REVISTA MEA DIN 28 NOIEMBRIE / 1. A.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 28 NOIEMBRIE 2020

PARTEA ÎBRÂI - ISTORIE PE ZILE

A. Evenimente; Sărbători

Evenimente

• 1520: Exploratorul portughez Ferdinand Magellan a trecut prin strâmtoarea de la sudul Americii de Sud, care-i poarta numele.
• 1811: Concertul pentru pian nr. 5 în Mi bemol major, Op. 73, al lui Beethoven are premiera la Gewandhaus în Leipzig.
• 1812: Bătălia de la Berezina, cu înfrângerea trupelor lui Napoleon.
• 1877: Căderea Plevnei. După încercarea nereușită de a sparge încercuirea Plevnei, generalul Osman-Pașa s-a predat colonelului român Mihail Cristodulo Cerchez și a semnat capitularea armatei turce.
   Căderea Plevnei.
• 1905: Naționalistul irlandez Arthur Griffith pune bazele mișcării politice radicale Sinn Fein.
• 1912: Albania își declară independența față de Imperiul Otoman.
• 1918: Consiliul General al Bucovinei adoptă moțiunea privind unirea necondiționată a Bucovinei cu Regatul României.
• 1919: România semnează la Washington o serie de acorduri internaționale cu privire la stabilirea zilei de lucru de 8 ore și a săptămânii de lucru de 48 de ore în stabilimentele industriale, vârsta minima de admitere a copiilor în muncile industriale, lucrul de noapte al femeilor și copiilor, munca femeilor înainte și după naștere.
• 1920: A apărut la București săptămânalul Adevărul literar și artistic, continuator al Adevărului ilustrat. Fondator: Constantin Mille.
• 1943: Premierul britanic Winston Churchill, președintele american Franklin Delano Roosevelt și dictatorul sovietic Stalin s-au întrunit la Teheran (Iran). Se stabilește deschiderea unui al doilea front în Europa.
• 1969: The Rolling Stones își lansează albumul Let It Bleed.
• 1979: Un avion McDonnell Douglas DC-10 al Air New Zealand se prăbușește pe Muntele Erebus situat pe Insula Ross, Antarctida. Toate cele 257 de persoane aflate la bord mor. Era zborurilor turistice comerciale pe continent se încheie.
• 1987: Un Boeing 747 al South African Airways având 160 de persoane la bord se prăbușește în Oceanul Indian în timp ce încerca o aterizare de urgență în Mauritius în urma unui incendiu.
• 1989: Revoluția de Catifea: În Cehoslovacia încep negocierile între Forumul Civic și administrație.
• 1991: Osetia de Sud își declară independența față de Georgia.
• 1994: Norvegienii resping aderarea țării la Uniunea Europeană, printr-un referendum.
• 2004: Într-un accident minier din Republica Populară Chineză 166 mineri sunt blocați în subteran în mina de cărbune Chenjiashan situată în nordul țării, în provincia Shaanxi.

Nașteri

• 1118: Manuel I Comnen, împărat bizantin (d. 1180). 

  Manuel I Comnen
  Manuel I Comnen
  Date personale
  Născut	28 noiembrie 1118  Constantinopol, Imperiul Roman de Răsărit[1][2][3]
  Decedat	24 septembrie 1180 (61 de ani)  Constantinopol, Imperiul Roman de Răsărit[4][5]
  Părinți	Ioan al II-lea Comnen Sfânta Irina Xenia Împărăteasa[*]
  Frați și surori	Alexios Comnen Andronikos Komnenos[*] Isaac Komnenos[*] Eudokia Komnene[*] Maria Komnene[*] Theodora Komnene[*]
  Căsătorit cu	Maria of Antioch[*] Bertha de Sulzbach (1146–1159)[6]
  Copii	Alexios II Comnen Maria Komnene[*] Alexios Komnenos[*]
  Cetățenie	Imperiul Roman de Răsărit
  Ocupație	Împărat
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Dinastia Comnen
  Împărat bizantin
  Domnie	8 aprilie 1143 – 24 septembrie 1180
  Predecesor	Ioan al II-lea Comnen
  Succesor	Alexios II Comnen
  Modifică date / text

  Manuel I Comnen (n. 28 noiembrie 1118, Constantinopol, Imperiul Roman de Răsărit^[1][2][3] – d. 24 septembrie 1180, Constantinopol, Imperiul Roman de Răsărit^[4][5]) a fost un împărat Bizantin din secolul al XII-lea, a cărui domnie a avut un rol crucial în istoria Bizanțului și a zonei Mediterane. În dorința de a readuce imperiului său gloria și puterea de odinioară în zona Mediterană, Manuel a dus o politică străină foarte ambițioasă. A avut alianțe cu Biserica Catolică, a invadat Italia, a participat la invazia Egiptului alături de Regatul de la Ierusalim. Manuel a schimbat harta politică a Balcanilor și a zonei de est mediteraneene, plasând regatele Ungariei și a statelor înființate după prima Cruciadă (Țara Edessa, Principatul Antioch, Comitatul Tripoli și Regatul de la Ierusalim) sub hegemonia Bizantină. Spre finalul domniei sale, realizările sale au suferit o dură lovitură după înfrângerea drastică din bătălia de la Myriocephalum.

  

  Un aspron (avers), monedă de argint emisă sub domnia lui Manuel I Comnen; este de notat coroana cu ciucuri de cristal, specifică împăraților bizantini

  .

  Urcarea pe tron (1143)

  

  Moartea lui Ioan al II-lea Comnenul și încoronarea lui Manuel.

  Manuel Comnen era al patrulea fiu al lui Ioan al II-lea Comnenul și al Piroskăi, fiica lui Ladislau I al Ungariei. La nașterea sa nimic nu prevedea destinul lui Manuel de a urca pe tronul bizantin.^[7] Avea trei frați mai mari, iar Ioan al II-lea îl desemnase pe fiul său mai mare, Alexios să-l succeadă la tron. Dar Alexios a murit în primăvara lui 1142 de boală, urmat puțin timp după el de fratele său Andronic.

  Distingându-se în războiul dus contra turcilor selgiucizi, Manuel a fost desemnat de tatăl său să-i succeadă (de preferință) fiului său mai mare, Isaac. Această investitură paternă nu a reglementat complet problema succesiunii, care a avut loc, într-adevăr, lângă patul de moarte al tatălui său, în Cilicia, foarte departe de capitala imperiului, Constantinopol.

  Pentru Manuel, era vital să se întoarcă în capitală cât mai repede posibil, dar trebuia și să se ocupe de funeraliile tatălui său. Tradiția spune că Manuel a fondat, cu acestă ocazie, o mănăstire, pe locul unde tatăl său și-a dat sufletul. În același timp l-a trimis în capitală, în prealabil, pe secretarul său Ioan Axouch / Yanis Aksuh, cu ordinul de a-l aresta pe cel mai periculos rival, fratele său Isaac, care trăia în Marele Palat și astfel avea acces la tezaur. Axuch / Axouch a sosit în capitală înainte chiar de vestea morții lui Ioan al II-lea. S-a asigurat de loialitatea cetății, iar când Manuel și-a făcut intrarea în capitală, în august 1143, a fost încoronat de noul patriarh Mihail al II-lea Courcouas. Câteva zile mai târziu, când nu mai avea de ce să se teamă, Manuel a ordonat eliberarea fratelui său, poziția sa fiind asigurată.^[8][9]

  Viața la palatul imperial

  Manuel I era un occidentalist declarat, la caracter și la deprinderi semăna mai degrabă cu un cavaler decât cu un basileu grec. Amator de ospețe vesele, de turniruri și de muzică, gurmand și cavaler galant, el părea, pentru cei care îl cunoșteau superficial, un petrecăreț fără rost. În jurul prințului, o întreagă pleiadă de femei tinere, vioaie, frumuoase și cochete, își desfășurau grațiile și ofereau curții o atracție fără seamăn. Desigur că străbunica lui Manuel, bătrâna Ana Dalassena, care odinioară se trudise atâta să dea palatului imperial aspectul decent și moralitatea severă a unei mânăstiri, ar fi fost profund scandalizată dacă ar fi putut vedea aceste schimbări. În 1146, Manuel s-a căsătorit cu o germană, contesa Bertha de Sulzbach, care urcându-se pe tronul orientului a adoptat prenumele bizantin de Irina; cu toate virtuțile ei, cu toată strădania de a se pune de acord cu curtea în care trăia, tânăra femeie nu a putut să-l ține multă vreme lângă ea pe nestatornicul ei soț. Curând Manuel o neglijă pentru alte aventuri. Mai întâi îl distrară unele simple capricii. Apoi se îndrăgosti mai serios de foarte frumoasa lui nepoată Teodora și nu întârzie de a o declara pe față ca amantă. Acestei persoane mândre și trufașe îi acordă toate onorurile exterioare ale puterii: îi dădu o gardă ca unei suverane, îi dădu voie să poarte un costum aproape la fel cu acela al împărătesei; pentru ea, pentru fiul care i s-a născut și a cărui venire pe lume spori trecerea favoritei, risipa lui a fost nesfârșită. Se pare că favoarea acestei Pompadour cu piciorul mic, cum a fost numită Teodora, dură destul de muult; în orice caz ea era în stare să și-o apere.Într-o zi, din gelozie, ea puse să fie asasinată o rivală care râvnea la inima lui Manuel și s-a păstrat o scrisoare foarte curioasă prin care unul din familiarii ei se trudea să-i potolească remușcările pe care după mulți ani ea le simțea pentru această crimă pasională. De altfele, această legătură nu-l împiedică de loc pe Manuel, când în 1159 își pierdu soția, să se gândească a se recăsători îndată. Din prima căsătorie nu avea decât o fată și era cu drept cuvânt preocupat să asigure dinastiei un moștenitor legitim. De data aceasta, căuta pe viitoarea împărăteasă printre prințesele din Siria francă. El se gândi mai întâi la contesa Melisanda de Tripoli și, după raportul ambasadorilor însărcinați să se ducă s-o vadă pe tânăra fată, logodna fu încheiată. Mari pregătiri fuseseră făcute de fratele Melisandei, spre a trimite pe sora sa la Constantinopol cu o pompă demnă de o suverană, când, în momentul plecării la drum, o boală misterioasă și ciudată o atinse pe tânăra fată. Frumusețea sa așa de lăudată pierea văzând cu ochii: trimișii imperiului se hotărâră deci să rupă înțelegerea și să caute în altă parte o soție pentru stăpânul lor. Or, în acea vreme trăia în Antiochia fiica prințesei Constanța, Maria: era minunea orientului latin. În anul 1161 împăratul se căsătorii cu aceasta. Încă din tinerețe, Manuel Comnenul se distingea printr-un neobișnuit spirit războinic, însă în luptă își dirija mai bine propria lance, decât o armată întreagă. Fiind un om nepretențios, el putea să doarmă pe pământul gol și să mănânce, în rând cu soldații, hrana cea mai simplă. Poseda o mare forță fizică. Odată, fiind invitat să participe la un turnir în Antiochia, împăratul a aruncat un cavaler din șa cu o atât de puternică lovitură de lance, încât acela, în zbor, l-a doborât de pe cal pe un altul, spre marea mirare a cruciaților. Altă dată, într-o luptă adevărată, Manuel l-a prins cu mâna de păr pe un arcaș turc, care trăsese o săgeată asupra lui, și l-a adus în tabără. Comnenul mânuia excelent nu numai sabia, ci și pana. A scris un tratat în apărarea astrologiei, cunoștea destul de bine chirurgia. La sfârșitul deceniului 7 al sec, XII, pe când plănuia unirea Bisericii (acest proiect a eșuat, din cauza ostilității generale a grecilor față de schismaticii latini), Manuel a purtat discuții aprinse cu patriarhul Mihail III, în cadrul dezbaterilor publice. La curtea basileului se bucurau de stimă oameni învățați, precum mitropolitul Atenei, Mihail Choniates, fratele acestuia, istoricul Niketas, mitropolitul de Thessalonic (Saloniki) Eustathios și alții. În capitală, împăratul a construit multe edificii somptuoase.

  Va reface Manuel granițele vechiului Imperiu Roman?

  Manuel visa la renașterea marelui Imperiu Roman. Totodată, visurile nu-l împiedicau să fie un politician și un diplomat lucid. Basileul a reorganizat justuția și armata. Armamentul kataphrakților șui Manuel a devenit similar celui al cavalerilor apuseni, preferați de împărat, care-i compara pe aceștia cu niște cazane de oțel, în opoziție cu grecii oale de lut. Politica externă a lui Manuel se caracterizează printr-o extremă agresivitate. Basileul cavaler nu pierdea nici o ocazie să le demonstreze vecinilor forța Bizanțului, uneori fără a avea vreun pretext. Primul care a simțit pe pielea sa consecințele mâniei împăratului a fost Raymond, principele Antiochiei. În anul 1143, acesta a organizat un atac asupra bogatelor orașe ale Ciliciei, sperând că tânărul împărat, care nu apucase nici măcar să se încoroneze, se va da bătut și principele va scăpa nepedepsit pentru incursiune. Însă legiunile Imperiului, trimise în grabă, au curmat toate încercările antiochienilor de a-și consolida pozițiile în regiunea disputată. Raymond, supunându-se cererii basileului, s-a dus la Constantinopol și s-a pocăit, deasupra sicriului lui Ioan II, pentru aventura sa nereușită.

  Luptele împotriva cumanilor

  În anul 1147, cumanii au trecut Dunărea și au ocupat cetatea Demnitzikos. Manuel a expediat în susul râului flota bizantină, însă nomazii plecaseră. Grecii i-au ajuns din urmă nu departe de teritoriul cneazului Halici și i-au zdrobit. Călăreții stepelor au primit o lecție bună și de acum încolo, numai zvonul că se apropie armata lui Manuel îi silea pe cumani să-și întoarcă îndărăt căruțele și să dispară în stepele fără de margini din jurul Mării Azov, iar, după 1160, incursiunile lor au încetat cu totul.

  Cruciada a doua

  Cruciada a doua, care se punea tocmai atunci la cale, l-a împiedicat pe împăratul bizantin să lichideze amenințarea cumană care nu o data daduse fiori reci pe sira spinarii, conducatorilor din Constantinopol.

  În orientul apropiat se nășteau animozități, orgolii peste care mâmdria cavalerului acelor timpuri nu putea trece cu ușurință.

  Astfel formarea statelor latine în Orientul Apropiat, prezența unui număr mare de străini, a unor trupe străine au fost întâmpinate cu dușmănie de populația autohtonă. Cronicarul Guillaume din Tyr consemna, în veacul XII, vrăjmășia și dorința de răzbunare care pusese stăpânire pe turci și pe arabi, mai ales pe aceștia din urmă: Ei erau cei mai aprigi dușmani-spunea Guillaume-ai poporului nostru și cu atât mai grav era că ei trăiau în țara noastră și nuexistă ciumă mai periculoasă decât dușmanul care trăiește în sânul familiei. Ei nu numai că omorau pe ai noștri, când aceștia mergeau singuri pe străzi, sau îi prindeau și îi vindeau apoi în robie la păgâni, ci se și împotriveau să lucreze pe camp pentru a distruge pe ai noștri cu foamea. Preferau să rabde de foame în loc să facă vreun serviciu poporului nostru, considerându-l dușman. Nu numai în afara orașelor drumurile erau nesigure, dar și în casele din interiorul zidurilor orașelor, cu greu se putea găsi un loc liniștit și nepericulos, deoarece numărul populației era mic, iar găurile din ziduri permiteau dușmanilor să intre în oraș; noaptea ei năvăleau peste puținii locuitori, omorând pe mulți chiar în casele lor.

  În aceste condiții, în Asia Mică, s-a produs un reviriment musulman. O contracruciadă turcă, un djihad a fost organizat din inițiativa sultanului Persiei, Muhammad, cu concursul califului din Bagdad, de care teoretic țineau, încă, toate sultanatele și emiratele. Începutul războiului sfânt musulman poate fi plasat în anul 1110, când atabegul din Mosul pornește cu o armată puternică împotriva Edessei. În ajutorul cetății asediate a venit Balduin I, regele Ierusalimului. Atacul a avut loc în 1111, apoi a fost repetat în 1113 și 1115, dar de fiecare dată a fost respins, datorită disensiunilor din tabăra turcă. Emirul din Alep și atabegul din Damasc i-au preferat pe cruciați mult preaputernicului sultan, anul 1115 marcând prima alianță cruciato musulmană, cu ocazia luptei de la Tell Mannas (pe Eufrat). Rivalitățile politice își spuneau cuvântul, crezul religios fiind dat uitării și de o parte și de alta. Determinate de interesele economice și politice, de acum înainte, alianțele se vor face și desface, ele fiind dictate de împrejurări, nu de credință. Câte alianțe au fost, tot atâția pași s-au făcut spre o colaborare creștino musulmană, cruciada fiind pusă nu o dată sub semnul întrebării.

  La moartea lui Balduin I (1118), cauze de ordin economic au generat neînțelegeri între cruciați și fostul aliat, atabegul din Damasc, Tughtekin. La nemulțumire s-a adăugat și faptul că regatul Ierusalimului se întărise militar prin înființarea ordinelor militaro religioase. Ca urmare, suniții din Damasc și șiiții din Cairo au format un front comun de luptă, eveniment de o importanță covârșitoare, nemaiîntâlnit până atunci în lumea musulmană. În anul 1119, ofensiva turcă s-a îndreptat spre Antiohia, unde se bănuia mai slabă rezistența cruciaților. Djihadul musulman se dezlănțuia, armatele fiind însuflețite-după cum povestește cronicarul Kemal-Al-Din-de cuvântările înflăcărate ale cadiului din Alep, care în numele lui Allah, chema pe musulmani să-și facă datoria înscrisă în Coran. Balduin al II-lea (Balduin de Bourg), noul rege al Ierusalimului (1118-1131), a venit în grabă în ajutorul principelui Antiohiei, Roger. Prima bătălie s-a soldat cu victoria turcilor și dezastrul armatei cruciate. Venise rândul creștinilor să fie măcelăriți. Din câteva mii de cavaleri, doar 140 au scăpat cu viață, printre cei sfârtecați pe câmpul de luptă numărându-se și principele Antiohiei, Roger. Dar, cu toate acestea, Antiohia nu a putut fi recucerită grație capacității militare a lui Balduin al II-lea, armata a fost reorganizată, iar pozițiile pierdute recâștigate.

  Djihad-ul, însă, a continuat, sufletul lui fiind de data aceasta un comandant de oști al sultanului Persiei, Muhammad, pe nume Zengi. Numit guvernator al Irakului, el a acționat de la început în vederea unei politici de centralizare a sultanatului de Bagdad. În anul 1128, el reunea emiratele Mosul și Alep, lua titlul de atabeg și pornea la opera de recucerire musulmană. Pericolul devenea iminent pentru emirii și atabegii dornici să-și mențină independența, de aceea, unitatea lumii musulmane din nou amenința să se rupă, punând războiul sfânt în primejdie. Nevoia unui echilibru de forțe împingea o parte dintre conducătorii turci spre cruciați. Astfel în conjunctura politucă nou creată în Orient, între regatul Ierusalim și Damasc s-a creat un modus vivendi, căci amândouă statele aveau un dușman comun, pe Zengi. Cea mai de seamă colaborare dintre cele două state a fost cea dintre anii 1139-1140. Între Unur, succesorul lui Tughtekin, și Foulque al V-lea, urmașul lui Balduin al II-lea s-a încheiat o convenție, în scopul unei colaborări militare împotriva lui Zengi. Unur se angaja să suporte cheltuielile campaniei și să dea cruciaților o compensație bănească dacă aceștia apărau Damascul împotriva lui Zengi. Vestea se răspândise despre cruzimea marelui comandant de oști și ororile săvârșite de el în orașele cucerite, de aceea, damaschinii, îngrijorați, erau gata să dea orice în schimbul alianței cruciaților. Într-adevăr aveau ce. Intervenția franceză din anul 1139 a salvat Damascul, iar aceeași colaborare franco damaschină a smuls Banyasul din mâinile lui Zegi. Victoria părea să pecetluiască relațiile de bună vecinătate și comunitate de interese între cele două state, căci Banyas era punct de frontieră între cruciați și Damasc, fapt ce explică, între altele, de ce Zengi râvnea cetatea cu atâta ardoare. Dar dacă mișcările lui Zengi spre Damasc au fost paralizate, în schimb, dârzul comandant își lua revanșa năpustindu-se în 1141 asupra Edessei, mai izolată și mai puțin capabilă să reziste. Până să sosească ajutoare, contele Jocelin al II-lea a capitulat. Poate cetatea ar fi fost salvată dacă în tabăra creștină nu ar fi intervenit neînțelegeri.

  Ofensiva lui Zengi îl speriase pe principele Antiohiei, Raymond de Poitiers. El a apelat la ajutorul suzeranului său Ioan II Comnen. Acesta, în fruntea unei armate, intra în 1142 în cetate. Planul său era să reia Antiohia și să creeze un mare principat, cuprinzând întreaga Cilicie, pe care să-l dea fiului său Manuel. În aceste condiții era firesc să se ajungă la un conflict între împărat și Raymond de Poitiers. Contele Edessei, Jocelin al II-lea, a crezut de cuviință să intervină în favoarea lui Raymond. Așa se explică de ce Ioan Comnenul, deși ar fi putut, nu a dat ajutor Edessei când a fost atacată de Zengi. Faptul de a fi părăsit Antiohia și de a fi fost amenințat de o răscoală populară fuseseră pentru el o jignire prea mare. La ea s-a adăugat ofensa adusă de Foulque al V-lea, regele Ierusalimului. Înainte de a părăsi regiunea, Ioan Comnenul mai încercase o tentativă de recunoaștere a drepturilor sale asupra regatului latin. El trimisese o solie lui Folque prin care își anunța dorința de a face un pelerinaj la Sfântul Mormânt, firește nu singur. Dar regele Ierusalimului, după episodul din Antiohia, devenise prudent. Uzând de diplomație, el răspundea împăratului că va fi bucuros să-l primească, însoțit de o escortă mică. Precizarea o făcea scuzându-se că țara este pre săracă pentru a găzdui o armată întreagă. Împăratul a simțit refuzul și nu a acceptat invitația în forma propusă de Foulque. Nu era de demnitatea unui basileus bizantin să călătorească cu o suită mică de parcă ar fi fost un rege oarecare. Renunțarea atât de ușor la ceea ce, la urma urmei, era o îndatorire religioasă, dovedește limpede care erau adevăratele intenții ale împăratului.

  Ioan Comnenul s-a întors la Constantinopol, între el și regele Ierusalimului creându-se relații atât de încordate, încât doar moartea împăratului, survenită curând după înapoierea sa în capitală, a împiedicat o campanie.

  Starea de tensiune în lumea creștină din Orient nu s-a mărginit la atât. Certuri au izbucnit și între cruciați, între Foulque al V-lea și Raymond de Poitiers, între acesta și prietenul său, contele Jocelin al II-lea, între contele Edessei, contele de Tripoli și regele Ierusalimului. Astfel, Edessa era lăsată în mâinile turcilor o pierdere pe care cruciații, și mai ales Ierusalimul, o vor simți curând. Vestea căderii Edessei a provocat cea de-a doua cruciadă, pe care papa Eugen al III-lea, speriat de soarta regatului Ierusalim, a început să o predice cu tot zelul de care era capabil, trimițând emisari și scrisori la toate curțile principilor, cerând preoților să predice de la anvon despre datoria sacră a unui război în Orient.

  Ideologul cruciadei a doua a fost Bernard de Clairvaux, o figură culturală și politică marcantă a timpului său, fapt pentru care a fost canonizat după moarte (1173). Bunul său renume, prestigiul său îl făceau capabil să înrâureze, la nevoie, un auditoriu. Atașat puternic ideii de cruciadă, dornic să o vadă înfăptuită până la capăt, el a reformat pe călugării benedectini, de la Citeaux, un ordin datând din secolul VI, creând o congregație cu caracter militar care îi va purta numele (bernardini), încă înainte de căderea Edessei, în intenția de a veni în ajutorul templierilor și ioaniților. Pentru o mai sigură reușită a ordinului nou creat el scrisese un tratat, redactase și un regulament de funcționare foarte sever și începuse să propovăduiască despre necesitatea și avantajele înrolării în această nouă armată a lui Christos. Scopul era nu numasi defensiv, ci și ofensiv, cu ajutorul ei urmărindu-se cucerirea tuturor teritoriilor din mâinile așa zișilor necrdincioși. Era, în același timp, un mijloc de a combate ereziile devenite tot mai numeroase în Franța și în Germania, de a canaliza tendințele religioase ale maselor populare în scopul dorit de biserică.

  Proiectul unei noi cruciade, inițiate de papalitate, venea în întâmpinarea dorinței lui Bernard de Clairvaux și găsea un teren pregătit. Bernard de Clairvaux, din însărcinarea papei, a pornit în cursul anului 1146 să străbată Franța în lung și în lat și să vorbească oamenilor despre noua cruciadă, la fel ca altădată Petre Pustnicul.Numai că numele lui Bernard era cunoscut, iar cuvântul său atârna greu, încât, de data aceasta, regele însuși, în persoana lui Ludovic al VII-lea, și-a plecat urechea. El a hotărât, fără a cere părerea consilierilor săi, să întrerupă opera de centralizare a statului, căreia tocmai i se dăruise, și, într-un moment în care țara avea mai multă nevoie de el, a convocat adunarea de la Vezelay (Burgundia) în vara anului 1147, pentru a lansa apelul de cruciadă și a se alătura aventurii unui război în Orient. Bernard se baza pe cei 200 de călugări, aflați în subordine, de asemenea, pe cele peste 160 de mănăstiri aparținând ordinului, răspândite în Franța și Germania. Bogații călugări cistercieni, ordin fondat în jurul abației Citeaux, căruia îi aparținea însuși Bernard, l-au susținut, după cum era și firesc, iar cele 360 de mănăstiri cisterciene din Occident, existente la acea dată, au popularizat cruciada plănuită, dând amploare evenimentului.

  La Vezelay a avut loc cea mai mare adunare a nobililor cunoscută până atunci, de aceea, pentru a o desemna, s-a folosit prima dată termenul de parlament. Poporul asista în număr atât de mare, încât în catedrala pre plină nu a încăput decât o parte din cei prezenți, ceilalți au rămas pe pajiștea din față unde, în vederea evenimentului, se ridicaseră în prealabil un fel de tribune. Bernard a apărut la dreapta regelui. Îi urmau înalți prelați, întreaga curte, regina cu doamnele ei. Mulțimea a amuțit și gîtuită de emoție aștepta cuvintele abatelui de la Clairvaux. Bernard a citit mai întâi bula plină de făgăduinți a celui care a fost Papa Eugen al III-lea, privind cruciada, la care a adăugat, apoi, propria sa cuvântare înflăcărată. Cuvintele sale zugrăveau în imagini plastice suferințele creștinilor din Orient, mișcând sufletele până la lacrimi. Din mulțime se auzeau suspine, în inimi încolțeau dorinți. Se spune că în final entuziasmul a fost atât de mare, încât Bernard a trebuit să-și sfâșie hainele de pe el pentru a face cruci și a le înmâna doritorilor de a merge în expediție. Regele și regina, primii, au îngenunchiat în fața înaltului prelat și au cerut să intre în rândurile cruciaților. Exemplul lor a fost urmat de toți cei de față. Printre ei s-au numărat Alfons de Toulouse, Gullaume de Nevers, Henri de Champagne, Thierry conte de Flandra etc.

  Pregătirea germanilor de cruciadă

  Vestea despre o nouă cruciadă s-a răspândit cu repeziciune. Roger al II-lea, regele Siciliei, auzind de pregătirile ce se făceau în Franța, a trimis soli la Ludovic al VII-lea al Franței ca să-și exprime adeziunea sa și a nobililor normanzi din Sicilia la campania din Răsărit. În acest timp, Bernard trecea Rinul, se pare din inițiativă proprie, fără știrea papei, pentru a atrage la cruciadă și pe împăratul Germaniei, Conrad al III-lea.O expediție a creștinătății europene, condusă de însuși șeful ei, împăratul, ar fi fost cu adevărat o cruciadă, iar meritul, fără îndoială al lui Bernard. Împăratul nu părea, însă, deloc convins de importanța unei atari misiuni. La auzul venirii lui Bernard, el a căutat să se eschiveze, fugind dintr-un oraș în altul, de la Frankfurt la Speier pentru a evita o discuție directă. Dar perseverentul prelat l-a urmărit pas cu pas până a obținut audiența dorită. . Se vede din acest episod cum ideea de cruciadă nu era primită fără rezerve de către toți principii. După o primă experiență în Orient, neîncrederea se strecurase și pusese stăpânire pe mințile celor lucizi. Îndoiala era exprimată cu glas tare de un călugăr de la Wűrtzburg, care scria cu ocazia celei de-a doua cruciade: falși profeți, fii ai lui Belial, mărturie a Anticristului au amăgit pe creștini cu cuvinte deșarte și au atras mulțimea, prin false jurăminte, la eliberarea Ierusalimului de jugul musulman. Predica lor a avut o putere atât de mare, încât locuitorii din toate țările s-au legat printr-o promisiune solemnă, de bunăvoie, să se expună pe ei înșiși la moarte, și nu numai omul simplu și-a închipuit că se punea astfel în slujba lui Dumnezeu, dar și regii, ducii, margrafii și alți principi ai acestor lumi au procedat la fel(...), însuși papa Eugen, în persoană, din motive pe care nu le înțeleg absolut deloc, sub influența insistențelor lui Bernard, abatele mânăstirii Clairvaux, s-a adresat întregului imperiu, regilor Franței și Angliei și în cele din urmă tuturor regilor din lumea creștină, nobililor și supușilor lor(...). Autorul acestor rânduri nu-și făcea iluzie asupra motivelor adevărate care determinaseră masele să plece în Orient, cu precizie el le intuia și enunța. Ele erau: dorințade aventură, speranța de a scăpa de sărăcie și a se îmbogăți chiar pe seama altor creștini, nevoia de a scăpa de datorii supărătoare, de a se elibera de servitute sau, în cazul criminalilor, de a se pune la adăpost de pedepse.

  Este cunoscut că principalul consilier al lui Ludovic al VII-lea, abatele Suger de Saint-Denis, încercase să-l oprească pe rege în țară, dar acesta preferase să plece și să-l lase pe Suger locțiitor, însărcinare de care, de altfel, inimosul consilier s-a achitat cu pricepere și devotament, meritându-și pe deplin titlul câștigat de pere de la patrie. Pentru Ludovic al VII-lea glasul rațiunii amuțise, la fel și în cazul împăratului Conrad. La început, acesta gândise, ca și călugărul din Wűrtzburg, dar după ce a ascultat predica rostită de Bernard de Clairvaux în dieta de la Speier, și-a schimbat hotărârea atât de pe neașteptate, încât mărturisea, oarecum stânjenit, într-o scrisoare papei, că ne-am lăsat antrenați pe urmele sale ( ale lui Bernard), din toată inima noastră și l-am urmat fără întârziere. De altfel, abilul Bernard nici nu-i lăsase timp de gândire. Când în catedrala din Speier împăratul, imprudent, a recunoscut că se considera împuternicit de Dumnezeu să guverneze lumea creștină, Bernard s-a repezit la el, i-a agățat crucea pe umăr și, până să se dezmeticească împăratul, i-a pus stindardul în mână, semn că îl delega să conducă cruciada. Astfel, cuviosul Conrad se făcea cruciat fără a-și lua răgazul de a se sfătui cu papa, care, probabil nu l-ar fi încurajat să plece, deoarece el voia să-l știe pe împărat aproape pentru a-l putea folosi împotriva răzvrătitului Arnaldo da Brescia și a normanzilor din Sicilia, mereu în conflict cu șeful spiritual al creștinătății.

  Cruciada a II-a se pornea; era cruciada pentru mântuirea sufletelor cum a fost numită, pentru că papa Eugeniu, ca un stimulent în plus, promitea primele îndulgențe, adică iertarea păcatelor, tuturor celor care de bunăvoie plecau în cruciadă; și câți nu vor fi avut ceva pe conștiință? Însuși regele Ludovic își făcea amarnice reproșuri pentru o faptă pe cât de groaznică, pe atât de necugetată. În timp ce se afla în război cu contele de Champagne, refractar politicii de centralizare a regelui Franței, drept represalii, a incendiat biserica din Vitry în care se refugiase un număr mare de locuitori. Săvârșise astfel o dublă crimă: arsese un lăcaș religios, comițând o încălcare a îndatoririlor de creștin, de cavaler și de rege pentru care depusese cândva jurământ și, mai grav, se făcea vinovat de uciderea, unor coreligionari, suflete nevinovate, neimplicate în conflict. Pleca, așadar în cruciadă și el să se mântuiască, mai precis să nu-și piardă popularitatea, grav amenințată în regat. Dar nici n-au plecat bine cruciații că în loc să se purifice conștiințele, ele au fost și mai rău întinate de evenimentele cu care cruciada a II-a, la fel ca și prima, a debutat, și anume pogromurile împotriva evreilor.

  Până să ajungă Bernard de Clairvaux în Germania, francezii au atacat comunitățile evreiești din localitățile Ham (pe râul Somme), Sully (pe Eure), Carentan (în comitatul Manche) și Ramerupt (pe râul Aube). Scenele de groază din timpul primei cruciade s-au repetat, persecuțiile amenințând să se extindă și asupra evreilor din Germania. Mărturia acestor fapte reprobabile sunt elegiile impresionante, scrise în aceste împrejurări tragice de către preoții evreilor, dintre care cea mai răscolitoare este cea a lui Rabbi Joël-Bar Isaac despre martiriul comunității din Kőln.

  Mai curios este că aceste pogromuri și-au găsit și un ideolog să le justifice, acesta fiind nu mai puțin cunoscutul abate de Cluny, Petre Venerabilul. El scria regelui Frantei, incercand s+-l atragă într-o acțiune complet necugetată și cu urmări dintre cele mai supărătoare pentru Franța. La ce bun să urmărim dușmanii credinței creștine în regiuni îndepărtate, la marginile lumii, dacă evreii săvârșitori de sacrificii sunt mai răi decât sarasinii[...].Și aceștia nu trăiesc departe de noi, ci printre noi... Regele creștin oare a uitat ce spunea într-o zi un rege al evreilor?Doamne nu pot avea mai multă ură față de cei ce te urăsc și se ridică împotriva ta; iar ei urăsc cu o ură haină...Dar ei nu spun aceasta pentru a ascuți sabia regelui meu și a creștinilor în dorința de a vedea uciși pe sus-numiții oameni pe care îi socot demni de dispreț... Mult mai drept este să le luăm tot ceea ce ei au obținut prin fraudă de la noi. Ceea ce spune este știut de toți...De aceea trebuie să le luăm tot, sau dacă nu să micșorăm cât mai mult posibil avuția lor, iar luptătorul creștin care nu precupețește nici banii, nici pământul creștinilor pentru a se lupta cu sarasinii, să nu cruțe nici bunurile evreilor acaparate într-un fel atât de rușinos. Să fie lăsați în viață, dar să li se ia banii.. Cum se face că un om de cultură ca Petre Venerabilul, cunoscut pentru tactul și înțelepciunea sa, încerca să-l facă pe regele Franței părtașul unei politici pe care nici papa nu o îngăduise? Răspunsul se desprinde singur din înseși rândurile lui Petru Venerabilul. El voia astfel să-l împiedice pe Ludovic al VII-lea să părăsească țara, să-l facă să amâne cruciada și să-l oblige să continuie politica de centralizare a statului. De aceea, el îi propunea un scop echivalent cu cruciada, dar fără vărsare de sânge.Tot ce îl interesa pe Petru Venerabilul erau banii evreilor, bani de care Ludovic al VII-lea avea atâta nevoie în politica sa. Bogățiile acumulate de evrei stârneau, fără îndoială, dușmănie și un sentiment de frustrare. Prin intensa lor activitate comercială, ei făcuseră ca o parte însemnată a veniturilor societății să se scurgă în mâinile lor, de aici o disproporție în repartiția acumulărilor.Cuvintele lui Petre Venerabilul lasă, totodată, să se vadă mentalitatea timpului privind înavuțirea. Ea era permisă dacă era rodul unui efort, al activității utile. Nu comerțul, în general era condamnat. Dar într-o vreme când meșteșugarul era și negustor, vehicularea unor bunuri provenind din munca altora și camăta erau socotite o abatere de la morala timpului, care încerca să impună prin toate mijloacele prețuirea muncii. De această morală se folosea Petru Venerabilul și de preceptele religioase când încerca, prin cuvinte meșteșugite, să-l atragă pe rege la jefuirea evreilor. Dar Ludovic al VII-lea nu s-a lăsat amăgit. El își simțea conștiința încărcată cu un păcat și nu voia să mai adauge unul. Dar mai presus de toate, era în joc prestigiul său politic. El jurase să se facă cruciat, dacă nu pleca se dezonora, poporul ar fi murmurat, iar dacă voia să plece nu putea să lase Franța pradă dezordinelor, căci cum era să ia banii evreilor fără o ciocnire cu ei, fără violență?De aceea tot efortul său s-a îndrptat spre stăvilirea pogromurilor. În această acțiune a fost ajutat de autoritățile laice și ecleziastice care au intervenit energic pentru a curma ardoarea maselor de a da valoare acțiunii lor prin jaf și asasinat. În multe locuri, evreii din orașe s-au refugiat în cetățile și castelele din jur care, la porunca seniorilor lor, le-au deschis porțile. Comunitatea din Köln s-a salvat adăpostindu-se, cu asentimentul episcopului, în castelul Walkenburg. În Germania, Bernard de Clairvaux, în persoană, surprins de evenimente, a depus eforturi să domolească furia populară, amenințând cu pedeapsa divină pe ucigași. Cu toate acestea, la Worms, Mainz, Bacharach, Würtzburg, Strassburg numărul victimelor a fost mare. Apoi, cu încetul, pe măsură ce valul cruciat trecea, pogromurile s-au stins, iar viața și-a reluat cursul.

  Împăratul Conrad al III-lea, împreună cu nepotul său Frederic de Hohenstaufen (viitorul împărat) și mulți alți nobili, în fruntea unei armate puternice de circa 60 000 de luptători, pornise la drum, în vara anului 1147. Călătoria pe uscat până la Constantinopol, ca întotdeauna, a fost lungă și grea. Ploi torențiale i-au surprins în mijlocul lunii august, cai și oameni îmbolnăvindu-se. Ba o dată, pe când cruciații își așezaseră tabăra lângă un râu ca să înnopteze și să se refacă de oboseala drumului, apele au ieșit din albie cu atâta furie, încât corturile, adăpostind oameni și cai, au fost inundate, iar mulți dintre cruciați surprinși în somn au fost înecați.

  Ca și odinioară, înaintând prin Tracia, cruciații au pustiit și au jefuit pământurile grecești, s-a ajuns până la ciocniri fățișe cu detașamentele împăratului bizantin. Ajunși în capitala Imperiului bizantin, obosiți, flămânzi, mulți bolnavi, împăratul Manuel Comnenul i-a primit cu multă neîncredere.

  Manuel i-a propus lui Conrad, care ajunsese înainte lui Ludovic, să traverseze Hellespontul, ocolind Constantinopolul, însă îndărătnicul german a ales drumul peste Bosfor.Nu se știe din a cui vină, călăuzele care-i însoțeau, de îndată ce au pus piciorul în pământ turcesc, le-au indicat un drum greșit. Bănuiala a căzut asupra împăratului bizantin. Nici proviziile promise nu au sosit. Trupele germane au rătăcit înfometate dintr-un loc în altul, căci orașele și-au închis porțile în fața lor, refuzându-le hrana cerută. Când cei mai avuți arătau punga cu bani, atunci de pe zidul cetății era slobozită o sfoară, punga era legată, trasă sus, dar, nu odată, acești negustori improvizați uitau să mai coboare coșul cu alimente. În tot acest timp, turcii le întindeau tot felul de capcane, preferând tactica hărțuielii unei lupte deschise. În apropiere de Dorileea, atacuri scurte, repezi s-au succedat zi și noapte neîncetat, fără ca mai înainte cruciații să prindă de veste din ce direcție venea inamicul. Avantajele infanteriei, ale cavaleriei ușoare, față de cavaleria grea începeau să se vadă. Nobilii apuseni însă târziu și-au dat seama de aceasta. Acoperiți de fier se credeau mai la adăpost. În plus, lor le lipsea instrucția corespunzătoare tacticii adversarului, armamentul și mai ales mobilitatea. De aceea, în această luptă de hărțuire două treimi din cruciații lui Conrad au pierit. Resturile acestei armate le va întâlni Ludovic al VII-lea în primăvara anului 1148 când va ajunge și el în Asia Mică

  Plecarea francezilor în cruciadă

  Francezii i-au urmat pe germani in această activitate. Cruciada franceză s-a organizat în urma adunării de la Etampes (1147). Cum era firesc, conducător a fost desemnat regele Ludovic, deși de calitățile sale militare mulți se îndoiau, iar evenimentele nu au dezmințit această neîncredere. O armată de 80 000 de oameni a pustiit insulele Ionice, Corint, Teba și în vederea continuării campaniei, a încheiatalianță cu sultanul Egiptului. Speriat, Manuel Comnenul încheia, la rândul lui, un tratat cu sultanul din Iconium. Aceasta explică de ce împăratul bizantin nu mai putea să-l ajute pe Conrad al III-lea, iar apariția francezilor l-a pus într-o și mai grea încurcătură. Mai întâi, a refuzat să-i primească pe cruciați în Constantinopol, lăsându-i expuși atacurilor cumanilor, pecenegilor și turcilor deveniți auxiliari ai Bizanțului.

  Cunoscuta diplomație bizantină bazată pe principiul divide et impera o împiedica să rămână în tabăra creștină. Interesele imperiului erau mai presus decât religia. Din această pricină cruciații francezi au avut mult de suferit. Din nou pierderi în oameni au micșorat efectivul armatei. În sfârșit, Manuel Comnenul a aacceptat să trateze cu regele Franței cu condiția să depună jurământ de vasalitate față de împărat, la fel ca și primii cruciați. Dar aceia nu erau regi, deci cererea lui Manuel părea imposibil de satisfăcut. În tabăra franceză, spiritele erau agitate. Episcopul de Langres a strigat sub zidurile Constantinopolului:Acest principe deține bunurile bisericii și alte bunuri pe care tatăl său (Ioan Comnenul) le-a dobândit pe nedrpt și iată, el își aruncă ochii asupra altor lucruri pe care tatăl său le jinduia; el a smuls deja un omagiu de la principele Antiohiei și, punând altar peste altar, a așezat în oraș pe patriarhul (grec) pentru a umili pe patriarhul Petru (roman). Hotărâți dacă trebuie să te încrezi în acest om, în mâinile căruia nici crucea lui Cristos nu este în siguranță. Cronicarul relata mai departe că episcopul i-a îndemnat pe cruciați la cucerirea Constantinopolului. El a arătat că zidurile în unele locuri erau în ruină, orașul nu era nici pe departe întărit cum se pretindea; dacă i se tăia aprovizionarea cu apă, capitularea era sigură-spunea episcopul- căci, după părerea lui, poporul grec era prea leneș ca să opună vreo rezistență. Pentru a-i întărâta pe francezi, episcopul mai adăuga că locuitorii Constantinopolului nu sunt creștini decât cu numele, de aceea ei nu susțin cruciada, tot efortul și suferințele îndurate de francezi în toate aceste luni de călătorie vor rămâne fără nici un rezultat, dacă nu-i urmează îndemnul.

  În realitate, episcopul de Langres se bizuia pe flota siciliană a lui Roger, pe care o știa pe aproape și pe o colaborare cu aceasta. Avea nevoie doar de asentimentul cruciaților. Dacă cucerirea Constantinopolului a fost amânată pentru o altă cruciadă, aceasta s-a datorat regelui Franței care nu a voit să renunțe la planul de recucerire a Edessei și la gloria ce i-ar fi revenit în cazul unei victorii. Armata franceză era istovită, împuținată numeric, oricine putea să-și dea seama că ea nu ar fi putut susține două războaie grele, unul cu bizantinii, altul cu turcii. De aceea, Ludovic al VII-lea a acceptatt să depună jurământ de vasalitate față de Manuel Comnenul. Împăratul, bucuros să-i vadă pe cruciați plecați i-a transportat în Asia Mică. Nedorind să suporte concentrarea în capitală a cavalerilor occidentali, grecii au lansat un zvon despre pretinsele victorii, pe care le ar fi obținut germanii în Asia Mică, și Ludovic împreună cu baronii săi, de teamă să nu întârzie la împărțeala prăzii, s-au grăbit să plece spre Răsărit. În realitate, germanii suferiseră câteva înfrângeri, iar, după ei, vor fi zdrobiți și francezii. Proviziile date de greci au fost insuficiente, iar altele nu au mai sosit. Curând cruciații au început să sufere de foame, cu atât mai mult cu cât pe unde trecuse Conrad cu oastea sa totul fusese pustiit. Satele erau depopulate, nu se găsea nici de ale gurii, nici animale de transport, iar în orașe nu erau primiți. Într-un târziu, francezii s-au întâlnit cu resturile armatei germane, dar Conrad nu mai voia să continuie campania. El a hotărât să-și lase luptătorii sub comanda lui Ludovic al VII-lea și cu o escortă mică să se întoarcă la Constantinopol unde să se îmbarce pe mare și să-și continue drumul până la Ierusalim. Aici avea să viziteze locurile sfinte ca simplu penitent, nu ca împărat cruciat.

  Francezii, după un marș obositor, întrerupt de mai multe ori de atacurile turcilor au ajuns, în cele din urmă, la râul Meandru. Pe malul opus se aflaumusulmanii așezați în linie de bătaie. Prin apropiere nici un loc de trecere. Cruciații, în frunte cu regele Franței, s-au aruncat în apă, au trecut înot râul și, cu un curaj neînchipuit, dat de situația disperată în care se aflau, ei au susținut lupta, reușind să împrăștie inamicul. Victorie însă efemeră.Turcii, potrivit tacticii lor, se retrăseseră pentru ca, ascunși să-i poată urmări pas cu pas pe cruciați. Câteva zile aceștia s-au odihnit netulburați în valea răcoroasă a Meandrului, după care întreaga armată s-a angajat în trecerea munților spre Pamphilia. Acesta a fost momentul ales de turci ca să atace . Luați prin surprindere, avangarda a fost despărțită de ariergardă. De pe culme, turcii s-au aruncat asupra acesteia din urmă, oameni și animale rostogolindu-se prin râpi.

  În deruta generală, Ludovic al VII-lea s-a desprins de ai săi. Mai mulți turci îl urmăresc și o luptă inegală se angajează. Ludovic pareaza loviturile, se retrage și sprinten sare într-un copac, zărit la mică distanță. De sus se apără ca într-un foișor. Pe un turc îl atinge cu sabia, alți doi sunt respinși cu picioarele, un al patrlea este oprit cu scutul. Scenă demnă de eroii lui Roland. Sătui să tot încerce să se cațere după îndărătnicul dușman, turcii, nebănuind că au o pradă prețioasă la îndemână, pe însuși regele Franței, se depărtează lăsându-l pe Ludovic să-și petreacă noaptea în copac. La adăpostul întunericului, regele se furișează spre câmpie, întâlnește un cal rămas fără stăpân, se aruncă în șa și, din nou călare, rătăcește pe poteci până spre dimineață, când își regăsește oamenii care, speriați, se întrebau unde poate fi. Dacă lucrurile s-au petrecut așa sau nu, dacă este o simplă înfloritură a cronicarului sau justificarea dată de rege absenței sale, este greu de spus. Oricum, acesta a fost singurul act de bravură, consemnat, al regelui Franței. Dea aici, cruciații, ocolind dușmanii, se vor duce la Antiohia, unde cruciada se va dizolva din vina lui Ludovic al VII-lea și a reginei Eleonora. În acea vreme, în Antiohia guverna principele Raymond de Poitiers, o rudă a Eleonorei de Aquitania, senior încă tânăr, care adoptase la curtea sa obiceiurile și rafinamentul galanteriei cavalerești. El a făcut cruciaților o primire în cetate dintre cele mai strălucitoare, întrecându-se în manifestări de respect și stimă față de un monarh care venea de așa de departe să-și viziteze rudele, fii sau urmașii foștilor vasali. Serbările date în cinstea perechii regale s-au ținut lanț timp de mai multe luni, de ele bucurându-se în special regina. Faptul a trezit bănuiala și gelozia soțului. Se șoptea că Eleonora acorda favoruri unui turc pe nume Saladin, iar principele Raymond, vrăjit de grația și inteligența ei, cu toate că îi era unchi, se purta față de ea cu înflăcărarea unui îndrăgostit, lucru ce nu părea deloc să o stingherească pe regină. Într-o noapte, după o ceartă între soți, regele furios, fără să mai țină seamă de regulile ospitalității, riscând să dea curs clevertirilor, a scos-o cu forța pe Eleonora din palatul lui Raymond, fără ca acesta să îndrăznească să se opună hotărârii regale; și-a adunat în grabă cruciații al căror număr scădea mereu, și a plecat cu toții spre Ierusalim. În oraș au intrat ca simpli pelerini. Penitența regelui și a reginei la Sfântul Mormânt, după întreaga aventură petrecută, lăsa o impresie de-a dreptul penibilă. Cei doi soți nu se împăcaseră încă.

  Între timp, sosise și împăratul Conrad la Ierusalim. Cei doi monarhi pentru a nu face cale întoarsă fără a fi încercat o ultimă acțiune cruciată, au hotărât să asedieze Damascul, o acțiune pripită, soldată cu un eșec total. După doi ani de absență, regele Ludovic al VII-lea și împăratul Conrad al III-lea reveneau în țară, gloria lor fiind atât cât putea să le o confere o expediție eșuată. Drumul ales la întoarcere a fost pe mare. Oastea nu mai era numeroasă, puteau să se îmbarce pe corăbii apoi nici nu trebuia să plece toți odată. Conrad s-a îmbarcat la Acra la începutul lui septembrie 1148, Ludovic al VII-lea abia în vara anului viitor. În timp ce Conrad al III-lea ajungea în sudul Germaniei și se îndrepta spre Bamberg unde avea să și moară în 1152, Ludovic al VII-lea și Eleonora, după un popas la Roma, își reluau menajul la curtea din Aquitania. Fusese nevoie de intervenția papei pentru ca cei doi soți să se împace. Dar întâmplările din timpul cruciadei îi îndepărtaseră pentru totdeauna. Divorțul fusese amânat, nu înlăturat.

  Cruciada s-a sfârșit, în anul 1149. Eșecurile cruciaților au consolidat poziția lui Manuel I Comnenul și el a izbutit să obțină de la turci cedarea către Bizanț a câtorva cetăți. În anul 1147, în urma unei mari răscoale populare, s-a separat de Imperiul Bizantin insula Corfu. Timp de doi ani, flota unită bizantino-venețiană a încercat fără succes să pună stăpânire pe insulă. Certurile dintre aliați duceau la ciocniri armate între greci și italieni. Numai sosirea, după zdrobirea cumanilor, a împăratului însuși, care a reușit să atenueze contradicțiile, a permis înăbușirea răzvrătirii și supunerea insulei tronului constantinopolitan, în august 1149.

  Luptele din Europa ale lui Manuel I Comnenul

  Începând cu deceniul 6 al secolului al XII-lea, basileul a acordat mai multă atenție Europei. Mai întâi, el i-a adus la supunere pe sârbi, care se dezobișnuiseră de controlul din partea Constantinopolului, apoi împăratul, în ale cărui vine curgea sânge unguresc, a pornit un război împotriva regelui Ungariei Geysa II. Amestecul lui Manuel în treburile acestui stat n-a încetat timp de un deceniu și jumătate. La 8 iulie 1167, generalul imperial Andronic Contostephanos a repurtat o victorie decisivă asupra ugrilor lângă Semlin. Ca rezultat, teritoriile disputate-Croația și Dalmația, cu multe orașe-au căzut, pentru câteva decenii, sub stăpânirea romeilor. În anul 1154, Comnenul a început operațiunile militate în Italia. Însă strategul Constantin Angelos, care conducea campania din peninsula Apenină, a căzut prizonier, iar regele german Frederic Barbarossa, în pofida acordurilor încheiate anterior, nu intenționa să ridice sabia împotriva normanzilor. Rămas fără aliat, Manuela început să acționeze pe riscul și răspunderea proprie. În anii 1156-1157, generalii bizantini Mihail Paleologul și Ioan Ducas, recurgând, în egală măsură, la arme și la mituire, le au răpit normanzilor multe orașe, inclusiv Bari și Trani. Însă Alexios Bryennios, numit după moartea Paleologului, a pierdut câteva bătălii, iar, în curând, el împreună cu Ioan Ducas au căzut prizonieri la normanzi. Domesticul Alexios Axuchos, trimis în Italia, n-a reușit să-și afirme superioritatea; un eșec a suferit, în 1157, și încercarea grecilor de a pune stăpânire pe Brindisi. Campania din Italia a secătuit visteria, enormele pierderi omenești au provocat o creștere a nemulțumirii față de împărat. Manuel și-a schimbat brusc orientarea, s-a împăcat cu normanzii și a încheiat chiar o alianță cu ei, împotriva lui Frederic Barbarossa. Comnenul a obținut succese considerabile, prin acțiuni diplomatice.

  Luptele din partea de Răsărit a Imperiului

  Părăsind Italia, împăratul s-a avântat spre Răsărit. În anii 1158-1159, el a întreprins o expediție în Armenia Ciliciană, și cârmuitorul acesteia s-a declarat vasal al Imperiului. Renaud, principele Antiochiei, a venit în tabăra basileului cu o frânghie la gât, în semn de supunere, protecția lui Manuel a cerut-o regele Ierusalimului Balduin III, iar succesorol acestuia din urmă, Amalric, a declarat Bizanțul suzeran al regatului său. În anul 1161, împăratul a întărit acordurile cu cruciații prin căsătoria sa cu Maria, fiica defunctului Raymond de Antiochia. În anul 1168, Andronic Contostephanos și regele Amalric au asediat Damietta. Greutățile războiului, aprovizionarea execrabilă asigurată de ierusalimiți și lipsa dorinței de a lupta din partea acestora i-au silit pe romei să ridice asediul. Îndată ce au auzit ordinul, soldații, istoviți, au aruncat armele, au incendiat mașinile de asediu și, așezându-se la vâsle, au condus corăbiile acasă, peste marea furtunoasă, fără nici o ordine și rânduială. Manuel l-a instalat pe tronul Raskăi pe jupanul Ștefan Nemania, iar acesta le a cedat romeilor unele teritorii litigioase. Peste 5 ani, el s-a răsculat, dar, fiind învins, a depus pentru a doua oară jurământul de fidelitate împăratului și i-a rămas credincios până la sfârșitul vieții acestuia din urmă.

  Myriokephalon (septembrie 1176)

  La începutul anului 1176, împăratul a întreprins o expediție în posesiunile seldjiukizilor. După ce a reconstruit cetățile Dorylaion și Sublaion, el a ordonat oștirii să înainteze spre Iconion. La 17 septembrie, uriașa armată a lui Manuel a trecut pe lângă ruinele castelului Myriokephalon, îndreptându-se spre est pe drumuri montane. Coloana, care includea un comvoi mare, ce transporta provizii și tehnica de asediu, se întinsese pe o distanță de mai mulți Kilometri. Ariergarda se afla la o depărtare de 4 ore de mers pe jos de avangardă. La mijloc, apărând convoiul, se găseau mercenarii, în frunte cu cumnatul împăratului Balduin, și cele mai bune unități de cavalerie grea grecească. detașamentele din frunte erau conduse de Ioan și AndronicAngelos, precum și de unul dintre cei mai norocoși generali ai basileului, viteazul Andronic Lapardas. Spatele era acoperit de Marele Duce Contostepfanos. La amiază, oștirea a ajuns la psul Myriokepfalon. Împăratul, mizând pe frica turcilor față de o armată atât de puternică, nu s-a îngrijit cum se cuvine de operațiunile de recunoaștere. Și iată că, absolut pe neașteptate, de pe culmile stâncilor din jur, din ambuscade, forțele principale ale lui Kîlîdj Arslan au lovit coloana romee pe toată lungimea ei. Luați prin surprindere, grecii au intrat cu bărbăție în luptă. Turcii au tăiat armata lui Manuel în trei părți. Contostephanos a izbutit să întoarcă înapoi ariergarda, care a ocupat poziții în câmpia din fața intrării în defileu, a reușit să se smulgă din încercuire și avangarda oștirii sub comanda lui Lapardas. Însă grosul armatei, unitățile de elită, mercenarii, garda, statul major și un număr imens de servanți neînarmați ai convoiului și ai mașinilor au fost supuși masacrului în trecătoarea îngustă, în care nici măcar aranjarea trupelor în ordine de luptă nu a fost posibilă. În zadar își arunca Balduin în atacuri disperate cuirasierii occidentali-aproape toți mercenarii au căzut, împreună cu comandantul lor, sub ploaia de săgeți. În zadar însuși Manuel îi chema cu voce puternică în jurul drapelului său pe Kataphrakți-în învălmășeală se pierduseră toate firele de conducere a oștirii care pierea. Și iată, cădea de săgeata persană boul, iar alături de el își dădea sufletul și cel ce-l mîna. Cal și călăreț se prăbușeau împreună la pământ...Sângele era amestecat cu sânge, sângele oamenilor cu sângele dobitoacelor (cf. Choniates). Lovitura principală au primit-o asupra lor detașamentele gărzii basileului. Oștenii au ridicat nori de praf; de ambele părți lupta s-a transformat într-o busculadă. Neputincios să influențeze cumva mersul bătăliei prin comenzi, împăratul lupta ca un kaballarios de rând. Sub ochii lui era nimicită armata, mureau rudele lui și cei mai buni prieteni. Spre seară, împăratul rămăsese singur, fără drapel și gardă de corp. În seutul basileului se înfipseră vreo 30 de săgeți, el strângea în mâna sa amorțită o frântură de lance și era stâlcit de săbii și de ghioage până într-atât, încât nu era în stare să-și îndrepte singur coiful care i se lăsase pe o parte. Un turc oarecare l-a recunoscut la față pe Manuel, a prins de dârlogi calul acestuia și a pornit să-l ducă în captivitate. Împăratul și-a revenit și l-a izbit pe dușman cu prăjina peste cap atât de tare, încât acesta s-a prăbușit fără suflare. Un kataphrakt, care l-a întâlnit întâmplător, și-a condus suveranul până la tabăra întărită a lui Lapardas. Fiind însetat, istovitul Manuel a luat în căușul palmelor apă dintr-un pârâiaș, însă, chiar după primele înghițituri, a vomitat-apa curgea amestecată cu sânge. Împăratul n-a rezistat și a izbucnit în plâns, blestemând ziua în care i-a fost dat să bea sângele creștinilor. Drept răspuns, un oștean oarecare l-a opleșit cu reproșuri cum că acesta bea de mult timp sângele romeilor, ruinându-i cu războaiele, iar acum i-a venit răsplata. Manuel n-a răspuns nimic. Vitejia nemaipomenită a lui Manuel fusese înfrântă, el a poruncit să i se aducă un cal odihnit și a hotărât să scape cu fuga. Auzind acestea, ostașii au început să-l ocărească în gura mare pe împărat, din vina căruia ei au fost prinși în capcană. Comnenul și a venit în fire și a rămas. Bizantinii și au vândut scump viețile: seldjiukizii, cu totul istoviți, nu mai erau în stare să continue lupta. Dimineața, kilidj Arslan a consimțit să încheie pace, cerând doar să fie dărâmate fortificațiile de la Dorylaion și Sublaion. Ziua, Manuel a condus retragerea prin locul bătăliei din ziua anterioară: Priveliștea care s-a înfățișat ochilor era de plâns sau, mai bine zis, nenorocirea era atât de mare, încât era cu neputință s-o deplângi: șanțuri umplute până sus cu cadavre, în râpi-movile întregi de uciși, în tufișuri-munți de morți; toate cadavrele fuseseră scalpate, iar multora dintre ele le fuseseră tăiate mădularele de procreare. Se zice că lucrul acesta fusese făcut ca să nu poată fi deosebiți creștinii de turci, pentru ca toate trupurile să pară grecești, căci și din partea turcilor căzuseră mulți. Nimeni nu trecea fără lacrimi și gemete, plângeau toți, chemându-i pe nume pe prietenii și rudele lor ucise (cf. Choniates) Dezastrul de la Myriokephalon, care a răpit floarea armatei, a subminat dominația bizantinilor în Asia Mică, astfel cuceririlor primilor 2 Comneni s-au dus de râpă. De acum încolo, la frontierele răsăritene ale Imperiului se punea doar problema apărării.

  Și în Europa se strică lucrurile pentru Manuel

  La 29 mai 1176, în bătălia de la Legnano, armata unită a papei, a regelui Siciliei și a orașelor italiene a zdrobit forțele lui Frederic Barbarossa. În anul următor, la Veneția s-a întrunit un congres, la care soliile părților beligerante au reușit să ajungă la înțelegere. Disensiunile care, timp de atâția ani, făcuseră jocul împăratului bizantin nu mai existau. Politica Bizanțului în Italia s-a pomenit în impas, congresul de la Veneția i-a dat lui Manuel I o lovitură comparabilă cu înfrângerea de la Myriokephalon.

  Sfârșitul vieții

  După înfrângerea de la Myriokephalon și congresul de la Viena din 1177, Manuel I, împărat al Ungurilor, Croaților, Sârbilor, Bulgarilor, Georgienilor, Chazarilor, Goților (atâtea titluri onorifice își însușise el, în cinstea victoriilor armelor romee), s-a văzut înfrânt. Timp de atâția ani, Imperiul lui își concentrase puterile, își irosise resursele în războaie grele și totul a fost în zadar! Acum nu mai era vorba de renașterea Imperiului mondial, ci de salvarea Bizanțului secătuit de puteri. Spre sfârșitul vieții, împăratul și-a pierdut interesul pentru politică, în schimb, s-a pasionat de astrologie până într-atât, încât odată, în așteptarea ciocnirii a două stele, pe care o calculase, a poruncit, din precauție să fie scoase din cercevele geamurile, ca să nu se spargă, în urma zguduirii. El a murit la Constantinopol, la 24 septembrie 1180.

• 1489: Margareta Tudor, soția regelui Iacob al IV-lea al Scoției (d. 1541)
• 1632: Jean-Baptiste Lully, compozitor francez de origine italiană (d. 1687)
• 1660: Maria Anna Victoria de Bavaria, Delfină a Franței (d. 1690)
• 1757: William Blake, pictor și tipograf englez (d. 1827)
• 1774: Frederic al IV-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (d. 1825)
• 1811: Maximilian al II-lea al Bavariei (d. 1864)
• 1820: Friedrich Engels, filosof și teoretician al socialismului științific (d. 1895)
• 1829: Anton Rubinstein, compozitor, pianist rus (d. 1894)
• 1857: Alfonso al XII-lea, rege al Spaniei (d. 1885)
• 1862: Maria Antónia a Portugaliei, Ducesă de Parma (d. 1959)
• 1863: Eremia-Teofil Grigorescu (n. 28 noiembrie 1863, Golășei, lângă Târgu Bujor, în prezent cartier al acestui oraș - d. 19 iulie 1919, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial.
  În timpul primului război mondial a îndeplinit funcții de comandant de divizie și de armată, în campaniile anilor 1916 și 1917.^[2] Pentru modul cum a comandat trupele din subordine în Prima bătălie de la Oituz, A doua bătălie de la Oituz și Bătălia de la Mărășești a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, și clasa II, fiind unul din cei patru ofițeri români decorați cu această clasă, alături de generalii Constantin Prezan, Alexandru Averescu și Gheorghe Mărdărescu.
  Pentru o scurtă perioadă a fost ministru de război în guvernul condus de generalul Constantin Coandă, în perioada 24 octombrie - 28 noiembrie 1918.
  A murit în iulie 1919, din cauza unei boli infecțioase cu evoluție galopantă, fiind înmormântat la Mărășești. Ulterior, osemintele sale au fost mutate într-un sarcofag la Mausoleul de la Mărășești. 
  Liceul Vasile Alecsandri din Galați, astăzi
  

  Liceul Național din Iași, astăzi
  Eremia Grigorescu s-a născut în familia unui învățător de țară dintr-un sat de lângă Târgu Bujor, fiind cel mai mic dintre cei 4 copii ai familiei. A urmat școala primară și gimnaziul la Liceul Vasile Alecsandri din Galați, între 1870-1878, iar ulterior Liceul Național din Iași, între 1878-1881. În pofida dificultăților materiale cauzate de decesul timpuriu al tatălui său, reușește să-și finalizeze studiile gimnaziale și liceale. După susținerea bacalaureatului s-a înscris la Facultatea de Medicină și de Științe din cadrul Universității din Iași.
  Pentru a se putea întreține în facultate a fost nevoit să dea meditații, prilej cu care a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Elena Arapu, care provenea dintr-o familie de militari. Acest fapt l-a determinat să renunțe la studierea medicinei și să aleagă cariera militară, în urma admiterii în anul 1882 la Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, din București.
  La terminarea școlii militare se va căsători cu Elena Arapu, la 15 noiembrie 1886, devenită între timp profesoară de matematică, în urma absolvirii Universității din Iași (a fost prima femeie absolventă a acestei universități). Împreună au avut cinci copii: Traian, viitor general de artilerie, Romulus, deputat liberal, fost ofițer demisionat din armată la gradul de căpitan, Aurelian, inginer, Lucreția - căsătorită cu profesorul universitar Ioan Ursu și Margareta - căsătorită cu viitorul colonel medic Constantin Mihăilescu.^{[3]:p. 145}
  

  Sarcofagul Generalului Eremia Grigorescu din camera centrală a Mausoleului de la Mărășești
  În perioada primului război mondial, o cunoaște pe Elena Negropontes, în conacul căreia din Oituz, fusese instalat comandamentul Diviziei 15 Infanterie. Din această relație s-a născut la Bârlad, la 20 noiembrie 1917, un copil, Dan Ulise Grigorescu, devenit peste ani un apreciat artist fotograf. În anul 1918 Eremia Grigorescu a divorțat de soție și s-a căsătorit cu Elena Negropontes, recunoscând totodată și copilul.
  în anul 1919, cu puțin înaintea morții generalului, Elena și Eremia Grigorescu au fost nași de căsătorie a căpitanului de artilerie Ion Tâmpeanu cu cea care avea să devină celebra Elena Lupescu.^{[3]:p. 147}
  La 29 august 1924, generalul Grigorescu a fost reînhumat în sarcofagul central din Mausoleul de la Mărășești. Pe placa tombală este înscrisă inscripția: „Străjerii de la Poarta Moldovei, care au pus stavilă poporului vrăjmaș făcând stâncă împrejurul meu, am scris cu sânge pe crestele de la Slănic, Oituz și Cașin: «Pe aici nu se trece»”. 
După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Eremia Grigorescu a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de artilerie (comandant de subunitate în Regimentele 2, 6, 10, 11, 9 și 1 Artilerie, Director al Pulberăriei Armatei) sau în eșaloanele superioare ale armatei: director al Artileriei în Ministerul de Război (1903-1907), comandant al Școlii de Ofițeri de Artilerie, Geniu și Marină (1907-1910), director al Direcției personal din Ministerul de Război (1910-1914), comandant al Brigăzii 3 Artilerie, comandant al Diviziei 14 Infanterie (1915); comandant al Diviziei 15 Infanterie (1915-1917); comandant al Corpului 5 Teritorial (1916).^[4][5][6][7]

Generalul Eremia Grigorescu în fața școlii comunale Grozești în 1916
În perioada Primului Război Mondial, îndeplinit funcțiile de comandant al: Diviziei 15 Infanterie în perioada 14/27 august 1916 - 25 decembrie 1916/7 ianuarie 1917, Corpului II Armată, în perioada 25 decembrie 1916/7 ianuarie 1917 - 28 decembrie 1916/10 ianuarie 1917, Corpului IV Armată, în perioada 1/13 ianuarie - 11/24 iunie 1917, Corpului VI Armată, în perioada 11/24 iunie - 30 iulie/12 august 1917 și Armatei 1 în perioada 30 iulie/12 august - 1/13 iulie 1918.^[2]
S-a distins în mod special în cursul Primei bătălii de la Oituz și celei de-a doua bătălie de la Oituz, fiind decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 15 Infanterie, fiind unul dintre primii generali decorați cu acest ordin (al doilea decret pentru generali, împreună cu generalul Paraschiv Vasilescu).
După Bătălia de la Mărășești, a vorbit armatei și a rostit aceste cuvinte memorabile:
„Timp de aproape două luni, prin rezistența îndârjită ce ați opus cu piepturile voastre la Mărășești și Muncelu năvălirii dușmanului cotropitor, ați făcut să se întunece visurile de cucerire ușoară a părții ce ne-a mai rămas din scumpa noastră țară. La Siret, în focul urii răzbunătoare, nesocotind lipsa sângelui, ați smuls biruința cea mare, ați făcut să reînvie în mintea tuturor amintirea glorioasă a străbunilor noștri, ați atras admirația lumii întregi. Din sângele vostru se va ridica, curat și măreț, o țară românească a tuturor românilor.”

Generalul Eremia Grigorescu alături de Regele Ferdinand asistând la defilarea voluntarilor ardeleni în vara anului 1917

Generalul Eremia Grigorescu alături de Regele Ferdinand și de Principele Carol, primind defilarea trupelor armatei după depunerea jurământului în vara anului 1917
A fost decorat:

„Pentru dispozițiunile judicioase date în ordinele de operațiune contra unui dușman mult superior în număr, infiltrând trupei prin energia și curajul său personal, încrederea în victorie.”

Înalt Decret no. 3055 din 27 octombrie 1917^{[8]:p. 61}

Pentru modul cum a condus Armata 1 în Bătălia de la Mărășești din vara anului 1917 a fost decorat cu clasa II a ordinului Mihai Viteazul .

„Pentru vitejia și destoinicia cu care a reușit să stăvilească ofensiva germană de la Mărășești, în vara anului 1917, luând comanda armatei în condițiuni foarte grele.”

Înalt Decret no. 227 din 12 februarie 1918^{[8]:p. 51} 

Eremia Grigorescu

Generalul Eremia Grigorescu Părinți Grigore și Maria Grigorescu Căsătorit cu Elena Grigorescu, născută Arapu (1886-1918), Elena Grigorescu, născută Negropontes (1918-1919) Copii din prima căsătorie: Traian, Lucreția, Aurelian, Romulus și Margareta din a doua căsătorie: Dan Ulise

• 1870: Nicolae Vasilescu Karpen (n. 10 decembrie 1870, Craiova — d. 2 martie 1964, București), ^[1][2] a fost un om de știință, inginer, fizician și inventator român. A efectuat o importantă muncă de pionierat în domeniul elasticității, termodinamicii, electrochimiei și ingineriei civile.^[3] A fost membru titular al Academiei Române (din 1923).^[4]
  A studiat și realizat pilele cunoscute sub denumirea de pile Karpen, care funcționeză folosind căldura din mediul ambiant. S-a născut în Craiova la 10 decembrie 1870 (22 decembrie stil nou). Aici urmează cursurile școlii primare și Colegiul Național Carol I. După terminarea liceului, urmează cursurile Școlii Naționale de Poduri și Șosele din București^[6] absolvind-o în anul 1891, ca șef de promoție,^[5] pe când nici nu împlinise vârsta de 21 de ani.
  Timp de trei ani a activat ca inginer în Ministerul Lucrărilor Publice,^[5] unde a lucrat în domeniul căilor de comunicație.
  Atras de domeniul electrotehnicii, tânărul inginer român a plecat la Paris. Aici a frecventat cursurile Școlii Superioare de Electricitate, avându-l ca profesor pe Paul Janet și obținând diploma în anul 1900. În paralel, a frecventat și cursurile Universității, devenind licențiat în științe fizice în anul 1902.^[5] A rămas la Paris pentru a-și face doctoratul în fizică. După doi ani, în 1904, a obținut titlul de doctor cu teza Recherches sur l'effect magnétique des corps électrisés en mouvement,^[6] susținută în fața unei comisii formată din Gabriel Lippmann, Henri Poincaré și Henri Moissan.^[5]
  Nicolae Vasilescu Karpen a fost numit profesor la catedra de electrotehnică a Universității din Lille, unde a activat timp de un an.^[5] În anul 1905 s-a întors în țară și a inaugurat cursul de electricitate și electrotehnică la catedra cu acest profil proaspăt înființată în cadrul Școlii Naționale de Poduri și Șosele din București. La izbucnirea primului Război Mondial (1914) este înrolat și construiește la Băneasa primul telegraf fără fir din estul Europei, antena acestuia având o rază de acțiune de peste 2000 km.^[7] Ca director al Școlii Naționale de Poduri și Șosele, are meritul de a fi elaborat - pe baza unui studiu amplu, documentat și realist - proiectul de transformare a acesteia în Școală Politehnică. Numit rector al noii universități, N. Vasilescu Karpen a deținut această funcție timp de 20 de ani, până în 1940.^[5][6]În 1948 a fost exclus din Academia Republicii Populare Române, fiind repus în drepturi abia în 1955.^[8]
  A murit în 2 martie 1964, la venerabila vârstă de 94 ani. Și-a desfășurat activitatea de cercetare în domenii precum: elasticitate, aerodinamică, fizică atomică, termodinamică, electrostatică, teoria cinetică a gazelor, electromagnetism, chimie fizică, electrochimie și pile electrice. A efectuat studii asupra aderenței fierului la beton și a făcut cercetări asupra presiunii interne a lichidelor și mecanismului presiunii osmotice.^[5]
  În anul 1909, a propus pentru prima oară în lume, printr-o notă adresată Academiei de Științe din Paris, folosirea curenților purtători de înaltă frecvență pentru telefonia prin cablu la mare distanță.^[5][3][6]
  A scris și a participat la proiecte de centrale electrice și la proiecte de electrificare a orașelor (Câmpina, Constanța).^[5]
  A fost membru de onoare al Societății Franceze a Electricienilor, doctor honoris causa al Institutului Politehnic din București și membru al Academiei Române (membru corespondent din 5 iunie 1919, membru titular din 6 iunie 1923, vicepreședinte între 1930-1932 și 1942-1944, președinte al secțiunii științifice între 1945-1948).^[5][6]
  În 1928 a fost ales președinte al Comitetului Electrotehnic Român.
  În 1931 a fost numit în funcția de ministru al Comerțului și Industriei în cabinetul Iorga. În lucrarea din 1957^[10] creatorul pilei explică modul de funcționare a pilelor create în contextul general valabil prezentat pentru toate pilele electrochimice. Autorul arată rolul esențial al electronilor în funcționarea tuturor pilelor electrochimice și compară energia electrică furnizată de destinderea izotermă a electronilor, de la concentrații mari la concentrații mici, cu energia destinderii, tot izoterme, a unui (mol de) gaz ideal, de la presiune mai mari la unele mai mici, cu preluare de căldură din mediul ambiant.
  
  
  În pilele electrochimice obișnuite, tip Volta, Daniel, concentrația diferită a electronilor în vecinătatea electrozilor este menținută prin intermediul reacțiilor chimice de încărcare-descărcare. Autorul prezintă comparativ aspecte legate de reacțiile produse direct în afara dispozitivelor electrochimice și aceleași reacții prin dispozitivele electrochimice, cum ar fi atacul direct al zincului de sulfatul de cupru. Reacțiile directe prezintă necompensarea căldurii de reacție prin eliberare de energie electrică în exteriorul sistemului reactiv. Căldura de reacție necompensată a reacțiilor directe produce abateri de la izotermicitatea sistemului de reacție zinc-sulfat de cupru.
  Autorul mai analizează mecanismul efectului Volta și construirea unei pile cu vid între două lame metalice din metale diferite. Este descris și potențialul standard de electrod al unui metal (numit prescurtat de autor potențial electrolitic) ca egal numeric cu căldura de neutralizare a ionului său sau echivalent cu afinitatea pentru electron a ionului metalic^[11].
  În pilele K cu electrozi metale inerte chimic, menținerea concentrației diferite a electronilor se datorează diferenței energiei de interacție electron-aur, respectiv platină, .
  Nicolae Vasilescu Karpen menționează în această carte^[12] și unele obiecții care se pot face unor concepte din electrochimie, pe care le consideră cu caracter formalist sau ad-hoc, introduse de Walther Nernst, precum tensiunea de disoluție a metalelor și gazelor^[13], electrodul gazos ^[14]asociat elementelor chimice gazoase dizolvate în soluții care conțin ioni proprii negativi și care sunt în contact cu contact cu un electrod metalic din metal inert ca platina.
  Volumul are și o expunere sintetică^[15] a unor considerente legate de abaterile de la principiul al doilea al termodinamicii, constatate de el însuși la dispozitive electrochimice și publicate în articole științifice anterioare. El arată că principiul al II-lea al termodinamicii nu e la fel de evident și clar ca primul principiu al termodinamicii, iar gazul electronic (din metalele electrozi) considerat ca agent de lucru în funcționarea motoarelor termice conform cerințelor principiului al doilea nu participă la procese ciclice biterme, în consecință restricția privind transformarea izotermă a căldurii în alte forme de energie folosind motoare termice nu se aplică la pilele Karpen.
  Contribuțiile lui Nicolae Vasilescu Karpen în aceste domenii sunt comentate critic tangențial de fizicianul Cristian Presură^[16], acesta arătând că savantul vine cu o propunere îndrăzneață împotriva principiului al doilea al termodinamicii, demers similar cu al unui alt fizician cu propuneri îndrăznețe într-un alt domeniu al fizicii teoretice, și anume Niels Bohr. 

  Nicolae Vasilescu-Karpen

  Nicolae Vasilescu-Karpen

• 1874: Jean Bart este pseudonimul literar al scriitorului Eugeniu P. Botez (n. 28 noiembrie 1874, Burdujeni, județul istoric Botoșani - d. 12 mai 1933, București), împrumutat de la un faimos corsar flamand al secolului al XVII-lea. A fost membru corespondent (din 1922) al Academiei Române. Eugeniu P. Botez s-a născut la Burdujeni, în județul interbelic Botoșani și a fost fiul lui Panait Botez, căpitan de grăniceri, și al Smarandei Botez. 1877-1878, tatăl este mobilizat în Războiul de Independență, unde este înaintat la gradul de maior. În 1878 familia se stabilește la Iasi, în Fundacul 40 de Sfinți nr. 40 din Dealul Copoului.^[2] La școala primară, „Școala de băieți nr. 2” (azi, Școala Gimnazială „Ion Creangă”) din Păcurari, Iași, l-a avut ca dascăl pe Ion Creangă. Între 1889-1894, urmează Liceul Militar din Iași. A absolvit în 1896 Școala de ofițeri din București, cu gradul de sublocotenent, fiind instruit și la bordul bricului „Mircea” (călătorie descrisă în Jurnal de bord) și a îndeplinit diferite funcții în administrația navală și portuară din epocă, fiind membru fondator al Revistei Maritime și întemeind Liga Navală Română.
  Jean Bart rămâne un nume important pentru proza română, un scriitor autentic și original, care a cultivat pentru prima dată în literatura română jurnalul de bord și schița marină - acestea fiind pentru totdeauna legate de numele lui - iar prin Europolis, care i-a încoronat opera, ne-a dăruit primul și cel mai realizat roman al unui port românesc. Aducând în proza română „candida navă cu pânzele desfăcute”, o dată cu terminologia marinărească, utilizată pentru prima dată într-o operă literară, Jean Bart a încetățenit la noi literatura vieții maritime și fluviale, a portului și a largului marin. Criticul literar Nicolae Manolescu evocă^[3] romanul Europolis la capitolul insolit „literatura pentru copii și adolescenți”: „Pe degetele de la o mână se numără romanele de aventuri demne de a fi remarcate: Europolis, Toate pânzele sus!, Cireșarii, Seri albastre.”
  Eugeniu Botez a avut trei copii: Călin-Adam (n. 1909) și Stroe-Botez (n. 1912) din căsătoria cu Mărioara Dumitrescu și Ada (n. 1918) din căsătoria cu Mania Goldman. Opera literară: 
• Jurnal de bord, Schițe de bord și marine, 1901 (ed. II, 1916; ed III, 1921, pref. și note de V. Ene 1965, altă ed., 2002).
• Datorii uitate, Documente omenești. Nuvele, București 1916, (ed. II, Iași, 1921; ed. III, București, 1928).
• În cușca leului, memorii de război, București, 1916.
• Prințesa Bibița, roman, București, 1923.
• În Deltă..., București, 1925.
• Peste Ocean, Note dintr-o călătorie în America de Nord, București, 1926.
• Însemnări și amintiri, București, 1928.
• O corabie românească. Nava-școală bricul Mircea, București, 1931.
• Pe drumuri de apă, București, 1931.
• Europolis, roman, București, 1933 (ed. II, pref. de G. Călinescu, 1933; ed. III, pref. G. Călinescu, 1939; pref. de G. Ivașcu, ed. îngrijită de C. Mohanu, 1962; pref. de O. Botez, ed. note si tabel cronologic de C. Mohanu, 1971; pref. și note de V. Ene, 1982; postfață și bibliografie de F. Băileșteanum 1985; pref. de A. Goci, 1993; pref. de Paul Cernat, 2010). 

  Jean Bart

• 1880: Andrei Rădulescu (n. 21 noiembrie / 4 decembrie 1880, Chiojdeanca, Județul Prahova - d. 30 septembrie 1959) a fost un jurist și magistrat român, profesor universitar, academician și Președinte al Academiei Române între anii 1946 - 1948. Întemeietor al școlii de cercetare a dreptului românesc. Președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție (1938 - 1940). 
  Născut în localitatea Chiojdeanca din Prahova ca prim fiu al Mariei și al lui Andronache Rădulescu, o familie mândră de moșneni, Andrei Rădulescu urmează cu regularitate, între 1893, cursurile școlii primare din localitatea natală. În 1894 se înscrie la liceul "Sf. Petru și Pavel" din Ploiești. Elev Ploiești. Elev eminent, Andrei Rădulescu dovedește calități oratorice ieșite din comun și prima sa conferință intitulată, "Noi în 1900" va atrage atenția Regelui Carol I care îl va primi la Peleș în data de 12 iulie 1900. Despre primirea la rege relatează ziarul Universul de la acea vreme într-un articol intitulat "Succesele unui licean". În iunie 1901, Andrei Rădulescu se înscrie la Facultatea de Drept - obținând prin concurs bursa acordată de Fundația Universitară Carol I - precum și la Facultatea de Litere și Filosofie din București, secțiile Istorie și Filologie clasică. În 1905 susține examenul de licență la Facultatea de Drept și este declarat licențiat în Drept cu unanimitate de bile albe "Cum laude". Un an mai târziu termină cu "Magna cum laude" și cursurile Facultății de Litere, Secția istorică. Universitatea îi acordă atunci și premiul special "Josef Halfon". În 1912 își ia Doctoratul în Drept, la Liège, în Belgia, cu mențiunea "Avec grande distinction".
  După terminarea facultății, Andrei Rădulescu activează pentru scurt timp ca avocat la Secția I a Baroului din Prahova (23 februarie 1906 - 5 aprilie 1907), înainte de a intra în magistratură, fiind numit supleant la Tribunalul Argeș din Pitești. În 1908 este avansat "judecător de ședință", la Tribunalul din Pitești iar doi ani mai târziu, ca o recunoaștere a "corectitudinii și seriozității" sale este transferat la Tribunalul Ilfov, cu sediul în București.
  În paralel cu activitatea sa în magistratură, în 1913 își începe cariera didactică la Școala de Științe de Stat, unde va susține și primul său curs universitar de drept internațional public. Timp de aproape 30 de ani a predat neîntrerupt cursuri de drept civil, drept internațional public, drept comercial și drept constituțional la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale (1913 - 1947), dar și la Școala Superioară de Război și la Școala de Înalt Comandament (1931-1940). Între 1916 și 1918 a ținut un curs de Istoria Dreptului Românesc și la Facultatea de Drept a Universității din București, în calitate de suplinitor. În 1916 este distins de Academia Română cu premiul "Adamachi" pentru lucrarea sa "Studii de Drept civil", raportul în vederea premierii fiind semnat de scriitorul Barbu Ștefănescu-Delavrancea (1858-1918).
  La 5 iunie 1919, este ales membru corespondent al Academiei Române, Secțiunea istorică. La 29 mai 1920, istoricul român Vasile Pârvan (1882-1927) propune alegerea sa ca membru activ, în locul ocupat înainte de Mihail Kogălniceanu și de Alexandru Xenopol. Ca și la alegerea sa ca membru corespondent, în rapoartele de propunere Teodor V. Stefanelli îl recomandă ca fiind un valoros scriitor juridic.
  La 2 iunie 1920, Andrei Rădulescu este ales membru activ al Academiei Române. Multe din lucrările sale - peste 200 publicate în țară și în străinătate, îndeosebi studii privitoare la vechiul drept românesc - au fost prezentate în Aula Academiei Române, precum "Izvoarele Codului Calimach", "Pravilistul Flechtenmacher", "Cercetări privitoare la Înființarea Curții de Casație în România", "Romanitatea dreptului nostru", "Regimul Juridic al Bosforului și Dardanelelor", "Curtea Permanentă de Justiție Internațională", "Normele privitoare la adunarea materialelor pentru cunoașterea vechiul drept nescris".
  La 3 iunie 1922 susține discursul de recepție la Academia Română intitulat "Cultura juridică românească în ultimul secol", răspunsul la intervenția sa fiind dat de Iacob Negruzzi (1842-1932), pe atunci secretar general al Academiei, care a subliniat importanța lucrărilor și studiilor lui Andrei Rădulescu privind Istoria Dreptului Românesc, în special a celor referitoare la praviliștii care au făcut parte din comisiile de elaborare a Codului Calimach și a Legiurii Caragea. La această ședință solemnă a asistat și principele Carol, viitorul rege. Din 1923, Andrei Rădulescu a ocupat diverse funcții în cadrul Academiei; Este reales de 10 ori vicepreședinte al Academiei iar în mai 1946 este ales președinte al Academiei Române. Va deține funcția de președinte al Academiei Române până în 1948, când este înlăturat de la conducerea instituției, ca urmare a transformării acesteia în Academia R.P.R. La 13 august 1948 a fost numit, prin Decretul 1454, "membru titular activ" al Academiei R.P.R. (fără să i se recunoască stagiul de 30 de ani din Academia Română), dar a fost ținut pe o "linie moartă", îndrumând unul dintre colectivele Institutului de Cercetări Juridice, condus de Ion Gheorghe Maurer.^[1] Sub conducerea și îndrumarea sa, Colectivul pentru vechiul drept românesc a publicat totuși numeroase studii și lucrări istorice valoroase: "Legiuirea Caragea", "Pravilniceasca Condică a lui Alexandru Ipsilanti", "Codul Calimach", "Manualul juridic al lui Andronache Donici" etc. Au fost depuse la Editura Academiei pentru tipărire: "Chestionar pentru adunarea obiceiurilor juridice ale poporului român", "Nomicon Prohiron", "Îndreptarea Legii sau Pravila lui Matei Basarab", "Condica Criminalistică a Moldovei", "Pravila de la Govora", "Obiceiurile juridice în Țara Românească",
  Institutul de cercetări juridice al acestei instituții îi poartă astăzi numele: "Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române Academician Andrei Rădulescu".
  Opera lui Andrei Rădulescu este deosebit de complexă (peste 200 de titluri), cu un pronunțat caracter multidisciplinar. "Tezele sale au influențat în mod decisiv istoriografia românească, cercetările în domeniul dreptului, De aceea putem spune, fără teamă de a greși, că "Andrei Rădulescu este întemeietorul școlii de istoria dreptului românesc", afirmă lector univ. dr. Jean Andrei, de la Facultatea de Drept a Universității din București, în referatul publicat în monografia Andrei Rădulescu, 1880-1959, editată de Fundația Andrei Rădulescu și a Marilor Juriști Români, sub îngrijirea Dr. Av. Dana Gruia Dufaut (Editura Hamangiu, 2015, p. 150).
  Strălucit jurist, este ales la 31 mai 1938 Prim-Președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție. La 6 septembrie 1940 este înlăturat abuziv din această funcție, printr-un decret semnat de Mareșalul Ion Antonescu. După instaurarea regimului comunist, în 1944, fostul său student, Lucrețiu Pătrășcanu, intrat în conducerea Partidului Comunist, îi oferă să-l repună în funcția de Prim-Președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Andrei Rădulescu refuză această ofertă.
  Andrei Rădulescu se stinge din viață la București, la 30 septembrie 1959, la vârsta de 79 de ani, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu, alături de soția sa Constanța Grăjdănescu (1894 - 1952), descendentă a unei vechi familii boierești. Opera: 
• Noi în 1900. Conferință susținută cu ocazia serbării școlare din 10 mai 1900 în amfiteatrul liceului din Ploiești, Editura ”Bucovina” (1900)
• 24 ianuarie, Conferință rostită la Societatea Studenților în Litere și Filosofie, Tipografia Prahova (1904)
• Din viața și activitatea lui Andronache Donici, Tipografia Prahova (1905, monografie)
• Culegeri de legi, regulamente și deciziuni privitoare la petrol și mine cu expuneri de motive, dezbateri parlamentare și jurisprudențe, lucrare semnată în comun cu Eftimie Mărculescu, București, Socec (1907)
• Luptele lui Ștefan cel Mare cu turcii în anii 1475 și 1476, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl (1908)
• Logofătul Nestor: viața și activitatea lui, Atelierele grafice ale Anuarului General al României (1910)
• Cercetări asupra învățământului în Țara Românească până la anul 1865, Institutul de Editură și Arte Grafice ”Flacăra” (1913)
• Privire asupra organizării judecătorești din Dobrogea veche de la anexare până azi, Tipografia ”Curierul Judiciar” (1914)
• Studii de drept civil, Tipografia ziarului ”Curierul Judiciar” (1914)
• Studii de drept civil, 2 volume, Editura ”Cartea Românească” (1920)
• Cultura juridică românească în ultimul secol, Editura Cultura Națională (1920)
• Publicitatea drepturilor reale imobiliare și registrele de proprietate, Editura Cultura Națională (1920)
• Împărțeala prin atribuțiune: cercetare de drept civil, Tiparul Curierul Judiciar (1920)
• Dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, Cultura Națională (1920)
• Pravilistul Flechtenmacher, Editura Cultura Națională (1920)
• 60 de ani de Cod Civil, Editura Cultura Națională (1926)
• Viața juridică și administrativă a satelor (1927)
• Izvoarele Codului Calimachi (1927)
• Viața juridică și administrativă a Satelor (1927)
• Note privitoare la unificarea legislativă în Italia și la noi, Imprimeria Fundației culturale Regele Mihai I (1929)
• Juristul Andronache Donici, Editura Cultura Națională (1930)
• L'introduction de la législation roumaine en Bessarabie, Imprimerie Moderne(1930)
• Primele încercări de doctrină comercială în Țara Românească, Editura Curierul Judiciar (1930)
• Asemănări între ideile primitive ale poporului din Basarabia și ale poporului român, Regia M.O. Imprimeria Națională (1931)
• Prețuirea lucrărilor juridice românești, Editura ”Curierul Judiciar” (1931)
• Centenarul regulamentului organic al Țării Românești: 1 iulie 1831 - 1 iulie 1931, conferință susținută la Radio la 1 iulie 1931, Editura ”Curierul Judiciar” (1931)
• L'influence belge sur le droit roumain, Bruxelles, A. Puvrez (1932)
• Organizarea statului în timpul Domniei lui Cuza-Vodă, Editura ”Cartea Românească” (1932)
• Legalitate și dreptate. Cunoașterea dreptului. Siguranța dreptului, Editura ”Curierul Judiciar” (1932)
• Izvoarele dreptului civil și comercial român; Tendințe românești spre dreptul italian, Tipografia ”Curierul Judiciar” (1932)
• Cercetări privitoare la înființarea Curții de Casație în România, Imprimeria Națională (1933)
• Originalitatea dreptului românesc, Tipografia ”Curierul Judiciar” (1933)
• Privire asupra dezvoltării juridice a României de la 1964 până astăzi, Tipografia ”Libertatea” (1933)
• Note privitoare la obiceiurile pământului, Extras din volumul în memoria lui Vasile Pârvan(1934)
• Începuturile învățământului juridic în Țara Românească, Editura ”Curierul Judiciar” (1934)
• Regimul juridic al canalului de Suez, Revista Dreptul (1935)
• Constituția cehoslovacă, Monitorul Oficial (1936)
• Câteva noțiuni despre interpretarea legilor, Revista Dreptul (1937)
• Constituția polonă din 23 aprilie 1935, Monitorul Oficial (1938)
• Curs de drept civil predat de Andrei Rădulescu, Editat de I.C. Vasilescu (1938)
• Noua Constituție, Tipografia ”Cuvântul Românesc” (1939)
• Notă asupra justiției în Țara Românească la 1848, Atelierele ”Curierul Judiciar” (1939)
• Deschiderea anului judecătoresc 1938-1939 - la Înalta Curte de Casație și Justiție, Tipografia ”Cuvântul românesc” (1940)
• Regimul juridic al Bosforului și Dardanelelor, Monitorul Oficial (1940)
• Cultura juridică românească, Extras din Pandectele române 1-3 (1942)
• Organizarea tutelei minorilor în dreptul românesc, Monitorul Oficial (1942)
• Mihail Kogălniceanu, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului (1942)
• Din viața și activitatea lui Mihail Kogălniceanu în anii 1865-1867, Editura Fundației Culturale Mihail Kogălniceanu (1942)
• La romanité du droit roumain, Imprimeria Statului, Monitorul Oficial (1942)
• Din trecutul de 80 de ani al Curții de Casație, Monitorul Oficial (1943)
• Curtea Permanentă de Justiție Internațională, Monitorul Oficial (1946)
• Codul nostru civil în anii 1925-1945, Monitorul Oficial (1946)
• Influența franceză asupra dreptului român până în 1864-1946, Monitorul Oficial și Imprimeriile statului (1946)
• Norme privitoare la adunarea materialului pentru cunoașterea vechiului drept scris, Editura Academiei (1949)
• Manual Juridic al lui Andronachi Donici, ediție critică, întocmită sub conducerea Acad. Andrei Rădulescu, Editura Academiei R.P.R. (1961)
• Pagini din istoria dreptului românesc, Editura Academiei (1970)
• Pagini inedite din istoria dreptului românesc, Editura Academiei (1991) 

  Andrei Rădulescu

• 1880: Alexandr Blok, poet rus (d. 1921)
• 1881: Stefan Zweig, poet, scriitor austriac (d. 1942)
• 1893: Nicolae Colan (n. 28 noiembrie 1893, Arpătac, azi Araci, Covasna - d. 15 aprilie 1967, Sibiu) a fost un mitropolit român, membru (1942) al Academiei Române.
  Între anii 1936-1957 a fost episcop al Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului. În data de 23 mai 1957 a fost ales arhiepiscop al Sibiului și mitropolit al Ardealului. A păstorit Mitropolia Ardealului până la sfârșitul vieții. A fost ales membru titular al secțiunii istorice a Academiei Române în locul rămas vacant prin decesul lui Nicolae Titulescu.^[1] Discursul său de recepție a fost ținut în mai 1945, la care i-a răspuns, potrivit uzanțelor academice, prof. univ. dr. Silviu Dragomir. 

  Nicolae Colan

  Mitra de arhiereu Tablou din colecția Arhiepiscopiei Clujului

• 1901: Edwina Mountbatten, Contesă Mountbatten de Burma, soția Lordului Mountbatten (d. 1960)
• 1906: Dimitrie Ioan Mangeron (n. 15/28 noiembrie 1906, Chișinău - d. 27 februarie 1991, Iași) a fost un matematician român, membru corespondent al Academiei Române (din 1990). S-a născut în familia unui mecanic de locomotivă din Basarabia, care circula pe ruta Chișinău - Sankt Petersburg. A absolvit liceul la Ungheni și Facultatea de Științe (secția matematici) a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, în anul 1930, unde a fost oprit să lucreze, inițial ca asistent, mai apoi ca șef de lucrări, conferențiar în anul 1936 și profesor titular definitiv în anul 1941. A obținut titlul de doctor în matematică la Universitatea din Neapole în anul 1932, sub îndrumarea profesorului Mauro Picone cu teza Sopra un problema al contorno per un'equazione differenziale alle derivate parziale di quatro ordine con le caratteristiche reali doppie. A urmat scurte cursuri de specializare la Institutul de matematică al Universității din Göttingen.^[1] A devenit doctor docent în științe în 1956. A fost șeful catedrei de mecanică și mecanisme până în 1958, iar în continuare șeful Catedrei de matematică de la Institutul Politehnic din Iași (azi Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi din Iași) până în anul 1979. A fost coordonatorul Buletinului Institutului Politehnic din Iași.
  Mangeron a fost unul dintre matematicienii cei mai prolifici din România. A publicat peste 600 de lucrări, inclusiv o monografie amplă în 3 volume, consacrată mecanicii corpului rigid, care a fost domeniul principal de interes științific. A avut preocupări în domeniul ecuațiilor diferențiale, neliniaritate, robotică, astronautică ș.a. Era poliglot. Citea în 10 limbi și publica în 6 limbi. Ca profesor universitar a fost unul dintre cei care au atras admirațiile studenților de pretutindeni. A fost membru a peste 25 de societăți științifice internaționale din Anglia, Austria, Canada, Franța, Elveția, India, Italia, Japonia, R.D.G., R.F.G., SUA, Suedia, URSS, inclusiv a Societății Americane de matematică, a Societății Internaționale de astronautică ș.a. A predat cursuri postuniversitare în Franța, R.F.G., Austria, Canada, SUA și Spania, în limbile țărilor respective.
  În anul 1936 profesorul Mario Salvador de la Columbia University din New York a folosit în una dintre lucrările lui denumirile ecuații Mangeron, funcții Mangeron pentru „ecuațiile undelor polivibrante”, descoperite de Dimitrie Mangeron. Realizările matematicianului român au servit și la transmisia undelor luminoase, radio etc. de la un post la altul. Aceleași ecuații Mangeron stau la temelia așa-numitelor „optimizări de fenomene în rețele spațiale echidistante.” A creat teoria accelerațiilor reduse care urma să fie utilizată în acțiunea de pregătire a zborurilor spațiale. A generalizat ecuațiile lui Lagrange, care se află la baza mecanicii, introducând accelerații de ordin superior, ajungând la ecuațiile denumite Mangeron-Tsenov sau Lagrange-Mangeron.
  Dimitrie I. Mangeron a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Podgoria Copou, pe mormântul său fiind amplasat un bust de bronz. În prezent, bulevardul ieșean care străbate splaiul Bahluiului de la Facultatea de Chimie Industrială la Facultatea de Construcții și Arhitectură poartă numele academicianului Dimitrie Mangeron. 

Bustul acad. Dimitrie Mangeron la mormântul său.

Mormântul acad. Dimitrie Mangeron în cimitirul Mănăstirii Podgoria Copou.

• 1907: Alberto Moravia, scriitor italian 
• 1908: Claude Lévi-Strauss, antropolog francez (d. 2009)
• 1912: Colea Răutu (n. Nikolai Rutkovski, 28 noiembrie 1912, Limbenii Noi, județul Bălți, astăzi în Republica Moldova - d. 13 mai 2008, București) a fost un actor român de teatru și film. A fost cel mai mare fiu din cei patru copii ai familiei Rutkovski, alături de Larisa, Natalia și Valentin. A fost elev la Colegiul „Regele Ferdinand” din Chișinău. Nu i-a plăcut niciodată cartea, așa cum singur recunoștea, în schimb îi plăcea foarte mult fotbalul, jucând câtva timp în echipa Uzinelor „Mociornița” din București. A urmat apoi Conservatorul de Artă Dramatică din București. A fost mai întâi corist la Opera din Cluj. A debutat la Teatrul de Revistă „Cărăbuș” condus de Constantin Tănase, unde a interpretat mai ales cuplete social-satirice. Tot acolo a interpretat pentru prima oară faimosul șlagăr „Ți-a ieșit coșaru-n drum”, de Gherase Dendrino, pe versuri de Puiu Maximilian.
  La inițiativa lui Sică Alexandrescu a jucat la Teatrul Național din București. A fost distins cu titlul de Artist Emerit (anterior anului 1965).
  Între anii 1952-1968 a jucat la Teatrul Giulești. A jucat pentru scurt timp și la Teatrul din Pitești. A interpretat roluri în peste 70 de filme de lung metraj, atât românești cât și străine și în seriale de televiziune.^[4] Rolul sau de debut (Ilie Barbu) a rămas reperul întregii sale filmografii. A debutat în film interpretând rolul protagonistului din „Desfășurarea”, regia Paul Călinescu, prima ecranizare după Marin Preda.^[5] A interpretat roluri memorabile în „Moara cu noroc”, „Mihai Viteazul”, „Frații Jderi”, „Nemuritorii”, „Pintea” etc.
  Actorul a primit premiul ACIN în 1988, pentru întreaga activitate, și s-a numărat printre laureații Galei „Vârsta de Aur” din 2001, ai Premiilor Naționale în Domeniul Teatrului și Galei Premiilor în Cinematografie. 

  Colea Răutu

  Colea Răutu

  Filme:

• • Desfășurarea (1954)
  • La moara cu noroc (1955) - Pintea
  • Dincolo de brazi (1957)
  • Bijuterii de familie (1957)
  • Soldați fără uniformă (1960)
  • Setea (1961)
  • Vară romantică (1961)
  • Lupeni 29 (1962)
  • Pisica de mare (1963)
  • Lumina de iulie (1963)
  • Castelanii (1964)
  • Răscoala (1965)
  • Procesul alb (1965)
  • Neamul Șoimăreștilor (1965) - Temir Bey
  • Vremea zăpezilor (1966)
  • Haiducii (1966)
  • Fantomele se grăbesc (1966)
  • De trei ori București (1967)
  • Răzbunarea haiducilor (1968) - Ibrahim
  • Răpirea fecioarelor (1968) - Ibrahim
  • Vânătorul de cerbi (1969)
  • Die Lederstrumpferzählungen (1970) - serial TV (RFG) - 1 episod
  • Mihai Viteazul (1971) - sultanul Murad al III-lea
  • Haiducii lui Șaptecai (1971)
  • Serata (1971)
  • Zestrea domniței Ralu (1971)
  • Săptămîna nebunilor (1971)
  • Pădurea pierdută (1971)
  • Facerea lumii (1971) - Filipache
  • Lupul mărilor (1971) - serial TV (Austria) - Pete
  • La Révolte des Haîdouks (1972) - serial TV (Franța/România) - Mamoulos
  • Ultimul cartuș (1973)
  • Explozia (1973) - Anghel
  • Apachen (1973) - Nana
  • Despre o anumită fericire (1973)
  • Frații Jderi (1974) - Gogolea
  • Nemuritorii (1974) - Iusuf Pașa
  • Ulzana (1974) - Nana
  • Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975) - Soliman Pașa
  • Mastodontul (1975)
  • Zile fierbinți (1975)
  • Singurătatea florilor (1976)
  • Pintea (1976)
  • Instanța amână pronunțarea (1976)
  • Accident (1977) - comandantul Miliției Judiciare
  • Toate pînzele sus (serial TV, 1977) - piratul Spânu (ep. 1, 3-4, 7, 12)
  • Fair Play (1977)
  • Regăsirea (1977)
  • Acțiunea „Autobuzul” (1978)
  • Pentru patrie (1978) - col. George Slăniceanu
  • Revanșa (1978)
  • Drumuri în cumpănă (1978)
  • Nea Mărin miliardar (1979)
  • Mihail, cîine de circ (1979)
  • Ultima noapte de dragoste (1980)
  • O lume fără cer (1981)
  • Capcana mercenarilor (1981)
  • Duelul (1981) - Grigore Maimuca
  • Întîlnirea (1982)
  • Viraj periculos (1983)
  • Acțiunea Zuzuc (1984)
  • Mireasma ploilor târzii (1984)
  • Atkins (1985) - film TV (RDG)
  • Noi, cei din linia întâi (1986) - sergentul sovietic Pliușkin
  • Căutătorii de aur (1986)
  • Mircea (1989)
  • Cel mai iubit dintre pământeni (1993)

• 
  
• 1941: Eugen Negrici (n. 28 noiembrie 1941, Râmnicu Vâlcea) este un critic, istoric literar, stilistician și profesor universitar român. În decembrie 2011 a fost declarat profesor emerit de Senatul Universității din București. Actualmente este profesor al Școlii Doctorale a Facultății de Litere din Universitatea din București, condusă de profesorul Ion Bogdan Lefter, unde ține cursuri și coordonează teze de doctorat. Părinții săi sunt din zona Rîmnicu Vîlcea, tatăl său a fost ofițer în Armata Regală și a luptat pe frontul de Est pînă la Cotul Donului, apoi a participat la elberarea Cehoslovaciei. Mama lui este descendentă a șapte generații de preoți, dintre care cinci au ctitorit diverse biserici în satele din Vîlcea. A fost lector în Slovacia, unde a format mai mulți universitari slovaci care se consideră discipolii săi. Inițial a fost profesor la Filologia craioveană unde a ocupat la un moment dat și funcția de decan al Facultății de Litere din Craiova, iar din 1990 în timpul decanatului profesorului Paul Cornea, la inițiativa lui Nicolae Manolescu, prietenul domniei sale s-a mutat în București, la Facultate de Litere a Universității din București. Aici alături de profesorii Mihai Moraru și Dan Horia Mazilu, s-a ocupat de perioada veche a literaturii române - contribuind cu importante studii de specialitate - dar și de literatura română sub comunism (de la așa numitul „proletcultism” din anii 1950 până mai târziu). Una dintre cărțile sale controversate, cu un ecou în lumea intelectuală din România, se numește Iluziile literaturii române (2008), carte pe care domnia sa a renegat-o în cîtea interviuri. La împlinirea vîrstei de 70 de ani o editura Paralela 45 a publicat un volum de studii omagiale, intitulat Eugen Negrici, 70. Volumul a fost îngrijit de poetul Ioan Es. Pop. Urmează Școala Generală și Liceul Teoretic în Râmnicu Vâlcea (1948-1959), după care face studii filologice și apoi doctoratul la Universitatea din București (1959-1964). Debutează în 1964 cu un articol de critică în Gazeta literară. Introduce în literatura română conceptul de expresivitate involuntară, pe care îl va urmări atât în zona literaturii vechi, cât și în cea a poeziei sau a prozei proletcultiste, celebră pentru prefața sa Poezia unei religii politice. Conceptul semnifică faptul că, odată cu trecerea timpului, textele vechi, inițial non-literare, se încarcă cu o aură de expresivitate, care le-a transformat odată cu trecerea timpului în texte literare. În aria de studiu a literaturii vechi s-a ocupat de cercetarea nucleelor narative în operele cronicarilor moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin și a consacrat o monografie mitropolitului Antim Ivireanu, Logos și personalitate, personalitate extrem de vie a culturii noastre medievale. Cartea aceasta a constiuit debutul domniei sale în critică și a fost scrisă la îndemnul poetului și prozatorului Mircea Ciobanu, care a fost și un inspirat editor.  

  CĂRȚI PUBLICATE

  • Antim. Logos și personalitate, Minerva, 1971; ediția a II-a revăzută, DU Style, 1997, ediția a treia Episcopia Vîlcei, 2016
  • Narațiunea în cronicile lui Grigore Ureche și Miron Costin, Editura Minerva, 1972, Premiul Asociației Scriitorilor din București; ediția a II-a, DU Style, 1998, ediția a treia, Paralela 45, 2016
  • Expresivitatea involuntară, Cartea Românească, 1977
  • Figura spiritului creator, Cartea Românească, 1978, ediția a II-a, 2013, Premiul Uniunii Scriitorilor din România
  • Imanența literaturii, Cartea Românească, 1981, ediția a doua, 2014
  • Introducere în poezia contemporană, Cartea Românească, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 1985
  • Sistematica poeziei, Cartea Românească, 1988; ediția a II-a, Editura Fundației Culturale Române, 1998
  • Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitație și propagandă, o antologie a poeziei proletcultiste cu prefață de Eugen Negrici, Editura Pro, 1995
  • Poezia medievală în limba română, Editura Vlad&Vlad, Craiova, 1996, ediția a doua, 2010, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Soros
  • Literature and propaganda in communist Romania, The Romanian Cultural Foundation Publishing House, 1999
  • Iluziile literaturii române, Cartea Românească, 2008 ^[1][2][3]
  • Imanenta literaturii, Cartea Românească, 2009, ISBN 9789732328859
  • Simulacrele normalității, Paralela 45, 2011
  • Figura spiritului creator, Cartea Românească, 2013, ISBN 9789732329931
  • Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelitatii, Cartea Românească, 2014, ISBN 9789732330906
  • Literatura română sub comunism.  1948-1964, ediția a doua, complet revăzută, Editura Cartea Românească, 2010
  • Sesiunea de toamnă, Cartea Românească, 2015, ISBN EPUB 978-973-46-5734-6; ISBN PDF 978-973-46-5735-3
  • Memoriile căpitanului Dumitru Pasat; editate și prefațate de Eugen Negrici; București, Humanitas, 2015 

    Eugen Negrici

• 1948: Mariana Nicolesco (n. 28 noiembrie 1948, în comuna Găujani, județul Giurgiu) este o soprană de origine română. În 1993 a fost aleasă membru de onoare al Academiei Române. Mariana Nicolesco a terminat Școala de Muzică din Brașov cu Concertul pentru vioară de Bruch, a urmat, pentru o scurtă perioadă, Secția Canto a Conservatorului din Cluj și a dobândit prin concurs o bursă de studii la Conservatorul Santa Cecilia din Roma, unde a studiat cu Jolanda Magnoni, lucrând apoi cu Rodolfo Celletti și cu Elisabeth Schwarzkopf.
  După ce a câștigat în 1972 Concursul Internațional Voci Rossiniane, organizat la Milano de Radioteleviziunea Italiană, RAI, a fost invitată de dirijorul american Thomas Schippers să debuteze la Cincinnati în rolul Mimi din La Bohème de Puccini, fapt care a marcat începutul carierei sale internaționale.
  A cântat pe cele mai renumite scene ale lumii, începând cu Teatrul alla Scala din Milano, unde a debutat în premiera mondială a operei La Vera Storia de Luciano Berio (1982), și unde apare apoi în numeroase noi puneri în scenă, recitaluri și concerte, ca și la Metropolitan Opera din New York cu „La Traviata” de Verdi (1978). A apărut în teatrele de la München, Viena, Paris, Monte Carlo, Chicago, Hamburg, San Francisco, Los Angeles, Barcelona, Madrid, Zürich, Roma, Florența, Parma, Veneția, Bologna, Torino, Palermo, Trieste, Strasburg, Toronto, Pretoria, Caracas, Philadelphia, Miami, Washington, Boston, Houston, New Orleans, Rio de Janeiro, Dresda, Tokio, Berlin, la Festivalul de la Salzburg, la Maggio Musicale Fiorentino, la Rossini Opera Festival de la Pesaro, la Festivalul de la Martina Franca sau la Festivalul Casals în Puerto Rico.
  Ea este prezentă în spectacole semnate de Luchino Visconti, Giorgio Strehler, Patrice Chéreau, Luca Ronconi, Jean-Pierre Ponnelle, Franco Zeffirelli, Pier Luigi Pizzi, Jonathan Miller, sub bagheta lui Carlo Maria Giulini, Wolfgang Sawallisch, Riccardo Muti, Seiji Ozawa, Lorin Maazel, Peter Maag, Giuseppe Patané, Alberto Zedda, Colin Davis, Georges Prêtre, Gennadij Rozhdestvensky și în prestigioasele săli de concert Carnegie Hall din New York, Royal Festival Hall la Londra, Accademia Santa Cecilia de la Roma, Concertgebouw din Amsterdam, Musikverein la Viena, la Salle Pleyel din Paris, Marea Sală a Conservatorului din Moscova.
  Sopranei Mariana Nicolesco i-a fost conferit Ordinul Național Steaua României în Grad de Mare Cruce "pentru merite excepționale, în semn de înaltă apreciere pentru întreaga sa carieră”.^[4]
  Laureată a Medaliei UNESCO pentru Merite Artistice Mariana Nicolesco a fost numită Artist UNESCO pentru Pace și Ambasador Onorific UNESCO “în semn de recunoaștere a angajamentului său în favoarea moștenirii muzicale, a creației artistice, a dialogului între culturi și a contribuției sale la promovarea idealurilor Organizației”.^[5][6][7]
  Principiile fundamentale, riguros respectate de la prima ediție, din 1995, și până la Ediția Jubiliară din 2015, fac din Concursul Internațional de Canto Hariclea Darclée ”unul dintre cele mai importante din lume”, după cum scria recent și prestigiosul cotidian italian Corriere della Sera în articolul prilejuit de evenimentele închinate Haricleei Darclée - prima Tosca, intitulat ”Constantin Brâncuși, George Enescu, Mariana Nicolesco: Cultul unei țări pentru Gloriile sale” Mariana Nicolesco s-a remarcat într-un vast repertoriu mergând de la Baroc la Verism și muzica contemporană, cu o afinitate specială pentru Mozart, Verdi și Belcanto. A debutat în rolul Violettei din La Traviata de Verdi dirijată de Thomas Schippers și pusă în scenă de Gian Carlo Menotti la Florența în 1976; avea să interpreteze acest rol în peste 200 de reprezentații. Alte roluri din repertoriul verdian sunt Gilda în Rigoletto (New York Metropolitan Opera 1978, Caracas Teatro Municipal 1981, Strasbourg Opéra du Rhin 1981), Luisa în Luisa Miller (Amsterdam Concertgebouw 1984), Leonora în Il Trovatore (Hamburg Staatsoper 1981), Desdemona în Otello (Toronto 1980, Pretoria 1981, Hamburg Staatsoper 1983), Amelia în Simon Boccanegra (Tokio 1990).
  Principalele sale roluri mozartiene sunt Donna Elvira în Don Giovanni, cu Sawallisch la München (1986-1996) și cu Muti la Scala (1987, 1988, 1993), Cinna în Lucio Silla în regia lui Chéreau tot la Scala (1984), Vitellia în La Clemenza di Tito cu Maag la Bologna (1988), Elettra în Idomeneo cu Ozawa la Tokyo (1990) și Festivalul de la Salzburg (1990).
  La Teatrul alla Scala, Mariana Nicolesco a participat la renașterea repertoriului baroc cu L’Orfeo de Luigi Rossi (1985) și Fetonte de Niccolò Jommelli (1988) în regia lui Luca Ronconi; a interpretat rolul titular în opera Beatrice di Tenda de Bellini la Teatrul La Fenice din Veneția (1975), rolul titular in opera Maria di Rohan de Donizetti la Festivalul de la Martina Franca (1988); alte roluri de Belcanto au fost Elisabetta I din Roberto Devereux (Montecarlo 1992, 1997), Anna Bolena (München 1995) de Donizetti și recitaluri de Belcanto la Teatrul alla Scala din Milano (1988, 1993), Carnegie Hall din New York (1994), Marea Sală a Conservatorului din Moscova (1996, 1998).
  A interpretat Liù din Turandot de Puccini (Teatro Regio din Torino 1977, Houston 1982, Berlin 1987), Mimì din La Bohème de Puccini (Chicago Lyric Opera 1979, Rio de Janeiro 1980), Nedda din I Pagliacci de Leoncavallo (New York Metropolitan Opera 1978-1986, Wiener Staatsoper 1986), Donna Anna în opera Kameni Gost (Oaspetele de piatră) de Dargomîjski (Teatro alla Scala din Milano 1983, Paris Opéra Comique 1985), Tatiana în Evghenij Oneghin de Tchaikovsky (Maggio Musicale Fiorentino 1975), La Diva in Atelier Nadar (Rossini Opera Festival de la Pesaro 1990), Țarina Marina în Dimitrij de Dvorak (München Festival 1992), rolul La Protagonista din opera Un re in ascolto de Luciano Berio în premieră pentru Teatro alla Scala din Milano (1986).
  A înregistrat în premieră mondială Gli Amori di Teolinda de Giacomo Meyerbeer (1983) și cantatele Alcyone și Alyssa de Maurice Ravel (1987).
  La invitația Papei Ioan Paul al II-lea, cu ocazia primului Concert de Crăciun în Vatican (1993), transmis în Mondovisione, Mariana Nicolesco a cântat vechile colinde românești.
  Ea a interpretat în premieră mondială, sub bagheta lui Lorin Maazel, Seven Gates of Jerusalem, capodopera lui Krzysztof Penderecki dedicată celor 3000 de ani ai Orașului Sfânt (1997).
  Mariana Nicolesco apare în 1991 pentru prima dată în fața publicului din țara natală, la Ateneul Român din București, și oferă ulterior concerte cu Orchestra Simfonică a Filarmonicii George Enescu, între altele celebrând în 1993 cei 125 de ani și în 1998 cei 130 de ani ai acesteia.
  Revenind în România, Mariana Nicolesco a creat la Brăila în 1995 Concursul Internațional de Canto Hariclea Darclée^[9] care onorează memoria primei interprete a operei Tosca de Puccini, născută în orașul de la Dunărea de Jos.
  În anii dintre o ediție și alta a Competiției, Mariana Nicolesco oferă laureaților acesteia Cursuri de Măiestrie Artistică.
  Ea a obținut pentru evenimentele Darclée Înaltul Patronaj UNESCO.^[10]
  Este Președinta Fundației Darclée și a Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée, la care au luat parte până acum peste 2200 de tineri artiști din România și din alte 47 de țări din 5 continente.
  Mariana Nicolesco a creat la New York The Romanian Atheneum International Foundation și la București Fundația Internațională Ateneul Român în 1991 care au contribuit la restaurarea orgii cu piese comandate la Ludwigsburg fabricantului acesteia și în 1994 au donat un mare pian de concert Steinway.
  Mariana Nicolesco a creat în 2003 la Brașov Primul Festival și Concurs Național al Liedului Românesc, precum și Gran Gala UNESCO-UNICEF România, la Veneția, 2003.^[11]
  În anul 2003, la împlinirea a 150 de ani de la premiera absolută a operei La Traviata de Verdi, a prezentat în Statele Unite un spectacol cu opera verdiană în interpretarea unor tineri artiști români laureați ai Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée.
  Un studiu publicat în 2003 arată că, în istoria Teatrului alla Scala din Milano, Mariana Nicolesco este soprana care a apărut în cele mai multe premiere absolute.^[12]
  În Anul Internațional George Enescu proclamat de UNESCO în 2005, cu prilejul comemorării a 50 de ani de la trecerea în eternitate a marelui compozitor român, Mariana Nicolesco prezintă în premieră mondială integrala liedurilor compuse de acesta în interpretarea laureaților Concursului Național al Liedului Românesc pe care l-a creat la Brașov^[13]. Aceste capodopere au fost cântate apoi în Concerte Extraordinare la Expoziția Universală de la Aichi în Japonia, la Nagoya și Tokio, la Praga, Paris, Roma și New York. Integrala liedurilor lui George Enescu a fost publicată cu această ocazie în CD și DVD. Aceste evenimente au fost menționate în presa muzicală internațională de la Orpheus din Berlin la Amadeus de la Milano.
  Membră a Juriului Concursului Internațional Schubert și Modernitatea organizat de Universitatea de Muzică și Arte din Graz, Austria (2003, 2006).
  În cadrul Anului Internațional Mozart 2006 oferă la Opera și la Conservatorul din Lausanne o serie de Cursuri de Măiestrie Artistică unor studenți și tineri artiști din Elveția, Italia, Franța, Argentina, Anglia și România.
  Inaugurează Cursuri de Măiestrie Artistică la Academia Internațională de Canto din cadrul Universității din Cardiff (2007).
  Apare pe coperta ediției noiembrie-decembrie 2007 a revistei Orpheus din Berlin care titrează: «Mariana Nicolesco – Europa cântă cu noi». Revista dedică un amplu articol Festivalului și Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée.
  Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, îi remite sopranei Mariana Nicolesco în anul 2008, la Ateneul Român din București, Diploma de Onoare a Fundației Internaționale Omenia, “pentru crearea în România a unei Școli de canto de cel mai înalt nivel european, pentru actele sale umanitare, pentru promovarea toleranței și reconcilierii.”
  În 2009, la Opera Națională București au loc premierele absolute pentru România cu Parisina d’Este și cu Gemma di Vergy de Gaetano Donizetti, reprezentații coordonate de Mariana Nicolesco ca și în Salonul de Muzică al Castelului Peleș din Sinaia și în cadrul Festivalului Darclée.
  Membră a Juriului Concursului Internațional de Canto al Chinei, 2014, la care au luat parte 430 de concurenți din 41 de țări.
  În 2018 Academia de Arte din Chișinău i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa. Cu această ocazie a conferențiat pe tema: ”Celebrăm Centenarul Marii Uniri prin Arta Sacră a Cântului”.^[14].
  Tot în 2018 este aleasă Membră a Academiei Europene de Științe, Arte și Litere din Paris.^[15].
  Mariana Nicolesco, “o mare voce a timpului nostru”, a primit Premiul Special și Medalia Kulturpreis Europa “pentru performanțele sale artistice, pentru calitatea sa de mentor și formator al tinerei generații și pentru rolul excepțional, încununat de succes, pe care-l asumă în relația României cu Europa și a Europei cu România”. 

  REPERTORIU

  • Giacomo Puccini
    • Turandot (Liu)
    • La Boheme (Mimi)
    • Tosca (Tosca)
    • La Rondine (Magda, Lisette)
    • Madama Butterfly (Cio Cio San)
  • Giuseppe Verdi
    • La Traviata (Violetta)
    • Rigoletto (Gilda)
    • Luisa Miller (Luisa)
    • Il Trovatore (Leonora)
    • Otello (Desdemona)
    • Simon Boccanegra (Amelia)
    • Don Carlo (Tebaldo, Eboli)
    • Messa da Requiem
  • Johann Sebastian Bach
    • Messa in si minor
  • Georg Friedrich Haendel
    • Il pianto di Maria (cantată)
  • Giovanni Battista Pergolesi
    • Stabat Mater în la minor
    • Stabat Mater în do minor
  • Wolfgang Amadeus Mozart
    • Don Giovanni (Donna Elvira)
    • Lucio Silla (Cinna)
    • La Clemenza di Tito (Vitellia)
    • Idomeneo (Elettra)
    • Le Nozze di Figaro (Susanna, Marcellina)
    • Requiem
  • Ludwig van Beethoven
    • Fidelio (Marzelline)
    • Ah perfido op.65 (arie de concert)
  • Gioacchino Rossini
    • Atelier Nadar - Péchés de vieillesse (La Diva)
    • Stabat Mater
  • Giacomo Meyerbeer
    • Gli Amori di Teolinda (cantată)
  • Vincenzo Bellini
    • Beatrice di Tenda (Beatrice)
    • Norma (Norma)
  • Gaetano Donizetti
    • Maria di Rohan (Maria)
    • Roberto Devereux (Regina Elisabeth I)
    • Anna Bolena (Anna)
    • Maria Stuarda (Maria)
  • Charles Gounod
    • Faust (Marguérite)
  • Alfredo Catalani
    • La Wally (Wally)
  • Piotr Ilitch Tchaikovsky
    • Evgheni Onegin (Tatiana)
  • Dvorak
    • Dimitri (Țarina Marina)
  • Ruggero Leoncavallo
    • I Pagliacci (Nedda)
  • Luciano Berio
    • La vera storia (Premieră mondială la Teatrul alla Scala 1982)
    • Un re in ascolto (Protagonista in premieră 1986)
  • Niccolò Jomelli
    • Fetonte (Regina Climene)
  • Luigi Rossi
    • L'Orfeo (Euridice)
  • Alexandre Dargomijski
    • Kameni Gost (Donna Anna)
  • Aleksandr Borodin
    • Kniaz Igor (Yaroslavna)
• Maurice Ravel
• Alcyone (cantată)
• Alyssa (cantată)

  DISCOGRAFIE

  • Vincenzo Bellini Beatrice di Tenda – Rizzoli Records 1987, Sony 1995, 2009
  • Gaetano Donizetti Maria di Rohan – Nuova Era 1988, 1991
  • Wolfgang Amadeus Mozart Le Nozze di Figaro – EMI 1987
  • Giuseppe Verdi Simon Boccanegra – Capriccio 1990, 2005
  • Giacomo Puccini La Rondine – CBS Record 1983
  • Mariana Nicolesco und das Münchner Klaviertrio – BMG 1997
  • O selecție a înregistrărilor live din concertele și recitalurile susținute în țara natală a fost publicată într-un album de trei CD-uri, sub titlul Mariana Nicolesco în România (TVR & FIAR 2002). Ulterior a fost editată seria de trei DVD-uri Mariana Nicolesco de pe scenele lumii în România (FIAR & Atlantic Media 2007)
  • Giacomo Meyerbeer Cantata Gli amori di Teolinda – Pro Arte 1981
  • Maurice Ravel Cantatele Alyssa și Alcyone – Rizzoli Records 1987
  • Vatican Christmas – Sony 1994, Natale in Vaticano – Video RAI 1994
  • Luciano Berio La Vera Storia, Teatro alla Scala, Milano – Scala 1982 RAI
  • Krzysztof Penderecki Seven Gates of Jerusalem – 3SAT 1997, Requiem Polonez – 3SAT 1988
• 1948: Filip Merca (n. 28 noiembrie 1948, Tulcea^[1]) este un compozitor de muzică rock și basist (chitară bas) român de origine macedoneană.^[2] A fost cunoscut de colegii muzicieni prin apelativul „Grecul” (părinții săi provin din împrejurimile Salonicului). Este vărul chitaristului și compozitorului Iuliu Merca, fondator al formației pop-rock Semnal M A urmat Universitatea Politehnică din București. În 1966, a înființat formația de muzică rock Mondial (este și autorul titulaturii ei).^[3] În ciuda schimbărilor frecvente de personal, Merca a rămas singurul membru fidel grupului de-a lungul întregii sale istorii. A fost conducătorul formației,^[4] împărțind această atribuție cu claviaturistul Mircea Drăgan în anii 1968–1971.^[5][6]
  Cea mai cunoscută compoziție a lui Merca este „Vîntul. Nopți de veghe. Vara” (cunoscută și ca „Tripticul”^[4]), înregistrată pe unicul album de studio al formației, Mondial (1971), cu voci de Vlad Gabrielescu și Mișu Cernea.^[5] În 1973, la părăsirea formației de către chitaristul Sorin Tudoran și apoi de către bateristul Mișu Cernea, Filip Merca îl invită pe vărul lui clujean, Iuliu, să devină chitaristul și cântărețul formației;^[2] împreună cu Iuliu Merca sosește în formație pentru scurt timp bateristul Fane Nagy.^[7] La începutul lui 1977, Mondial înregistrează o nouă compoziție semnată de Filip Merca, „Regina străzilor”.^[4]
  În 1979, formația este nevoită să se desființeze.^[8] Filip Merca va emigra în Statele Unite ale Americii, unde nu va mai activa în calitate de muzician.^[9] De la reunirea formației din 1998, Merca nu a mai colaborat cu foștii colegi, postul de basist fiind preluat de chitaristul Dragoș Vasiliu (prezent în Mondial la chitară ritmică, în anii 1966–1970). În schimb, este preocupat de folclorul muzical macedonean, din care a cules numeroase piese pe care și-ar dori să le interpreteze alături de muzicieni tineri. 

  Filip Merca

  Filip Merca și Mondial la TVR (1971).

• 1949: Petru Andea (n. 28 noiembrie 1949, Chelmac, Conop, Arad, România) este un politician român, membru al Parlamentului României.
  Înainte de 1989, Petru Andea a fost un cunoscut lider al organizațiilor de studenți comuniști^[1]. În perioada 1975 - 1983 a fost președinte al Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din România (UASCR) pe Centrul Universitar Timișoara (CUT)^[1].
  Între anii 1983 și 1987 a fost secretar al Comitetului de partid pe CUT, iar din 1987 până în septembrie 1989 a îndeplinit aceeași funcție pe Politehnică^[1]. În momentul revoluției ieșise din structuri, fiind simplu cadru universitar la Facultatea de Electrotehnică^[1].
  După 1989, timp de cinci ani, n-a intrat în niciun partid^[1]. În 1995 s-a înscris în Partidul Socialist, care a fuzionat în 2000 cu PSDR, iar în 2001 cu PDSR, formând PSD
• 1949: Corneliu Vadim Tudor (n. 28 noiembrie 1949, București – d. 14 septembrie 2015, București) a fost un scriitor, politician și publicist român, care a deținut funcțiile de senator și europarlamentar.^[1]
  A fondat Partidul România Mare (PRM). Apogeul carierei sale politice l-a atins în anul 2000, când s-a plasat pe locul 2 în primul tur al alegerilor prezidențiale. A fost învins în al doilea tur de Ion Iliescu.
  A fost discipolul scriitorului Eugen Barbu. Este cunoscut prin izbucnirile sale temperamentale cu caracter necivilizat, naționalist și xenofob, combinate cu retorica sa de politică dură și atacuri la persoană (atât în publicații, cât și în aparițiile sale pe scena publică). Corneliu Vadim Tudor s-a născut în București, în Rahova și a fost fiul a doi oameni muncitori, Ilie, croitor, și Eugenia, fiind al cincilea și ultimul copil al familiei. A urmat cursurile Colegiului Național „Sfântul Sava” din București, pe care le-a absolvit în 1967. În 1971 a obținut licența la Facultatea de Filosofie a Universității din București, cu o teză despre sociologia religiei, prima de acest fel, în România, după cel de-al doilea război mondial. În 1975 a satisfăcut serviciul militar și a urmat cursurile școlii de ofițeri în rezervă, absolvind-o cu gradul de sublocotenent. Din 1972 a lucrat neîntrerupt în mass media. Între 1978-1979 a beneficiat de bursa premiului internațional Herder, care fusese acordată magistrului său, scriitorul Eugen Barbu, și a făcut studii de istorie la Viena, ca fiind un „student extraordinar” 
  George Becali și Corneliu Vadim Tudor în 2013
  Corneliu Vadim Tudor este fondatorul Partidului România Mare, care a intrat la alegerile din 1992 în Parlamentul României, și al publicațiilor afiliate, România Mare și Tricolorul.
  A fost senator de București în Parlamentul României în perioada 1992-2008, ales cu o majoritate de voturi. În legislatura 2004-2008, Corneliu Vadim Tudor a inițiat 33 de propuneri legislative și 9 moțiuni.
  A fost inițiatorul și finanțatorul programului umanitar săptămânal, „Cina Creștină”, dedicat oamenilor săraci și în vârstă. A oferit sprijin financiar unui mare număr de biserici, școli, muzee, situri arheologice, și a oferit premii și donații unui important număr de copii și studenți.
  A fost un bine cunoscut iubitor și protector al animalelor. A candidat la alegerile prezidențiale din 1996, clasându-se pe locul 5 din 16 candidați. La alegerile prezidențiale din 2000 a ajuns în turul doi, unde a obținut 33,17% din voturi. În 2004, a candidat la președinția României și a obținut 12,57% din voturi. La alegerile prezidențiale din 6 noiembrie 2009, lista PRM pe care a candidat a obținut votul a numai 540.380 români, adică 5,56% dintre votanți.
  În 2014, Corneliu Vadim Tudor și-a depus candidatura pentru alegerile prezidențiale din 2 noiembrie.^[2]
  Conform rezultatelor finale ale alegerilor din noiembrie 2014, Vadim Tudor a obținut în primul tur de scrutin (organizat în ziua de duminică, 2 noiembrie 2014) un număr de 349.416 voturi din numărul total de 9.723.232, situându-se pe locul 7 din 14 și cumulând circa 3,68% din toate voturile exprimate și validate. Vadim Tudor a murit la 14 septembrie 2015, în Centrul Clinic de Urgență de Boli Cardiovasculare al Armatei, unde a fost transportat după ce i se făcuse rău. Starea lui s-a agravat după internare: se pare că a suferit un infarct miocardic și decesul a fost înregistrat la ora 18.30, potrivit agenției Mediafax. Vadim Tudor a publicat 38 de cărți, din care volume de poezie și publicistică, unele editate și în franceză, engleză și arabă, și a scris piese de teatru. A scris împreună cu Sergiu Nicolaescu scenariului filmului Triunghiul Morții, regizat de Nicolaescu.
  • 1977: Poezii, Editura Eminescu
  • 1977: Epistole vieneze, Ed. Eminescu
  • 1979: Poeme de dragoste, ură și speranță, Ed. Eminescu
  • 1981: Idealuri, Ed. Eminescu
  • 1983: Saturnalii, Ed. Albatros
  • 1983: Istorie și civilizație- Ed. Eminescu
  • 1983: Mîndria de a fi români- Ed. sport-turism
  • 1986: Miracole, Ed. Albatros,
  • 1986: Carte românească de învățătură, Ed. Fundației România Mare
  • 1990, 1991 și 1992: Jurnal de vacanță,
  • 1996: Poems, Ed. Fundației România Mare & Editura Aggi, Torino
  • 1998: Piesele de teatru radiofonic:
    • Colindul puiului de cerb, 1968,
    • Secerișul de iarnă, 1976
    • Domnul Tudor din Vladimiri, 1977
    • Adevărul la puterea I-a, 1977
    • Toată lumea știe fotbal (premieră în decembrie 1989 la teatrul Constantin Tănase)
  • 2000: Pamflete cu sifon albastru
  • 2004: 101 Poezii, Bijuterii
  • 2007: Cartea de Aur
  • 2008: Cîntece de dragoste'
  • 2010: Europa Creștină ^[26]
  • 2010: Artificii ^[26]
  • 2011: Cele mai frumoase aforisme
  • 2015: Elegii pentru suflete nobile
  • 2015: Pamflete explozive 

    Corneliu Vadim Tudor

    Căsătorit cu Doina Vadim Tudor Copii Lidia și Eugenia



1950: Russell Alan Hulse, fizician american
• 1954: Traian T. Coșovei (n. 28 noiembrie 1954, Polovragi, județul Gorj - d. 1 ianuarie 2014, București) a fost un poet român aparținând generației literare 80. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. La 4 ani știa deja să citească și debuta artistic dictând poeme musafirilor săi. Fire temperamentală, nonconformistă și puțin cam impulsivă, devine în scurt timp cunoscut pentru caracterul său.
  Odată cu intrarea la școală, își schimbă și preocupările, orientându-se către construcția de navete spațiale în podul casei, din resturi de televizoare și frigidere. Acest elan creator dispare în momentul intervenției locatarilor, îngrijorați de ascensiunea foarte gălăgioasa a micului astronaut. Totuși, reușește să se consoleze împreună cu prietenii tăind cablurile antenelor TV și aducând astfel pentru o săptămână liniștea absolută în casele vecinilor.
  Marcat puternic de separarea părinților, pe când avea 12 ani, găsește remediul citind foarte mult și devenind un client permanent al Librăriei Sadoveanu din București. Aici se interesează de scriitori precum Jean Paul Sartre, Albert Camus, Charles Baudelaire sau William Faulkner și e repede etichetat de către personalul librăriei drept un copil teribil.
  Îl pasionează pictura și vrea să intre la Arhitectură, însă constată cu amărăciune că nu îi plac matematicile. Se îndreaptă ulterior spre Teatru, dar e anunțat că majoritatea locurilor s-au ocupat deja înainte de examen, prin telefon.^{[necesită citare]} În cele din urmă, hotărăște să dea examen la Filologie (Facultatea de Litere a Universității bucureștene), unde intra al doilea în urma examenului de admitere.
  În anii ‘80, ia parte la cenaclul condus de criticul literar Ovid S. Crohmălniceanu, iar apoi la Cenaclul de Luni al lui Nicolae Manolescu. Împreună cu poeții Florin Iaru, Ion Stratan și Mircea Cărtărescu, creează primul nucleu elitist al Generației ‘80 (Generația în blugi). Comitetul avea puterea de a decide cine intra și cine nu intra în acest club de literați.^{[necesită citare]} Banii pentru editarea antologiei Aer cu diamante reușește să-i obțină de la mama lui.
  T. Coșovei este și astăzi considerat un spirit liber, nonconformist, prin literatura sa de o mare originalitate, o poezie tânără comparabilă cu aceea a Marianei Marin, a lui Mircea Cărtărescu, Alexandru Mușina, Florin Iaru sau Andrei Bodiu. În anul 1990, redactează împreună cu Dan Goanță revista Vești proaste, din care apar 6 numere, iar mai târziu, împreună cu prozatorul Mircea Nedelciu, editează ziarul Punga d'un kil - organ de stat la coadă. Acesta era tipărit pe pungi de hârtie destinată ambalării produselor alimentare, sub deviza: Vom fi mai mult decât ocaua lui Cuza.
  De-a lungul timpului, a fost recompensat cu Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Asociației Scriitorilor din București, Premiul Academiei Române și chiar Premiul Uniunii Tineretului Comunist. A fost prieten și susținător al mai tânărului poet constănțean Eduard Zalle, căruia i-a scris prefațele primelor patru cărți publicate de acesta începând cu 2009. Cărți publicate: 
• - Ninsoarea electrică, ed. Cartea Românească 1978
• - 1, 2, 3 SAU… , ed. Albatros 1980
• - Cruciada întreruptă, ed. Cartea Românească 1982
• - Aer cu diamante (antologie colectivă), ed. Litera 1982
• - Poemele siameze, ed. Albatros 1983
• - În așteptarea cometei, ed. Cartea Românească 1986
• - Rondul de noapte, ed. Militară 1987
• - Pornind de la un vers (critică literară), ed. Eminescu 1990
• - Bătrânețile unui băiat cuminte”, ed. Pontica 1994
• - Mickey Mouse e mort, ed. Cartea Românească 1994
• - Ioana care rupe poeme, ed. Asociația Scriitorilor & Cartea Românească 1996
• - Patinează sau crapă!, ed. Axa 1997
• - Ninsoarea electrică, ediția a II-a, ed. Vinea, 1998
• - Percheziționarea îngerilor, ed. Crater, 1998
• - Lumină de la frigider, ed. Cartea Românească, 1998
• - Bună dimineața, Vietnam!, ed. Călăuza, 1999
• - Hotel Urmuz (critică literară), ed. Călăuza, 2000
• - Institutul de glasuri, antologie, ed. Cartea Românească, 2002
• - Vânătoarea pe capete, Ed. Libra, 2002
• - Greva căpșunelor, Ed. Libra, 2004
• - Aerostate plângând, Ed. Tracus Arte, 2010
• - Jurnalul morilor de vânt, Ed. Tracus Arte, 2012
• - Aritmetica pleoapelor, Ed. Tracus Arte, 2013
• - Elegii pentru o bucată de iaht, (antologie), Ed. Tracus Arte, 2014
Este prezent în:
• Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), - "Lumina piezișă", antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994, ISBN 3980387119
• 1954: Adrian Simion (n. 28 noiembrie 1954) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Dâmbovița pe listele partidului FSN. Adrian Simion a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Federală Germania și Republica Populară Chineză.
• 1958: Haralambie Puiu Antohi născut 28 noiembrie 1958 în Bacău, România este un fost fotbalist român. Are un fiu pe nume Andrei Antohi care joacă în prezent la Voința Sibiu.
• 1958: Gabriel Iordan-Dorobanțu (n. 28 noiembrie 1958, Giurgiu) este un poet român. Semnează și sub pseudonimul literar Gavriil Stiharul. Studii de filologie și jurnalistică. Având o sănătate delicată, a căutat rezolvarea problemelor în Ortodoxie. Lirică religioasă cu tonalități mesianice și profetice. A scris poezii precum:„Eleison me ton amartalon”,„Prunc din Fecioara sfântă”,„Cuviosului",„Vis și înger”,„Iisus pe cruce”,„Rugăciune ucisă prin nerostire”,„Crezul meu pentru veșnicie”,„Frumoasa mea veșnicie”,„Haideți să mai credem în Iisus Hristos!”,„Înviere la Dumnezeiasca Liturghie Bizantină”,„Ascultă cum cântă Biserica vie”,„Mai cred copiii nostri intr-o minune?”,„Stihuitorii lui Hristos”,„A fi creștin”,"La loc cu verdeață”,"De când Domnul e cu mine”,"Lumină lină”,„Rugăciune pentru stricarea lucrării diavolești”,„Dulcea mea veșnicie”,„Sursum corda!” etc. În poemele sale, se cunoaște influența lui Iosif Trifa, Constantin Galeriu, Visarion Iugulescu, Lucian Blaga, Costache Ioanid,Traian Dorz, Ioan Alexandru. A publicat în Convorbiri literare,Ziua de Giurgiu (revista editată de autor), Azi, Dimineața, Tineretul liber, Timp liber,Vestitorul Ortodoxiei, Revista Ortodoxa Sfântul Andrei,Creștinul azi, Oastea Domnului. A redactat Dulcea mea veșnicie(Poeme creștine). Unele poezii au fost preluate și de alte confesiuni creștine. Răspândindu-se și pe cale orală, unele au ajuns în folclor. Lirica poetului se concentrează asupra unor teme mari, sacre, cosmice, precum Dumnezeu, suferință, viață, moarte, mântuire, veșnicie. Scriitura se prezintă într-o tonalitate gravă, pe măsura temelor. Poemele sunt stăbătute de fior liric ce se vrea venit din tradiția imnografică bizantină. Poeziile sale anunță un destin singuratic, o voce pustnicească. Pentru poet, singura salvare rămâne Iisus Hristos, Care este autentic doar în Ortodoxie. Își creează astfel propria sa mitologie creștină, punând în centru tradiția patristica ortodoxă. Se prezintă ca un idioritmic, ca un creștin ce își stabilește propriile reguli de trăire duhovnicească, ca un ascet eretic, ca un condamnat de dogme. Ortodoxia din adâncuri rămâne remediul cel mai sigur remediu pentru vindecarea unei lumi măcinate de rău. Sfânta Liturghie devine Poarta Raiului, la care poetul a bătut și, pentru ca această viață să nu fie irosită. Asistăm, în lirica sa, la o viziune a spațiilor largi, la un permanent urcuș spre infinit. Tot Sfânta Liturghie îi conferă viziune profetică asupra istoriei, viitorul se deslușește limpede, căci veacul va avea o finalitate hotărâtă. Caută să creeze o stare sufletească aptă să presimtă, să perceapă semnele timpului, așa cum au procedat și Sfinții Părinți. Are conștiința unei vocații imnografice, pe care o consideră însă semn al lipsei de trezvie și de smerită cugetare, și, în consecință, încearcă să se cenzureze permanent pentru a nu cădea în patima nălucirii și a părerii de sine. Prin poezie năziește să se ridice la o stare sufletească aptă de o mistică ascetică autentică, invitând pe toată lumea la un urcuș dumnezeiesc liric și creștin. Fiindcă nu se adresează atât cititorului avizat, cât, mai ales, marelui public, creația sa literară pare a face rabat de la exigențele unor filtre prea academice.
• 1963: Manuela Mitrea (n. 28 noiembrie 1963, București) este o politiciană română, fost membru al Parlamentului României.
  Manuela Mitrea a fost aleasă ca deputat în circumscripția electorală nr. 27 Mehedinți pe listele Uniunii Naționale PSD+PUR și a fost validată la 17 decembrie 2004 prin HCD nr.36/2004.
  Manuela Mitrea face parte din grupul parlamentar al Partidului Social Democrat.
  Este vicepreședintă în Comisia pentru politică externă (Comisie permanentă).
  În cadrul activității sale parlamentare, Manuela Mitreea a fost membru în următoarele grupuri parlamentare de prietenie:
  • în legislatura 2000-2004: Statul Plurinațional Bolivia, Republica Franceză-Adunarea Națională, Republica Coasta de Fildeș;
  • în legislatura 2004-2008: Ungaria, Republica Cehă, Republica Finlanda;
  • în legislatura 2012-2016: Republica Argentina, Republica Austria, Regatul Hașemit al Iordaniei.
• 1965: Nicolae Mihăilescu (n. 28 noiembrie 1965, Craiova) este un scrimer român specializat pe spadă, care a reprezentat România la Jocurile Olimpice de vară din 1992.
• 1967: Ion-Marcel Ciolacu (n. 28 noiembrie 1967, Buzău, România) este un politician român, din 2012 membru în Camera Deputaților. De profesie jurist, Ciolacu s-a specializat ulterior în administrație publică locală, finalizând o serie de programe educaționale postuniversitare. Prima funcție publică deținută de acesta a fost cea de prefect interimar, în noiembrie–decembrie 2005, după care a devenit, pe rând, director al Urbis Serv și viceprimar al municipiului Buzău (2008–2012).^[2] Pe 29 mai 2019 a fost ales președinte al Camerei Deputaților. Este președintele PSD.
• 1967: Anna Nicole Smith, model și actriță americană (d. 2007)
• 1971: Siminica Mirea (n. 28 noiembrie 1971) este un senator român, ales în 2016.
• 1971: Fenriz, muzician norvegian
• 1972: Serghei Secu (n. 28 noiembrie 1972, Chișinău) este un antrenor de fotbal și fost fotbalist internațional moldovean, care a jucat pe postul de fundaș.
• 1973: Leonard Nemțanu (n. 28 noiembrie 1973, Preutești, Suceava, România) este un fost fotbalist român. De-a lungul carierei a evoluat la Poli Iași, Petrolul Ploiești, Rocar București, Steaua, Oțelul Galați, Progresul București, Argeș Pitești și la Ceahlăul Piatra-Neamț.
• 1973: Marilen-Gabriel Pirtea (n. 28 noiembrie 1973, Ștei) este un deputat român, de profesie economist și rector al Universității de Vest din Timișoara. 

  Marilen Pirtea

• 1975: Sigurd Wongraven, muzician norvegian
• 1977: Fabio Grosso, fotbalist italian
• 1979: Chamillionaire, rapper american
• 1985: Landry N'Guémo, fotbalist camerunez
• 1986: Magdalena Piekarska, scrimeră poloneză
• 1988: Ritchie De Laet, fotbalist belgian
• 1988: Hiroki Fujiharu, fotbalist japonez
• 1990: Azza Besbes, scrimeră tunisiană