MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI: REVISTA MEA DIN 5 NOIEMBRIE / 1. B.

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 5 NOIEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese

· 1327: Iacob al II-lea (10 aprilie 1267 – 2 sau 5 noiembrie 1327), supranumit cel Drept, (aragoneză Chaime lo Chusto, catalană Jaume el Just, spaniolă Jaime el Justo) a fost rege al Siciliei (ca Iacob I) din 1285 până în 1296 și rege al Aragonului și al Valenciei și Conte de Barcelona din 1291 până în 1327. În 1297 i-a fost garantat regatul Siciliei și al Corsicii. A folosit titlul latin Iacobus Dei gracia rex Aragonum, Valencie, Sardinie, et Corsice ac comes Barchinone. A fost al doilea fiu al lui Petru al III-lea de Aragon și Constance de Sicilia.

Iacob s-a născut la Valencia ca fiu al lui Petru I de Sicilia și a Constance de Sicilia. Prin mama sa, el a fost nepot al regelui Manfred și strănepot al împăratului Frederic al II-lea.

I-a succedat tatălui său ca rege al Siciliei în 1285. După decesul fratelui său Alfonso al III-lea în 1291, el a succedat și la tronul Aragonului. Prin tratatul de pace cu Carol al II-lea de Anjou în 1296, el a fost de acord să renunțe la Sicilia însă sicilienii l-au instalat pe tron pe fratele său, Frederic al III-lea al Siciliei. A abdicat de la tronul Siciliei și s-a căsătorit cu fiica regelui Neapolelui pentru a face pace cu angevinii. În schimbul Siciliei a primit Sardinia și Corsica, dar nu a putut accede decât la la tronul Sardiniei (1329)

S-a căsătorit de patru ori:

—Isabella de Castilia, vicontesă de Limoges, fiica regelui Sancho al IV-lea al Castiliei și a soției acestuia, María de Molina. Nunta a avut loc la Soria, la 1 decembrie 1291 când mireasa avea numai 8 ani. Căsătoria, care nu a fost niciodată consumată, a fost dizolvată și anulată după decesul regelui Sancho în 1295.

—Blanche de Anjou, fiica rivalului său Carol al II-lea de Neapole și a Mariei a Ungariei. S-au căsătorit la Villabertran, la 29 octombrie sau 1 noiembrie 1295. Ei au avut copii:

Iacob (n. 29 septembrie 1296 – d. iulie 1334); a renunțat la dreptul său asupra tronului în 1319 pentru a deveni călugăr. A refuzat să consume căsătoria cu Eleanor de Castilia, care mai târziu a devenit a doua soție a fratelui său Alfonso.
Alfonso al IV-lea de Aragon (1299 – 24 ianuarie 1336). A devenit rege al Aragon în 1327 și a domnit până la moarte. El s-a căsătorit de două ori: prima dată cu Teresa d'Entença, apoi după decesul primei soții s-a căsătorit cu Eleanor de Castilia.
Maria (n. 1299 – d. 1316), soția lui Petru, fiu al lui Sancho al IV-lea al Castiliei.
Constance (n. 1 aprilie 1300 – d. 19 septembrie 1327), soția lui Juan Manuel, Prinț de Villena, nepot al regelui Alfonso al X-lea al Castiliei.
Juan (n. 1304 – d. 19 august 1334). Juan a devenit primul arhiepiscop de Toledo și Tarragona în 1318 și patriarh de Alexandria în 1328.
Isabella de Aragon (n. 1305 – d. 12 iulie 1330), soția lui Frederic I de Austria.
Pedro (n. 1305 – d. 4 noiembrie 1381), conte de Ribagorza, Empúries și Prades.
Blanche (n. 1307 – d. 1348), stareță de Sixena.
Ramon Berenguer (n. august 1308 – d. 1366), conte de Empúries și baron de Ejerica. Ramon s-a căsătorit cu Blanche, fiica lui Filip I def Taranto, apoi cu Maria, fiica lui Iacob de Aragon.
Violante (n. octombrie 1310 – d. 19 iulie 1353). S-a căsătorit prima dată cu Filip, fiu al lui Filip I de Taranto. A doua oară s-a căsătorit cu Lope de Luna, Lord de Segorbe.

—Marie de Lusignan, fiica regelui Hugo al III-lea al Ciprului. S-au căsătorit prin procură la Nicosia, la 15 iunie 1315 și în persoană la Girona, la 27 noiembrie 1315. Nu au avut copii.

—Elisenda de Montcada, fiica lui Pedro I de Montcada, Lord de Altona și Soses. Căsătoria a avut loc la Tarragona, la 25 decembrie 1322. Nici din această căsătorie nu au rezultat copii.

Iacob a avut și trei copii nelegitimi.

Iacob al II-lea

Părinți	Peter III of Aragon[] Constance of Sicily[]
Frați și surori	Elisabeta de Aragon Yolande of Aragon, Duchess of Calabria[] Alfonso III of Aragon[] Frederick III of Sicily[] Pietro d'Aragona[] Jaume Pere d'Aragó i Nicolau[*]
Căsătorit cu	Isabella de Castilia Blanche de Anjou Marie de Lusignan Elisenda de Montcada
Copii	Alfonso al IV-lea de Aragon Maria, Lady de Cameros Isabella, regină a Germaniei

· 1370: Cazimir cel Mare (poloneză Kazimierz III Wielki, latină Casimirus III Magnus; n. 30 aprilie 1310,^[1]^[2]^[3] Kowal, Polonia^[1] – d. 5 noiembrie 1370,^[1]^[2]^[3] Cracovia, Regatul Poloniei[*]), a fost cel mai tânăr fiu al regelui Władysław I cel Scurt din căsătoria sa cu Hedwig de Kalisz, fiica lui Bolesław, ducele Poloniei Mari (Władcy Wielkopolski). Kasimir provine din dinastia Piast și a fost din 1333 ca Cazimir I, regele Regatului Polonia (Królestwo Polskie) (ca Duce al Poloniei - dux Regni Poloniae - al III-lea). După fărâmițarea politică a Poloniei în secolele XII-XIII a început procesul de unificare a țării, care s-a terminat în linii mari în timpul domniei lui Cazimir al III-lea.

Cazimir este singurul rege polonez care a primit și a păstrat titlul de cel Mare în istoria poloneză. Când a venit la tron, vecinii săi nu i-au recunoscut titlul său, numind-l Rege al Cracoviei. Economia era distrusă iar regatul fusese depopulat și epuizat după război. La moartea sa, Cazimir a lăsat regatul său dublat în dimensiune (prin adăugarea terenurilor din zilele noastre, Ucraina, pe care l-a numit Ducatul Halicz), mai prosper, mai bogat și cu noi perspective pentru viitor. Deși era descris ca un rege pașnic, el a purtat mai multe războaie victorioase.

Cazimir cel Mare a construit multe clădiri în timpul domniei sale (Castelul Wawel, Orle Gniazda), a reformat armata poloneză și civilii polonezi. La Sejm în Wiślica, la 11 martie 1347, el a introdus reforme legislative în sistemul judiciar din regatul său. A aprobat un cod de legi pentru Polonia Mare și Mică, a fondat în 1364 Universitatea din Cracovia (cea mai veche universitate din Polonia). A organizat o întâlnire cu regii în Cracovia (1364) în care a expus bogăția regatului polonez.

Spre deosebire de tatăl său, noul rege a avut o înclinație pentru greutățile vieții militarilor. Încă de la început, Cazimir a acționat cu prudență, câștigând în 1335 cererile lui Ioan la tronul polonez. În 1343, Cazimir a stabilit mai multe dispute la nivel înalt cu Ordinul Teutonic asupra unui compromis teritorial, ducând la Tratatul de la Kalisz, un tratat de pace care a încheiat Războiul Polonezo-Teutonic din 1326-1332. Regiunile Dobrzyń și Ducatul Kuyavia au fost recuperate de Cazimir.

La acea vreme, Polonia a început să se extindă spre est iar printr-o serie de campanii militare între 1340 și 1366, Cazimir a anexat zona Halici-Volodymyr de Rus. Orașul Lviv a atras noi veniți de diferite naționalități, și i s-a acordat drepturi municipale în 1356, începând să fie primul centru plonez în mijlocul unei populații ortodoxe. Susținut de Ungaria, relege polonez a promis tronul polonez casei maghiare, în cazul în care acesta va muri fără moștenitori de sex masculin.

