MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 19 NOIEMBRIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE
A. Evenimente; Nașteri
Evenimente
- 1377: Prima atestare documentară a Castelului Bran, prin actul emis de Ludovic I de Anjou (1342 - 1382), prin care brașovenii primeau privilegiul de a construi Cetatea "cu munca și cheltuiala lor proprie".
- 1493: Cristofor Columb descoperă Porto Rico.
- 1703: Omul cu masca de fier, legendarul prizonier politic francez moare la Bastilia.
- 1819: Muzeul Prado din Madrid este inaugurat.
- 1850: Alfred Tennyson este numit de către regina Victoria Poet Laureate.
- 1861: Se încheie Conferința natională a fruntașilor politici romani din Banat, ținută la Timișoara, la care se adopta o moțiune prin care se cere autonomia Banatului față de Ungaria, teritoriul acestuia urmand sa fie numit "Căpitanatul român" sau să fie încorporat Transilvaniei (devenita autonomă).
- 1942: Al doilea razboi mondial: Bătălia de la Stalingrad - forțele rusești sub comanda generalului Georgy Zhukov lansează operațiunea "Uranus", contraatacând și întorcând soarta bătăliei în favoarea trupelor sovietice.
- 1946: Primele alegeri parlamentare postbelice, declarate "libere și nestingherite", care au fost falsificate, cu acordul Moscovei, de guvernul Petru Groza care a anunțat victoria Blocului Partidelor Democratice.
- 1969: Programul Apollo: Apollo 12 - astronauții americani Charles Conrad și Alan Bean aselenizeză în Oceanul Furtunilor și devin astfel a 3-a respectiv a 4-a persoană care pășește pe Lună.
- 1969: Fotbalistul brazilian Pelé marchează cel de-al 1000-lea gol.
- 1977: Președintele egiptean Anwar El Sadat devine primul lider arab al Orientului Mijlociu care a efectuat o vizită oficială în Israel.
- 1979: Începe Congresul al XII-lea al PCR, la care Constantin Pîrvulescu, unul din fondatorii partidului, a protestat în plen față de cultul personalitații creat în jurul familiei Ceaușescu. Drept urmare, în aceeași noapte, Pîrvulescu a fost evacuat din casa în care locuia.
- 1985: Războiul Rece: La Geneva, președintele Statelor Unite ale Americii, Ronald Reagan, și liderul Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, se întâlnesc pentru prima dată.
- 1998: Tabloul lui Vincent van Gogh, Portretul artistului fară barbă este vândut la licitație pentru suma record de 71,5 milioane de dolari.
- 1999: China lansează prima sa navă spațială, Shenzhou 1.
Nașteri
S-a născut la Gotha, ca al șaptelea însă al patrulea fiu supraviețuitor al lui Ernest I, Duce de Saxa-Gotha și al Elisabetei de Saxa-Altenburg. După decesul tatălui său, în 1675, Heinrich și frații săi au condus împreună ducatul de Saxa-Gotha-Altenburg. La 24 februarie 1680, în urma tratatului de diviziune a teritoriilor familiei între frații săi, el a primit Saxa-Römhild, care a constat în orașele Römhild, Königsberg (astăzi în Bavaria), Themar, Behrungen, Milz și fieful Echter.
La Darmstadt la 1 martie 1676, Heinrich s-a căsătorit cu Marie Elisabeth de Hesse-Darmstadt, fiica lui Ludwig al VI-lea de Hesse-Darmstadt. Nu au avut copii.
Din 18 noiembrie 1680 Heinrich și tânăra lui soție Marielies au locuit în ceea ce ei au numit castelul Glücksburg din Römhild. Ducele Heinrich a desfășurat o activitate intensă de construcții. El a remodelat și reconstruit castelul în funcție de dorințele sale. În timpul domniei sale a fost construită biserica castelului, o casă de oaspeți și patru case pentru nobilimea de la curte, plus o școală de echitație, o pistă de curse și orangerie.
Printre structurile sale magnifice se includ o casă pivniță numită Marie Elizabeth Delight, numită după soția sa, pe care a iubit foarte mult, și un palat în Mertzelbach, proiectat de sculptorul curții Lux, care a creat, de asemenea, altarul bisericii palatului. Multe dintre aceste construcții nu mai există, însă Heinrich le-a descris în detaliu în cartea sa "Die fürstliche Baulust des Herzogs Heinrich von Sachsen-Römhild", pe care a publicat-o singur. Această carte este considerată una dintre puținele mărturii contemporane rămase despre arhitectura efemeră.
Heinrich a drenat lacul Bürgersee și l-a convertit într-o grădină. El a echipat biserica orașului cu un altar baroc, o lojă regală bogat ornamentată și o nouă orgă.
Din 1691 până în 1693 el a fost regent pentru Ducele Frederic al II-lea de Saxa-Gotha, împreună cu fratele său mai mare Bernhard. Heinrich a intrat în serviciul imperial militar de tânăr și a devenit Generalfeldzeugmeister în 1697. În 1698 a primit Ordinul Elefantului. În ultimii patru ani ai vieții a fost membrul senior al casei ernestine.
Viața de lux de la curte a adus micului oraș Römhild prosperitate economică și culturală. Cheltuielile au depășit mult puterea financiară a ducelui. Atunci când popularul conducător a murit pe neașteptate în 1710, el a lăsat în urmă datorii semnificative. Moștenirea lui a fost licitată.
Heinrich a murit la Römhild, la vârsta de 59 de ani. După moartea lui, teritoriile sale au fost disputate de frații săi. În cele din urmă, Römhild a fost obținut de fratele său mai mic, Johann Ernst.
* 1700: Jean-Antoine Nollet (n. 19 noiembrie 1700, Pimprez – d. 25 aprilie 1770, Paris), cunoscut și ca abatele Nollet, a fost un cleric și fizician francez.
Nollet a fost interesat în particular de electricitate, pe care a explorat-o cu ajutorul lui Du Fay și Réaumur. El s-a înscris la Royal Society din Londra în 1734, iar mai târziu a devenit primul profesor de fizică experimentală de la Universitatea din Paris.
În 1746 el a pus aproape două sute de călugări într-un cerc cu o circumferință de aproximativ o milă (1,6 km), cu piese de fier conectate între ele. Apoi a descărcat o baterie (butelie de Leyda) în lanțul uman și a observat că fiecare om a reacționat aproape simultan la șocul electric, convingându-se că viteza propagării electricității este foarte mare.[1] În 1748 el a descoperit fenomenul osmozei în membrane naturale.[2]
În 1750 Nollet a făcut unele progrese legate de electrospray.[3] El a observat că apa ce curge dintr-un vas se aerosolizează dacă vasul este electrificat și plasat lângă un câmp electric. În mod similar, el a mai observat că “o persoană, electrificată printr-o conexiune cu un generator de mare voltaj, nu ar sângera normal dacă s-ar leza de sine stătător; sângele va țâșni ca pulverizat din rană.”
| Jean-Antoine Nollet | |
 |
* 1779: Ducesa Louise Charlotte de Mecklenburg-Schwerin (19 noiembrie 1779 – 4 ianuarie 1801) a fost bunica maternă a Prințului Albert, soțul reginei Victoria a Regatului Unit.
Louise Charlotte s-a născut ducesă de Mecklenburg-Schwerin, tatăl ei fiind Frederic Francisc I, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin. Mama ei a fost Prințesa Louise de Saxa-Gotha-Altenburg și sora ei a fost Charlotte de Mecklenburg-Schwerin (1784–1840), soția regelui Christian al VIII-lea al Danemarcei.
La 1 noiembrie 1795, Louise Charlotte s-a logodit cu regele Gustav al IV-lea Adolf al Suediei. Logodna a fost aranjată de Gustaf Adolf Reuterholm, care era regentil de facto al Suediei, și care dorea să-și mențină influența și după ce monarhul era declarat major, având o regină îndatorată pentru poziția ei. Inițial, regele a fost de acord; logodna a fost celebrată la curțile Suediei și Mecklenburg și Louise Charlotte a fost menționată în rugăciunea bisericii din Suedia.
Cu toate acestea, împărăteasa Ecaterina cea Mare, a dorit ca nepoata ei, Marea Ducesă Alexandra Pavlovna a Rusiei să fie regina Suediei, și și-a afișat aversiunea față de logodnă. Apoi, mai mulți oameni i-au spus regelui că Louise Charlotte, pe care el n-o văzuse, nu era frumoasă. Când regele a fost declarat legal major în 1797, el a rupt logodna. Tatăl ei a cerut despăgubiri. În 1803, problema s-a rezolvat când orașul suedez Wismar din Germania a fost predat Mecklenburg-Schwerin prin tratatul de la Malmö. În cele din urmă, aranjamentul regelui Gustav al Suediei cu nepoata țarinei Rusiei a eșuat din cauza încăpățânării lui Gustav de a permite ca tânăra lui mireasă să-și păstreze religia ortodoxă.
La Ludwigslust la 21 octombrie 1797 Louise Charlotte s-a căsătorit cu Prințul Ereditar Augustus de Saxa-Gotha-Altenburg. Strămoșul lor comun era Frederic al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (1676–1732). Mariajul a fost aranjat împotriva dorinței ei și a fost nefericit. Soțul ei a abuzat de ea iar ea a vrut să-l părăsească însă a fost obligată de familie să rămână lângă el.[1] Louise Charlotte a fost descrisă ca fiind foarte blondă, nu prea atrăgătoare, oarecum cocoșată, dar, de asemenea, spirituală, talentată, cultivată, plăcută și mai deschisă decât ceea ce era privit ca un ideal pentru acea perioadă.[2]
Louise Charlotte și Augustus au avut un copil:
- Luise Dorothea Pauline Charlotte Fredericka Auguste (n. Gotha, 21 decembrie 1800 – d. Paris, 30 august 1831). Ea s-a căsătorit prima dată la 31 iulie 1817 cu Ernst I, Duce de Saxa-Coburg și a fost mama Prințului Consort Albert; cei doi au divorțat în 1826; a doua oară s-a căsătorit la 18 octombrie 1826 cu Alexander von Hanstein, numit conte de Pölzig.
Louise Charlotte a murit patru ani mai târziu, la vârsta de 21 de ani, înainte ca Augustus să acceadă la tronul ducatului de Saxa-Gotha-Altenburg. Un an mai târziu, soțul ei s-a recăsătorit cu Karoline Amalie de Hesse-Kassel cu care nu a avut copii.
| Louise Charlotte de Mecklenburg-Schwerin | |||||||||
| Prințesă Ereditară de Saxa-Gotha-Altenburg | |||||||||
| |||||||||
* 1831: James Abram Garfield (n. 19 noiembrie 1831 — d. 19 septembrie 1881) a fost cel de-al douăzecilea președinte al Statelor Unite ale Americii și cel de-al doilea președinte american care a fost asasinat. Termenul său al fost cel de-al doilea ca scurtime, după cel al lui William Henry Harrison, al nouălea președinte american, fiind în funcție în perioada 4 martie 1881 - 19 septembrie 1881. Garfield a servit în cea mai înaltă funcție a statului american un total de doar șase luni și cincisprezece zile. Președintele Garfield a fost asasinat prin împușcare: în iulie 1881 un avocat dement - Charles Julius Guiteau (1841 - 1882) - a tras în el cu arma. Rănile cauzate de asasin au cauzat infecția fatală care a dus la decesul său.
Garfield a fost crescut de o mamă văduvă în circumstanțe modeste la fermă din Ohio. A lucrat la mai multe slujbe, inclusiv pe o navă de canal, în tinerețe. De la vârsta de 17 ani, a frecventat câteva școli din Ohio, apoi a studiat la Colegiul Williams(d) din Williamstown, Massachusetts(d), absolvindu-l în 1856. S-a căsătorit cu Lucretia Rudolph în 1858.
