REVISTA MEA DIN 19 NOIEMBRIE / 1. B.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 19 NOIEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese

* 1665: Nicolas Poussin (n. 15 iunie 1594, Les Andelys, Normandia – d. 19 noiembrie 1665, Roma) a fost un pictor francez din perioada clasicismului baroc.

Poussin s-a născut într-o familie modestă, a unui fost soldat din armata regală franceză. A învățat pictura între anii 1612 - 1621 în Rouen și Paris. Primele impulsuri în domeniul picturii le are deja în școala din Fontainebleau. Prima lucrare a lui mai importantă este realizată în palatul „Palais du Luxembourg” din Paris, unde a pictat împreună cu „Philippe de Champaigne ”. În Paris Nicolas Poussin va cunoaște pe poetul Marino, care-l va iniția în mitologia greacă și romană, el va ilustra mai târziu prin schițe epopea lui Marino despre Venus și Adonis.

Ajunge în Roma în anul 1624, unde Marină îl va recomanda cardinalului „Giulio Sacchetti” și lui „Francesco Barberini” nepotul papei Urban VIII. In Roma va cunoaște pe pictorii Jacques Stella, Joachim Sandrart și Claude Lorrain. În anul 1630 se va căsători cu Anne Marie Dughet, fica unui bucătar francez din Roma.

Poussin are greutăți de a găsi în Roma de lucru, papa însărcinează numai pictorii consacrați italieni Guido Reni, Pietro da Cortona sau Carracci. În 1627 el va fi recomandat de pictorul Gian Lorenzo Bernini și prin intermediul cardinalului Barberini, va fi însărcinat să picteze „Moartea lui Germanicus” sau o pictură de altar „Martiriul Sfântului Erasmus”. Pictura va fi apreciată dar Poussin nu va mai primi de lucru. În 1631 este luat în universitatea de artă „Accademia di San Luca”. Aici se va preocupa mai mult de picturi cu teme religioase sau mitologice în format mai mic. Prin intermediul prietenului și mentorului său Pozzo reușește să-și vândă picturile. Astfel el va picta portrete a lui Leonardo da Vinci care vor fi tipografiate în tratatul „Trattato della Pittura” unde sunt descrise diferite tehnici utilizate în pictură.

Se va reîntoarce în 1641 la cererea regelui Ludovic al XIII-lea al Franței și presiunea cardinalului Richelieu la Paris. Regele îl va numi director al construcțiilor regale și-l însărcinează să picteze „Grande Salle” (Sala mare) din Louvre. Între Poussin și pictorii francezi consacrați apar tensiuni cauzate de succesul său. În 1642 părăsește Parisul întorcându-se definitiv la Roma, în 1643 moare Richelieu, astfel că Poussin poate să lucreze liniștit mai departe în Roma. Aici va picta în continuare diferite teme religioase sau mitologice în formate mici, având ca și cumpărători un cerc restrâns de iubitori de artă ca Antonio Rospigliosi, Gian Maria Roscioli cancelarul papei Clemens VII, Duc de Créqui și Henri Valencay consuli francezi în Vatican, ca și mai târziu bancherul francez Jean Pointel care a cumpărat peste 20 de picturi ale lui. Printre operele lui mai importante se numără:

• Cele șapte sacramente
• Cele patru anotimpuri
• Et in Arcadia ego (Păstorii din Arcadia)

Ca o recunoaștere târzie a meritelor sale, în 1665 Ludovic al XIV-lea al Franței îl numește primul pictor al Franței. Poussin moare la 19 noiembrie 1665 fiind înmormântat la biserica San Lorenzo din Lucina. Mormântul lui cu bustul pictorului a fost construit după planurile aritectului francez Léon Vaudoyer (1803-1872).

Nicolas Poussin

Autoportret de Nicolas Poussin, 1650 Et in Arcadia ego (Păstorii din Arcadia)     Vara (Cele patru anotimpuri)     Moartea lui Germanicus     Răpirea sabinelor

* 1789: Arhiducesa Maria Anna Josepha Antonia a Austriei (6 octombrie 1738 – 19 noiembrie 1789) a fost al doilea copil al reginei Maria Tereza a Austriei și a împăratului Francisc I.

Maria Anna s-a născut la Palatul Hofburg, la Viena, centrul imperiului austro-ungar. Între anii 1740-1741 a fost moștenitoare prezumptivă până s-a născut fratele său Iosif (mai târziu Iosif al II-lea, Împărat romano-german). În familie i se spunea "Marianna".

Maria Anna a fost inteligentî însă a avut un handicap fizic. Ea a avut o sănătate precară; a suferit de o fisură a coloanei vertebrale care i-a provocat un nod în spate iar în 1757 a suferit de o pneumonie care i-a afectat permanent capacitatea de a respira. Pentru că nu i s-a putut găsi un soț regal, în 1766 a fost numită stareța Mănăstirii Imperiale și Regale pentru femeile nobile din Praga, cu promisiunea de a primi 80.000 de florini pe an. Mai târziu, ea a devenit stareță la Klagenfurt.

În 1771, ea a început construcția unui palat în Klagenfurt, unde a trăit din 1780. Împreună cu sora ei mai mică, Maria Antoaneta, a călătorit la Versailles unde a stat la mănăstire o noapte. Maria Anna a fost copilul favorit al tatălui ei; ea i-a împărtășit interesul pentru știință. Maria Anna a completat colecția tatălui ei de monede, a scris o carte despre politica mamei ei, a făcut experimente de fizică și chimie, a desenat și a pictat, a finanțat proiecte sociale, artiști și oameni de știință. Mentorul ei a fost Ignaz von Born. Nu a fost plăcută de înalta societate din cauza intereselor sale științifice lucru considerat nepotrivit pentru femei însă a fost apreciată de lumea științifică și de cea a artelor.

Sănătatea ei s-a deteriorat din cauza problemelor de respirație în 1788; a murit la 19 noiembrie 1789, la vârsta de 51 de ani.

Arhiducesa Maria Anna

Părinți Francisc I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria Terezia a Austriei  Frați și surori Leopold al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Ferdinand, Duce de Modena Carol Iosif al Austriei Arhiducele Maximilian Franz a Austriei Maria Carolina a Austriei Archduchess Maria Elisabeth of Austria[*] Arhiducesa Maria Amalia a Austriei Arhiducesa Maria Elisabeta a Austriei Arhiducesa Maria Ioana Gabriela a Austriei Archduchess Maria Carolina of Austria[*] Maria Antoaneta, regină a Franței Archduchess Maria Carolina of Austria[*] Arhiducesa Maria Josepha a Austriei Iosif al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Arhiducesa Maria Christina, Ducesă de Teschen

* 1846: Maria Mihailovna a Rusiei (rusă Мария Михайловна; 9 martie 1825, Moscova - 19 noiembrie 1846, Viena), a fost Mare Ducesă a Rusiei, primul copil al Marelui Duce Mihail Pavlovici al Rusiei și a soției sale, Charlotte de Württemberg care și-a luat numele de Elena Pavlovna după convertirea la ortodoxism. Prin tatăl ei a fost nepoata Țarului Pavel I al Rusiei și nepoata de frate a împăraților Alexandru I al Rusiei și Nicolae I al Rusiei.

Marea Ducesă Maria Mihailovna a fost primul copil al Marelui Duce Mihail Pavlovici al Rusiei și a soției sale, Charlotte de Württemberg. Tatăl ei era fiul cel mic al Țarului Pavel I al Rusiei și a celei de-a doua soții Sophie Dorothea de Württemberg. În momentul nașterii sale, pe tronul Rusiei domnea fratele mai mare al tatălui ei, Alexandru I al Rusiei. La sfârșitului acelui an însă Alexandru a murit și a fost urmat de fratele mai mic, Nicolae I al Rusiei. Maria Mihailovna a avut patru surori.

Educația Marii Ducese Maria Mihailovna a beneficiat de toată atenția mamei sale. Marele Duce a avut nici un fiu, însă și-a dus fiicele să participe la parade și exerciții militare, spunând că fiecare dintre fiicele sale ar putea comanda un regiment de cavalerie. El le-a învățat arta războiului de cavalerie și infanterie.

Cu o sănătate mai fragilă decât a surorilor ei, în ajunul vârstei de douăzeci de ani, Marea Ducesă Maria Mihailovna a arătat primele semne ale bolii de care suferea. Nimeni din anturajul ei însă nu a descifrat aceste semne. În 1845, sora ei mai mică, Elisabeta, a murit la doar 18 ani, încercând să de naștere primului ei copil. Anul următor, în timp ce era la Viena, Marea Ducesă Maria Mihailovna a decedat în brațele tatălui ei de o tuberculoză galopantă. A fost înmormântată în Catedrala Petru și Pavel din Sankt Petersburg.

În memoria ei și Elisabetei, Marea Ducesă Elena Pavlovna a organizat adăposturile "Elisabeta și Maria" din Sankt Petersburg și Pavlovsk.

Marea Ducesă Maria Mihailovna

Părinți Marele Duce Mihail Pavlovici al Rusiei Elena Pavlovna de Württemberg  Frați și surori Marea Ducesă Ecaterina Mihailovna a Rusiei Marea Ducesă Elisabeta Mihailovna a Rusiei

* 1883: Carl Wilhelm Siemens (în engleză Charles William Siemens, cunoscut ca Sir William Siemens; n. 4 aprilie 1823 – d. 19 noiembrie 1883) a fost un inginer britanic de origine germană, cunoscut pentru dezvoltarea cuptorului regenerativ și a pirometrului electric.