Cazimir, care în 1339 a renunțat oficial la drepturile sale asupra mai multor principate, a încercat fără succes să le recupereze, prin efectuarea unor activități militare împotriva Luxemburgului, între 1343 și 1348, apoi a încercat blocarea separării Sineziei de Arhiepiscopia Gniezno a lui Carol al IV-lea.

Aliat cu Danemarca și Pomerania de Vest, Cazimir a fost capabil să impună unele corecturi la frontiera de vest. În 1365, Drezdenko și Santok au devenit feuda Poloniei, în timp ce districtul Walcz a fost luat în 1368, rupând legătura dintre Brandenburg și teutoni și conectând Plonia de Pomerania.

Polonia a sfârșitul vieții lui Cazimir al III-lea (1370). Silezia (cu galben) care a fost pierdută și Regatul care s-a extins în est

În scopul de a înrola sprijinul nobilimii, Cazimir a fost nevoit să acorde privilegii importante, care l-a făcut să domnie cetățenii (burghezii sau mieszczaństwo).

În 1335, în Tratatul de la Trentschin, Cazimir a renunțat la pretențiile sale din regiunea Silezia. În 1355, în Buda, Cazimir l-a desemnat pe Ludovic I al Ungariei ca succesor al său. În schimb, povara fiscală szlachta a fost redusă, aceștia nefiind obligați să plătească cheltuielile de expediție militară în afara Poloniei. Aceste concesii importante au dus în cele din urmă la creșterea democrației unice a nobililor polono-lituanieni.

A doua sa fiică, Elisabeta, Ducesa de Pomerania, a născut un fiu în 1351, Cazimir al IV-lea de Pomerania. El a fost trecut ca moștenitor însă nu a reușit să preia tronul, murind fără copii în 1377, la 7 ani după moartea Regelui Cazimir. A fost singurul descendent legitim de sex masculin a regelui care a trăit în timpul vieții sale.

De asemenea, cumnatul său Ludovic al VI-lea de Bavaria, Margraf și Prinț-Elector de Brandenburg, a fost un posibil succesor ca rege al Poloniei. Cu toate acestea, el nu a fost considerat eligibil după ce soția sa, Cunigunde, a murit în 1357, fără copii.

Cazimir nu a avut nici un fiu legitim. Aparent, și-a considerat descendenții săi ca fiind ori necorespunzători ori prea tineri pentru a moșteni tronul. Astfel, în scopul de a oferi o linie clară de succesiune și pentru a evita incertitudinea dinastică, a aranjat pentru nepotul său, Ludovic I al Ungariei, ca el să fie succesorul său în Polonia. Ludovic a fost proclamat rege la moartea lui Cazimir în 1370, și sora lui Cazimir, Elisabeta (mama lui Ludovic) a avut o mare parte din putere până la moartea ei în 1380.

Căsătorii și copii:

Aldona de Lituania

Pe 30 aprilie sau pe 16 octombrie 1325, Cazimir s-a căsătorit cu Aldona de Lituania, fiica lui Geriminas de Lituania. Cei doi au avut doi copii:

Elisabeta (1326 - 1361), care s-a căsătorit cu Boleslav al V-lea, Duce de Pomerania
Cunigunde (1334 - 1357), care s-a căsătorit cu Ludovic al VI-lea, fiul lui Ludovic al IV-lea Împăratul Roman,

Alodna a murit pe 26 mai 1339 iar Cazimir a rămas văduv pentru doi ani.

Adelaide de Hesse

Pe 29 septembrie 1341, Cazimir s-a căsătorit cu a doua sa soție, Adelaide de Hesse, fiica lui Henric al II-lea de Hesse si a Elisabetei de Meissen, Cei doi nu au avut nici un copil. Cazimir a început să trăiască separat de soția sa la scurt timp după căsătorie. Căsătoria lor a durat cinci ani, până în 1356.

Cristina

Cazimir a divorțat de Adelaide și s-a căsătorit cu amanta sa, Cristina. Aceasta era văduva lui Miklusz Rokiczani, un negustor bogat, iar propriile origini sunt necunoscute. După moartea primului ei soț, Cristina a intrat ca doamnă de onoare la curtea din Boemia. Cazimir a adus-o la Praga și l-a convins pe starețul mănăstirii Tyniec să-i căsătorească. Căsătoria a avut loc în cadrul unei ceremonii scurte. Regina Adelaide a declarat căsătoria ca fiind bigamă și a revenit la numele de Hesse fără să ceară permisiunea fostului ei soț.

Regele Cazimir a continuat să trăiască cu Cristina, în ciuda plângerilor în numele Reginei Adelaide, a Papei Inocențiu al VI-lea. Căsătoria a durat până în 1363 sau 1364 atunci când Cazimir a declarat din nou divorțul. Cei doi nu au avut copii.

Hedwig de Żagań

În 1365, Cazimir s-a căsătorit a patra oară cu Hedwig de Żagań, fiica lui Henric al V-lea de Iron, Duce de Żagań și a Anei de Masovia. Cei doi au avut trei copii:

Ana, Contesa de Celje (1366 - 9 iunie 1422), care s-a căsătorit prima dată cu William de Celje (au avut doar o fiică, Ana de Cilli), iar a doua oară cu Ulrich, Duce de Teck (nu au avut copii)

Kunigunde (1367 - 1370)
Hedwig (1368 - 1407)

Cu Adelaide în viață și cu Cristina care de asemenea era posibil să mai trăiască încă, căsătoria cu Hedwig a fost considerată bigamă. Ilegitimitatea celor trei fiice a fost disputată. Cazimir a reușit să le declare legitime pe Ana și pe Cunigunde, cu ajutorul Papei Urban al V-lea, pe 5 decembrie 1369. A treia fiică, Hedwig a fost legitimizată de către Papa Grigore al Xi-lea pe 11 octombrie 1371.

Cudka

Cazimir a avut copii nelegitimi cu amanta sa, Cudka, soția unui castelan.

Niemierz (ultima dată când a fost menționat ca fiind viu a fost în 1386). A moștenit proprietățile din jurul regiunii Stopnica
Pelka (1342 - 1365)
Jan (decedat pe 28 octombrie 1393)

Cazimir cel Mare
Regele Poloniei

* 1526: Scipione del Ferro (n. 6 februarie 1465 la Bologna - d. 5 noiembrie 1526) a fost un matematician italian, cunoscut pentru faptul că a fost primul care a găsit o metodă de rezolvare a ecuațiilor cubice. A mai tratat subiectul referitor la raționalizarea fracțiilor cu numitor format din sume de rădăcini cubice. De asemenea, a mai studiat probleme de geometrie cu construcții cu compasul având un unghi fixat.

Formula de rezolvare a ecuațiilor cubice a lăsat-o ca moștenite ginerelui său, fiind păstrată ca secret. Formula a fost regăsită de Niccolò Tartaglia și publicată de Girolamo Cardano, căruia îi poartă numele.

Ferro nu a publicat nimic despre descoperirile sale, dar a fost citat postum de către Cardano.

O perioadă a fost profesor de matematică la Universitatea de la Bologna, care pe atunci era cea mai veche și mai celebră din apusul Europei, apoi s-a stabilit la Veneția.

* 1563: Despot Vodă, de fapt Ioan Iacob Heraclid sau Iacob Eraclide (n. 18 noiembrie 1511, Grecia – d. 15 noiembrie 1563, Suceava, Moldova), a fost domn al Moldovei în perioada 18 noiembrie 1561 - 5 noiembrie 1563. De origine greacă, s-a născut în anul 1511 pe insula Creta sau Samos, unde tatăl său era marinar.

Intră de timpuriu în slujba unui nobil grec, Iacob Eraclide, care purta titlul de despot de Samos și Paros. Acesta i-a dat și o anumită educație prin dascălul Ioan Lascaris, de la care învață filosofia și literatura. Mai târziu, pe patul de moarte, nobilul grec îl numește moștenitor al său. Punând mâna pe hârtiile tatalui său adoptiv, s-a dat drept fiu legitim al acestuia luându-i numele și câștigă folosind documentele fostului său stăpân și drepturile acestuia, respectiv de a purta titlul de principe.

Anul 1547 îl găsește în sudul Franței, unde s-a înscris la universitatea din Montpellier, sub numele de Iacob de Marchetti. Aici a început să studieze medicina, ceea ce presupune cunoașterea limbilor greacă și latină ^[1]. Istoricul Leonclavius îl descrie ca "un bărbat frumos la înfățișare, nu mare de stat, vânjos și cu draci în corp" ^[2]. Acolo îl cunoaște pe marele botanist francez Charles de L'Ecluse (Clusius), care relatează că Iacob s-ar fi căsătorit cu discreție cu văduva unui prieten al său, numită Gilette d'André, care avea deja un copil de 2-3 ani. Într-o zi, peste copil a "căzut" un dulap, omorându-l. Autoritățile din Montpellier l-au acuzat de crimă și l-au condamnat în lipsă, întrucât el dispăruse din oraș ^[3].

Va reapărea la curtea regelui Henric al II-lea și va participa, în rândurile armatei franceze, la lupta pentru recucerirea orașului Metz, deținut de armatele lui Carol al V-lea. Conform relatărilor aceluiași Clusius, în 1553 însă, se întâlnește cu un fost coleg de la Montpellier pe care, crezând că aceste cunoștea istoria petrecută acolo, Iacob îl suprimă.

După acest incident, Iacob părăsește Franța și intră sub comanda contelui Günter de Schwarzburg în armata lui Carol al V-lea, care a înfruntat armata franceză la Renty, în 1554. Rănit, petrece mai multe luni la Anvers, unde redactează în limba latină o scriere referitoare la evenimentele militare la care luase parte, denumită "De Marini quod Teronovam vacant atque Hedini expugnatione", tradusă în românește de P. Rășcanu, în anul 1865.

În 1555, Iacob a fost primit de Carol al V-lea, care l-a investit cavaler și conte palatin, iar arborele său genealogic a fost legalizat de cancelaria aulică. În virtutea titlului de conte palatin, iacob avea dreptul de a acorda oficiul de notar, să promoveze doctori și să acorde titlul de ... poet laureat ^[4].

După înfrângerea lui Carol la Renty, a trecut din Bruxelles în Germania la Wittenberg, unde avea legături de prietenie cu Melanchton și cu alți corifei ai reformării, fiind el însuși un aderent al doctrinelor protestante.

În 1556 a trecut în Danemarca, apoi în Suedia, Prusia, Polonia, după care pătrunde la curtea domnitorului Moldovei, Alexandru Lăpușneanu, cu a cărui soție Ruxandra, pretindea că este în legături de rudenie. Având cu mult timp înainte ochii ațintiți către tronul Moldovei, a început să lucreze la surparea lui Lăpușneanu, împrietenindu-se și cu Moțoc, neadormitul conspirator. Uneltirile lui Despot ies curând la iveala și e silit să fugă în Transilvania, la Brașov.

Urmărit și aici de Lăpușneanu, se retrage la nobilul polon, Albert Laski, pe domeniul acestuia din Slovacia, și îl convinge pe acesta să-l ajute să ia tronul Moldovei. Laski își pune amanet domeniile pentru 10 000 de galbeni cu care îl împrumută pe Despot și îi recomandă ca oameni de arme, care ar putea să îl ajute în acțiunea sa, pe un secui, Anton Szekelyi, și pe un francez din Burgundia, Roussel. Cu ajutorul acestora si al capitanului Ferenc Zay din Kassa (Kosice), Despot încearcă scoaterea lui Lăpușneanu de la domnie.

Prima lui încercare este zădărnicită de polonezi, față de care Lăpușneanu era în raport de vasal credincios. El face o nouă încercare dupa ce câstigă și ajutorul împaratului Ferdinand, și reușește să-l bată pe Lăpușneanu la Verbia în 10 noiembrie 1561 și urcă pe tronul Moldovei.

Ajuns pe tron, Despot ia numele de "Ioan-vodă" și își asigură grația sultanului prin urcarea tributului la 50 000 de scuzi, precum și protecția ambasadorului Franței. În curând însă, i se îngreunează situația, contribuind la asta și Laski și nemulțumirea țării. Învrăjbit cu Laski, acesta, împreună cu Ioan Sigismund, principele Transilvaniei, pe care de asemenea Despot îl supărase, prin pretenția de a i se restitui cetățile Ciceul și Cetatea de Baltă, foste posesiuni ale domnilor Moldovei, îl acuză pe Despot la sultan că ar urma vechea lui înțelegere cu Ferdinand.

În urma acestor uneltiri, Despot îl tratează ca trădător pe Laski, care se hotărăște să-l scoată pe Despot de pe tronul Moldovei, în care, pretindea ca el îl pusese, întelegându-se pentru aceasta și cu hatmanul cazacilor Wisnowiecki.

Pe de alta parte, țara era nemulțumită, mai ales că, propaganda protestantă protejată de Despot, în serviciul căreia pusese și școala înființată de el la Cotnari, deranja așezămintele bisericii ortodoxe. Criza a fost agravată de decizia lui Despot de a bate monedă, pentru care s-a folosit aurul și argintul bisericilor. Remarcabilă este emiterea primului taler moldovenesc, după sistemul monetar occidental.

Încercările lui, de altfel foarte lăudabile, de a reforma moravurile decăzute ale țării, marginalizarea boierilor prin aducerea de consilieri străini, și împovărarea poporului cu noi impozite, i-au grăbit căderea.

În fruntea nemulțumirilor se pune hatmanul Ștefan Tomșa. Amenințat din toate părțile se refugiază în Suceava, care, după un asediu de trei luni, este silită să deschidă porțile lui Tomșa. Despot moare lovit de buzduganul lui Tomșa la 5 noiembrie 1563, după care trupul său a fost decapitat, iar capul său împăiat a fost trimis la Constantinopol.

Istoria lui Despot a fost dramatizată de Vasile Alecsandri în drama sa "Despot-Vodă".

În Calendar 1916 - Viena, dr. Ștefan Koczinski, nepotul episcopului Teoctist Blajevici, identifica locul unde se afla sicriul cu osemintele lui Despot. „Lângă grădina mănăstirii (din Suceava) într-un vechi cimitir“a descoperit mormântul domnitorului. Pe capacul sicriului se găsea o inscripție în limba latină: Johanes Jacobus Heraclides basilicus despota dominus, regni Moldaviae, ingratitudine nefada, proditus miserime trucidatus interit nonis novembris mdlxiii r.i.p. (requiescat in pace), în traducere, „Principele regesc Ioan Iacob Heraclidul, despotul, domnitorul Moldovei, sfârșește prin infamă recunoștință și trădare, omorât în mod de tot lamentabil la 9 noiembrie 1563. Odihnească în pace“

Ioan Iacob Heraclid

Date personale
Ioan Iacob Heraclid
Ioan Iacob Heraclid
Născut	18 noiembrie 1511 Grecia
Decedat	15 noiembrie 1563 (51 de ani) Suceava, Moldova
Cauza decesului	omor
Cetățenie	Moldova
Religie	luteranism
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară

· 1714: Bernardino Ramazzini, medic italian (n. 1633)

· 1828: Maria Feodorovna (rusă Мари́я Фёдоровна; n. 25 octombrie 1759 — d. 5 noiembrie 1828) a fost a doua soție a Țarului Pavel I al Rusiei și mama Țarilor Alexandru I și Nicolae I al Rusiei.

Ducesa de Württemberg în 1770.

Maria Feodorovna s-a născut la Stettin (acum Szczecin, Polonia) la 25 octombrie 1759 ca Ducesa Sophie Marie Dorothea Auguste Louise de Württemberg. A fost fiica lui Friedrich al II-lea, Duce de Württemberg și a soției lui Friederike Dorothea de Brandenburg-Schwedt. Numită după mama ei, Sophia Dorothea, a fost fiica cea mare din opt copii, cinci băieți și trei fete. În 1769, când avea zece ani, familia ei și-a stabilit reședința la Castelul de la Montbéliard, atunci o enclavă a Ducatului de Württemberg, astăzi parte a Franche-Comte.^[1] Fratele ei mai mic, Alexandru de Württemberg s-a născut acolo. Reședința de vară a familiei era situată la Étupes.

Sofia va iubi artele toată viața ei. La vârsta de 16 ani, vorbea germana, franceza, italiana și latina. Era înaltă, veselă și naivă. A fost crescută potrivit modei și rafinamentului franțuzesc, așa cum era obiceiul timpului, însă îmbinat cu simplitatea burgheză germană.^[2]

În 1773, Sofia Dorothea era în grupul de prințese germane considerate ca posibile soții ale moștenitorului tronului Rusiei, viitorul Țar Pavel I. Totuși, Sofia de Württemberg nu avea încă 14 ani în acel moment iar Wilhelmina Louisa de Hesse-Darmstadt era o prințesă mult mai apropiată ca vârstă de Marele Duce al Rusiei.

Sofia s-a logodit cu Prințul Ludovic de Hesse, fratele primei soții a lui Pavel însă atunci când moștenitorul coroanei ruse a rămas văduv în 1776, Frederick al II-lea al Prusiei i-a propus Sofiei să devină a doua soție a Marelui Duce Pavel. Fostul logodnic al Sofiei a primit o recompensare materială la ruperea logodnei. Sofia avea 17 ani și o încânta ideea de a deveni împărăteasă a Rusiei. Când mama ei lamenta nefericitul destin al unor suverani ai Rusiei, ea răspundea că singura ei preocupare era să devină populară în noua ei țară.

Împărăteasa Rusiei, Ecaterina a II-a, era încântată de ideea căsătoriei. Prințesa de Württemberg împărțea cu împărăteasa nu numai o educație similară dar și același nume și loc de naștere. Frederick al II-lea a aranjat căsătoria iar Sofia a fost chemată la Berlin, unde a întâlnit-o Pavel.

Maria Feodorovna, portret de Alexander Roslin.

Sofia s-a convertit la ortodoxism și își alege numele rus de Maria Feodorovna.

Pavel avea un caracter dificil însă Maria Feodorovna era complet mulțumită de soarta ei. "Acest bărbat scump este un înger, îl iubesc la nebunie" îi scria unei prietene. Maria Feodorovna nu și-a schimbat sentimentele față de Pavel niciodată și, în ciuda a tot ce s-a întâmplat mai târziu, Sofia l-a iubit sincer.^[3]

Ecaterina a II-a, cel puțin la început, era încântată de nora sa, despre care îi scria doamnei de Bielke: "Vă mărturisesc că sunt entuziasmată de această fermecătoare prințesă. Este exact cum o doream: are talie de nimfă, ten de crini și trandafiri, cea mai frumoasă carnație din lume, e înaltă și bine făcută, sprintenă, iar blândețea, bunătatea inimii și candoarea i se citesc pe față."^[4] Totuși, relația dintre cele două femei se va răci curând.

În decembrie 1777, Maria a născut primul din cei zece copii, viitorul Țar Alexandru I. Trei luni mai târziu, Ecaterina îl ia pe noul născut pentru a-l crește fără influența părinților. Când s-a născut al doilea fiu, în aprilie 1779, Ecaterina a făcut același lucru. Asta a cauzat animozități cu Maria, deoarece părinții nu aveau dreptul să vadă copii decât din când în când. Lipsită de fiii ei cei mari, Maria Feodorovna s-a ocupat de decorarea Palatului Pavlovsk, cadoul Ecaterinei pentru celebrarea primei aniversări a nepotului ei Alexandru.

După douăzeci de ani în umbră, după moartea Ecaterinei a II-a în 1796, Maria Feodorovna devine împărăteasă a Rusiei. În timpul vieții Ecaterinei, Maria nu avea nici o șansă să intervină în afacerile statului, Pavel însuși era exclus de la aceste activități, însă după accesiunea soțului ei, la început timid apoi din ce în ce mai puternic Maria participă la viața politică. ^[5] Avea mare influență asupra soțului ei și în general o influență benefică.

Maria avea gusturi foarte bune. Palatul Gatchina, palatul de iarnă din Sankt Petersburg și Ermitaj au fost decorate și mobilate sub îndrumarea ei. