" -1983, "Maşinăria cu aburi" -1984, "Creştet şi gheare" -1998 şi este membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Uniunii Ziariştilor români, a UCIN şi UNITER.Fără să fi existat nimeni apropiat în familia ei care să aibă legătură cu artele, de mică răspundea la întrebările pe care orice familie le pune copilului: "Ce vrei să te faci când vei fi mare?", cu: "Vreau să fiu scriitoare şi actriţă."Mama ei era casnică, iar tatăl era inginer constructor, lucrând la INCERC (Institutul de Cercetări în Construcţii), la rezistenţa materialelor, unde era director şi pe baza proiectelor sale au fost făcute Cupola Circului şi ... Sala Palatului.Ioana Crăciunescu a absolvit Liceul "Mihai Viteazu" din capitală şi încă de atunci scrie poezie. În 1973 a absolvit Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică I. L. Caragiale din Bucureşti şi a devenit actriţă a Teatrului Nottara. A jucat pe această scenă mai mult de 50 de roluri si in 1974 debuta pe marele ecran cu filmul "Actorul şi sălbaticii". În 1978 a jucat în "Ediţie specială", un film regizat Mircea Daneliuc, în 1979 în "Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii", regia Mircea Mureşan, în care a interpretat rolul Anei, care a consacrat-o.În 1991 a plecat în Franța, fiind invitată pentru câteva luni, și a rămas 15 ani. "Acele trei luni s-au transformat în 15 ani... Există momente în viaţă când lista suferinţelor, a nemulţumirilor şi a neînţelegerii din jurul tău e atât de mare, încât eşti dispus să cunoşti şi altceva. Şi când ţi se întâmplă minunea asta, uiţi cum trece timpul. Pentru mine, acest altceva nu este Franţa ca patrie, ci o societate mai normală, o democraţie mai normală, nu de tip "original", ca în România. Când ţi se întâmplă asta, când întâlneşti normalitatea, îţi dai seama că nu eşti suficient de bătrân ca să zici "viaţa mea s-a terminat", ci ai vrea să trăieşti în stare de normalitate cât mai mulţi ani."A jucat la Paris, la teatrul de poezie românească Opium de la Haute Allier, dar şi la Avignon, în Belgia, Luxemburg. A avut în timp trei căsnicii nereuşite pentru că a pus întotdeauna căsnicia în nişte standarde care, dacă s-au dovedit a fi fost prea sus pentru partenerii ei de viaţă. Despre mariajele ei spunea: „…e complicat să găseşti bărbatul dispus să aştepte la sol o cosmonaută sau o stea căzătoare…”S-a întors în România după Revoluţie, dar după o scurtă perioadă s-a întors în Franţa. "Eu sunt un actor clasic, e ca în muzica clasică, eu nu ştiu să cânt manele! Eu ştiu să joc Shakespeare, Dostoievski, Cehov, Gogol. Societatea franceză apreciază valorile universale, pe ea n-o interesează că eu am accent, ci o interesează ca eu pot sa joc trei ore, fără să gâfâi, în limba lor, şi ei îşi scot pălăria şi-mi mulţumesc. Acolo joc Tennesee Williams, Laclaud, joc autori care fac parte din patrimoniul cultural al planetei. Ce să fac, aş vrea să joc aici, dar ce mi se propune în România nu-mi "şade bine": ca să trăiesc, ca actor, în România, ar trebui să fac reclamă la pastă de dinţi sau la bere, că mie îmi place berea, dar n-am nicio şansă să joc Shakespeare". Și-a împărțit iubirea între două țări și două culturi, la fel cum a împărțit iubirea între actorie și poezie. Locul cel mai important pentru omul Ioana Crăciunescu, loc de dor și regăsire, rămâne Bulbucata, un sat spre Giurgiu unde se află mama artistei și casa de la țară.În 2008 a înfiinţat Fundaţia Culturală Ioana Crăciunescu – Urgent, o Fundaţie ce şi-a propus să restaureze parohiile săseşti (evanghelice) de la Atel şi Pelişor din Transilvania, parohii de patrimoniu aflate în degradare. În 2009 i-a fost decernat la Ploieşti, de către Ministerul Culturii şi Cultelor, Premiul Naţional de Poezie „Nichita Stănescu”.

A căzut o frunză-n calea ta

A căzut o frunză-n calea ta
Rătăcind pe-a vântului aripă.
Ai zărit-o şi-n aceeasi clipă
Ai strivit-o călcând peste ea.
N-avea grai să strige în urma ta,
Nici puteri să spună cât o doare
Şi-a rămas pierdută în cărare,
Ploi şi vânturi trecut-au peste ea.
Stătea lipită de pământ şi se întreba
Ce ar face dacă vântul ar lua-o
Şi-o clipă în palma ta ar aşeza-o
Dar a rămas acolo undeva.

A căzut o frunză-n calea ta
Şi cine ştie câte or să mai cadă
Dar n-ai să ştii nicicând
Şi nu-ţi va da prin gând
Că prima frunză ce-a căzut în drumul tău
Am fost eu.

Blândă irosire

Specialistă desăvârşită măcinam în gol
posibile stări.
Nobile sentimente.

Râşniţa de râs a mulţimii
îşi bătea joc de caznă
şi de sârguinţă.

Chip neumbrit de îndoieli
(de unde oare îmi mai ţâşneau în minte
săgeţile sângerânde ale cârnii ?
Îşi schimbau parcă poziţia în somn
animale mari, senzuale).

Sub blazonul de fier
picături de lapte mai lăsau sânii
desăvârşiţi, inconştienţi,
lacrimi crude de lapte.

Destul de nefericit. Mediocru.
Să-ţi lingi răni aparente.

Nesuportând limita suportabilului,
să vinzi bilete într-un metrou,
să suferi de întuneric
şi prima staţie a viitorului să fie năruită demult
sub lămpi incandescente.

Tablouri naive

Iubirea coboară ţipând pe scări,
ca o fată tânără surprinsă de un mare cutremur.

Tablouri naive îţi tulbură imaginaţia!

Unde vei ajunge lustruind tot timpul clanţa
dormitorului tău,
în speranţa că o va atinge cu sufletul
îngerul?

George Chirilă

Un reportaj din revista VIP

Caldura mare! Aproape 40 de grade la umbra. Strada Stefan Furtuna, zona Garii, Bucuresti. Multe case. Cobor din masina sa caut un butic. Fiica mea ma secondeaza. Am nevoie de apa. Este insuportabila caldura asta… Fiica mea e nerabdatoare. Apaaaa! Gata. Trag pe dreapta. Niciun magazin, iar setea e cumplita. Pe strada, nici tipenie de om. Doar un batrin, asezat pe un pervaz de fereastra al unui apartament de la subsolul unei vile, pe trotuar...

Pare o persoana fara adapost, dar cu un mare chef de vorba… „Nu-i apa! Eu am baut azi-noapte. Am spart o banca-n parc… Am baut la apaaa! Uite! Iti place? Mi-am luat catel (n.r. – noi, cele doua insetate, eram cu catelul la purtator). Nu-i frumos? Si-asculta. E cuminte“, spune batrinul bizar si-arata spre baston, care avea un ciine la capat. Sarmanul, de la caldura si de la batrinete, ne-am spus. I-am dat binete, dar se vede treaba ca-i paream simpatice.
Am facut cunostinta: „Sint George Chirila, poet si actor. Scriu epigrame“. La asa politete, putin contrariate, ne-am prezentat, automat, si noi, iar pe catel l-am adaugat… „la pachet“. „Andrada trece strada/ Are grija Andrada/ Sa n-alunece strada/ Ca vine-acu’ zapada“ (afara erau totusi 40 de grade).
Pitorescul personaj ne capteaza atentia, desi se vede ca sarmanul nu dormise de mult timp in patul lui. Doar ne spusese: a spart o banca in parc. Setea e insa chinuitoare. Proprietara apartamentului la al carui pervaz isi sprijinea batrinetile noul nostru prieten iese afara, pe trotuar, cu o sticla de apa rece, de la frigider, si cu pahare de unica folosinta. Ne tine companie vreo zece minute, fascinata, ca si noi, de personajul care-si odihnea oasele, sprijinit de baston si de pervazul ei. Ne anunta ca putem lua apa de la capatul strazii. Se retrage apoi sa-si faca o salata, iar noi continuam dialogul cu noul prieten-poet.

„Cine mi-a luat pantofii a fost un domn“„Cum va spuneam, am spart o banca azi-noapte, in parc. Am dormit bine, ca era racoare, dar mi-am lasat pantofii alaturi si uite-ma acum in papuci, si astia rupti. Bine ca al’ de mi-a luat pantofii in timp ce dormeam a fost un domn si mi i-a lasat pe ai sai.“ Umorul unui om fara adapost, batrin si care compune versuri pe loc ne face sa-l pretuim neconditionat. Citi or fi ascultat povestea sa?

Doarme in parcuri…„Ce faceti afara, pe zapuseala asta?“, il intreb. „Uite, am venit de la Racari, unde mi-am luat o casa cu multe camere, o adevarata ferma, pe strada Scolii. Stau acolo cu Pusa si cu Valentin. Valentin Gartu, cu sportu’. Ei au un apartament pe strada Alion. Ma ajuti cu un telefon, sa-i sun? I-am mai sunat si ieri, dar nu-mi raspund la telefon. Si n-am cheie…“; „Si cum va descurcati?“, insist eu. „Am avut un apartament. L-am vindut si am mai luat ceva pentru o piesa, de-o sa se joace (n.r. – ceva legat de Eminescu), mi-a dat Caramitru. Destul de multi bani. Cu apartamentul de-aici, din Bucuresti, si cu banii astia, am cumparat o adevarata mosie la Racari. Stau cu Valentin si Pusa. Dar uite ca nu-mi mai raspund la telefon“. Formez cele doua numere, scrise de batrin pe un petic de hirtie: unul de fix si celalalt de mobil. Nici noi nu avem mai mult noroc decit el. Mai incercam.

Zice ca Tudor Chirila ii e nepot, dar mintea lui mai rataceste, uneori…„Tudor Chirila mi-e nepot. Mai stiti versurile alea: <Nu ne mai trageti pe dreapta>? Am lucrat si eu nitel la ele“; „Pai de ce nu spuneti asa? Il sun pe el, ca-l gasesc mai usor“; „Da? Pai il stiti?“; „Putin“. Dar nici Tudor nu raspunde. „E la mare. N-am mai vorbit cu el de ceva vreme“; „Atunci o sun pe mama lui?“; „Eu stiu?“. N-o gasim la telefon nici pe Iarina Demian. Dar, intr-un final, reusim sa dam de o colaboratoare a cintaretului. Promite sa-l intrebe ea pe Tudor. Iarina Demian insa ii spune ca nu-l cunoaste, ca fratele lui, Ioan Chirila, sotul ei si tatal lui Tudor, a murit. Poate ca nu-i era nepot de frate, ci de alt grad… Oricum, e clar ca simpaticul nostru batrin nu are noroc. Dar povestea lui are un farmec aparte…
Omul ramasese pe strazi, probabil pentru ca fusese pacalit, asa cum am inteles, de rudele cu care luase casa din Racari. Acestea erau de negasit, iar el nu avea cheie, pentru ca nu i-o dadusera.

Poetul fara adapost tine la etichetaDesi se afla intr-o situatie disperata, George Chirila este extrem de decent, foarte politicos si… tine la eticheta. Cit am tot sunat, el si-a pus ciorapii si si-a curatat, cu putina apa, pantalonii murdari, semn ca statuse mai multe zile pe drumuri. L-am rugat, pentru ca nu-i gaseam rudele, sa-l duc la un adapost, dar, mindru, nici nu a vrut sa auda. „Dar eu nu-l gasesc la telefon. Cum sa merg la adapost? Nu ma duci si pe mine la gara, sa iau un microbuz pina la Racari? Daca n-o fi nici acolo, oi gasi eu un taran care sa ma gazduiasca…“
„Si cu ce bani ajungeti acolo? Sa va dau bani de bilet?“; „Nu, nu, ca mai am. Uite, doua milioane si citeva sute. Pensia mi-o ridica Valentin si Pusa“, imi spune, iar mie mi se rupe inima. Fiica mea, in virsta de zece ani, ii intinde o hirtie de cinci lei, dupa obiceiul multor adulti. Copilul, impresionat de drama batrinului, pentru ca intelesese totul mai bine decit credeam, nici nu vrea sa auda si face tot felul de glume cu prietenul ei, pe marginea catelului-baston, sa-i imbunatateasca starea de spirit. Cei doi fac si fotografii. Il sfatuiesc sa nu mai spuna nimanui ca are bani la el si il duc cu masina unde imi ceruse. Il las si apoi plec, tot incercind sa dau de cineva care sa il cunoasca. Chinuita de remuscari, fac cale-ntoarsa la gara, dar batrinul nu mai e unde l-am lasat.
Intrigata, cu putine informatii, incerc sa-i gasesc o ruda. Batrinul epigramist parea rusinat ca ajunsese pe drumuri, al nimanui. Zilele trecute am sunat din nou la numerele pe care mi le daduse, sa vad daca a ajuns cu bine la Racari. „Nu este nicio Pusa si niciun Valentin. Nu pot vorbi, pentru ca trebuie sa cobor din masina. Nu insistati“, ne-a raspuns cineva, intr-un final, la numarul de mobil pe care George Chirila ne rugase sa il apelam: cel care avea casa, cheile si ii ridica pensia.
Un alt epigramist, Mircea Ionescu-Quintus, il stie: „A, da, George Chirila este unul dintre cei mai buni epigramisti ai tarii asteia. Nu l-am mai vazut de ceva vreme. Cum mai este?“ S-a declarat mihnit cind a auzit cum a ajuns confratele sau si ne-a indrumat catre presedintele Uniunii Epigramistilor din Romania,
George Corbu: „El trebuie sa stie ceva de el… Poate va ajuta el sa-l gasiti. Mare pacat, e foarte talentat“.
George Corbu ne-a marturisit: „Sarmanul, a ajuns intr-un asa hal... Are si probleme psihice, cred ca traieste in lumea lui. De vreo sapte ani am observat acest lucru, iar la anticariatul stradal am vazut carti din biblioteca lui, semn ca, probabil, le-a vindut. Nu este ruda cu Ioan Chirila, cel putin asa stiu eu. Poate mai de departe… A scris multa poezie. Nu are o carte cu epigrame, ci doar citeva texte, in culegeri“.
Batrinul, care astazi traieste in lumea lui, a scris, pe linga epigramele din diverse culegeri, si citeva carti. Ciudat, ultimul sau volum costa doar 1,88 lei. Probabil, in ceata in care traieste, este destul de usor de pacalit de asa-zisele rude, care se ocupa, chipurile, de el…

Eta Boeriu, traducătoare şi poetă

Biografie Eta Boeriu
Eta Boeriu (n. 25 februarie 1923, Turda - d. 13 noiembrie 1984, Cluj-Napoca) a fost o scriitoare, poetă și o traducătoare română.
S-a născut la 25 februarie 1923, la Turda. Pe numele său de fată, Margareta Caranica, Eta Boeriu a fost fiica lui Ion Caranica, profesor, și a Sevei (n. Capidan). A fost nepoata pictorului Pericle Capidan și a etnografului Theodor Capidan, precum și sora poetului Nicu Caranica.
A urmat Liceul la Cluj (1933-1940) și Sibiu (1940-1941). Licențiată a Facultății de Litere și Filosofie din Cluj-Sibiu (1941-1945). A participat la ședințele Cercului Literar de la Sibiu.
Este considerată a fi cea mai importantă traducătoare din limba italiană în limba română din toate timpurile.

Poezii

Ce vânăt crâng, 1971
Dezordine de umbre, 1973
Risipă de iubire, 1976
Miere de întuneric, 1980
La capătul meu de înserare, postume, 1985
Din pragul frigului statornic, antologie poetică, 1999

Traduceri

Giovanni Boccaccio, Decameronul, 1957
Cesare Pavese, Tovarășul, 1960
Giovanni Verga, Mastro don Gesualdo, 1964
Alberto Moravia, Indiferenții, 1965
Dante Alighieri, Divina Comedie, 1965
Baldassare Castiglione, Curteanul, 1967
Elio Vittorini, Erica și frații săi, 1970
Francesco Petrarca, Rime, 1970
Francesco Petrarca, Canțonierul lui messer Francesco Petrarca, 1974
Michelangelo Buonarroti, Rime, 1975
Comedia Renașterii italiene. Teatru, antologie, prefață și note de Eta Boeriu, 1979
Antologia poeziei italiene. Secolele XIII-XIX, 1980
Giacomo Leopardi, Canti – Cînturi, 1981
Trinacria: Poeți sicilieni contemporani, 1984

Premii și distincții

Premiul Uniunii Scriitorilor din România 1966, 1974, 1980
Medalia de aur a orașului Florența și a Uniunii Florentine pentru traducerea lui Dante, 1970
Medalia Fundației Cini, Monselice, 1974
Premiul "Floarea Laurei" al Centrului Internațional de Studii asupra lui Petrarca, Fontaine-de-Vaucluse, Franța 1978
Titlul de Cavaliere Ufficiale dell’Ordine Al Merito della Repubblica Italiana, pentru întreaga sa carieră, 1979
Premiul Întîlnirii dintre Popoarele Mediteraneene, Mazara del Vallo, Sicilia, 1984
I s-a decenat, post mortem, titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Turda, o dată cu decernarea aceluiași titlu, post mortem, tatălui său.

Orașului de fiecare clipă

E-acesta cel de fiecare clipă
oraş al meu şi pâinea mea de toate
aceste zile ce se scurg în pripă
şi nopţi prelungi în care-ascult cum bate
sub căptuşită pleoapa mea cu zgură
lumina lui, culorile-n şuvoaie,
un puls mai rar şi mie pe măsură
ce mă cuprinde-n propria lui bătaie,
un schimb secret de bucurii, noptatec
răspuns îmbrăţişărilor diurne
când mi se lasă ochilor ostatic,
acestor două-adânci şi negre urne
ce se golesc văzându-l de cenuşă
şi dulce timp petrec cu el sub ziduri,
şi stăruie-n plăceri din uşă-n uşă,
şi-i mângâie pereţii supţi de riduri
şi rănile şi cerul tras în schele
şi câte-un smoc din loc în loc de iarbă
crescut din mila unui pumn de stele,
acestor ochi ce s-au deprins să-i soarbă
din mers câte-o fereastră, câte-o casă,
din el să bea, din el să se hrănească,
s-asculte frunze cum încep să-i iasă
şi mierlele cum prind să se-nmulţească
în el, acestor ochi, acestor sute
de ochi ai mei ce-i mângâie tărâmul,
acestor paşi ce-nvaţă să-i sărute
în mers uşori ca frunza caldarâmul.

[din volumul „Risipă de iubire”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1976]

Există un ceas

Există un ceas către seară,
un ceas pentru alţii, fireşte,
când solzii desprinşi de cuţite
cresc iarăşi pe trupul de peşte,
când penele smulse din păsări
se-ntorc să se-nfigă sub piele
şi pielea de şerpi lepădată
se strânge la loc în inele,
când floarea tăiată de coasă
din nou se ridică pe lujer
şi laptele muls, din pahare
se-ntoarce acasă în uger,
când scoica pe mal izgonită
mai soarbe o gură de spumă
şi râma turtită de roată
se umflă din nou pe sub humă,
când sucul ciorchinei stâlcite
se-ntoarce în boaba de struguri
şi frunza strivită-n picioare
se urcă la loc printre muguri,
când puii de păsări din gheare
de şoimi se întorc în găoace
şi scoarţa de pomi jupuită
pe trunchiul mâhnit se reface,
când ţipătul prăzii-ncolţite
pe loc se preschimbă în cântec
şi mieii străpunşi de junghere
se-ntorc la căldura din pântec,
când însăşi otrava din guşa
de şerpi veninoşi se-ndulceşte,

există un ceas către seară,
un ceas pentru alţii, fireşte.

Era un loc

Era un loc umil, ca printre resturi
de vară şi pubele răsturnate,
la margine pe-un mal de lut şi lutul
ce galben răspundea din mal luminii,
la margini de oraş printre molozuri
şi tinichele tremurând în apă
cu frunze din pe vremuri pomi şi totuşi
răscumpărând rugina timpurie,
cu melci uscaţi şi vreascuri pe sub iarbă
şi iarba ca o carne peste oase,
era un loc umil ca printre resturi
de bucurii şi ape curgătoare,
cu praf subţire-nfăşurat pe glezne
mai gros şi chiar mai cald decât o lână,
dar mai ales cu trâmbe de lumină
şi cu noi doi ca două lungi şopârle
trecute, gudurându-ne la soare.

[din volumul „Ce vânăt crâng”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1971]

TEATRU/FILM 13 Noiembrie

De Eugen Ionesco

Biografie Eugen Ionesco

Eugen Ionescu (n. 26 noiembrie 1909,^[1][2][3][4] Slatina, România – d. 28 martie 1994,^{[1][2][5][3][4]} Paris, Republica Franceză^[6]), cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale.

Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse (născută Ipcar) avea cetățenie franceză. La vârsta de patru ani își însoțește familia în Franța, unde va rămâne până în 1924. În copilărie Eugen Ionescu și sora sa au simțit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie cei mici au fost supuși la unele abuzuri fizice și verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului.

Marta Petreu susține că Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin Manolescu va relua această afirmație în capitolul consacrat dramaturgului din „Enciclopedia exilului literar românesc”. Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a demonstrat însă cu acte că bunica sa, Marie-Thérèse, era de confesiune protestantă și că nu este adevărată afirmația lui Mihail Sebastian din Jurnal că aceasta s-ar fi convertit la creștinism abia înainte să moară. Teza Martei Petreu era că tocmai acest amănunt al originii etnice l-ar fi împiedicat pe Eugen să se „rinocerizeze”, într-o perioadă când colegii săi de generație cochetau deja cu ideile totalitare.

După ce mama sa a pierdut procesul de încredințare a minorilor, copilul Ionescu și-a continuat educația în România, urmând liceul la Colegiul Național Sfântul Sava din București. Examenul de bacalaureat îl susține la Colegiul Național Carol I din Craiova. Se înscrie la Facultatea de Litere din București, obținând licența pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă; mai târziu este transferat la București. În 1936 se căsătorește cu Rodica Burileanu, iar în 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul de la Vichy. Tot acolo își scrie și teza de doctorat „Tema morții și a păcatului în poezia franceză” pe care nu o va susține niciodată. Numirea sa în postul de atașat cultural la legația României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulți intelectuali români, trimițîndu-i ca să lucreze în diplomație în țările de care erau legați sufletește, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franța. Activitatea politică a atașatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumându-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze.

Primele apariții ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri și se numește Elegii pentru ființe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru „scriitori tineri needitați”. Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă, Eugen Ionescu revine și susține că ar putea dovedi exact contrariul!

Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original și reușit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea morții, splendoarea și neantul condiției umane.

Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve („Cântăreața cheală”) a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui Nicholas Bataille, pusă în scenă la sugestia doamnei Monica Lovinescu, cea care la București urmase cursurile Seminarului de regie și artă dramatică al lui Camil Petrescu, fiind primită cu răceală de public și de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, și intitulată Englezește fără profesor, publicată din nou în limba natală abia după 1990. Piesa se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a acestui mic teatru parizian, Théatre de la Huchette, a cărui sală era comparabilă cu cea a Teatrului Foarte Mic de la noi. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian.

Teatrul cel mai de seamă al Franței, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea și Foamea și apoi piesa Regele moare. Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaștere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincție.

Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărți și sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaționale, simpozioane și festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu limbaj aberant și caracter comic predominant: Cântăreața cheală, Lecția, Scaunele și altele. A doua încadrează piese ca Ucigaș fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcționar modest sau rege visător și naiv, cu numele de Berenger sau Jean. În aceste piese acțiunea și decorul capătă importanță, limbajul este mai puțin derutant și comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea și izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morții este marea forță motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii și a limbajului la moartea neînțeleasă și neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental și anticonvențional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber și straniu, pur și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos și în toate direcțiile. De fapt, comedia și tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.

Opera

Dramaturgie

· Cântăreața cheală (1950)

· Lecția (1951)

· Scaunele (1952)

· Victimele datoriei (1953)

· Amadeu (1954)

· Jacques sau supunerea (1955)

· Noul locatar (1955)

· Ucigaș fără simbrie (1957)

· Rinocerii (1959)

· Regele moare (1962)

· Pietonul văzduhului (1963)

· Setea și foamea (1966)

· Delir în doi (1967)

· Jocul de-a măcelul (1970)

· Macbett (1972)

· Ce formidabilă harababură (1973)

· Omul cu valize (1975)

· Călătorie în lumea morților (1980)

Eseuri. Proză literară

· La Photo du Colonel (1962)

· Note despre teatrul de avangardă (1962)

· Note și contranote (1966)

· Jurnal în fărâme (1967)

· Prezent trecut, trecut prezent (1968)

· Descoperiri (1969)

· Solitarul (1973)

· Situații și perspective (1980)

· Căutarea intermitentă (1988)

Ediții în limba română

· Elegii pentru ființe mici, versuri, București, Editura Cercul Analelor Române, 1931 (reeditări: București, Editura Jurnalul Literar, 1990)

· Nu, București, Editura Vremea, 1934 (reeditări: București, Editura Humanitas, 1991; 2002)

· Antidoturi, traducere de Marina Dimov, București, Editura Humanitas, 1993

· Căutarea intermitentă, traducere de Barbu Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1994

· Însinguratul, roman, traducere de Rodica Chiriacescu, București, Editura Albatros, 1990

· Între viață și vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1999

· Jurnal în fărâme, traducere de Irina Bădescu, București, Editura Humanitas, 1992

· Note și contranote, traducere și cuvânt introductiv de Ion Pop, București, Editura Humanitas, 1992

· Prezent trecut, trecut prezent, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1993

· Sub semnul întrebării, traducere de Natalia Cernăuțeanu, București, Editura Humanitas, 1994

· Teatru, traducere, cuvânt înainte și note asupra ediției de Dan C. Mihăilescu, vol. I-V, București, Editura Univers, 1994-1998

· Teatru, traducere de Vlad Russo și Vlad Zografi, vol. I-XI, București, Editura Humanitas, 2003-2010

· Eu. Ediție îngrijită de Mariana Vartic. Cu un prolog la Englezește fără profesor de Gelu Ionescu și un epilog de Ion Vartic, Cluj, Editura Echinox, 1990

· Război cu toată lumea. Publicistică românească, vol. I-II, ediție îngrijită și bibliografie de Mariana Vartic și Aurel Sasu, București, Editura Humanitas, 1992

Eugene Ionesco. Rinocerii. (Teatru Radiofonic):

Ioana Crăciunescu, actriţă şi poetă româncă

Biografie Ioana Crăciunescu

Actrița și poeta Ioana Crăciunescu s-a născut in Bucuresti, la 13 noiembrie 1950.
A absolvit Liceul Mihai Viteazu din capitală si incă de atunci scrie poezie. In 1973 a absolvit Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale din București si a devenit actrită a Teatrului Nottara. A jucat pe aceasta scenă mai mult de 50 de roluri si in 1974 debuta pe marele ecran cu filmul Actorul si salbaticii. In 1978 a jucat in Editie speciala, un film regizat de regia: Mircea Daneliuc, in 1979 in Ion: Blestemul pamântului, blestemul iubirii, regia Mircea Mureșan, in care a interpretat rolul Anei, care a consacrat-o. Au urmat: Artista, dolarii si Ardelenii, De ce trag clopotele, Mitica?, La capatul liniei, Femeia din Ursa Mare, Promisiuni, Sa-ti vorbesc despre mine, Duminica in familie, Intamplari cu Alexandra, Quelque part vers Conakry, The Lie, Pullman paradis.
In 1991 a emigrat in Franța. A jucat la Paris, la teatrul de poezie românească Opium de la Haute Allier, dar si la Avignon, in Belgia, Luxemburg, a interpretat roluri in La Philosophie dans le boudoir de Sade, Les Liaisons Dangereuses de Laclos, spectacole jucate in limba franceză.
A adaptat pentru scenă si a regizat spectacolul Les Chants de Maldoror de Lautréamont. A mai jucat in Les Sept contre Thčbes de Eschil, Le cadavre vivant de Tolstoi, Somnoroasa aventură de Teodor Mazilu, Pescărușul de Cehov, Salve regina de Virgil Tănase, Sufleurul fricii de Matei Vișniec, 27 remarques pleines de coton de Tennessee Williams.
A revenit periodic in Romania si a continuat sa joace la Bucuresti si la Teatrul Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, a susținut recitaluri de poezie. A jucat in țară in spectacolul din 2004 Hamlet. Intolerable, cu o distribuție româna, franceza si maghiară, in turneu international.
A publicat volumele de poezie: Duminica absenta- 1980, Supa de ceapa- 1981, Iarna clinica-1983, Masinaria cu aburi-1984, Crestet si gheare-1998, Supa de ceapa/ Soupe ŕ l’oignon- 2007.
Ioana Crăciunescu este membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Uniunii Ziariștilor români, a UCIN si UNITER.

Filme cu Ioana Crăciunescu

· 03.ByPass (2016) - Dr. Sandu Trailer

· Sieranevada (2016) - dna. Popescu Trailer

· Undeva la Palilula (2012) - Soţie Limoncelli Trailer

· My friend Christi (2008)

· Pullman paradis (1995) - Aurora Liceanu

· Mensonge (1993) - La passante

· Quelque part vers Conakry (1992)

· Întâmplări cu Alexandra (1989)

· Duminica în familie (1987)

· Să-ți vorbesc despre mine (1987) - Aurora Serafim

· Promisiuni (1985)

· Femeia din Ursa Mare (1982)

· La capătul liniei (1982)

· De ce trag clopotele, Mitică? (1981)

· Artista, dolarii și ardelenii (1980) - pianista

· Blestemul pământului Blestemul iubirii / Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii (1980) - Ana Trailer

· Ediție specială (1980)

· Actorul și sălbaticii (1975) - juna patetica

Don Juan moare ca toți ceilalți cu Dan Condurache

SFATURI UTILE 13 Noiembrie

GULIA – BENEFICII PENTRU ORGANISM

Gulia - sursa de vitamine

Gulia este o excelenta sursa de vitamina C pentru femei si o buna sursa pentru barbati, necesarul de vitamina C fiind diferit in functie de sex. Vitamina C contribuie la sanatatea oaselor, cartilajelor, dintilor si gingiilor, protejeaza contra infectiilor, favorizeaza absorbtia fierului, accelereaza cicatrizarea ranilor si are proprietati antioxidante. O alta vitamina continuta de gulie este vitamina B6 care este folosita de organism in metabolismul proteinelor si al acizilor grasi, contribuie la fabricarea globulelor rosii si le permite acestora sa transporte mai mult oxigen si ajuta la buna functionare a sistemului imunitar.

Gulia este o buna sursa de fosfor. Dupa calciu, acesta este mineralul continut in cantitate cea mai mare de organismul nostru. Fosforul joaca un rol esential in formarea si mentinerea sanatatii oaselor si dintilor, contribuie la cresterea si regenerarea tesuturilor si ajuta la mentinerea Ph-ului sangelui. Gulia mai contine si alte minerale importante pentru organism: potasiu, magneziu, calciu, mangan si cupru.

Studiile au aratat ca un consum regulat de legume din familia crucifere – din care fac parte gulia, varza, varza de Bruxelles, conopida, broccoli sau ridichile – contribuie la prevenirea unor tipuri de cancer precum cancerul pulmonar. La persoanele in varsta care consumau mai des legume din aceasta familie s-a constatat ca declinul cognitiv era mai slab fata de celelalte categorii de persoane.

Gulia are putine calorii – 100 de grame de gulie cruda are doar 27 de calorii – fiind indicata in curele de slabire. Mai este indicata in controlul diabetului deoarece ajuta la stabilizarea nivelului glucozei din sange, dar si in infectiile virale, bronsite, tuse sau angine.

Cum o consumam?

Gulia poate fi mancata cruda sau gatita, asemanandu-se la gust cu varza si conopida. Atunci cand cumparati gulii, preferati-le pe cele care au 5-7 cm in diametru. Cele mai mari ar putea fi lemnoase. Cele mici de 2-3 cm pot fi gatite intregi cu tot cu coaja. Se conserva la frigider, rezistand 1-2 saptamani. Frunzele pot fi si ele consumate, dar se conserva separat si rezista doar cateva zile.

Cat despre felul in care pot fi mancate, iata cateva sugestii: se pot face piure, pot fi prajite la fel ca si cartofii prajiti, pot face parte din salate (de exemplu, o salata cu mere, portocale, nuci, gulii si maioneza sau o salata din gulie si morcov ras la care puteti adauga fie un sos, fie maioneza, fie iaurt), pot fi incluse in ciorbe, coapte in cuptor sau murate. Pofta buna!

Gulia seamana la gust cu varza si conopida. Are o aroma dulce, delicata si poate fi consumata cruda, fiarta sau coapta. Se cunosc nenumarate retete cu gulii: piure de gulii, gulii prajite (precum cartofii), salate asortate - cu mere, nuci sau portocale; salata de gulii si carote, asezonata cu maioneza sau iaurt; supe, ciorbe, gulii gratinate, gulii umplute (cu orez, carne), gulii coapte la cuptor sau murate etc.
Alege guliile mai mici - pana la 7 cm diametru -, acestea fiind mai dulci si mai fragede. Cele mici de 2-3 cm pot fi gatite intregi, cu tot cu coaja. Frunzele proaspete de gulie dau gust delicios salatelor de cruditati. Sucul de gulie (combinat in proportie de 1/4 cu suc de morcovi sau mere) da vitalitate organismului. Guliile pot fi pastrate nespalate in frigider, intr-o punga de plastic, maximum 10 zile. Avand putine calorii -100 g leguma cruda = 25 cal. -, gulia este indicata in curele de slabire. Un consum constant de gulii contribuie la prevenirea cancerului, indeosebi a celui pulmonar.

Salata beuf cu... gulie! – reţeta nu e de post!
Pentru ca salata de boeuf sa iasa mai gustoasa si mai usor digerabila, adauga gulie in compozitia obisnuita. Guliile se fierb timp de sapte minute in apa cu sare, apoi se scot si se introduc intr-un vas cu apa rece, pentru a-si pastra culoarea. Dupa aceea se taie cubulete si se amesteca cu restul ingredientelor.

Gulioara terapeut!
* Sucul proaspat de gulii, baut repede, opreste hemoragia nazala.
* 10 g de praf din seminte de gulie (inghitite de doua ori pe zi) asigura o imbunatatire a vederii; infuzeaza 10 g praf de seminte in 200 ml apa clocotita, apoi strecoara zeama. Bauta dimineata, pe stomacul gol, aceasta asigura un bun tranzit intestinal si o diureaza sporita.
* Prin continutul caloric scazut, guliile sunt indicate in diete, deoarece elimina apa din organism.
* O cana de gulie are un aport de 140% din doza zilnica necesara de vitamina C.
* Din cauza continutului de glicosinolati, gulia este contraindicata persoanelor cu probleme tiroidiene.
* Contribuie la vindecarea infectiilor virale, in bronsite, tuse, angine.
* Intrucat ajuta la stabilizarea nivelului glucozei din sange, este indicata in controlul diabetului.

Supa de gulii – reţeta nu e de post!
Ingrediene: doua gulii, doua lingurite unt, o lingurita faina de grau, un pahar smantana, o lingurita marar verde, sare.
Preparare: Guliile, curatate si spalate, se taie felii subtiri, se lasa la fiert in 1 si 1/2 l apa, pana ce se inmoaie. Se trec prin sita si se pun din nou la fiert, adaugandu-se, cand da in clocot, smantana, in care s-a dizolvat anterior faina. Se lasa doua-trei clocote, se potriveste cu sare si, dupa oprirea focului, se adauga mararul tocat. Se serveste calda, cu crutoane prajite.

Gulii umplute – reţeta nu e de post!
Ingrediente: 4 gulii, o lingura cu orez, doua linguri ulei, o ceapa, piper macinat, un ou, o lingura faina, doua linguri bulion, doua linguri smantana, patrunjel verde tocat, 200 grame de carne tocata de vita, sare.
Preparare: Guliile, curatate de coaja si spalate, se scobesc inauntru. Carnea se amesteca cu sarea, piperul, oul, orezul, verdeata si ceapa prajita. Se umplu guliile cu aceasta compozitie, iar la capete se dau prin faina. Se prajesc si se asaza intr-o cratita. Se prepara un sos ca pentru sarmale, care se toarna peste gulii. Se fierb guliile pana scad, apoi se servesc cu smantana deasupra.

Salata de gulii cu chimen
Ingrediente: 3 gulii, doua mere, 4 morcovi, doua cepe, o lingurita chimen, sare.
Preparare: Guliile, merele, morcovii si cepele se curata si se dau pe razatoarea cu gauri mari. Se asaza intr-o salatiera, se amesteca, se presara chimen si sare. Se adauga un sos de salata.

Gulii pane – reţeta nu e de post!
Ingrediente: 4 gulii, 50 g faina, un ou, sare, ulei pentru prajit.
Preparare: Se curata guliile, se taie felii, se pun intr-un castron, se pudreaza cu sare si se lasa 10 minute, apoi se pune peste ele putina apa. Se scot, se dau prin faina, apoi prin ou batut si se prajesc pe ambele parti in ulei fierbinte. Se servesc calde.

Această legumă de toamnă asigură organismului o cantitate mare de vitamina C, benefică pentru sănătatea oaselor, a dinţilor şi a gingiilor.

Gulia protejează organismul împotriva infecţiilor virale şi accelerează cicatrizarea rănilor. În compoziţia guliei, se remarcă şi vitamina B6, care stimulează imunitatea.

Nutriţioniştii recomandă gulia în salate şi preparate puţin procesate pentru ca mineralele pe care le conţine (calciu, fosfor, potasiu, magneziu, mangan şi cupru) să nu se deterioreze.

Deoarece are un aport caloric redus (27 de calorii la suta de grame), gulia este indicată în curele de slăbire.

Salată de gulii
Calorii: 70/ porţia
Ingrediente: două gulii, patru mere, sâmburii de la 10 nuci, patru linguri de miere, 10 linguri suc de roşii, pătrunjel tocat, cimbru măcinat.
Preparare. Guliile tăiate mărunt se amestecă în salatieră cu merele fără coajă şi cu nucile. Din miere, suc de roşii, pătrunjel şi cimbru se prepară un sos care se amestecă în salatieră cu toate ingredientele. Fiecare porţie de salată se decorează cu feliuţe de roşii şi măsline.