Pe 2 iulie 1881, a fost împușcat la stația de trenuri Pennsylvania din Washington D.C. de Charles J. Guiteau(d), jurist și scriitor ce avea o nemulțumire. Rana n-a fost la început fatală pentru Garfield, dar se spune că mâinile necurate și neprotejate ale doctorilor au provocat infecția ce i-a cauzat decesul pe 19 septembrie. Guiteau a fost condamnat pentru omor și a fost executat în iunie 1882; a încercat să-și minimalizeze crima, zicând că sa a fost un simplu atac, acuzându-i pe doctori de moartea lui Garfield. Având mandatul încheiat prematur după 200 de zile, o bună parte din perioada în care a fost în funcție petrecând-o bolnav, încercând să-și revină după atac, Garfield este cunoscut mai mult pentru asasinarea sa și mai puțin pentru lucrurile pe care le-a făcut. Istoricii uită adesea să-l listeze în clasificările istorice ale președinților S.U.A.(d) din cauza duratei scurte a președinției sale.
| James Abram Garfield | |||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||
* 1833: Wilhelm Dilthey (n. 19 noiembrie 1833 — d. 1 octombrie 1911) a fost un istoric german, dar și sociolog și filosof.
Dilthey este considerat empirist, în contrast cu idealismul german preponderent în acea perioadă, însă punctul său de vedere în ceea ce privește empiricul și experimentalul este diferit de empirismul britanic și pozitivismul, în ceea ce privește asumpțiile epistemologice și ontologice centrale, asumpții care sunt extrase din literatura germană și tradiția filosofică
| Wilhelm Dilthey | |
 Wilhelm Dilthey |
* 1837: Aron Densușianu (născut ca Aron Pop, din familia nobiliară transilvană Pop de Hațeg) (n. 19 noiembrie 1837, Densuș, Hunedoara - d. 2 septembrie 1900, Iași) a fost un istoric literar, poet și folclorist român, membru corespondent (din 1877) al Academiei Române. A fost profesor de literatură la Universitatea din Iași. Ca filolog a fost adept al curentului latinist, iar ca istoric literar s-a situat pe poziții naționaliste.
A fost fratele istoricului român Nicolae Densușianu (1846? - 1911). Aron Densușianu a fost tatăl lui Ovid Densușianu, născut la 29 decembrie 1873, la Făgăraș decedat București în 9 iunie 1938, și al Elena Densușianu, născută la 3 martie 1875, Făgăraș, și decedată la Timișoara în 1966.
* 1854: Carol Telbisz, înnobilat baron Telbisz de Obesenyo, (n. 19 noiembrie 1854, Cenad - d. 14 iulie 1914, Timișoara) a fost jurist, primar al municipiului Timișoara (1885-1914) și consilier al Curții Regale Maghiare.
Carol s-a născut la Cenad într-o familie de bulgari bănățeni din Dudeștii Vechi. După ce a luat bacalaureatul la Liceul Raab în Seghedin a studiat la Facultatea de Drept din Budapesta (1872-1877), apoi a promovat doctor în drept administrativ la Universitatea din Viena. După acea juristul s-a stabilit la Timișoara ca avocat, unde a fost numit „avocat superior urban” (1883). În 1885, la doar 31 de ani, Telbisz devine primar al Timișoarei pentru patru ani, dar mandatul îi va fi prelungit până în 1914, când se îmbolnăvește și moare. Timp de aproape trei decenii cât a condus Primăria (1885-1914), el a reușit să ridice urbea la un nivel la care nimeni nu se aștepta.[1]
În 1905, Telbisz a devenit consilier al Curții Regale Maghiare. În același an, la aniversarea a 20 de ani în funcția de primar, a fost numit cetățean de onoare al Timișoarei.[2]
În anul 1912 politicianul a fost ridicat la rangul de baron maghiar cu predicatul de Obesenyo, iar doi ani mai târziu a fost decorat cu Crucea al Ordinului Împăratului Franz Joseph I la gradul de cavaler.
Când Carol Telbisz a fost ales primar, Timișoara era încă o fortăreață. În cele trei decenii cât a fost primar, Telbisz a modernizat orașul și l-a adus la standardele din Belle Époque. Telbisz a ordonat demolarea zidurilor vechi și a înnoit orașul conform unui minuțios plan de urbanizare, elaborat după model vienez.[3] În timpul mandatului său a fost clădit sistemul municipal de canalizare, iar Cetatea Timișoara a fost conectată prin bulevarde largi cu suburbiile. Mai departe au luat ființă Piața Victoriei, cu palatele ei urbane, precum și Palatul Poștei. De asemenea au fost revoluționate economia și infrastructura, au fost îmbunătățite igiena publică, educația și solidaritatea socială.
| Carol Telbisz | |
 |
* 1875: Hiram Bingham, formal Hiram Bingham III, (n. 19 noiembrie 1875 – d. 6 iunie 1956) a fost un academician, explorator și senator din partea statului Connecticut din Statele Unite.
| Hiram Bingham III | |||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||
* 1875: Mihail Ivanovici Kalinin (rusă Михаи́л Ив́анович Кали́нин; n. 19 noiembrie (7 noiembrie calendarul iulian) 1875 — d. 3 iunie 1946) a fost un revoluționar bolșevic și politician sovietic.
S-a născut într-o familie țărănească din Verhniaia Troița (Верхняя Троица), gubernia Tverskaia, Rusia. S-a mutat în Sankt Peterburg în 1889 și a devenit muncitor metalurg. În 1898 a intrat în rândurile Partidul Social Democrat al Muncii din Rusia (РС-ДРП).
Din martie 1919 până în 1938 a fost Președintele Comitetului Executiv Unional, șeful oficial al statului, denumirea neoficială fiind aceea de „căpetenia întregii uniuni” (rusă всесоюзный староста). Titlul a fost schimbat mai târziu în Președintele Prezidului Sovietului Suprem. Kalinin a rămas șef al statului până în 1946. Kalinin a fost membru supleant al Politburo din 1919 până în 1925, când a devenit membru plin. A rămas membru până în 1946.
În timpul Marii Epurări, mulți cetățeni i-au scris lui Kalinin petiții în care era cerută reconsiderarea soartei unor condamnați. Intervențiile lui Kalinin au fost de ajutor condamnaților, ceea ce i-au adus supranumele de „Kalinin, bunicul binevoitor” (în timp ce Stalin era „părintele drag” al tuturor cetățenilor sovietici). În același timp însă, Kalinin, alături de alți membri ai Politburo-ului, semna liste care aprobau execuțiile individuale sau de grup (precum cele care autorizau masacrul de la Katyn).
S-a retras din viața publică în 1946 și a murit la scurtă vreme după aceea la Moscova. A fost îngropat în necropola de la Zidul Kremlinului. Orașul Tver a purtat numele politicianului sovietic din 1931 până în 1990. Fostul oraș german din Prusia Răsăriteană Königsberg, cucerit în 1945 de Armata Roșie și încorporat în Uniunea Sovietică, a fost redenumit Kaliningrad în onoarea sa.
| Mihail Kalinin | |||||||||||||||||||
.jpg)
| |||||||||||||||||||
* 1876: Tatiana Alekseievna Afanasieva (în rusă: Татьяна Алексеевна Афанасьева) (n. 19 noiembrie 1876, la Kiev - d. 14 aprilie 1964, la Leiden) a fost o femeie-matematician rusă. Din 1912 a trăit în Olanda.
În 1904 se căsătorește cu fizicianul Paul Ehrenfest și au împreună patru copii, dintre care se va distinge Tatiana Pavlovna Ehrenfest, o altă femeie-matematician de valoare. Cei doi colaborează în domeniul mecanicii statistice, care tocmai fusese întemeiat de Ludwig Boltzmann.
Tatiana Afanasieva a publicat diverse lucrări științifice în domeniile probabilității și entropiei.
| Tatiana Alekseievna Afanasieva | |||||
| |||||
* 1882: Aurel Vlaicu (n. 19 noiembrie 1882, Binținți, lângă Orăștie, județul Hunedoara - d. 13 septembrie 1913, Bănești, lângă Câmpina) a fost un inginer român, inventator și pionier al aviației române și mondiale. În cinstea lui, comuna Binținți se numește astăzi Aurel Vlaicu.
A fost elev al liceului reformat „Kocsárd Kún” din Orăștie, care din 1919 încoace a fost numit „Liceul Aurel Vlaicu”, luându-și bacalaureatul la Sibiu în 1902.
Și-a început studiile inginerești la Universitatea Tehnică din Budapesta, studii pe care le-a continuat la Technische Hochschule din München, obținând diploma de inginer în 1907. După aceea a lucrat ca inginer la uzinele Opel în Rüsselsheim. În 1908 se întoarce la Binținți unde construiește un planor cu care efectuează un număr de zboruri în 1909. În toamna anului 1909 se mută în București și începe construcția primului său avion, Vlaicu I, la Arsenalul Armatei. Avionul zboară fără modificări (lucru unic pentru începuturile aviației mondiale) în iunie 1910. În anul 1911 construiește un al doilea avion, Vlaicu II, cu care în 1912 a câștigat cinci premii memorabile (1 premiu I si 4 premii II) la mitingul aerian de la Aspern, Austria. Concursul a reunit între 23 și 30 iunie 1912, 40 piloți din 7 țări, dintre care 17 din Austro-Ungaria, 7 germani, 12 francezi printre care și Roland Garros, cel mai renumit pilot al vremii, un rus, un belgian, un persan și românul Vlaicu. În cel mai cunoscut ziar vienez, Neue Freie Presse, se găseau următoarele rânduri despre zborurile lui Vlaicu:
„Minunate și curajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chiar de zburător, cu două elici, între care șade aviatorul. De câte ori se răsucea (vira) mașina aceasta în loc, de părea că vine peste cap, lumea răsplătea pe român cu ovații furtunoase, aclamându-l cu entuziasm de neînchipuit.[2].”
La 13 septembrie 1913, în timpul unei încercări de a traversa Munții Carpați cu avionul său Vlaicu II, s-a prăbușit în apropiere de Câmpina, se pare că din cauza unui atac de cord.[3] Este înmormântat în cimitirul Bellu din București.
În anul următor prietenii săi Magnani și Silișteanu finalizează construcția avionului Vlaicu III, și cu ajutorul pilotului Petre Macavei efectuează câteva zboruri scurte. Autoritățile vremii interzic continuarea încercărilor; în toamna anului 1916, în timpul ocupației germane, avionul este expediat la Berlin. Avionul Vlaicu III a fost văzut ultima dată în anul 1940.
Galerie:
Aurel Vlaicu 
* 1888: José Raúl Capablanca y Graupera (n. ,[1] Havana, Imperiul Spaniol[2] – d. , New York, SUA[2]) a fost un șahist de naționalitate cubaneză, care a deținut titlul de campion mondial între anii 1921 și 1927. Este considerat a fi unul dintre cei mai mari șahiști din toate timpurile.
* 1911: Ioan Ploscaru, episcop greco-catolic, deținut politic (d. 1998)
* 1912: George Emil Palade (n. ,Iași, România – d. ,[ Del Mar[*], SUA), a fost un medic și om de știință american de origine română, specialist în domeniul biologiei celulare, laureat în 1974 al premiului Nobel pentru fiziologie și medicină. În 1986 i-a fost conferită în Statele Unite National Medal of Science („Medalia Națională pentru Știință”) în biologie pentru: „descoperiri fundamentale (de pionierat) în domeniul unei serii esențiale de structuri supracomplexe, cu înaltă organizare, prezente în toate celulele vii”.
S-a născut la Iași în 1912, într-o familie de profesori, tatăl fiind profesor de filosofie, iar mama profesoară de liceu. Familia sa locuia pe strada Sărărie.
La vârsta de 7 ani, el și-a început pregătirea școlară la Școala nr.33 „Mihail Kogălniceanu” din Iași, aflată pe str. Lascăr Catargi nr. 28, unde a învățat timp de trei ani (1919-1922). Clădirea școlii datează din 1895 și este monument istoric (IS-II-m-B-03795). Pe peretele școlii, lângă intrare, a fost amplasată o placă memorială cu următorul text:
- „În această școală, între 1919 - 1922, și-a început drumul spre știință GEORGE EMIL PALADE, medic de origine română, născut la Iași, pe stradela Sărărie, la 19.XI.1912.
- Descoperirile sale reprezintă eforturile susținute în domeniul cercetării fundamentale în biologie și medicină, eforturi apreciate de Comunitatea științifică internațională, prin acordarea în 1974 a Premiului Nobel, ceea ce conferă un prestigiu strălucit științei și culturii românești.”
În 1923 se stabilește în Buzău, își continuă studiile înscriindu-se la liceul B. P. Hasdeu.[11]
În 1930 s-a înmatriculat ca student la Facultatea de Medicină a Universității din București. A absolvit-o în 1940, obținând titlul de doctor în medicină cu o teză asupra unor probleme de structuri histologice. În perioada 1942-1945, Palade a servit în Corpul Medical al Armatei Române.
În 1946 s-a căsătorit cu fiica industriașului Nicolae Malaxa, Irina Malaxa, cu care a avut doi copii: o fiică, Georgia Palade Van Dusen, și un fiu, Philip Palade. A plecat cu soția sa în Statele Unite ale Americii, unde a fost angajat pe post de cercetător la Universitatea Rockefeller din New York. Acolo l-a întâlnit pe Albert Claude, omul de știință care i-a devenit mentor. Claude lucra la Rockefeller Institute for Medical Research și l-a invitat pe Palade să lucreze împreună cu el în departamentul de patologie celulară. George Palade a realizat importanța excepțională a microscopiei electronice și a biochimiei în studiile de citologie. Cum nu era biochimist, a inițiat o colaborare cu Philip Siekevitz. Împreună au combinat metodele de fracționare a celulei cu microscopie electronică, producând componenți celulari care erau omogeni morfologic. Analiza biochimică a fracțiunilor mitocondriale izolate a stabilit definitiv rolul acestor organite subcelulare ca un component major producător de energie.
Cel mai important element al cercetărilor lui Palade a fost explicația mecanismului celular al producției de proteine. A pus în evidență particule intracitoplasmatice bogate în ARN, la nivelul cărora se realizează biosinteza proteinelor, numite ribozomi sau corpusculii lui Palade. Împreună cu Keith Porter a editat revista The Journal of Cell Biology („Revista de Biologie Celulară”), una dintre cele mai importante publicații științifice din domeniul biologiei celulare.
În 1961 G. E. Palade a fost ales membru al Academiei de Științe a SUA. În 1973 a părăsit Institutul Rockefeller, transferându-se la Universitatea Yale, iar din 1990 a lucrat la Universitatea din San Diego (California).
În 1974 dr. Palade a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, împreună cu Albert Claude și Christian de Duve for discoveries concerning the functional organization of the cell that were seminal events in the development of modern cell biology (în traducere: „pentru descoperiri privind organizarea funcțională a celulei ce au avut un rol esențial în dezvoltarea biologiei celulare moderne”),[12] cu referire la cercetările sale medicale efectuate la Institutul Rockefeller pentru Cercetări Medicale)[13]
Prezentarea făcută de Palade la ceremonia conferirii oficiale a premiului Nobel a avut loc la 12 decembrie 1974, cu tema Intracellular Aspects of the Process of Protein Secretion [14], („Aspecte intracelulare în procesul de secreție a proteinelor”). Textul a fost publicat în 1992 de Fundația Premiului Nobel.[15]
George Palade a fost ales membru de onoare al Academiei Române în anul 1975. În 1989 a fost ales membru de onoare al Academiei româno-americane de arte și științe (ARA) la Universitatea din California.
La 12 martie 1986, președintele Statelor Unite Ronald Reagan i-a conferit Medalia Națională pentru Știință pentru „descoperirea fundamentală”[16] a unei serii esențiale de structuri complexe cu înaltă organizare prezente în toate celulele biologice.[17]
În 2007, președintele Traian Băsescu l-a decorat cu Ordinul național „Steaua României” în grad de Colan.
După moartea primei soții, s-a recăsătorit cu Marilyn Gist Farquhar, expertă în biologie.[18]
George Emil Palade a murit în Statele Unite la vârsta de 96 de ani.
| George Emil Palade | |||
| |||
* 1923: Monica Lovinescu (n. 19 noiembrie 1923, București – d. 20 aprilie 2008, Paris[4][5]) a fost o intelectuală română care și-a dedicat viața și opera luptei împotriva totalitarismului comunist. Unica fiică a criticului literar Eugen Lovinescu și a profesoarei Ecaterina Bălăcioiu, Monica Lovinescu a fost la rândul ei critic literar, devenind o autoritate în materie de literatură română contemporană.
După 1947 a trăit și a activat în exil în Franța, fiind una din cele mai cunoscute voci ale postului anticomunist Radio Europa Liberă, unde a realizat, printre altele, emisiunea Teze și antiteze la Paris. Mama sa a sfârșit în închisorile staliniste, un fapt care a marcat-o pentru tot restul vieții. Angajamentul ferm anticomunist s-a soldat în 1977 cu un atentat asupra vieții sale și cu campanii de calomniere în presa românească și în publicațiile finanțate de către regimul comunist.
Monica Lovinescu a fost căsătorită cu poetul, publicistul și omul de radio Virgil Ierunca. Cuplul Lovinescu-Ierunca a întreținut relații apropiate cu figurile importante ale exilului românesc, locuința lor pariziană devenind un nod pentru exilul românesc și pentru scriitorii și personalitățile culturale române aflate în vizită la Paris. Prin publicitatea făcută disidenților români în presa internațională, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au contribuit la ameliorarea tratamentului acestora de către autoritățile de la București. După Revoluție, au ales să rămână în Franța, Lovinescu supraviețuindu-i soțului său cu câțiva ani. Rămășițele lor pământești a fost repatriate în 2008, fiind întâmpinate cu onoruri militare.
Monica Lovinescu a crescut într-o familie cu aplecare către lumea literelor, între verii săi numărându-se prozatorul Anton Holban, scriitorul Vasile Lovinescu și dramaturgul Horia Lovinescu.
La vârsta de opt ani (1931) i se publică un basm în revista Dimineața copiilor, iar la vârsta 15 ani îi apar nuvele și schițe în revistele Vremea și Kalende sub pseudonimul „Ioana Tăutu”.
După moartea lui Eugen Lovinescu, în 1943, publică sub propriul nume romanul În contratimp în „Revista Fundațiilor Regale”, iar după război scrie critică teatrală în ziarul „Democrația” al lui Anton Dumitriu.[5]
În anul 1942 a terminat Liceul „Notre Dame de Sion” din București, iar în 1946 a obținut licența în Litere Universitatea din București.[6] Lucrează ca asistentă a lui Camil Petrescu în cadrul seminarului de teatru condus de acesta.
După instaurarea regimului comunist în România, în septembrie 1947, pleacă în Franța ca bursieră a statului francez, iar în primele zile ale anului 1948 cere azil politic.
În Franța colaborează cu articole și studii despre literatura română și despre ideologia comunistă care aservise România, publicând în revistele: East Europe, Kontinent, Preuves, L'Alternative, Les Cahiers de l'Est, Témoignages, La France Catholique. Este autoarea capitolului despre teatrul românesc din Histoire du Spectacle (Encyclopédie de la Pléiade, Gallimard, 1965).
Traduce în franceză texte românești sub pseudonimele „Monique Saint-Côme” și „Claude Pascal”, cel mai cunoscut fiind romanul La Vingt-cinquième heure („A douăzeci și cincea oră”) de Constantin Virgil Gheorghiu.
Colaborează la reviste românești din exil: Luceafărul, Caiete de dor, Ființa românească, Ethos, Dialog, Agora. După 1990 publică și în reviste literare și politice din România, în Contrapunct, România literară, 22, etc.
Din anul 1951 și până în 1974 colaborează la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii Franceze, precum și la redacția centrală a emisiunilor pentru Europa răsăriteană. Începând din 1962 colaborează la Radio Europa Liberă unde avea două emisiuni săptămânale: Actualitatea culturală românească și Teze și antiteze la Paris. Aceste emisiuni au avut o puternică influență în România, atât în mediile culturale cât și în rândurile publicului larg.
O parte din cronicile literare radio, difuzate de Monica Lovinescu, au apărut în volumul Unde scurte (editura „Limite”, Madrid, 1978).
Din anul 1990, editura Humanitas i-a publicat cărțile, jurnalul și volumele de studii și articole citite la Radio Europa Liberă.
În 1977, în ajunul sosirii la Paris a lui Paul Goma, pentru a cărui eliberare militase, Monica Lovinescu a fost agresată fizic, în curtea casei sale din Paris (8, rue François Pinton), de doi agenți palestinieni trimiși de Securitate la ordinele lui Nicolae Ceaușescu. Este transportată în stare de comă la spital. După cinci zile părăsește spitalul, în pofida recomandărilor medicilor, pentru a participa la conferința de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză și pentru a denunța agresiunea la microfonul Europei Libere[7] [8] [9].
În propriile ei cuvinte, la scurt timp după întâmplare:
„Vineri, 18 noiembrie, mă întorceam acasă spre orele 5 si jumătate după-amiaza. În curtea din fața casei se aflau doi necunoscuți (al doilea, pitit după un arbust, n-a apărut decât în ultima clipa). Primul care mi-a ieșit în față m-a întrebat în franțuzește, cu accent, dacă sunt "Madame Monica". Mi-am dat imediat seama că vine din partea unor români (în Franța nu se întrebuințează "domn" sau "doamna" alături de un prenume). Avea un plic mare în mână și mi-a spus că e un mesaj, să intrăm în casă să mi-l citească. Am simțit că e ceva suspect și am refuzat. A insistat să intre. Am refuzat din nou. Atunci a apărut și al doilea și au început să-mi dea în cap. Mi-am pierdut repede cunoștința, dar am apucat să țip. Un trecător (funcționar la poștă) s-a repezit și i-a pus pe fugă.”
A încetat din viață la 20 aprilie 2008, la vârsta de 85 de ani, în spitalul Charles-Richet de la Villiers-le-Bel, în apropiere de Paris. Urnele cu cenușa Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca au fost duse în România și depuse la Ateneul Român, unde a avut loc o ceremonie comemorativă. Înainte de a fi transportate spre Fălticeni, urnele au fost păstrate câteva săptămâni în „Casa Lovinescu”, apartament ce adăpostise cenaclul Sburătorul al tatălui său. În anul 2000 Monica Lovinescu a donat apartamentul fundației Humanitas Aqua-Forte în vederea reintroducerii acestui loc eminent al culturii române în circuitul cultural bucureștean. De asemenea, prin testament, Monica Lovinescu și-a donat casa din Paris statului român, pentru a deveni un loc de studiu si de găzduire pentru cercetători și bursieri români.