Siemens s-a născut în satul Lenthe, astăzi parte din orașul Gehrden, pe atunci în Regatul Hanovrei, unde tatăl său, Christian Ferdinand Siemens (31 iulie 1787-16 ianuarie 1840), arendaș, lucra o moșie ce aparținea Coroanei. Mama lui era Eleonore Deichmann (1792-8 iulie 1839), iar Carl Wilhelm era al patrulea copil dintr-un total de paisprezece. Dintre frații săi, Ernst Werner Siemens a devenit inginer electrician și a fost asociat cu Wilhelm la multe din invențiile sale. Ei au fost frați și cu Carl Heinrich von Siemens și veri cu Alexander Siemens.

La 23 iulie 1859, Siemens s-a căsătorit la St. James's, Paddington, cu Anne Gordon, cea mai mică fiică a lui Joseph Gordon, membru al societății de avocatură Writers to the Signet din Edinburgh, și frate cu Lewis Gordon, profesor de inginerie la Universitatea Glasgow, devenit astfel cetățean britanic naturalizat. El spunea că pe 19 martie în acel an, el a jurat credință pentru două doamne în aceeași zi — reginei și logodnicei. A fost înnobilat – purtând numele de Sir William – cu câteva luni înainte de a muri. A murit în seara zilei de luni 19 noiembrie 1883, la orele 9 și a fost înmormântat după o săptămână în Cimitirul Kensal Green.

În toamna lui 1838 când Wilhelm avea cincisprezece ani, a început studiile de inginerie. A învățat la o școală de meserii și comerț foarte respectată, Gewerbe-Schule Magdeburg. Avea o relație foarte strânsă cu fratele lui cel mai mare; Ernst Werner Siemens se hotărâse să-l învețe pe Wilhelm matematică pentru ca la școală să învețe engleza. Programul i-a ajutat pe amândoi, iar cunoștințele de engleză ale lui Wilhelm s-au dovedit a constitui un avantaj semnificativ pentru amândoi. A trecut examenele cu ușurință, dar în scurt timp mama lor a murit, iar tatăl a murit și el în 1840.

Odată terminate cursurile la școala de la Magdeburg, Wilhelm a plecat la Universitatea din Göttingen unde a participat la cursuri de geografie fizică și tehnologie, matematici avansate, chimie teoretică și practică, și fizică. A reușit, pentru scurt timp, să lucreze cu Wilhelm Weber, renumitul om de știință și inventator, la Observatorul său Magnetic.

Wilhelam avea aproape nouăsprezece ani când a plecat de la universitate să devină ucenic inginer. A găsit timp și pentru activități artistice, cum ar fi lecții de dans și pictura unui peisaj din Nordhausen pentru soția directorului fabricii. Progresul său în ierarhia inginerilor din fabrică a fost atât de rapid încât a făcut doar un an de ucenicie.

Deoarece educația fraților mai mici devenise o problemă financiară, la 10 martie 1843, Carl Wilhelm Siemens a plecat la Londra. El funcționa ca agent pentru fratele său Werner și spera să câștige suficient prin vânzarea unui patent în Anglia pentru a ajuta la întreținerea și educația numeroșilor frați și surori. El își dorea mult să vadă Anglia și călătoria l-a costat 1 liră. Wilhelm se dovedise deja a fi entuzismat de afaceri, finanțându-și călătoria prin vânzarea unei invenții. Știa foarte bine, după cum îi scria lui Werner, că vizita sa s-ar putea să nu aibă niciun succes, dar dacă totul mergea bine, el intenționa să rămână.

Siemens era pregătit ca inginer mecanic, și cele mai importante activități în prima parte a carierei erau neelectrice. Deși în 1847 a publicat în în Annalen der Chemie a lui Liebig despre „Mercaptanul de seleniu”, el se gândea la noi idei despre natura căldurii, idei studiate și de Carnot, Clapeyron, Joule, Clausius, Mayer, Thomson și Rankine. El a lăsat la o parte vechile noțiuni de căldură ca substanță, și a acceptat-o ca pe o formă de energie. Lucrând pe noua sa idee, care îi dădea un avantaj în fața celorlalți inventatori ai vremii, a făcut o primă tentativă de a economisi căldura, construind, în 1847, la fabrica lui John Hick, din Bolton, un motor de patru cai-putere, cu un condensator cu regeneratori, și utilizând abur supraîncălzit. După doi ani, el a continuat experimentele la uzinele lui Messrs. Fox, Henderson, and Co., din Smethwick, lângă Birmingham. Utilizarea de aburi supraîncălziți întâmpina multe dificultăți practice, iar invenția nu era întru totul reușită; totuși, în 1850, Society of Arts a recunoscut valoarea principiului, acordându-i lui Siemens o medalie de aur pentru condensatorul cu regenerare.

În 1859, William Siemens a dedicat o mare parte a timpului său invențiilor electrice și cercetărilor în acest domeniu; numărul de aparate telegrafice de toate felurile – cabluri telegrafice, linii terestre, și accesorii – produse la Siemens Telegraph Works (din Charlton, sud-estul Londrei) a fost remarcabil. În 1872 Sir William Siemens a devenit primul președinte al Societății Inginerilor Telegrafiști, care a devenit apoi Institution of Electrical Engineers, precursoarea viitorului Institution of Engineering and Technology [1]

În iunie 1862 a fost ales Fellow of the Royal Society^[1] iar în 1871 a ținut prelegerea Bakeriană a acesteia.

Cuptorul regenerativ este cea mai reușită invenție a lui Charles William Siemens, pe baza unui proces denumit procesul Siemens-Martin. Pirometrul electric, probabil cea mai elegantă și mai originală dintre invențiile lui William Siemens, este puntea de legătură între cercetările sale în domeniul electric și cele în domeniul metalurgic. Siemens a urmat două teme principale în invențiile sale, unul bazat pe știința căldurii și celălalt pe cea a electricității. Cuprins de ideea regenerării și căutând în natură exemplele sale, Siemens a propus și o ipoteză conform căreia Soarele își păstrează căldura prin circularea combustibilului său în spațiu, tipărind ideile sale în volumul Despre conservarea energiei solare.

Carl Wilhelm Siemens

Părinți Christian Ferdinand Siemens[*]  Frați și surori Werner von Siemens Hans Siemens[*] Friedrich Siemens[*] Carl Heinrich von Siemens[*]

* 1919: Alexandru Vlahuță (n. 5 septembrie 1858, Pleșești, azi Alexandru Vlahuță, județul Vaslui — d. 19 noiembrie 1919, București) a fost un scriitor român, una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale fiind România Pitorească, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”.

Alexandru Vlahuță (dreapta) cu familia lui Barbu Ștefănescu Delavrancea (1905)

Timbru poștal românesc din 1958

S-a născut la 5 septembrie 1858 la Pleșești, fiu al unui mic proprietar de pământ. A urmat școala primară și liceul la Bârlad, între 1867 și 1878, susținând examenul de bacalaureat la București, în 1879. A urmat timp de un an cursurile Facultății de Drept din București, pe care le-a părăsit din cauza situației materiale precare, devenind institutor și apoi profesor la Târgoviște. Din 1884 până în 1893 a funcționat ca profesor la mai multe instituții de învățământ bucureștene (Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, Azilul „Elena Doamna”, Liceul „Sfântul Gheorghe”). În 1888 a fost revizor școlar pentru județele Prahova și Buzău. Editează revista Vieața (1893–1896), apoi Sămănătorul (1901), împreună cu George Coșbuc. Din 1901 a funcționat ca referendar la Casa Școalelor. În 1905 se căsătorește pentru a treia oară cu Ruxandra, fiica unui proprietar agrar din Dragosloveni, județul Râmnicu Sărat. În timpul Primului Război Mondial a locuit la Iași, apoi la Bârlad, unde era vizitat de tineri scriitori pe care îi îndruma cu solicitudine; unul dintre aceștia a fost V. Voiculescu.

Vlahuță a murit la București la 19 noiembrie 1919. Casa în care a locuit este astăzi Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuță”.

A publicat:

Proză

• 1886 - Nuvele
• 1892 - Din goana vieții
• 1894 - Dan
• 1895 - Un an de luptă
• 1895 - Icoane șterse (Nuvele și amintiri)
• 1897 - În vâltoare
• 1899 - Clipe de liniște
• 1901 - România pitorească
• 1908 - Din trecutul nostru
• 1908 - Din durerile lumii
• 1909 - File Rupte
• 1910 - Pictorul N. I. Grigorescu

Poezie

• 1887 - Poezii
• 1894 - Poezii vechi și nouă
• 1895 - Iubire
• 1904 - Poezii (1880-1904)
• 1909 - Poezii (1880-1908)
• 1911 - La gura sobei
• 1914 - Dreptate
• 1915 - Poezii (1880-1915)

Alexandru Vlahuță

* 1924: Iancu Flondor (n. 3 august 1865, Storojineț, Ducatul Bucovinei, Imperiul Austriac - d. 19 octombrie 1924, Cernăuți, România) a fost un om politic român din Bucovina, care a militat pentru unirea acesteia cu Regatul României. Era membru al familiei nobiliare Flondor.

Iancu cavaler de Flondor s-a născut la data de 16 august 1865 în orașul Storojineț (pe atunci în Imperiul Austriac, astăzi în Ucraina) în familia boierului român Gheorghe cavaler de Flondor (1828-1892). Tatăl lui Iancu Flondor, Gheorghe cavaler de Flondor, mare proprietar la Storojineț era fiul lui Nicolai cavaler de Flondor, născut în Milie (1795-1864) și căsătorit în Storojineț cu Ecaterina von (de) Cârste, fiică a lui Teodor cavaler de Cârste și a Smarandei (născută von Ralli).^[2] Mama sa, Isabella născută von Dobrowolschi de Buchenthal (1835- 1890), o cunoscută pianistă, provenea din Rogojești, Botoșani. Isabella Dobrowolschi a avut o soră, Ludmila, căsătorită Ianoș. Familia Dobrowolski a fost de origine poloneză, însă încă în secolul XVIII s-a romanizat prin căsătorii.

Familia Dobrowolski a obținut la 1800 un titlu de noblețe polonez, iar mai târziu, în Bucovina, titlul nobiliar austriac de Ritter (Cavaler) cu predicatul "von Buchenthal".

Tatăl lui Iancu Flondor, Gheorghe Flondor a fost deputat al Corpului al doilea electoral al Curiei (curie = corp electoral - pe timpul dominației habsburgice) marii proprietăți în legislatura I (1861-1866) al Curiei comunelor rurale (Storojineț), în legislatura a IV-a (1871-1877), a V-a (1878-1883), a VI-a (1884-1889) și a VII-a (1890-1891).^[3] A fost membru al Partidei federalist-autonomiste, apoi al celei conservatoare și al Partidului Național Român „Concordia.”^[4]

Iancu Flondor este descendentul unei vechi familii boierești, care a deținut dregătorii și a avut moșii în [[Principatul Moldovei|Țara de Sus a Moldovei. Familia Flondor era înrudită din vechime cu familiile Balș, Buhuș, Ureche și alte familii mari ale Moldovei. S-a căsătorit, la 11 februarie 1899, cu Elena de Zotta (n. 19 decembrie 1876- d. 1918), fiica lui Ioan (Iancu) cavaler de Zotta și a Elenei, născută Hurmuzaki . Cei doi căsătoriți erau ortodocși după tată și catolici după mamă.^[5].Ei au fost cununați însă în rit ortodox de către preotul paroh al localității Gogolina, districtul Cernăuți. De menționat că Elena de Zotta a fost inițial căsătorită cu Emanoil Flondor (deputat). Iancu și Elena Flondor au avut trei copii, Șerban (n.1900, d. 1971), Neagoe (n.1901, d. 1952) și Mircea (n.1908, d. 1927).^[6][1] O genealogie a familiei Flondor a fost elaborată de Sever Zotta, director al Arhivelor Statului din Iași și publicată în anul 1933^[7] În Arhivele Statului, București, fond Iancu Flondor^[8] se găsesc diploma de absolvire a Universității din Cernăuți și cea de doctor în Drept a celei din Viena, brevetul de locotenent de rezervă al armatei austriece (1887), brevetul "Crucea comemorativă a războiului din 1916-1918", brevetul de membru al Ordinului Coroana României în grad de "Mare cruce", acordat de regele Ferdinand I (1918) etc.^[9] Trebuie precizat că în Arhivele Naționale ale României, București, fondul personal Iancu Flondor conține 77 dosare, unde se găsesc documente originale, adrese, scrisori referitoare la familia Flondor, pe de o parte, și la viața Bucovinei de dinainte și de după Unirea din 1918, pe de altă parte.^[10].

După absolvirea studiilor secundare la Liceul German din Cernăuți (k.k. Ober-Gymnasium in Czernowitz) cu diplomă de bacalaureat (în 1884), a studiat la Facultatea de Drept a Universității "Franz Joseph" din Viena (1885-1888).^[11] A obținut titlul științific de Doctor în Drept la Universitatea din Viena (k.k.Universität zu Wien) (în 1894), sub numele Flondor Johann, Ritter von (din) Storojineț.

În urma serviciului militar (efectuat într-un regiment de husari în Cernăuți) a obținut brevetul de locotenent de rezervă.

În anul 1892, după moartea tatălui său se stabilește la moșia sa de la Storojineț și ia conducerea moșiilor Storojineț, Ropcea, Milie și Broscăuți. Se dedică activității politice, devenind un lider politic al românilor din Bucovina și militând pentru unirea națională a tuturor românilor.

Pentru sprijinirea emancipării intelectuale și politice a țăranilor de pe moșia sa (Storojineț), Iancu Flondor a susținut crearea în 1896 a Societății de citire "Crai Nou". Această Societate depindea de asociația "Școala Română" din Suceava.

Bustul lui Iancu Flondor din Rădăuți. Sculptor Marcel Mănăstireanu

Fosta stradă Iancu Flondor cu „Wassilko-Palais“

În urma manevrelor autorităților austriece, în martie 1900, o parte din membrii partidului (gruparea conservatoare) pactizează cu oficialitățile bucovinene, motiv pentru care Flondor demisionează din partid în același an. Împreună cu Gheorghe Popovici și Ioan Țurcan, întemeiază Partidul Național Poporal, având ca organ de presă "Deșteptarea" (înființat în 1893). Președinte al noului partid a fost ales George Popovici, iar Iancu Flondor a fost desemnat președinte al Comitetului Central al partidului, devenind șef al formațiunii după plecarea lui George Popovici în România, în anul 1901.

În ianuarie 1902, PNR se distanțează de politica guvernatorului Friedrich von Bourguignon Freiherr von Baumberg (1897-1903) și astfel, în iunie 1902, are loc împăcarea și unificarea celor două partide sub denumirea de Partidul Național Român, sub conducerea lui Iancu Flondor.

Cu toate acestea, în iunie 1904 are loc o nouă dizidență, alături de democrații lui Aurel Onciul, părăsește partidul și gruparea conservatorilor, care se temeau să nu li se aplice eticheta de iredentism pe care o purta Flondor. La data de 17 iunie 1904, Iancu Flondor demisionează definitiv din Partidul Poporal Național Român, retrăgându-se la moșia sa de la Storojineț. Din noiembrie 1904, publicația acestui partid, „Deșteptarea poporului” și-a încetat apariția.

Forțele politice, regrupate din nou în 1908 în cadrul Partidului Creștin Social Român (PCSR) din Bucovina, apelează tot la Iancu Flondor, acesta fiind ales ca președinte în lipsă la 19 octombrie 1908. Ca urmare a acordului intervenit între democrații lui Aurel Onciul și naționali, în ianuarie 1909, PCSR din Bucovina și-a schimbat numele în Partidul Român, păstrându-și statutul și organizarea, iar conducerea partidului a devenit comitet național.

La 7 februarie 1909, Iancu Flondor reintră în viața politică ca președinte al Partidului Român, avându-i ca vicepreședinți pe Aurel Onciul, Zaharie Percec și Mihai Boca. Noua conducere a reluat programul său de la sfârșitul secolului al XIX-lea, urmărind antrenarea țărănimii române din Bucovina în lupta politică. În aprilie 1909 Iancu Flondor a pornit în fruntea a 600 țărani din satele Mahala, Ostrița și Buda, pentru a cere baronului Regner-Bleyleben, guvernatorul Bucovinei, anularea contractului de arendă încheiat de Fondul Religionar Ortodox cu Stammler, pentru moșiile din Mahala.

Cu toate acestea, în preajma campaniei electorale pentru Parlament și pentru Dieta Bucovinei din 1911, cele trei grupări ale Partidului, națională, democrată și conservatoare, au intrat în dispută pentru distribuirea mandatelor. Din cauza divergențelor interne apărute, Iancu Flondor a demisionat din nou, în noiembrie 1910, refuzând să mai revină în fruntea partidului, în pofida rugăminților membrilor de frunte ai partidului. El s-a retras din nou la Storojineț, mulțumindu-se, în toată această perioadă, cu postura de sfătuitor al oamenilor politici români din Bucovina și sprijinitor al mitropolitului Vladimir de Repta, în chestiunile privitoare la păstrarea caracterului românesc al Mitropoliei Bucovinei. Retragerea lui Iancu Flondor la Storojineț în noiembrie 1910 a însemnat și încetarea apariției gazetei „Patria”. În locul „Patriei” rămânea ca organ oficial al Partidului Național Român ziarul „Foaia poporului”.

Odată cu izbucnirea primului război mondial și deși era amenințat cu eventuale represalii din partea autorităților austriece, Flondor a refuzat să se refugieze în România afirmând că: "Mai am și răspunsuri nu numai față de mine și de familia mea. Eu stau în văzul tuturor. Ceea ce fac are repercusiuni în multe direcții. De aceea nu pot face ce mi-ar plăcea sau ar fi interesul meu imediat și personal. Trebuie să mă gândesc și la alții și la viitor"

În perioada primului război mondial, Iancu Flondor și-a pierdut, în urma unui incendiu, conacul și întregul utilaj agricol. El a intervenit pe lângă comandantul rus, generalul Alexei Brusilov, în interesul populației bucovinene, lipsită de alimentele de bază și de posibilitatea de a se aproviziona și mereu amenințată cu deportări și cu rechiziții ale bunurilor. În anul 1917, Iancu Flondor a fost acuzat de către guvernul austriac de înaltă trădare și a scăpat cu viață numai datorită intervenției parlamentarilor români din Viena.

La 15 februarie 1915, Iancu Flondor i-a înaintat lui Ion I. C. Brătianu un Memoriu privitor la fruntariile Bucovinei prin intermediul deputatului Ioan Mavrocordat (din Dângeni). In acest Memoriu, Flondor îl informa pe Brătianu că la Cernăuți s-a constituit un comitet ucrainean care pregătește o hartă etnică a Nordului Bucovinei, pentru a fi încorporat Rusiei. În Memoriu, Flondor atrăgea atenția asupra criteriilor pe baza cărora urmează a fi stabilite fruntariile de nord ale Bucovinei și anume, principii istorice, etnice, economice și culturale. Acest Memoriu a fost interceptat de autoritățile militare austriece și a intrat în 1916, în posesia contelui Ottokar Czernin, cancelarul Austro-Ungariei; autoritățile austriece i-au intentat lui Flondor un proces la Curtea Marțială din Lemberg (Lvov) care s-a judecat în perioada 1916-octombrie 1918, însă n-a fost soluționat datorită evenimentelor de război.^[12]În 1918 s-a prăbușit Imperiul Austriac.

Între primăvara și vara 1918 a fost primar la Storojineț.^[15]

În toamna anului 1918, revine în fruntea mișcării de eliberare națională a românilor din Bucovina și cere guvernatorului austriac conte Joseph Etzdorf să predea românilor prerogativele puterii.

La 9/22 octombrie 1918 a apărut la Cernăuți primul număr al ziarului Glasul Bucovinei, fondat de Sextil Pușcariu, Vasile Bodnărescu, Radu Sbiera și Alexe Procopovici, cu apariție bi-săptămânală. Editorialul „Ce vrem”, publicat în numărul 1 din 22 octombrie 1918, a reprezentat o declarație de principii a românilor bucovineni în problema națională; în articol se scrie: "Vrem să rămânem Români pe pământul nostru strămoșesc și să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre românești".^[16]

La Viena, cei 6 deputați români din Dietă (parlament) au transformat Clubul parlamentar român în Consiliul Național Român, condus de C. Isopescu- Grecul și Gheorghe Grigorovici.

La 14/27 octombrie 1918, din inițiativa lui Iancu Flondor și Sextil Pușcariu s-a organizat la Cernăuți Marea Adunare Națională Română care s-a proclamat Adunare Constituantă, întrunită în sala „Palatului Național” din Cernăuți, în prezența a peste 150 de delegați^[17]. Istoricul Ion I. Nistor precizează în lucrarea sa Unirea Bucovinei^[18] că „Convocarea adunării s-a făcut în baza articolului 2 din legea austriacă pentru întruniri. Scopul adunării era de a se proclama constituanta și de a alege un consiliu național ca organ reprezentativ al românilor bucovineni, care avea să intre imediat în legătură cu românii din Transilvania și Ungaria.” La această adunare politică au participat deputații români din Parlamentul din Viena, foștii deputați din ultima dietă a Bucovinei și primarii din întreaga provincie^[19] , totodată s-a creat Consiliul Național Român, alcătuit din 50 de membri, cu reprezentanți din toate județele Bucovinei, precum și un organism cu caracter de guvern numit Consiliul Secretarilor de Stat, alcătuit din 14 secretari de stat.^[20]Guvernul provizoriu avea un comitet executiv, prezidat de Iancu Flondor. Adunarea Constituantă votează, la propunerea lui Iancu Flondor, "Moțiunea Constituantă a Bucovinei" pentru Unirea Bucovinei cu România. Moțiunea a fost citită de Dorimedont Popovici, ajutor de primar al orașului Cernăuți și deputat în Dieta Bucovinei. După adunarea Constituantei Bucovinei, membrii Consiliului Național Român au fost urmăriți de jandarmeria austriacă, încă în plină putere și s-a încercat chiar arestarea lor, fiind declarați „trădători de țară.”^[21]

Pe data de 28 octombrie 1918, Iancu Flondor, deputatul Gh. Sârbu și fostul deputat Dori Popovici, în numele Consiliului Național, au cerut guvernatorului Josef von Etzdorf să predea puterea de guvernare, dar acesta a refuzat.^[22]

Elemente antiunioniste, în frunte cu Aurel Onciul, au început să se manifeste ostil și tulburau ordinea publică. Soldați ucraineni din Regimentul de Infanterie 41 și din cel de Vânători 22, în ziua de 2 noiembrie au părăsit cazărmile, au prădat depozitele statului, s-au înarmat cu arme și muniții și nu s-au mai supus ordinelor superiorilor. Haosul pusese stăpânire pe Cernăuți, iar corpurile de armată austro-ungare din Ucraina și Basarabia erau în dizolvare. În Cernăuți se aflau și legiunile de voluntari ucraineni, sub comanda arhiducelui Wilhelm de Habsburg, cu nume ucrainizat în cneaz Wasyl Weschywan , zis cneaz Stefanovici, pretins conducător al „Regatului Ucrainean”. O parte a legionarilor ucraineni a dezertat și s-a unit cu soldații ucraineni din cele două regimente din oraș. În aceste condiții, guvernatorul, cu doar un număr redus de jandarmi, nu mai putea restabili ordinea.

În 4 noiembrie, în casa profesorului Alexandru Hurmuzachi a avut loc o întâlnire între guvernatorul Etzdorf și Iancu Flondor, însoțit de Aurel Țurcan și I. V. Stârcea. Etzdorf le spune politicienilor bucovineni că este gata să se retragă din funcție dacă se constituie un guvern din reprezentanți ai ambelor naționalități : români și ucraineni; Iancu Flondor refuză.

La 6 noiembrie, elemente reacționare, susținute de indivizi înarmați, ocupă Palatul guvernatorului pe care îl gonesc, precum și clădirile administrației provinciale și se instalează ca "guvern al Bucovinei". Guvernatorul Josef von Etzdorf se vede nevoit să semneze Protocolul de transmitere a puterii de guvernământ asupra Bucovinei din 6 noiembrie 1918 și predă puterea lui Omelian Popowicz (fost deputat ucrainean) și lui Aurel Onciul, pe care îl considera ca fiind "unicul român proaustriac".

La 15/28 noiembrie 1918 Congresul General al Bucovinei, întrunit în Sala Sinodală din Palatul Mitropolitan din Cernăuți (clădire proiectată la 1860 de Josef Hlavka, astăzi fiind Universitatea din Cernăuți)^[23] sub președinția dr. Iancu Flondor, a adoptat prin vot moțiunea Unirii Bucovinei cu Regatul României. În rezoluțiunea Congresului General al Bucovinei prin care s-a hotărât Unirea se menționează: „Drept aceea noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și investit singur cu putere legiuitoare, în numele suveranității naționale hotărâm Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin^[24] și Nistru, cu Regatul României". La 28 noiembrie 1918 s-a prezentat în Congresul general hotărârea de Unire a Bucovinei care se luase anterior în 27 octombrie 1918.

La Congresul General, din partea Basarabiei erau prezenți Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdugan și Grigore Cazacliu, iar din Transilvania, Gheorghe Crișan, Victor Deleu și Vasile Osvada. Au participat și peste o sută de refugiații bucovineni care au venit la 24 noiembrie din Basarabia, la Cernăuți, în frunte cu I. Nistor, dintre care 12 fruntași au fost cooptați în Consiliul Național.

Documentul original al Proclamației din 15/28 noiembrie 1918 de Unire a Bucovinei cu Regatul României se găsește în Fondul personal Iancu Flondor din Arhivele Naționale ale României^[10]. Tot în acest fond personal este inclusă adresa Președintelui Congresului General al Bucovinei către primul-ministru al Guvernului României, prin care i se aduce la cunoștință hotărârea luată în Sala Sinodală din Cernăuți. Moțiunea de Unire a fost adoptată cu unanimitate de voturi.^[25] La Congresul General al Bucovinei (inclusiv la votarea moțiunii de Unire) au participat 74 membri ai Consiliului Național Român, 7 delegați germani, 6 delegați polonezi și 13 delegați ucraineni din comunele ucrainene Rarancea, Toporăuți, Cuciurul Mic, Ivancăuți, Putila-Storojinețului.. Moțiunea de Unire a fost sprijinită de o delegație a Consiliului național al Polonilor din Bucovina și de o delegație a Consiliului național al Germanilor din Bucovina. Iancu Flondor este ales ca președinte al Consiliului Național Român și devine primul șef al guvernului român în Bucovina. Cu acest prilej, el declară: "Sunt gata să jertfesc totul pentru înfăptuirea voinței poporului român din Bucovina".

Luând act de hotărârea adoptată de Congresul General al Bucovinei din Cernăuți, la 19 decembrie 1919 apare Decretul- regal nr.3744 privitor la unirea Bucovinei cu România, având următorul cuprins: "Bucovina, în cuprinsul granițelor sale istorice, este și rămâne de-a pururi unită cu Regatul României." Semna Regele Ferdinand I și Ion I.C.Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri și ministru al afacerilor externe.^[26][2] Tratatul de pace cu Austria, semnat la Saint-Germain-en-Laye (Franța) la 10 decembrie 1919, preciza că Austria renunță la fostul Ducat al Bucovinei în favoarea României. În Tratat se stabilește granița de-a lungul Ceremușului -Colacinului și până la Nistru -vechiul hotar al Moldovei voievodale.

În iarna lui 1918 a intrat în conflict cu rivalul său Aurel Onciul, fost deputat în Parlamentul austriac, asupra viitorului politic al Bucovinei. Aurel Onciul acționa pentru păstrarea Bucovinei în cadrul unui stat austriac federal și a încheiat o înțelegere cu Consiliul Național Ucrainean, pentru împărțirea provinciei în districte separate românești și ucrainene. Onciul și Consiliul Ucrainean au forțat împreună guvernatorul austriac, la 6 noiembrie, să cedeze puterea guvernului provizoriu româno-ucrainean din Cernăuți.^[27]Consiliul Național Român a denunțat înțelegerea și a apelat la guvernul român de la Iași, pentru intervenția armatei române, în vederea restabilirii ordinei. În acest sens, Consiliul Național a trimis la Iași în noiembrie 1918 un delegat, Vasile Bodnărescu, cu misiunea de a obține sprijin armat de la guvernul român. Vasile Bodnărescu s-a întâlnit în două rânduri cu Alexandru Marghiloman, primul-ministru. La Iași s-a dus și Aurel Onciul pentru a cere guvernului român să nu trimită trupe în Bucovina, însă acesta a fost fluierat în gara din Iași, de refugiații români din Bucovina și a fost reținut.

La data de 23 octombrie/5 noiembrie 1918 prin Ordinul de operații nr. 1, semnat de generalul Constantin Hârjeu, ministru de război, s-a dispus ca Divizia 8 Infanterie, cu regimentele 16, 29 și 37 Infanterie, comandată de generalul Iacob Zadik, din Corpul IV de Armată, având ca șef de stat major pe colonelul Rovinaru, să ocupe fără întârziere Ițcani, Suceava și apoi progresiv întreaga Bucovină până la Cernăuți inclusiv ^[28]; la 8 noiembrie detașamentele armatei române Dragoș, Alexandru cel Bun și Suceava trec vechea graniță a Bucovinei^[29], iar în 11 noiembrie 1918 armata română a intrat în Cernăuți, unde a avut parte de o primire triumfală, fiind aclamată în Piața Unirii (piața din fața primăriei, pe atunci, Piața Principală) de mii de români, în frunte cu președintele Consiliului Național Român Iancu Flondor care în cuvântul său a spus: "Domnule General, dați-mi voie să vă binecuvântez, așa cum o fac doi frați care, după o lungă și dureroasă despărțire, se întâlnesc spre a nu se mai despărți niciodată. O fac, deschizând brațele mele și strângându-vă la piept." Armata română a fost chemată în Bucovina de o putere legal constituită, Consiliul Național, și nu a pătruns ca o armată de ocupație. În "Apelul Președintelui Consiliului Național al Bucovinei, Iancu Flondor, către poporul român"^[30] se menționează că "Consiliul Național [Român] a luat în ziua de 10 noiembrie [1918] în seamă stăpânirea țării și va exercita puterea prin guvernul său." [ "Guvernul" Bucovinei era denumirea formei de conducere a provinciei din epoca austriacă (<<Landesregierung>>)].

Recepția oficială a generalului Zadic , de către Consiliul Național Român în frunte cu Dionisie Bejan și Iancu Flondor a avut loc în sala festivă din Palatul Național Român, în 11 noiembrie 1918. În acest răstimp, forțele ucrainene s-au retras către Galiția fără să opună rezistență. Marele cartier general a întărit Divizia 8 Infanterie cu noi forțe, respectiv Brigăzile 15 și 25 Infanterie. Pe baza ordinului primit, trupele române au continuat înaintarea, făcând legătura cu Divizia 1 Cavalerie, comandată de generalul Mihail Schina, aflată în nordul Basarabiei.

La 30 octombrie/12 noiembrie 1918, Consiliul Național a votat o "Lege fundamentală provizorie asupra puterilor în Țara Bucovinei" prin care și-a asumat puterea în stat. Dionisie Bejan era președintele Consiliului.

Pe 13 noiembrie, la a treia ședință a Consiliului Național din Bucovina, Iancu Flondor a prezentat programul guvernului Bucovinei, care cuprindea politica externă, finanțele, apărarea, agricultura, învățământul etc.

La data de 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei consfințește revenirea acesteia la Patria-Mamă. Moțiunea prin care se propunea unirea cu România a fost prezentată de președintele Congresului, dr. Iancu Flondor, iar la dezbateri a luat cuvântul profesorul dr. Ion Nistor care a făcut o scurtă istorie a răpirii Bucovinei în 1775 și a afirmat "...declarăm actul de cesiune de la 1775 nul și neavenit și hotărâm realipirea țării noastre [Bucovina] la Moldova, din trupul cărei fusese ruptă." Iancu Flondor a dat cuvântul reprezentantului Consiliului Național Polon din Bucovina, dr. Stanislav Kwiatkowski, și profesorului dr.Alois Lebouton, reprezentantul Consiliului Național German din Bucovina, ambii declarând că recunosc drepturile românilor și exprimându-și adeziunea la Unirea Bucovinei a acestor naționalități.

Se hotărăște formarea unei delegații de 15 persoane, condusă de I.P.S.S. mitropolitul Vladimir de Repta și de Iancu Flondor, care să prezinte regelui Ferdinand moțiunea de unire. Delegația Bucovinei este primită la Iași de regele Ferdinand la 29 noiembrie 1918, căruia i-a fost înmânat Actul Unirii.

La data de 18 decembrie 1918, Iancu Flondor este numit în funcția de ministru secretar de stat, fără portofoliu, însărcinat cu administrarea Bucovinei în Guvernul Ion I.C. Brătianu (5). A fost ministru pentru Bucovina în perioada decembrie 1918-aprilie 1919. În această calitate, el a pus bazele noii administrații românești în Bucovina: a introdus limba română în învățământ (fiind înființate școli românești la Cernăuți, Românești,Siret, Călinești), în administrație, justiție etc.; a angajat funcționari din rândul autohtonilor; a militat pentru recuperarea depozitelor din băncile austriece; a sprijinit presa românească; a promovat democratizarea vieții publice și a pledat în favoarea intereselor țăranilor în cadrul elaborării proiectului de reformă agrară ș.a. Numeroase documente din Fondul personal Iancu Flondor din Arhivele Naționale ale României^[10] evidențiază ampla activitate a lui Iancu Flondor pe plan economico-financiar, ca ministru pentru administrarea Bucovinei. Dintre acestea, trebuie menționate memoriile lui Iancu Flondor către Ministerul de Finanțe, prin care solicită susținerea financiară a economiei Bucovinei printr-un împrumut intern, pe bază de bonuri de tezaur, proiectul de lege asupra colonizării zonelor cu populație rară, care prevedea ca cei nou veniți să aibă vârsta de cel mult 45 de ani, să fi satisfăcut serviciul militar, să fie căsătoriți, cu copii, să se ocupe de agricultură, să posede inventar agricol necesar cultivării lotului.

De asemenea, în anul 1919, când se dezbătea intens problema organizării administrative a statului român, gruparea lui Iancu Flondor a propus la 24 aprilie 1919, prin „Programul românilor bucovineni”, să se înființeze în "nordul țării, dincoace de Carpați, un centru propriu administrativ". Această regiune urma să cuprindă Bucovina, Ținutul Hotinului, Dorohoi și parțial Botoșani. "Înființarea lui ar schimba repede fizionomia etnică din această parte, garantând siguranța și contribuind la înflorirea statului", afirma el atunci.

Un alt aspect ignorat de către succesorii săi la cârma administrației bucovinene a constat în prevenirea nemulțumirilor populației și în asigurarea unei integrări profunde, dar fără tensiuni, a minorităților în cadrul României Mari. Într-un raport din 2 aprilie 1919 către regele Ferdinand, Iancu Flondor spunea: "În această situație mi-am zis că pe lângă servirea credincioasă a cauzei comune a neamului trebuie să evit tot ce s-ar resimți de populația neromânească ca o nedreptate prin măsuri pripite și nechibzuite și toate urmările lor s-ar compromite poate ireparabil cauza bună a neamului, precum s-a întâmplat în Basarabia, bântuită și azi de adânci nemulțumiri dăunătoare idealului național" ^[31].

Mormântul lui Iancu de Flondor la Storojineț

Fondul personal Iancu Flondor, mai sus menționat, conține numeroase scrisori adresate lui Iancu Flondor din partea unor personalități ale vremii, cum sunt Grigore Antipa, Ioan Bogdan, George Bogdan-Duică, Matei Eminescu, Alexe Procopovici, Constantin Rădulescu-Motru, Theodor Stefanelli, Gh. Țițeica, Petre Missir, P.P.Negulescu, mareșalul Alexandru Averescu, Sever Zotta, Iuliu Maniu, Ion Nistor, Aurel Onciul, M. Pherekyde, Ion I. C.Brătianu ș.a.^[32] De asemenea, în fond sunt incluse o serie de documente care au aparținut Elenei Flondor, soția lui Iancu Flondor, fiului acestora Șerban Flondor, soției lui Șerban, Nadeje (Nadejda) Flondor, născută Știrbei și lui Nicolae (Nicu Flondor, fratele lui Iancu Flondor. (Rînziș, Filofteia, op.cit.).

Altă personalitate menționată în fondul personal este Șerban Flondor, (primul fiu), născut la Storojineț, la 2/14februarie 1900. Acesta absolvă Universitatea din Iași cu diploma de inginer agronom (1926); în 1929 primește ca mason, diploma de maestru al "Marii Loje Masonice Naționale din România." În 1939 este ales deputat în Camera Deputaților, pentru ținutul Suceava. Evenimentele din primăvara anului 1944 (ocuparea Bucovinei de Nord de către U.R.S.S.) îl obligă pe Șerban, ca și pe alte mii de bucovineni, să ia calea bejeniei, refugiindu-se la Buftea, la proprietatea soției sale Nadejda. În subsidiar, ar fi de menționat că Șerban Flondor a fost deținut politic al regimului comunist din România (1952--1957). (Mircea Irimescu, op.cit. p. 205).

Câteva adrese din fondul personal al lui Iancu Flondor către Iuliu Maniu evidențiază dezacordul liderului bucovinean față de fuziunea dintre Partidul Național al lui Iuliu Maniu și Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache.

In Arhivele Statului din Cernăuți există "Colecția de documente "Familia Flondor" care cuprinde 10 dosare; fondul "Colecția de documente..." are numărul de inventar 1243.^[33]

Iancu Flondor, în orele de repaus de la conacul său din Storojineț, cultiva muzica, fiind un violoncelist distins sau sculptura pentru care avea un talent pronunțat. La Storojineț se ocupa de administrarea moșiei. Avea fabrică de spirt și creștea vite. Fiica sa vitregă, Maria Flondor, care ulterior s-a căsătorit cu profesorul Gh. A. Cuza, scria versuri în limba germană pe care voia să le publice la Viena.^[34]

Spre cinstirea celor care s-au jertfit pentru împlinirea idealului sfânt al Unirii, la 11 noiembrie 1924, în Piața Unirii din Cernăuți a fost dezvelit monumentul unirii . La festivitate au participat Regele Ferdinand și Regina Maria, Principele Carol și Principesa Elena, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu ș.a

Iancu Flondor s-a retras din toate funcțiile politice deținute la 15 aprilie 1919 (când a demisionat din guvernul Ion I.C.Brătianu, în urma unui conflict cu Ion Nistor), dezamăgit de moravurile politice ce se instaurau. În concepția lui Iancu Flondor, integrarea Bucovinei trebuia să urmărească descentralizarea și crearea de autonomii provinciale. În schimb, Ion Nistor era adeptul unei centralizări de tip liberal francez, promovând ideea conducerii provinciei fără organe legislative și executive proprii. În locul lui Flondor, este desemnat istoricul Ion Nistor. După spusele proprii, el a demisionat din guvernul României, "atunci când ar fi trebuit să facă jertfe de cinste", în fața "afacerilor veroase" pe care unii din colegii săi din guvern le făceau în defavoarea Bucovinei și bucovinenilor.^[36] Reacția lui Iancu Flondor a fost generată de desemnarea lui I. V. Stârcea ca ministru delegat pentru Bucovina în locul lui Ion Nistor (în guvernul Averescu), Stârcea fiind acuzat de afaceri ilegale cu pădurile Fondului Bisericesc.

În anul 1920 a intrat în Partidul Poporului, condus de generalul Alexandru Averescu^[37] [38], însă la 2 mai 1920 a demisionat din Partidul Poporului. În anul 1921 Take Ionescu, care încerca să găsească o soluție pentru formarea noului cabinet (ce urma să fie numit la 17 decembrie 1921) i-a contactat pe Matei Cantacuzino și pe Iancu Flondor care avea reputația de om integru și cu spirit practic, constructiv, pentru a sonda șansele includerii acestora în viitorul său guvern.^[39]Matei Cantacuzino a declinat oferta, iar Iancu Flondor, deși sosit în capitală, a acționat spre găsirea unei soluții independente de guvernul Take Ionescu.(Ion Bitoleanu, op. cit. p. 30)

Retras la Storojineț, Iancu Flondor a urmărit îndeaproape evenimentele politice din România, menținând relații strânse cu reprezentanții partidelor aflate în opoziție față de PNL. Era dezamăgit de scandalurile politice, abuzurile guvernanților și luptele politice. În martie 1923, îi scria lui Iuliu Maniu: "Tot timpul am urmărit cu cel mai viu interes acțiunea Dumneavoastră politică în vederea restabilirii dreptății și a legalității vieții politice din România întregită fiind și eu convins că viitorul țării și nației noastre este strâns legat de drept și legalitate, și că visul secular al unei Românii întregite, prospere și puternice nu este realizabil decât numai pe această cale" ^[40].

Iancu Flondor, decorat cu Marea Cruce a Ordinului Coroana României de către Regele Ferdinand a trecut la cele veșnice la data de 19 octombrie 1924 în orașul Cernăuți. Vlad Gafița, în teza sa de doctorat^[12] precizează că Iancu Flondor s-a stins din viață în conacul său din Flodoreni (Storojineț). Conform cumnatului său, Sever Zotta^[41] "Moartea i-a provenit din embolie, de care își dădea foarte bine sama, zicând adeseori că el nu va trăi mult. Sâmbătă 18 0ctombrie s-a simțit destul de bine; a luat masa și s-a retras la 9 ceasuri. Până la 10 oare sara a fost la el cumnatul său dl. Octavian Zotta, fratele meu [al lui Sever Zotta] căruia i-a zis să-i salute pe ceilalți...A doua zi, servitorul observând că până la 11.30 dimineața nu este chemat de stăpân a intrat în cameră și l-a găsit mort în pat în o expresie foarte liniștită."

Un ziar din Franța, Journal des dėbats^[42] a anunțat astfel decesul lui Iancu Flondor: „La semaine dernière est mort, dans son château de Flondoreni, M. Jean de Flondor, ancien ministre d'Etat et président du gouvernement provisoire de Bucovine, lors de l'écroulement de l'empire d'Autriche-Hongrie.”

Statul român i-a organizat funeralii naționale, reprezentanții regelui și ai guvernului depunând coroane. A fost înmormântat în cripta familiei de la Storojineț în 23 octombrie 1924. După ocuparea sovietică a Nordului Bucovinei, mormântul lui Iancu Flondor este profanat, iar monumentul funerar este distrus. La 28 noiembrie 1991 este sfințit un nou monument funerar, ridicat prin osârdia Episcopiei Ortodoxe din Oradea și grija Societății pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuți.

Iancu Flondor

* 1949: James Sidney Edouard, Baron Ensor (n. 13 aprilie 1860 – d. 19 noiembrie 1949^[2]) a fost un artist plastic belgian, excelând ca pictor și gravor, unul dintre cei care au exercitat o puternică influență asupra mișcărilor artistice ale expresionismului și suprarealismului, fără a fi fost considerat a fi parte a oricăreia din cele două puternice curente artistice ale secolului al 20-lea.

Asociat cu grupul artistic Les XX, Ensor a trăit la Ostende pentru aproape întreaga sa viață.

Tatăl viitorului pictor, James Frederic Ensor, s-a născut în Bruxelles din părinți englezi,^[3] a fost un om educat, care a studiat ingineria în Anglia și Germania.^[4] Mama lui Ensor, Maria Catherina Haegheman, era belgiană. James Ensor nu fusese deloc atras de studii academice, părăsind școala la vârsta de doar cincisprezece ani, pentru a deveni ucenicul a doi pictori locali.

Între 1877 și 1880, a fost student al Academiei Regale de Arte (Académie Royale des Beaux-Arts) din Bruxelles, unde a fost coleg cu Fernand Khnopff.^[5] În 1881, Ensor și-a expus pentru prima dată lucrările sale. În perioada 1880 - 1917, artistul plastic și-a avut studioul artistic în mansarda casei părinților săi. A călătorit foarte puțin în această perioadă, doar două scurte incursiuni în Franța și alte două în Țările de Jos, în anii 1880,^[6] respectiv o vizită de patru zile în Londra în 1892

În ciuda tuturor obstacolelor generate de vocile criticilor de artă, picturile sale au continuat să fie expuse și artistul plastic a câștigat treptat acceptarea și recunoașterea. În 1895, pictura sa "The Lamp Boy" (1880) a fost achiziționată de către Muzeele Regale ale Artelor Frumoase (din Belgia) din Bruxelles și artistul a avut prima sa expoziție solo la Bruxelles. ^[9]

Până în 1920 lucrările sale au făcut obiectul unor expoziții majore, iar în 1929 a fost numit baron de către regele Albert I al Belgiei. De asemenea, artistul însuși a făcut obiectul compoziției muzicale clasice "James Ensor Suite," a compozitorului belgian [:en:Flor Alpaerts|]], iar în 1933 i-a fost decernată prestigioasa distincție franceză Légion d'honneur. Alfred H. Barr Jr., directorul fondator al Muzeului de Artă Modernă din New York (cunoscut ca MoMA), după ce considerase pictura lui Ensor din 1887 "Tribulațiile Sfântului Anton" (aflată acum în colecția MoMA), a declarat Ensor ca fiind cel mai îndrăzneț pictor care lucra la vremea respectivă

James Sidney Edouard, Baron Ensor în fața lucrării sale „Intrarea lui Hristos în Bruxelle” din casa sa din Ostende, anii 1940, fotografie de Albert Lilar

În deceniile al treilea și al patrulea a secolului al XX-lea, când munca sa artistică de realizare de noi lucrări se diminuase destul de mult, Ensor se concentrează din ce în ce mai mult pe muzică. Deși nu avea nici o pregătire muzicală de specialitate, era un improvizator talentat, cântând la orga bisericii locale, unde a petrecut mult timp pentru vizitatorii localității. ^[11] Împotriva sfaturilor prietenilor, a rămas în Ostende în timpul celui de-al doilea război mondial, în ciuda riscului de bombardament. La bătrânețe, Ensor era o figură onorată și onorantă printre belgieni, iar plimbarea sa zilnică îl făcea a fi o figură familiară în Ostende.^[12] A murit acolo, unde s-a și născut, după o scurtă boală, pe 19 noiembrie 1949.

În timp ce lucrările timpurii ale lui Ensor, cum ar fi "Muzica rusă" (1881) și "Bețivii" (1883), prezintă scene realiste într-un stil sobru, paleta sa ulterioră a prins și a favorizat subiecte din ce în ce mai bizare, bizar prezentate. Astfel de picturi precum "Masca scandalizată" (1883) și "Scheletele care luptă împotriva unui om agățat" (1891) prezintă figuri în măști grotești inspirate de cele vândute în magazinul de cadouri al mamei sale pentru carnavalul anual al localității Ostende. Subiectele precum carnavaluri, măști, păpuși, scheleturi și alegorii fantastice sunt teme dominante în lucrările de maturitate ale lui Ensor. Astfel, Ensor a îmbrăcat schelete în atelierul său și le-a aranjat pe pânză în grupări colorate, enigmatice, folosind varii măști ca un aspect teatral în tot timpul vieții sale artistice. Atras de formele plastice ale măstilor, de culorile luminoase si de potentialul de impact psihologic, a creat un format in care putea picta cu libertate deplina

James Ensor

Portrait of James Ensor by Henry De Groux, 1907 Doctori răi maltratând un pacient, 1895     Venus de Medici

* 1961: Michael Rockefeller (n. 18 mai 1938, se presupune că ar fi decedat la 19 noiembrie 1961) a fost al cincilea copil al guvernatorului New York-ez (mai târziu vicepreședinte) Nelson Aldrich Rockefeller, și un membru de generație a patra al familiei Rockefeller. A dispărut în timpul unei expediții în regiunea Asmat a Noii Guinee Olandeze. În 2014, Carl Hoffman a publicat o carte care a intrat în detaliile cu privire la ancheta „uciderii” lui, în care sătenii și bătrânii tribului recunosc ca Rockefeller ar fi fost ucis după ce a înotat la țărm în 1961

Michael Rockefeller

Părinți Nelson Aldrich Rockefeller Mary Todhunter Rockefeller Frați și surori Steven Clark Rockefeller[*] Mark Rockefeller[*] Rodman Rockefeller[*]

* 1966: Marcel Lecomte (n. 25 septembrie 1900,^[2][3] Saint-Gilles, Belgia – d. 19 noiembrie 1966,^[2][3] Regiunea Capitalei Bruxelles, Belgia) a fost un poet suprarealist belgian.

În 1918, Marcel Lecomte l-a întâlnit pe Clément Pansaers, care l-a făcut să descopere dadaismul și taoismul. S-a înscris apoi la Universitatea liberă din Bruxelles unde a urmat studii pregătitoare pentru o licență în filosofie și litere, pe care le-a abandonat însă în 1926.

În 1922 el a publicat Démonstrations, la Éditions « Ça ira » din Anvers. La începutul aceluiași an, l-a cunoscut pe René Magritte și, în 1923, pe Paul Nougé. Cu acesta din urmă și cu Camille Goemans a făcut parte în 1924 și 1925 din grupul Correpondance. El a fost concediat de acolo în iulie 1925.

În 1926, el a colaborat la primul număr al revistei Marie, condusă de E. L. T. Mesens. În 1928, el i-a regăsit pe Goemans, Nougé și Mesens la revista Distances.

Marcel Lecomte a intrat în 1934 în învățământul secundar la Braine l'Alleud, apoi la Bruxelles, și a rămas acolo până la sfârșitul anului 1944. El a colaborat la revista Documents 34 a lui Mesens și a fost cosemnatar, în 1935, al Couteau dans la plaie, care a reunit pentru prima dată grupul suprarealist de la Bruxelles, pe Magritte, Mesens, Nougé, Louis Scutenaire, André Souris, Hainaut, Achille Chavée și Fernand Dumont.

În 1940, el a colaborat la L'Invention collective, care era condus de Magritte și Raoul Ubac.

În aprilie 1960, Marcel Lecomte a fost angajat la Muzeul Regal de Arte Frumoase al Belgiei.

Lucrări:

• Démonstrations, Anvers, Ça ira, 1922.
• Applications, avec deux dessins de Magritte. J. Vandoren, Louvain / Les Écrivains réunis, Paris, 1925.
• L'Homme au complet gris clair, Bruxelles, René Henriquez, 1931.
• Les Minutes insolites [dix récits], avec trois bois d'Élisabeth Ivanovsky, Bruxelles, À l'Enseigne du Paradis perdu, 1936.
• Lucide, Paris, Les Écrivains réunis, 1939.
• La Servante au miroir, avec des dessins de Léon Spilliaert, Bruxelles, Éditions des artistes, 1941.
• Le Règne de la lenteur, Paris, Sagesse, 1943.
• Rencontre dans Paris, avec un dessin de Raoul Ubac, Bruxelles, Éditions des Oublis, 1944.
• L'Accent du secret, Paris, Gallimard, coll. « Métamorphoses », 1944.
• L'Œuvre de Suzanne Van Damme, Bruxelles, La Boétie, 1946.
• Rachel Baes, Paris, Collet, 1947.
• Le Sens des tarots, avec deux illustrations de Pierre Alechinsky, Bruxelles, ENSAAD, 1948.
• D'un nouvel espace, avec douze dessins d'Henri Kerels, Bruxelles, Ex-libris, 1956.
• Univers et signes de Rem, Bruxelles, Éditions des artistes, 1957.
• Le Carnet et les instants, préface de Jean Paulhan, Paris, Mercure de France, 1964.
• Le Cœur et la main, avec un dessin de Jane Graverol. Bruxelles, Les Lèvres nues, 1968.
• Le Sens de la vie, avec un dessin de René Magritte, Bruxelles, Les Lèvres nues, 1968.
• Le Suspens, Paris, Mercure de France, 1971.
• Œuvres (L'Homme au complet gris clair. La Servante au miroir. Le Carnet et les instants), préface de Henri Ronse, Bruxelles, Jacques Antoine (éditeur), 1980.
• Les Minutes insolites, note de Jean Paulhan, Cognac, Le temps qu'il fait, 1981.
• Les Voies de la littérature, choix de chroniques littéraires suivi d'une bibliographie établie par Philippe Dewolf, Bruxelles, Éditions Labor, collection « Archives du Futur », 1988.
• Le Regard des choses, choix de chroniques artistiques et de préfaces d'expositions établi et annoté par Philippe Dewolf, Bruxelles, Éditions Labor, collection « Archives du Futur », 1992.
• Comment j'ai entendu une jolie fille se faire dresser par un spécialiste suivi de Le jeune Gérard, Bruxelles, Didier Devillez éditeur, 1995.
• Poésies complètes [contient les recueils: Démonstrations, Applications, Le Vertige du réel, Lucide, Le Règne de la lenteur, Le Cœur et la Main, Connaissance des degrés, La Figure profonde, Feuillets détachés], Édition établie et présentée par Philippe Dewolf, postface de Colette Lambrichs, avec deux dessins de Magritte, Paris, Éditions de La Différence, 2009 (253 p.)

* 1984: Paolo Monelli (n. 15 iulie 1891, Fiorano Modenese - d. 19 noiembrie 1984, Roma ) a fost un ziarist și scriitor italian.

Participă ca ofițer al trupelor alpine în Primul Război Mondial, care va fi subiectul central al operei sale în Eu și germanii și Pantofii în soare. Aceasta din urmă, scrisă sub forma unui jurnal, este considerată una din cele mai bune opere ale sale. Împreună cu Orio Vergani , Riccardo Bacchelli , Mario Marchi Vellani , și mulți alții este fondator al Premiului Bagutta , creat într-un restaurant italian din Milano. Pasiunea sa pentru vin și mâncare bună l-a determinat să scrie itinerarul gastronomic Il ghiottone errante cu imagini "apetisante" (realizate de prietenul său "anti-alcool" Giuseppe Novello ed OP), care este de fapt manualul băutorului adevărat. În 1963 s-a căsătorit cu Palma Bucarelli, director al Galeriei Naționale de Artă Modernă din Roma. Temele cărților sale, susținute de un stil caustic și incisiv, care variează între documentare istorică (Roma - 1943), biografia anecdotică (Mussolini - mic burgez - 1968), scrierea despre jurnalism (Questo mestieraccio - 1930), obiceiuri italiene și limba italiană (Barbaro dominio - 1933, L'alfabeto di Bernardo Prisco),portrete de critica contemporană (Umbre chinezești), cronici narative (Moartea unui diplomat) și nuvela pseudo-istorică Aventură în secolul întâi

Paolo Monelli (al treilea numărând din stânga) în Primul Război Mondial - 1915

* 1987: Einar Henry Gerhardsen (ajutor·info) (n. 10 mai 1897, Asker, d. 19 septembrie 1987, Oslo) a fost al un om politic norvegian.

Fiind în funcția de prim-ministru timp de 17 ani, el este cel care a stat în această funcție cel mai lung în Norvegia după introducerea sistemului parlamentar.

Numit de mulți norvegieni landsfaderen („părintele națiunii”), el este unul din arhitecții principali ai reclădirii Norvegiei după Al Doilea Război Mondial.

Cariera politică și-a început-o ca șef de sindicat al muncitorilor rutieri în 1919, iar apoi, în 1920, al Sindicatului muncitoresc Kristiania. Între 1919- 1926 a fost membru al comitetului de conducere al „Uniunii tineretului comunist din Norvegia”, precursoarea „Uniunii tineretului muncitoresc”. În 1923 Gerhardsen a fost ales secretar al „Partidului muncitoresc”, învingându-l cu doar două voturi pe Peder Furubotn, care urma să devină o figură marcantă a „Partidului comunist norvegian” (care s-a format din minoritatea celor care au participat la aceste alegeri).

După atacul asupra Norvegiei de către Germania nazistă la 9 aprilie 1940, Gerhardsen s-a alăturat guvernului care a fugit înspre nordul Norvegiei, el fiind responsabil de luarea în primire a aurului de la filialele din nord ale Băncii Naționale norvegiene. Întors la Oslo, Gerhardsen devine primar la 15 august 1940, dar pe 26 august este forțat de germani să se retragă din funcție, revenind la profesiunea sa de bază, muncitor construcții rutiere, și intrând în lupta de rezistență.

Pe 11 septembrie 1941 este arestat și trimis la lagărul de concentrare Grini (o suburbie a orașului Oslo), de unde este dus la sediul Gestapoului unde este torturat și trimis la 5 aprilie 1942 în lagărul de concentrare Sachsenhausen din Germania, unde a stat până în 1944, când a fost trimis înapoi în Norvegia (la închisoarea Akershus și din nou la Grini).

După terminarea războiului, Gerhardsen preia imediat din nou conducerea Partidului muncitoresc, fiind ales președinte în mai, după Oscar Torp (care petrecuse războiul la Londra cu guvernul în exil norvegian). Este ales primar al Osloului, calitate în care l-a poftit binevenit la reîntoarcerea din exilul britanic pe regele Haakon VII la 7 iunie 1945.

Pe data de 25 iunie Gerharden formează primul guvern de coaliție, iar după alegerile din octombrie 1945, când Partidul miuncitoresc obține majoritatea absolută, Gerhardsen va conduce al doilea guvern al său, care va dura până în 1951. Printre evenimentele din această perioadă trebuie numită intrarea Norvegiei în NATO în aprilie 1949.

În 1951 predă ștafeta de prim-ministru lui Oscar Torp citând ca motiv oboseala de a deveni prim-ministru direct din prizonierat, și devine lider al grupului parlamentar al Partidului muncitoresc. În 1954 este ales președinte al Storting-ului, parlamentul norvegian.

În 1954, Gerhardsen cere guvernului să ia măsuri urgente împotriva creșterii prețurilor. După o lună de zile, nevăzând rezultate concrete, îi sugerează lui Torp să-și dea demisia. Acesta o face, și Gerhardsen formează al treilea guvern pe care-l conduce. Acest guvern va exista până la 28 august 1963 când Gerhardsen îl lasă pe John Lyng (de la Partidul conservator, Høyre) să formeze un guvern de coaliție. Motivul a fost că guvernul a fost criticat sever într-un raport al unei comisii care a analizat cauzele unui accident dintr-o mină de stat din Svalbard, așa-numitul „Scandal King's Bay”.

Cu ocazia congresului de partid din 1965, Gerhardsen se retrage din funcția de președinte de partid, Trygve Bratelli urmându-i în această funcție.

În 1969, Gerhardsen se retrage din viața politică.

Gerhardsen a fost căsătorit cu Werna (născută Christie) cu care a avut doi fii (Rune și Truls) și o fiică, Torgrunn.

Einar Gerhardsen

Frați și surori Rolf Gerhardsen[*]  Căsătorit cu Werna Gerhardsen Copii Truls Gerhardsen[*] Rune Gerhardsen[*]  Prim-ministru al Norvegiei În funcție 1945 – 19511955 – 19631963 – 1965 Precedat de Johan Nygaardsvold, Oscar Torp, John Lyng, Per Borten Succedat de Oscar Torp, John Lyng, Per Borten Primar Oslo În funcție 1940 - 401945 – 45 Prim-ministru Johan Nygaardsvold Precedat de Trygve Nilsen, Rolf Stranger Succedat de Rolf Stranger

* 1987: Lee Byung-chul (12 februarie 1910 Uiryeong, Gyeongsangnam-do – 19 noiembrie 1987 Seul) a fost fondatorul Samsung Group și unul dintre cei mai de succes oameni de afaceri din Coreea de Sud. După ruperea chaebol-ului Hyundai, Samsung este acum cel mai mare grup de afaceri din Coreea de Sud.

Lee Byung-chul

Founder of Samsung Corporation

* 1990: Gheorghi Nicolaevici Flerov (în rusă: Гео́ргий Никола́евич Флёров, în engleză: Georgy Nikolayevich Flyorov, n. 17 februarie/2 martie 1913, Rostov-pe-Don, Imperiul Rus^[1] – d. 19 noiembrie 1990, Moscova, URSS) a fost un fizician nuclearist sovietic, cunoscut pentru descoperirea fisiunii spontane și pentru contribuția sa la fizica reacțiilor termice. Este de asemenea cunoscut pentru scrisoarea sa adresată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial lui Iosif Vissarionovici Stalin, prin care îi solicita acesuia demararea proiectul sovietic de dezvoltare a bombei atomice.

În 2012, elementul 114 a fost numit flerovium, iar Laboratorul pentru Reacții Nucleare din cadrul Institutului Unificat de Cercetări Nucleare poartă numele său

Flyorov sa născut la Rostov-pe-Don și a studiat în cadrul Institutului Politehnic din Leningrad (în prezent, Universitatea Politehnică Petru cel Mare din Sankt Petersburg) unde s-a specializat în termofizică și fizică nucleară.

în aprilie 1942 – în timp ce activa ca locotenent al Forțelor Aeriene Sovietice – i-a scris lui Stalin, subliniind tăcerea suspectă a Statelor Unite, Marii Britanii și Germaniei cu privire la fisiunea nucleară.^[3] Insistențele lui Flyorov cu privire la „construirea fără întârziere a bombei de uraniu”^[4] au condus în cele din urmă la dezvoltarea proiectului bombei atomice sovietice.

În 1940, alături de Konstantin Petrzak, a descoperit fisiunea spontană.

În anii '70 a pretins că a descoperit două elemente metalice de tranziție, seaborgiu^[5] și bohriu.^[6]

În 1957 a fondat Laboratorul pentru Reacții Nucleare Flerov, unul dintre laboratoarele principale ale Institutului Unificat de Cercetări Nucleare din Dubna, a cărui director a fost până în 1989. De asemenea, în aceeași perioadă a prezidat Consiliul științific al Academiei de Științe a URSS .

Gheorghi N. Flerov

Gheorghi N. Flerov

* 1993: Leonid Iovici Gaidai (în rusă Леонид Иович Гайдай, n. 30 ianuarie 1923, Svobodnîi, Regiunea Amur — d. 19 noiembrie 1993, Moscova) a fost un actor, regizor și scenarist rus de teatru și film. Artist al Poporului URSS (1989). Este cel mai popular regizor sovietic de filme de comedie.

Filmografie - regizor:

• Operațiunea Π(1965)
• Răpire în stil Caucazian (1967)
• Mâna cu briliante (1968/9)
• Țarul Ivan își schimbă profesia (1973)

Leonid Gaidai

Frați și surori Aleksandr Gayday[*]  Căsătorit cu Nina Grebeșkova (n. 1930)

* 2003: Života Panić (în sârbă Живота Панић) (n. 3 noiembrie 1933, la Gornja Crnisava, Regatul Iugoslaviei – d. 19 noiembrie 2003, la Belgrad, Serbia și Muntenegru) a fost ultimul ministru al Apărării și Șef de Stat Major în guvernul Republicii Socialiste Federative Iugoslavia.

Panić a deținut gradul de general și a fost numit în funcția de Comandant al Armatei Populare Iugoslave (Jugoslovenska Narodna Armija - JNA) după demisia generalului Blagoje Adžić, în 1992. Panić a deținut această funcție între 1992 și 1993 (în Republica Federală Iugoslavia) în timpul disoluției Republicii Socialiste Federative Iugoslavia (RSFI). În 1993, el a fost demis din cauza scandalului legat de fiul său, Goran Panić, care aproviziona armata la prețuri presupus umflate.^[1] Este totuși posibil ca scandalul de corupție să fi fost motivat politic. De asemenea, se poate specula că Slobodan Miloșevici ar fi putut ținti și umilirea generalului Panić, deoarece demiterea sa, în august 1993, a fost făcută la mai puțin de trei luni de data la care oricum acesta s-ar fi pensionat.^[1]

Absolvent al școlii militare iugoslave în calitate de comandant de tanc, Života Panić a urcat rapid în ierarhia Armatei Populare Iugoslave în anii 1970 și 1980, ajungând în funcția de comandant al Primului District Militar din Belgrad și la comanda trupelor iugoslave care au asediat Vukovarul, în timpul ofensivei sârbe în Croația din toamna anului 1991.

Când completa destrămare a fostei Iugoslavii s-a întrezărit la orizont pe 28 aprilie 1992, odată cu constituirea Republicii Federale Iugoslavia, pe ruinele fostei RSFI, funcția lui Panić nu se mai potrivea cu configurația politică de la acea dată. I s-a oferit poziția de Șef de Stat în noua Armată Iugoslavă (Vojska Jugoslavije – VJ). Panić a inițiat, în 1993, înzestrarea nou-createi Armate Iugoslave cu noi planuri de luptă și strategii^[1], dar nu era pregătit să facă față luptelor pentru putere care s-au ivit în Belgradul din acea vreme și s-a pensionat.

A decedat la Belgrad, pe 19 noiembrie 2003, la scurt timp după ce a împlinit 70 de ani.

Sărbători

• Sfântul Prooroc Avdie; Sf. Sfințit Mc. Varlaam (calendarul creștin-ortodox)
• România - Ziua cercetătorului și proiectantului
• Internațional - Ziua internațională a bărbatului
• Monaco - Sărbatoarea natională a Principatului Monaco
• Puerto Rico - Descoperirea insulei Puerto Rico (1493)