Cărți:
- Unde scurte. I, Limite, Madrid, 1978
- Unde scurte, Humanitas, 1990
- Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ștefan Lupașcu și Grigore Cugler, Cartea Românească, 1992
- Seismografe. Unde scurte II, Humanitas, 1993
- Posteritatea contemporană. Unde scurte III, Humanitas, 1994
- Est-etice. Unde scurte IV, Humanitas, 1994
- Pragul. Unde scurte V, Humanitas, 1995
- Insula Șerpilor. Unde scurte VI, Humanitas, 1996
- La apa Vavilonului. I, Humanitas, 1999
- La apa Vavilonului. II, Humanitas, 2001
- Diagonale, Humanitas, 2002
- Jurnal 1981–1984, Humanitas, 2003
- Jurnal 1985–1988, Humanitas, 2003
- Jurnal 1990–1993, Humanitas, 2003
- Jurnal 1994–1995, Humanitas, 2004
- Jurnal 1996–1997, Humanitas, 2005
- Jurnal 1998–2000, Humanitas, 2006
- Cuvântul din cuvinte, roman inedit, Humanitas, 2007
- La apa Vavilonului, Humanitas, 2008, ediția I
- La apa Vavilonului, Humanitas, 2010, ediția a II-a
| Monica Lovinescu | |||||
| |||||
* 1924: Florian Georgescu (n. 19 noi. 1924, com Poiana Lacului jud. Argeș-15 mai 1997 București) a fost un profesor universitar, Director al Muzeului de Istorie si Arta al Municipiului Bucuresti (1959-1971), Director al Muzeului National de Istorie a Romaniei (1971-1984).
Cărți:
- „Pagini din trecutul Bucureștilor" Buc., 1959, 44 p.
- „București, Scurt Istoric" Ed. Muzeul de Istorie a Orașului București 1959, 160 p.
- „Muzeul de Istorie a Orașului București", 1960, 341 p.
- „Muzeul de Istorie a Orașului București", 1960, 128 p. Ed. Sfatul Popular al Capitalei
- „Participarea maselor populare bucureștene la revoluția din 1948" MNIR, 1961,119 p.
- „Bucarest. Apercu Historique, Ed, Meridiane Buc. 1965, 73 p.( ed. și în lb. engleză, germană și rusă)
- „Pagini din Trecutul Bucureștilor" MNIR, 1959, 44 p.
- „Cercetări arheologice în București" Vol. I-II MNIR, 1963-1965, 383 p. I, 384 p. II
- Muzeul de Istorie al Republicii Socialiste Romania- Album, Bucuresti,1974, (redactor responsabil)
- VIteji ai neamului, 1877-1878, Muzeul de Istorie al RSR, 1977, Coordonator.
- „Creșterea Patrimoniului Muzeal" Buletin I-III (1976-1979)
- „Istoria României. Crestomație" MNIR Vol. I-II (1982)
- „Făuritori ai unității și independenței naționale" MNIR, Coordonator, Buc. 1983
| Florian Georgescu | |
 |
* 1930: Nicolae Nițescu (n. , Galaţi, România – d. , București, România) a fost cântăreț român de muzică ușoară.
Născut la Galați în 19 noiembrie 1930, Nicolae Nițescu a cântat încă din liceu.[1] A studiat canto cu nume mari în domeniu (Petre Ștefănescu-Goangă, Maria Snejina, Melnic și Finkelstein) dar nu a rămas în lumea muzicii clasice pentru că era și a rămas devotat „muzicii ușoare”.[1] Din 1965 a ajuns la Teatrul „Ion Vasilescu” unde a rămas timp de 15 ani. Din 1981 a trecut la Ansamblul artistic „Rapsodia Română”.
A ajuns la 60 de ani de carieră, fiind premiat de nenumărate ori. A fost primul solist român premiat la un festival internațional de muzică ușoară (Polonia, 1963).[1] Șlagărul său „Of, inimioară!” a fost foarte apreciat de publicul prestigiosului Friedrichstadtpalast din Berlin. În 2010, când împlinise 80 de ani, a fost recompensat pentru cariera sa impresionantă pe scena Teatrului „Constantin Tănase” (unde a activat încă din anii '50).
Nicolae Nițescu a murit pe o stradă din București, în urma unui accident vascular
Mircea Nicolau este un scenograf, pictor și grafician din România, născut la Brăila în anul 1932.
Copilăria și adolescența și-a petrecut-o la București unde mai apoi a studiat pictura si scenografia sub conducerea profesorilor Mircea Marosin și Dan Nemțeanu.
În perioada 1964 - 1987 semnează scenografia a peste 121 de spectacole de teatru, operă, muzical, teatru de animatie si Televiziune, în diferite tări cum ar fi: România, Suedia, Syria, Bulgaria si Germania.
Este Membru deplin al UAP – Uniunea Artiștilor Plastici din România – si al BBK – Uniunea Artiștilor Plastici - din Germania, obtinand in aceasta perioada numeroase premii la diferite festivaluri nationale și internationale de teatru, printre care:
1982 – Premiul pentru scenografie – Festivalul internațional P.I.F Zagreb.
1983 – Premiul A.T.M. pentru scenografie - București.
1985 – Premiul pentru scenografie – Ion Creangă - Bacău.
1993 – Premiul pentru scenografie – Festivalul internațional Klangenfurt.
1994 – Premiul pentru scenografie – Festivalul internațional Kraguevac.
A avut numeroase expoziții personale, bienale si triennale de scenografie si pictură in diferite tări.
Din 1987 se stabileste in Germania unde se dedică exclusiv picturii. Multe lucrări ale artistului se află in muzee cum ar fi: Muzeul de Artă Vizuală Galati, Muzeul de Artă Constanța si în colectii private din: Germania, România, Spania, Franta, Suedia, Olanda, Belgia, SUA și Africa de Sud.
În 2007, la București, a primit Premiul de excelență UNIMA - pentru întreaga activitate.
Expoziții:
Mircea Nicolau a expus in marile galerii și saloane internaționale din țări cum ar fi: Germania, Franța, Belgia, Japonia, Spania, Luxemburg, România, etc...
1987 - Bucharest. Retrospective M. Nicolau
1990 - Paris. Salon des Indépendants - Grand Palais
1991 - Paris. Salon des Indépendants - Grand Palais
1992 - Deauville. Fédération Nationale de la Culture Française - Intenational exhibions
1992 - Braunschweig. Rom-Art Gallery - One Man exhibition
1993 - Osaka. Graphic Festival "OSAKA 93"
1993 - Paris. Salon d’Automne - Grand Palais
1994 - Paris. Salon d’Automne - Espace Tour Eiffel
1994 - Paris. Salon Figuration Critique
1995 - Braunschweig Rom-Art Gallery
1996 - Wuppertal. Annual exhibition
1998 - Dortmund. One Man Exhibition
1999 - Luxembourg. VI-eme Salon de Peinture et Sculpture
2000 - Altea. Spanien Gallery Artea
2000 - Braunschweig Rom-Art Gallery - International exhibition
2002 - Wuppertal Von der Heydt Museum - Barmer Biennale
2002 - Wuppertal Backstubengalerie - One Man Exhibition
2002 - Gent. LINEART - International Art Fair
2002 - Liége. Gallery Michel Hanon
2003 - Valencia. Gallery Maika Sanchez
2004 - Liège . Maxal Gallery
2005 - Bucharest. Caminul Artei Gallery
2006 - Amersfoort. “ 1687 “ Marike D.Dienar Gallery
2007 - The UNIMA Excellence Award for the entire activity
2007 - Bucharest. Apollo Gallery. " 12 Romanian Paintres from Europe."
2008 - Bucharest. Ana Gallery. One Man Exhibition
2008 - Paris. Fundation Taylor. Retrospective of the Romanian Painting
2010 - Düsseldorf. Benrath Palace. One Man Exhibition
2010 - Galati. Visual Art Museum Galati-Romanian. Retrospective Mircea Nicolau
2010 - Rumanian - Ploiesti. " Art Museum Prahova " Retrospective Mircea Nicolau
2011 - Constanta-Romania - Art Museum - Retrospective Exhibition M. Nicolau
2011 - Bucharest - Ana Gallery - Water color - One man exhibition
2011 - Bucharest - City Museum - One man exhibition
2012 - Paris - Cyté Internationale des Arts - Salon de Peinture Roumanie Contemporaine
2013 - Schwelm - One man exhibition HAUS MARTFELD
| Mircea Nicolau | |
 |
* 1932: Eleanor Francis "Glo" Helin (n. 19 noiembrie 1932 - d. 25 ianuarie 2009[1]) a fost o astronomă americană. A fost investigatorul principal al programului Near Earth Asteroid Tracking (NEAT) patronat de Jet Propulsion Laboratory - NASA. S-a retras în anul 2002.
* 1933: Andrzej Bronisław Grabowski (n. 19 noiembrie 1833, Zwierzyniec - d. 2 septembrie 1886, Liov) a fost un pictor de origine poloneză. A studiat la Școala de Arte Frumoase din Cracovia, între anii 1849–1855. A călătorit mult în Europa.
| Andrzej Grabowski | |
.jpg) |
* 1933: Lawrence Harvey "Larry" King (n. 19 noiembrie 1933) este un moderator american de radio și televiziune. El este recunoscut în Statele Unite ale Americii ca fiind unul dintre cei mai mari intervievatorii. A câștigat un Premiu Emmy, două Peabody Award și zece Cable ACE Award.
| Larry King | |||||
.jpg) King în septembrie 2010.
| |||||
* 1936:
| Informații generale | |||
|---|---|---|---|
| Nume complet | Mihai Ioan Ionescu | ||
| Data nașterii | 19 noiembrie 1936 | ||
| Locul nașterii | Ploiești, România | ||
| Data decesului | (74 de ani) | ||
| Locul decesului | București,  România | ||
| Poreclă | Mișu | ||
| Post | Portar | ||
| Număr | 1 | ||
| Cluburi de seniori* | |||
| Ani | Club | Ap | (G) |
| 1960-1973 |  Petrolul Ploiești | 256 | (0) |
| Echipa națională | |||
| Ani | Țară | Ap | (G) |
| 1965-1967 |  România | 13 | (0) |
| * Apariții și goluri pentru echipa de club doar în cadrul campionatului național | |||
Modifică date / text  | |||
Mihai „Mișu” Ionescu (n. 19 noiembrie 1936, Ploiești, România - d. 19 ianuarie 2011, București) a fost un fotbalist român, activând pe postul de portar. A apărat poarta Petrolului vreme de 13 ani (1960-1973) cucerind cu echipa fanion a Ploieștiului trofeul „Cupa României” în anul 1963 și campionatul național în 1966, strângând un număr de peste 750 de meciuri oficiale și amicale, dintre care 256 în primul eșalon, 9 meciuri în cupele europene și jucând de 13 ori în tricoul echipei naționale.
Fapt fără precedent, în întreaga sa activitate nu a suferit nicio sancțiune (niciodată avertizat, niciodată eliminat), fiind întotdeauna un exemplu de conduită sportivă. Mihai Ionescu a fost desemnat în anii 1962, 1965 și 1966 cel mai bun portar din Campionatul României, iar în 1965 și 1966 a primit drept recompensă cupa decernată de ziarul „Sportul popular” celui mai bun portar al campionatului românesc. A apărat poarta echipei ploieștene în celebra victorie contra formației FC Liverpool din 12 octombrie 1966 (3-1).
S-a retras de pe gazon în cadrul unei festivități organizată de oficialii Petrolului, atunci când un stadion întreg l-a ovaționat și i-a mulțumit pentru tot ceea ce a făcut în beneficiul fotbalului ploieștean și românesc. În semn de mulțumire pentru întreaga sa carieră, numele său se poate auzi acum, împreună cu cele ale altor foste glorii, în imnul actual al echipei Petrolul.
Și-a continuat cariera ca antrenor dar și ca președinte al clubului petrolist. După anul 1990 a fost desemnat să preia destinele fotbalului prahovean, fiind ales în fruntea Asociației Județene de Fotbal ca Președinte, apoi ca Președinte de Onoare. A activat ca observator FRF și membru în Comitetului Executiv al FRF. Pentru întreaga admirabilă carieră, Mihai Ionescu a fost onorat cu înaltele titluri de „Cetățean de Onoare al Municipiului Ploiești” și „Maestru Emerit al Sportului”.
Mihai Ionescu a decedat pe data de 19 ianuarie 2011, după o operație la Spitalul Clinic de Urgență din București, la vârsta de 74 de ani. Prin încetarea sa din viață, fotbalul prahovean și românesc a pierdut una dintre personalitățile sale marcante.
* 1937: Ioan Fiscuteanu (n. 19 noiembrie 1937, satul Sânmihaiu de Câmpie, județul Bistrița-Năsăud — d. 8 decembrie 2007, Târgu Mureș) a fost un actor român de teatru și film, cunoscut pentru rolul său în pelicula Moartea domnului Lăzărescu (2005), în regia lui Cristi Puiu.
Ioan Fiscuteanu s-a născut la data de 19 noiembrie 1937, în localitatea Sânmihaiu de Câmpie (județul Bistrița-Năsăud). A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică București în anul 1962. Fiscuteanu a fost actor al Teatrului Național din Târgu-Mureș[3], unde a jucat în peste 60 de roluri.
Rolul său cel mai de succes a fost cel al lui Dante Remus Lăzărescu în filmul lui Cristi Puiu Moartea domnului Lăzărescu, pentru care a câștigat Lebăda de Aur pentru cel mai bun actor la Festivalul de film de la Copenhaga.
Fiul său, Ion Fiscuteanu jr., este actor la rândul lui, angajat al Teatrului "Andrei Mureșanu",[4] din Sfântu Gheorghe, județul Covasna.
Ioan Fiscuteanu a încetat din viață la 8 decembrie 2007, la spitalul din Târgu Mureș, fiind bolnav de cancer de colon.
Filmografie:
- Frumoasele vacanțe (1968)
- Fructe de pădure (1983)
- Acordați circumstanțe atenuante? (1984)
- Emisia continuă (1985)
- Glissando (1985)
- Din prea multă dragoste (1985)
- Iacob (1988)
- Undeva în est (1991)
- Balanța (1992)
- Cel mai iubit dintre pământeni (1993)
- Asfalt Tango (1995) - Șoferul de taxi
- Prea târziu (1996) - Oană
- Mariana (1998)
- Zapping (2000)
- Turnul din Pisa (2002) - Nașul
- Ajutoare umanitare (2002)
- Sindromul Timișoara - Manipularea (2004)
- Moartea domnului Lăzărescu (2005) - Dante Remus Lăzărescu
| Ioan Fiscuteanu | |
 |
* 1939: Emil Constantinescu (n. 19 noiembrie 1939, Tighina, acum în Republica Moldova) este un politician și om de știință român. Constantinescu a fost președinte al României între anii 1996 și 2000; din 1966 este cadru didactic al Facultății de Geologie a Universității din București.
Emil Constantinescu s-a născut la 19 noiembrie 1939 în Tighina, județul Tighina (astăzi, Republica Moldova). Mama sa, Maria Georgeta Colceag, s-a născut în Ploiești la 24 aprilie 1916 și, după absolvirea liceului, a fost studentă la Conservatorul din București la clasă de harpă, dar a renunțat la cariera în domeniul muzicii pentru a-și urma soțul, Ion Constantinescu.[1] Acesta era originar din Oltenia, avea 8 frați, iar după ce a devenit inginer agronom a fost repartizat în Basarabia. Familia Constantinescu se va refugia în 1943 în satul Brădetu, județul Argeș unde Emil Constantinescu își va trăi copilăria.[2] Sora sa, Marina, s-a născut în 1942, iar în 1946 s-a născut fratele lui, Cristian.[1]
În perioada 1953-1956 Emil Constantinescu a fost elev al Liceului „Nicolae Bălcescu” din Pitești (actual Colegiu I.C. Bratianu) și a obținut Diploma Matricolă la data de 19 iulie 1956,[3] în același an s-a înscris la Facultatea de Drept a Universității București. Obține Diploma în Științe Juridice în 1960 și după îndeplinirea stagiului militar la Piatra Neamț își începe activitatea ca judecător stagiar la Tribunalul Regional Pitești, secția economică. Climatul politic îl determină să renunțe la acest post și să redevină student la Facultatea de Geologie - Geografie în perioada 1961 – 1966. Este Doctor în Geologie al Universității București și Doctor ès Sciences al Universității Duke, SUA.
În 1963 se căsătorește cu Nadia Ileana, juristă, care i-a fost colegă la Facultatea de Drept din București.
Ion Constantinescu a decedat în anul 1991, iar soția acestuia, Maria Georgeta Constantinescu, a decedat la Spitalul Elias la data de 25 noiembrie 2011.
A parcurs toate treptele carierei universitare ca asistent, lector și conferențiar la Facultatea de Geologie (1966 – 1990). Din 1991 și în prezent este profesor de Mineralogie la Universitatea București. Visiting professor la Universitatea Duke, SUA (1991 – 1992). A fost ales prorector (1990 – 1992) și rector (1992–1996) al Universității București; președinte al Consiliului Național al Rectorilor din România (1992–1996); membru al Comitetului permanent al Asociației Universităților Europene – CRE (1992–1993; 1994–1998); membru al Asociației Internaționale a Președinților de Universități – IAUP (1994–1996). Autor a 12 cărți și a peste 60 de studii în domeniul geologiei, publicate în reviste științifice de prestigiu din țară și din străinătate. Membru de onoare și membru ales al Societăților geologice și mineralogice din Marea Britanie, Germania, SUA, Grecia, Japonia; al Societății de Geografie din Franța și al Societății National Geographic din SUA. A ținut conferințe la Universitățile Tübingen, Oxford, Standfort, Harvard, Berkeley, Columbia – New York, Georgetown – Washington, Indiana – Bloomington, Rio de Janeiro, Sydney, Praga, Turku, Cairo, Lublin. Distins cu Premiul Academiei Române pentru contribuții științifice în domeniul geologiei (1980); Palmas Academicas, conferită de Academia Braziliană de Litere, Rio de Janeiro (2000); medalii de aur și onorifice ale Universității Comenius din Bratislava; Universității Caroline din Praga și Universității din Sao Paolo; Medalia Arthur Bertrand, acordată de Academia de Științe, Institut de France; medalii conferite de Institutul Național de Științe și Arte din Franța, Universitatea Paris–Sorbonne și Universitatea din Amsterdam. Doctor Honoris Causa al Universităților din Liège, Atena, Montréal, New Delhi, Beijing, Bilkent – Ankara, Sofia, Maribor, Chișinău, Bangkok, Astana și al Ecole Normale Supérieure – Paris.
După căderea dictaturii comuniste (decembrie 1989), s-a angajat împreună cu colegi universitari și intelectuali reputați în efortul de democratizare a României, în apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, în constituirea societății civile. A fost una dintre personalitățile care au protestat împotriva acțiunilor antidemocratice ale noilor autorități în cadrul unui miting de 42 de zile, în aprilie – mai 1990, în Piața Universității din București. După violențele sângeroase comise de minerii care, la chemarea președintelui de atunci, au invadat Bucureștiul în iunie 1990, a fondat împreună cu colegii săi, profesori și studenți, asociația Solidaritatea Universitară. A fost de asemenea membru – fondator și vicepreședinte al Alianței Civice (1990), cea mai importantă organizație neguvernamentală din țară și președinte al Academiei Civice. Aceste asociații s-au alăturat partidelor democratice din opoziție și au format împreună Convenția Democratică din România – CDR (1991). La propunerea Solidarității Universitare, susținută de Alianța Civică, Emil Constantinescu a fost desemnat candidatul CDR în alegerile prezidențiale din 1992. A intrat în al doilea tur de scrutin și a obținut 38% din voturi în confruntarea cu președintele în funcție. După această primă experiență politică importantă, CDR l-a ales, în 1992, președintele său și candidat unic pentru alegerile prezidențiale din 1996. A continuat să acționeze pentru a întări Opoziția democratică.
În 1996, CDR a câștigat alegerile locale și parlamentare iar Emil Constantinescu a fost ales prin vot direct (cu 7 milioane de voturi) Președintele României, pentru un mandat de patru ani. În perioada mandatului său prezidențial (1996 – 2000), România s-a angajat într-un larg proces de reformă în economie, justiție și administrație. Guvernul de coaliție format de CDR împreună cu Uniunea Democrată a Maghiarilor din România și Uniunea Social Democrată a accelerat privatizarea și restructurarea industriei de stat. S-au adoptat legea de restituire a terenurilor agricole și pădurilor confiscate de regimul comunist, legea de acces la dosarele întocmite de poliția politică a fostului Departament de Securitate, legea bugetelor locale, legile de combatere a corupției și a spălării banilor. Au fost modificate și completate legea administrației locale, Codul penal, garanțiile pentru respectarea drepturilor omului în procesele penale și civile. Ca mediator între autoritățile statului, Președintele Constantinescu a reușit să solidarizeze forțele politice și societatea civilă în depășirea unor momente de criză guvernamentală, parlamentară și socială, în soluționarea unor probleme esențiale privind regimul juridic al proprietății, atitudinea României față de conflictul din Kosovo și acordarea dreptului de survol pentru forțele aviatice ale NATO.
Președintele Constantinescu a reprezentat țara la principalele reuniuni la vârf care au avut ca rezultate nominalizarea României pe primul loc al celui de al doilea val de extindere a NATO (Madrid, 1997; Washington, 1999); începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană (Helsinki, 1999); obținerea președinției OSCE pentru anul 2001 și intrarea în troica OSCE începând cu 2000.
Președintele Constantinescu a îndreptat în mod hotărât țara spre intrarea în NATO și UE, a lansat mari proiecte de dezvoltare a infrastructurii „România la Răscruce”, a promovat sistemul de transport al petrolului și gazelor din Asia Centrală în Europa Centrală (conducta Constanța-Trieste).
Au fost substanțial îmbunătățite relațiile bilaterale de colaborare cu alte state, precum și cooperarea trilaterală cu țări învecinate din Europa Centrală și de Sud – Est. Considerând că, înainte de a fi un an electoral, 2000 era un an decisiv pentru susținerea candidaturii României pentru integrarea în NATO și începerea negocierilor cu Uniunea Europeană, Președintele Constantinescu a decis să evite orice conotație electorală a acțiunilor sale și să nu candideze în alegerile prezidențiale pentru un nou mandat. A reușit să medieze și să obțină semnarea Strategiei naționale de dezvoltare economică pe termen mediu de către toate partidele parlamentare. A decis să-și asume costul politic al nerealizărilor administrației în direcția creșterii nivelului de trai al populației și a combaterii corupției, propunând coaliției guvernamentale să susțină candidatura independentă la Președinție a unui tehnocrat, primul ministru al guvernului în funcție care realiza în același an prima creștere sănătoasă și durabilă a economiei românești.
Unul din ultimele gesturi făcute în calitate de președinte al României a fost grațierea lui Ion Coman, cel care condusese reprimarea revoluției din 1989 la Timișoara (73 morți)
În decembrie 2000, Emil Constantinescu și-a reluat îndatoririle universitare și demersurile pentru consolidarea rolului organizațiilor neguvernamentale ca președinte al Asociației pentru Educație Cetățenească, al Fundației Române pentru Democrație și președinte – fondator al Institutului pentru Cooperare Regională și Prevenirea Conflictelor. Din 2001 este membru fondator și membru în Comitetul director al Clubului Politic Balcanic; membru în Board-ul directorilor Institutului Est Vest din New York. Este membru al Board-ului internațional al Fundației Memorialul victimelor comunismului din Washington. În perioada 2004-2007 a fost membru al Înaltului Consiliu al Francofoniei. Din 2007 este membru al Celulei de reflecție a Organizației Internaționale a Francofoniei. Din 2006 este membru în Board-ul internațional al Centrului Internațional pentru Tranziție Democratică din Budapesta și membru al Academiei Mondiale de Știință și Artă din Statele Unite ale Americii. A fost președintele comisiei internaționale de monitorizare a alegerilor parlamentare din Senegal (2001) și prezidențiale (2007).
În 2006 devine membru fondator al Fundației Generația Europeană și lansează proiectul Forumul Generația Europeană XXI, care are ca scop formarea unei noi elite profesionale și morale românești și realizarea enciclopediei România 2007 – Starea națiunii.
Din 2007 co-chairman al World Justice Project iar din 2008 unul din directorii WSJ (http://worldjusticeproject.org/board).
Împreună cu Aleksander Kwaśniewski, președintele Poloniei (1995-2005) și foștii miniștri de externe din țările Europei Centrale și Baltice a inițiat Task Force for Belarus (http://www.icdt.hu/projects/projects-by-regions/central-and-eastern-europe/task-force-on-us-foreign-policy-towards-central-and-eastern-europe) .
În 2008, împreună cu Jerzy Buzek, prim ministru al Poloniei (1997-2001), Mart Laar, prim ministru al Estoniei (1992-1994, 1999-2002) și Viktor Orban, fost prim- ministru al Ungariei (1998-2002) contribuie la constituirea ACT (Advisors on Cuban Transition)
Din 2009 este invitat permanent și speaker la Oslo Freedom Forum.
Din 2009 este membru în Board-ul Institutului pentru Diplomație Culturală (ICD) din Berlin iar din 2011 este președintele Academiei de Diplomație Culturală din Berlin (http://www.culturaldiplomacy.org/index.php?en_advisoryboard).
Din 2010 este membru în Comitetul Director Internațional al Habitat for Humanity, una dintre cele mai mari organizații umanitare din lume, fondată de președintele Jimmy Carter. (http://www.habitat.org/how/ibod.aspx).
Din 2010 fellow al Academiei Mondiale de Artă și Știință (WAAS, http://www.worldacademy.org/content/trustees). În 2011 este ales în Board of Trustees WAAS.
A fost invitat să facă parte din juriile care acordă importante premii internaționale: premiul european Coudenhove - Kalergi (http://www.european-society-coudenhove-kalergi.org/gesellschaft_gesellschaftsmitglieder1.asp), Premiul Lech Walesa, Gdansk, Premiul Vaclav Havel pentru Disidență Creativă, Oslo Freedom Forum, Tesla Memorial Price, Global Round Table, Brusseles.
Din 2013 este membru în Board-ul Internațional Nizami Ganjavi International Center.
Din 2014 este membru in Board of Directors al World University Consortium.(http://wunicon.org/about-us/board-of-directors.html)
Cărți:
Mineralogie
- Resursele minerale ale României, coordonatori: Emil Constantinescu și Nicolae Anastasiu, serie de trei volume, Editura Academiei Române, București, vol. I (2015), vol. II (2017), vol. III in pregătire
- Mineralogy in the System of Earth Sciences, colecție de articole. Imperial College Press, Londra, 2000, 384 p., ISBN 978-1860942211
- Mineralogeneza skarnelor de la Sasca Montana, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1980, 170 p.
- Determinarea mineralelor opace și transparente, Editura Universitatii București, 1979, 183 p.
- Mineralogie. Tratat, Editura Didactica, București, 1979, 927 p., coautori Virgil Ianovici, Victoria Știopol
- Principii de clasificare și sistematizare a mineralelor, Editura Universității București, 1979, 120 p., coautor Victoria Știopol
- Minereuri rare, Editura Grand, București,1999, 316 p., coautor Matei L.
- Mineralogie determinativă, Editura Universității București, 1996, 550 p., coautor Lucian Matei
- Cristalografie - Mineralogie, București, Editura Universității București, 1990, coautori Călin Fabian, L. Ștefan
- Proprietățile fizice și chimismul mineralelor, Editura Universității București, 1983, 223 p., coautori Virgil Ianovici, Victoria Știopol
- Metode de analiză fizică a mineralelor si rocilor, București, Editura Universității București, 1986, coautori Lucian Matei, Anghel Cioran, Constantin Crăciun
- Manualul inginerului de mine, capitolul Cristalografie și mineralogie, Editura Tehnică, București, 1984.
Științe umaniste
- Păcatul originar, sacrificiul fondator. Revoluția din '89 așa cum a fost, Editura Minerva, București, 2009
- Adevărul despre România (1989-2004), Editura Universalia, București, 2004
- Tetralogia Timpul dărâmării, timpul zidirii
- Volumul I: Cele două fețe ale zidului, București, Editurile Universalia, 2002, 685 p.
- Volumul II: Pietre de încercare, București, Editurile Universalia, 2002, 900 p.
- Volumul III: Lumea în care trăim, București, Editurile Universalia, 2002, 914 p.
- Volumul IV: Cărțile schimbării, București, Editurile Universalia, 2002, 740 p.
| Emil Constantinescu | |||||||||||||||||
 Emil Constantinescu în 1998
| |||||||||||||||||
* 1945: Dumitru Țiți Dumitriu (n. 19 noiembrie 1945 în București, România) este un antrenor român de fotbal.
Este cunoscut și sub numele de Dumitriu III, fiind fratele mai mic lui Emil Dumitriu (Dumitru II) și al lui Toma Dumitriu (Dumitru I). Nu are niciun grad de rudenie cu cel poreclit "Bilă", Constantin Dumitriu (Dumitriu IV). Ca jucător a activat de-a lungul carierei la multe echipe: Metalul Târgoviște, ASA Târgu Mureș, Steaua București, Rapid București, Olimpia Satu Mare, FC Galați și a încheiat la ICSIM București. A câștigat 3 Cupe ale României, toate cu Steaua București.
Și ca antrenor a activat la multe grupări, în primele trei eșaloane: Rapid Fetești (1977-1978), CS Botoșani (1978-1980), Ceahlăul Piatra Neamț (1980-1982), Autobuzul București (1982-1984), Steaua Mizil (1985-1986), Rulmentul Bârlad (1987), naționala olimpică (1990), Dacia-Unirea Brăila (1992), Steaua (1994-1997 și 2005), AEK Atena (1997-1998), Apollon Limassol (1998), Rapid București (1999), Oțelul Galați (1999-2000), Rocar București (2000-2001), FCM Bacău (2002), FC Oradea (2004), Poli AEK Timișoara (2004), Politehnica Iași (2010). Cea mai importantă perioadă a avut-o la Steaua București cu care între 1994-1997 a câștigat 3 titluri și 2 cupe, totodată calificându-se în mai multe rânduri în grupele UEFA Champions League.
În sezonul 1997-1998 a ajuns în sferturile de finală ale Cupei Cupelor ca antrenor al lui AEK Atena pierzând dramatic calificarea în semifinale împotriva celor de la Lokomotiv Moscova în ultimele minute.
În martie 2008 a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a III-a, pentru rezultatele obținute la turneele finale din perioada 1990-2000 și pentru întreaga activitate de antrenor.
* 1951: Mihai Ghimpu (n. 19 noiembrie 1951, Colonița, Chișinău) este un politician din Republica Moldova, licențiat în drept. A fost președinte al Parlamentului Republicii Moldova în perioada 28 august 2009 – 28 decembrie 2010 și a asigurat interimatul funcției de Președinte al Republicii Moldova între 11 septembrie 2009 și 28 decembrie 2010.[1]. Din 1998 până în 2018 a fost Președinte al Partidului Liberal, succesorul de drept al Partidului Reformei.
| Mihai Ghimpu | |
 |
Din 22 februarie 2014 este Ministrul Muncii și Politicii Sociale în guvernul condus de Matteo Renzi.[1][2]
Din 1992 până în 2000 a fost președinte al Efeso, organizație de formare Legacoop Emilia-Romagna, prin urmare, până în septembrie 2000, este președinte al Legacoop Imola, apoi președinte al Legacoop Emilia-Romagna regional și național și vicepreședinte al Legacoop. Din anul 2002 el este președinte al Legacoop Naționale.[3]
În februarie 2013, el a devenit președinte al Alleanza delle Cooperative Italiane.
Pasionat de handbal, Giuliano Poletti a fost vice-președinte al Federației Italiene de Handbal
| Giuliano Poletti | |
 |
* 1954: Abdel Fattah Saeed Hussein Khalil el-Sisi (arabă: عبد الفتاح سعيد حسين خليل السيسي; n. 19 noiembrie 1954), este cel de-al șaselea președinte al Egiptului, în funcție începând din 8 iunie 2014. [2] Anterior a fost comandant suprem al Forțelor Armate Egiptene, precum și Ministru al Apărării, din 12 august 2012 pana la 26 martie 2014. [3] Ca șef al forțelor armate a jucat un rol major în înlăturarea președintelui islamist Mohamed Morsi, ca urmare a protestelor la adresa lui Morsi și a guvernării sale.
El-sisi a demisionat din funcția sa militară pe 26 martie 2014, anunțându-și intenția de a candida la alegerile prezidențiale din iunie 2014. [3] În urma acestor alegeri a fost ales președinte, cu o majoritate covârșitoare de 96,91% din voturi.
| Abdel Fattah el-Sisi | |||||||||
| |||||||||
* 1955: Varvara Buzilă (n. 19 noiembrie 1955, s. Trebujeni, r. Orhei) este un etnograf și muzeograf din Republica Moldova, doctor în filologie, secretar științific la Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău.
Absolventă a Universității de Stat din Moldova, Facultatea de Jurnalistică, specialitatea redactor literar, promoția 1980. În anii 1992-1995 – studii postuniversitare, doctorantura la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, România, Facultatea de Litere. În anul 1998 susține teza de doctorat „Pâinea de ritual în cultura românilor de la Est de Carpați”.
Își începe activitatea de muzeograf în 1983, la Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău.
Participă activ la dezvoltarea patrimoniului muzeal prin colectarea obiectelor de cultură populară. Contribuie la apariția seriei noi a Buletinului științific al Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău. Este redactorul științific al fasciculei Etnografie a Buletinului și al mai multor cărți editate sub egida muzeului.
A inițiat și desfășurat mai multe simpozioane și conferințe naționale și internaționale, a organizat expoziții temporare, mese rotunde, fiind și moderatorul acestor manifestații.
A publicat peste 50 de lucrări științifice, peste 100 de articole de popularizare a științei. Promovează valorile tradiționale în mass-media, fiind moderator sau participant principal al ciclurilor lunare de emisiuni televizate „Cinel-cinel” (1992-1995), „intră în istorie dăruind muzeului un obiect” (2004-2008), „O vatră a tuturor satelor” (2006), cu mare priză la public.
A participat la elaborarea Legii Muzeelor (2002), la Elaborarea Legii privind protejarea patrimoniului cultural imaterial și a Legii privind protejarea patrimoniului cultural mobil (2010-2011).
Este președinte al Comisiei Naționale pentru Savgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, din 2009, președinte al societății de Etnologie din Republica Moldova (din 2000).
Activitatea muzeografică a V. Buzilă a fost apreciată cu multiple diplome ale Ministerului Culturii și ale Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău pe anii 1984-2010. Deține titlul de Om Emerit (2009).
Opera:
- Buzilă V., Pâinea, aliment și simbol: Experiența sacrului (Chișinău 1999).
- Buzilă V., Cultura tradițională – obiect de studiu în secolul XXI. Buletin științific al MNEIN 7 (20), 2007, 5-12.
- Buzilă V., Etnografie de urgență – răspuns la transformările intervenite în civilizația și cultura tradițională. Buletin științific al MNEIN 11 (24), 2009, 18-21.
| Varvara Buzilă | |
 |
* 1958: Marius Petre Nicoară (n. , Cluj, Republica Populară Română) este un politician și om de afaceri român, senator de Cluj, fost președinte al Consiliului Județean Cluj și președintele filialei PNL a județului Cluj. În data de 18 iunie 2018 a anunțat în plenul Senatului că a trecut la grupul ALDE.
* 1960: Gheorghe Nițu (n. 19 noiembrie 1960) este un fost jucător român de fotbal care a activat pe postul de portar.
* 1961: Margaret Mary Emily Anne Hyra (născută în 19 noiembrie 1961), profesional cunoscută ca Meg Ryan, este o actriță americană ale cărei roluri principale în cinci comedii romantice din anii 1990 - Când Harry s-a-ntâlnit cu Sally..., Fără somn în Seattle, Sărutul francez (film), Orașul îngerilor și Aveți corespondență - au realizat peste 870 millioane $ în lumea întreagă.
Ryan s-a născut în Fairfield, Connecticut, fiind fiica d-nei Susan Hyra Jordan (născută Ryan), o fostă actriță, regizor de distribuție și profesoară de engleză și a lui Harry Hyra, profesor de matematică.[2][3] Ea are două surori, Dana și Annie, și un frate, muzicianul Andrew Hyra, de la Billy Pilgrim.
Ryan a fost crescută în religia Romano Catolică[4] și a absolvit Școala Primară Saint Pius X, din Fairfield, în care mama ei preda la clasa a șasea. Acolo, Ryan a primit confirmarea în cadrul bisericii Catolice, alegându-și numele "Anne", ca nume de confirmare. Mama ei apăruse într-o reclamă de televiziune și mai târziu a muncit pentru scurt timp ca asistent regizor de distribuție în New York. Ea a susținut-o și a încurajat-o pe fiica ei să studieze actoria.
Ryan a absolvit Liceul Bethel în 1979. Ea a studiat apoi jurnalismul la Universitatea din Connecticut și apoi la Universitatea din New York, în timp ce a făcut reclame de televiziune pentru a câștiga mai mulți bani. Succesul ei ca actriță a făcut-o să renunțe la colegiu, cu un semestru înainte de a absolvi.
La vârsta de 18 ani, cu ajutorul cunoștințelor mamei sale, Ryan a fost angajată pentru o reclamă de televiziune, făcând ridicări a bărbiei și chicotind pentru a promova deodorantul "Tickle".[necesită citare]
După un rol în Bogat și faimos, Ryan a jucat rolul "Betsy Stewart" în the Serialul Cum se învârte lumea, din 1982 până în 1984; ea a apărut și în serialul serial romantic. Au urmat mai multe roluri mai mici în filme de televiziune, inclusiv Amityville 3-D și Pământul promis; pentru rolul acesta, ea a primit prima ei nominalizare la Premiul Independent Spirit.
În 1986, ea a jucat rolul "Carole Bradshaw," (soția aviatorului de marină "Nick 'Goose' Bradshaw", jucat de Anthony Edwards) în Top Gun și a apărut în mai multe scene. Ryan a jucat rolul "Lydia Maxwell" în filmul Spațiu interior, în care a jucat și fostul ei soț, Dennis Quaid. Apoi, Ryan a apărut în filmul de gen noir, refăcut (D.O.A.) și în filmul de acțiune (Garnizoana).
Primul ei rol major ca protagonist a fost în comedia romantică Când Harry a întâlnit-o pe Sally... (1989), în care a jucat alături de actorul de comedie Billy Crystal. Modul în care a interpretat ea rolul Sally Albright i-a adus o nominalizare la premiul Golden Globe, fiind memorabil modul în care ea a descris teatral un orgasm prefăcut în localul Katz's Delicatessen din Manhattan.
Apoi, Ryan a jucat în Ușile și în Preludiul unui sărut. Ambele filme au avut un succes moderat. În anul 1993 a avut loc premiera comediei romantice cu succes uriaș Fără somn în Seattle, în care a jucat alături de actorul Tom Hanks pentru a doua oară. (Prima oară a fost în Joe contra vulcanului, care a avut mulți fani, fiind un "însoțitor de cult", însă a fost o dezamăgire comercială și pentru critici.)
Ea a încercat de mai multe ori să scape de stereotipul unei ingenue din comediile romantice și a primit aplauze din partea criticii pentru rolul ei din Când un bărbat iubește o femeie (film), în care a jucat rolul unei femei care suferă de alcoolism și în Curaj sub bătaia gloanțelor, în care a jucat rolul unui căpitan din Războiul din Golf. Ambele filme au avut mult succes de casă. Multe dintre filmele ei din anii 1990 au fost succese mari nu numai în America de Nord, dar și în străinătate. În 1994, Ryan a câștigat premiul pentru studenți de la Harvard numit Hasty Pudding Femeia anului. În același an, People Magazine a numit-o una dintre "cele mai frumoase 50 de femei din lume." În 1995, criticul Richard Corliss a numit-o "sufletul comediei romantice în prezent."[5] În același an, ea a apărut alături de Kevin Kline în filmul lui Lawrence Kasdan Sărutul frencez, o comedie romantică datorită căreia a fost declarată iubita Americii. Filmul a adus câștiguri de peste 100 de milioane $.
În 1997, Ryan a fost vocea personajului principal din filmul animat Anastasia, care a strâns recenzii bune și s-a bucurat de mult succes la casa de bilete. În 1998, Ryan a jucat în două filme. Primul, Orașul îngerilor, a avut recenzii negative, dar a devenit un succes financiar, câștigând aproape 200 milioane $ în lumea întreagă. Aveți corespondență, în care a jucat iarăși alături de Tom Hanks, i-a adus cea de-a treia nominalizare la premiul Golden Globe și a câștigat peste 250 milioane $ în lumea întreagă.
În 2000, Ryan a jucat în melodrama de acțiune Dovadă de viață, alături de Russell Crowe. Deși filmul a fost un eșec comercial însemnat, plata primită de ea, în valoare de 15 milioane $ [necesită citare] au clasat-o printre cele mai bine plătite actrițe de la Hollywood.
În același an, Ryan a jucat alături de Diane Keaton în comedia Hanging Up, care a primit recenzii slabe, dar a adus câștiguri de peste 51 milioane $. Unan mai tarziu, se reintoarce inca o data la filmele care-i vin ca o manusa, comediile romantice, cu rolul din Kate & Leopold. In 2003, iese din sfera rolurilor caracteristice, fiind distribuita in thriller-ul erotic In the Cut al producatoarei si regizoarei Jane Campion's. Dificila decizie de a aparea nud pentru prima data in cariera ei, intr-o scena grafica de dragoste oarecum de lunga durata, i-a adus o atentie deosebita din partea media, filmul primind critici nefavorabile si abia atingand incasari de numai 23 milioane $. In Octombrie 2003, aflandu-se in UK pentru a promova filmul In the Cut, controversatul interviu acordat lui Michael Parkinson in show-ul acestuia, i-a adus publicitate nefavorabila in presa britanica.[6]
Ryan was quickly mentioned in Adam Sandler's 1995 movie Billy Madison. In the scene comedian Norm MacDonald asks Sandler "Who would you rather bone? Jack Nicholson or Meg Ryan?" Sandler says "Jack Nicholson now or Jack Nicholson 20 years ago?" MacDonald says "Old" Sandler then says "Meg Ryan".
Ryan's most recent project, George Gallo's My Mom's New Boyfriend (originally titled Homeland Security, and released in Australia and New Zealand as My Spy), was shot in the fall of 2006, in Shreveport, Louisiana, and was released in 2008. The romantic comedy stars Ryan opposite Antonio Banderas. Ryan was joined by former co-star Tom Hanks's son, Colin, who plays her son in the film.[7][8] In 2007 she played the role of Sarah Hardwicke in In the Land of Women, co-starring Adam Brody and Kristen Stewart.
Ryan's next project was a remake of the 1939 film, The Women, and began filming in New York City, in August 2007. The $18 million remake of the George Cukor classic was directed by Murphy Brown creator Diane English and produced by the Rolling Stones' Mick Jagger; it was released in 2008. Ryan played the central character, Mary Haines, a wealthy woman who is one of the last to find out that her husband is cheating on her with a shop girl. The leading role was originally made famous by actress Norma Shearer. Annette Bening, Eva Mendes, Debra Messing and Candice Bergen also starred in the remake.[9]
Ryan also appeared in The Deal, which premiered at the 2008 Sundance Film Festival. The film was never distributed but is scheduled for DVD release on 20 ianuarie 2009.
Her most recent film project is the upcoming comedy Serious Moonlight which premiered at the Tribeca Film Festival in April 2009.
In June 2009, it was reported that Ryan will guest star on the seventh season of Curb Your Enthusiasm.
Ryan married actor Dennis Quaid on Valentine's Day 1991, after starring in two films with him. Ryan agreed to marry him only after he kicked his cocaine addiction.[5] Quaid and Ryan had one child together, Jack Henry, born on 24 aprilie 1992. The couple separated in 2000, their divorce became final on 16 iulie 2001. In September 2008, Ryan revealed Quaid had been unfaithful to her for a long time while they were married.[11]
Meg Ryan had a relationship with actor Russell Crowe for a few months in 2000 before divorcing her husband; however, the relationship did not last.[12]
In January 2006, Ryan adopted a 14-month-old girl from China named Daisy True.
| Meg Ryan | |||||
 Ryan la Festivalul de Film Tribeca din 2009
| |||||
* 1962: Alicia Christian Foster (n. 19 noiembrie 1962, Los Angeles, California)[2], cunoscută profesional ca Jodie Foster, este o actriță, regizoare și producătoare americană, câștigătoare a premiului Oscar pentru cea mai bună actriță.
| Jodie Foster | |||||||||
 Foster în 2011
| |||||||||
* 1964: Petr Nečas (n. 19 noiembrie 1964, pronunțat în cehă: ˈpɛtr̩ ˈnɛtʃas) este un politician ceh, liderul Partidului Civic Democrat și prim-ministrul Republicii Cehe din 28 iunie 2010.[2]
Politicianul a demisionat pe 17 iunie 2013 în urma unei acțiuni a poliției, soldată cu arestarea șefului său de birou, Jana Nagyová.
| Petr Nečas | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||
* 1965: Laurent Robert Blanc (n. 19 noiembrie 1965, Alès) este un fost jucător de fotbal francez, a ocupat ultima dată postul de antrenor al echipei de fotbal franceze Paris Saint-Germain, după ce l-a înlocuit pe Carlo Ancelotti. Este fotbalistul care a marcat primul gol de aur la un Campionatul Mondial de Fotbal
* 1974: Morten Bergeton Iversen (n. 19 noiembrie 1974), mai cunoscut sub numele de scenă Teloch, este un chitarist norvegian de black metal, cunoscut ca fiind un chitarist live pentru trupele Gorgoroth, God Seed și 1349. În prezent, el este chitaristul trupei, Mayhem
Teloch și-a început cariera muzicală la începutul anilor '90 într-o trupă de punk numită Dødsdømt și o trupă de thrash / death metal numită, Legions from Horten (Vestfold). A fondat Nidingr în anul 1996. În același an au înregistrat primul lor show demo și în anul 1999, al doilea demo.
În anul 2004, s-a alăturat trupei Orcustus.
În anul 2005, Nidingr a publicat primul lor album de studio, "Sorrow Infinite and Darkness".
În anul următor, a plecat din 1349 și a fost contractat ca chitarist de către formația Gorgoroth, care în acel moment a fost împărțită în două grupe. Confruntându-se cu imposibilitatea lui King Hell și a lui Gaahl de a lucra sub numele de Gorgoroth, ei au fost forțați să schimbe numele lui God Seed (în martie 2009), încă bazându-se pe ajutorul lui Teloch ca muzician al sesiunii.
În august 2009, vocalistul Gaahl, și-a anunțat retragerea din black metal, punând capăt scurtei existențe a trupei.
Nidingr a lansat al doilea album, "Wolf-Father", în anul 2010. Iversen a fost un chitarist invitat în proiectul francez al lui Igorrr și albumul "Hallelujah" (2012). În același an, Nidingr și-a lansat al treilea album numit, "Greatest of Deceivers".
În 2015, Teloch a scris muzică pentru o producție a piesei de teatru, Mor Courage og barna hennar la Teatrul norvegian.[2]
Teloch este membru al trupei Mayhem din anul 2011 și a scris aproape întregul album Esoteric Warfare pe cont propriu. Nidingr a lansat al patrulea album, The High Heat Licks Against Heaven, în anul 2017.
| Morten Bergeton Iversen | |
 |
* 1978: Mihai Pohonțu (n. 19 noiembrie 1978, Iași) este un om de afaceri, investitor și antreprenor în industria de jocuri. Din 2017 activează ca CEO al Amber,[1] o agenție de dezvoltare de jocuri cu sediul central în București și birouri în San Francisco și Los Angeles.[2]
Anterior a deținut funcții executive în mai multe companii internaționale. Între 2015 - 2017 a fost Vice-Președinte al companiei Samsung, responsabil pentru programul de relații cu dezvoltatorii de software pentru întreaga gamă de produse ale companiei și programul de platforme emergente, cu focus special pe soluțiile de realitate virtuală (Gear VR) si ceasuri inteligente (Gear Watch)[3][4][5][6]. Între 2012 - 2014 a fost vicepreședinte al The Walt Disney Company, conducând echipa de Product Operations a diviziei Disney Interactive.
Înainte de 2012 a deținut mai multe funcții în cadrul companiei Electronic Arts, inclusiv Vice-Președinte al grupului Central Development Services, cu peste 1500 de angajați livrând servicii de dezvoltare pentru 18 studiouri de jocuri pe 3 continente, acoperind întreaga gamă de produse a companiei între 2009 - 2011. De asemenea, în 2005 a fondat și a fost General Manager al EA Romania, filiala din București a companiei americane.[7]
Născut la Iași in 1978, a copilărit la Suceava și a venit în București la 4 ani. După absolvirea liceului George Coșbuc și-a efectuat studiile superioare la University of California Los Angeles, unde a studiat Stiințe Politice cu specializarea în Relații Internaționale, absolvind cu distincția Summa Cum Laude in 2003.
* 1980: Ciprian Cătunescu (n. 19 noiembrie 1980, Baia Mare),[1] cunoscut profesional ca Unguru' Bulan, este un stand-up comedian, om de radio și vlogger român. Este cunoscut ca creatorul proiectului Unguru' Bulan,[2] o serie de pastile umoristice legate de subiecte cotidiene.[3] Ciprian Cătunescu este, de asemenea, patron și project manager al Bulan Media.[4] De-a lungul carierei, a colaborat cu posturi de radio precum Kiss FM și ProFM și a realizat turnee de stand-up comedy în România și în străinătate.
Ciprian Cătunescu este creatorul popularei serii Unguru' Bulan. Proiectul a fost conceput în 2005 ca „o joacă”, după declarațiile lui Cătunescu într-un interviu pentru ziarul online cluju.ro.[5] Primul episod al seriei, „eRDeeSh”, parodia o reclamă existentă deja a trustului RCS&RDS.[5] Acesta a fost popularizat prin Club FM, radioul unde era DJ. Unguru' Bulan este, de fapt, porecla unuia din cele patru personaje ale mini-brandului. De fapt, niciun personaj nu are un nume în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă porecle: Frățică, Unguru', C8ilu' (citit „Coptilu'” în dialect ardelenesc) și Gușteru'.[3] Toate personajele sunt interpretate de Cătunescu.[6] În 2006, Cătunescu a primit propunerea de a colabora cu Șerban Huidu și Mihai Găinușă în cadrul emisiunii satirice Cronica Cârcotașilor.[7] În ediția de radio, Cătunescu crea pastile de râs o dată pe săptămână.[8] Cătunescu a dezvoltat acest proiect pe mai multe ramuri, pe lângă proiectul audio. Pentru că, în primii ani, personajele nu aveau o față, a creat o serie de animație cu cei patru, intitulată „Luzării de pe Electrolizei”, un videoblog intitulat „Țara lui Frățică” și un „Păpușovlog”, în care protagonistul este Frățică sub formă de hand puppet.[3] Partea video a proiectului este realizată de Székely Szilárd. Ciprian Cătunescu l-a cunoscut pe Székely Szilárd în 2007, când acesta din urmă era un freelance graphic designer și solistul formației Ultimul Nivel
* 1984: Iliia Mokrețov (în rusă Илья Мокрецов, n. 17 aprilie 1984, Kazan) este un scrimer specializat pe sabie care a concurat mai întâi pentru Rusia, apoi pentru Kazahstan.
* 1984: Aliaksandr Buikevici (belarusă Аляксандар Буйкевіч, rusă Александр Буйкевич; n. 19 octombrie 1984, Brest) este un scrimer belarus specializat pe sabie, campion european în 2008 și vicecampion mondial pe echipe în 2011.
* 1984: Jorge Ciro Fucile Perdomo (n. ,[1] Montevideo, Uruguay) este un fotbalist uruguayan care evoluează pentru Club Nacional de Football.
* 1986: Lilia Ojovan (poreclită Lilu; n. 19 noiembrie 1986, Țarigrad, Drochia) este o vedetă de televiziune din Republica Moldova. A debutat în 2008 în calitate de reporter și prezentator la Muz TV. Ulterior a devenit și producătoarea emisiunilor „Pro News” și „Teascul Muzical”. În 2011 a început activitatea la Jurnal TV, emisiunea „Acasă Devreme”, iar peste un an a devenit prezentatoarea emisiunii matinale „Deșteptarea”.
Lilu este percepută ca un „fashion icon”, un promotor al stilulul și bunului gust în vestimentație[1]. A produs și a conceput proiecte media care să promoveze stilul și vestimentația ca mod de viață. De asemenea, Lilu a inițiat și susținut de-a lungul carierei numeroase proiecte caritabile [2].
Din data de 2 octombrie 2017 este prezentatoare a propriei emisiuni, „Vorbe Bune cu Lilu” la Canal 2.
La data de 18 mai 2013 s-a căsătorit cu Călin Roșca.[4] În 2013 cuplul a devenit părinți de fetiță, pe care au numit-o Amelie. Al doilea copil al cuplului este, la fel, o fetiță pe numele Teia, născută în 2016.
| Lilia Ojovan | |||||
.jpg)
| |||||
* 1986: Hovi Star,(ebraică: חובי סטאר; nume la naștere: Hovav Săculeț (Sekulets) (ebraică: חובב סקולץ; născut la Kiryat Ata, Districtul Haifa, Israel pe 19 noiembrie 1986), , este un cântăreț israelian de muzică pop[1] care a reprezentat Israelul în finala celei de-a 61-a ediții a Concursului Muzical Eurovision, găzduită de Stockholm la 14 mai 2016.[2] Piesa muzicală care a reprezentat Israelul se numește Made of Stars.[3] Cântecul, compus și pe text de Doron Medalie (Medali), a ocupat mai întâi locul 8 în clasamentul juriilor, apoi, după notele publicului, s-a clasat pe locul 14.
Hovi Star s-a născut la Kiryat Ata. El este unicul fiu comun al lui Shlomo Săculeț și al lui Efrat,născută Biton, provenită dintr-o familie de rabini. Hovi și-a primit numele mic Hovav în memoria bunicului său matern, rabinul Haviv Biton, originar din Africa de nord[4] Părinții au divorțat când Hovi a avut 4 ani. Tatăl său nu s-a mai interesat de el și s-a recăsătorit, având două fiice din a doua căsnicie. Hovi a fost crescut de mama sa, administratoare la case de bătrâni, care a fost mai mulți ani partenera de viață a baschetbalistului american John McIntyre care s-a stabilit în Israel și a jucat în mai multe echipe de bachet din Israel. Din căsnicia lor s-a mai născut un fiu, Randy. În cursul anilor Hovi a rămas atașat în mod deosebit de bunicii paterni care locuiesc în Kiryat Eliezer. David Săculeț, originar din România, și soția sa ,Margalit, venită din Egipt, sunt surzi din naștere, și au crescut cinci copii. [5] Din cauza angajamentelor sportive ale tatălui vitreg Hovi a trebuit și schimbe vreo 20 domicilii, precum și mai multe școli. În acelaș timp datorită lui McIntyre Hovi s-a familiarizat cu cultura populară americană. Până în clasa a X-a a învățat în școli religioase, ultima fiind liceul-ieșivă din Kfar Hassidim, de unde a fost exmatriculat după ce și-a vopsit părul și a hotărât să înregistreze un prim album. Modul de a se îmbrăca, de a se tunde și a se machia și alte obiceiuri considerate extravagante i-au atras multeori neplăceri mai ales din partea colegilor de școală și în mediile conservatoare. Ulterior a completat studiile medii într-un liceu laic, într-o clasă cu profil de cosmetică.
Hovi Sekuletz a fost înrolat în armată, mai întâi, vreme de doi ani, în ansamblul muzical al Comandamentului spatelui frontului, apoi în ansamblul Poliției militare. Cu jumătate de an înainte de eliberarea la vatră, a participat la a 7-a stagiune a concursului televizat de tinere talente „Se naște o stea” (Kohav nolad), unde s-a clasat, în cele din urmă, pe locul șapte. Apoi a luat parte la Festivalul cântecelor pentru copii din anul 2009 cu un cântec pe care l-a compus el însuși împreună cu Assaf Averbuch - „Yèled katan yèled gadol” (Copil mic, copil mare). La 29 ianuarie 2010 a participat la seara de strângere de fonduri pentru victimele cutremurului de pământ din Haiti unde a interpretat cântecul lui Ilanit, Bashaná habaá (La anul), într-o adaptare proprie. În 2010 a moderat emisiunea „Stea live” (Kohav live) despre concurenții la a8-a stagiune a concursului „Kohav nolad”, și în acelaș timp, a prezentat o rubrică despre această competiție în programul de dimineața al companiei de TV Keshet. În iunie 2010 a cântat la deschiderea „Paradei Mândriei” de la Tel Aviv la Centrul municipal gay din oraș. În 2016 a fost ales prin concurs ca reprezentant al Israelului la viitoarea ediție a Eurivision la Stockholm cu cântecul „Made of Stars” al lui Doron Medalie (Medali)
| Hovi Star | |
 Hovi Star în timpul unei conferințe de presă înaintea Concursului Muzical Eurovision 2016 |
* 1988: Melinda Szikora (n. 19 noiembrie 1988, în Kiskunfélegyháza)[3] este o handbalistă maghiară care joacă pentru clubul FTC-Rail Cargo Hungaria și echipa națională a Ungariei. Szikora evoluează pe postul de portar.
* 1992: Helena Ryšánková (n. 19 noiembrie 1992, în Praga)[3] este o handbalistă cehă care joacă pentru clubul românesc CS Minaur Baia Mare[4] pe postul de intermediar dreapta. Ryšánková este și componentă a echipei naționale a Cehiei
* 1993: Nadine Schatzl (n. 19 noiembrie 1993, în München, Germania)[2] este o handbalistă maghiară care joacă pentru clubul FTC-Rail Cargo Hungaria și echipa națională a Ungariei. Schatzl evoluează pe postul de extremă stânga.
* 1993: Alexei Koșelev (n. 19 noiembrie 1993) este un fotbalist din Republica Moldova care joacă pe postul de portar la clubul CSM Politehnica Iași. De asemenea, el este membru al naționalei de tineret a Moldovei
* 2002: Gaia Cauchi (Italiană: [ˈgaja ˈkauki], n. 19 noiembrie 2002) este o cântăreață malteză. Ea a reprezentat Malta la Concursul Muzical Eurovision Junior în 2013, câștigând competiția cu piesa "The start"[1]. De asemenea, aceasta a participat la "Next Star", o emisiune pentru copii talentati din Romania. Presa de specialitate o dă drept viitoarea mare stea a lumii.
| Gaia Cauchi | |
_Gaia_Cauchi_at_rehearsal_2.jpg) Gaia Cauchi la repetiția generală pentru Concursul Muzical Eurovision 2013 |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu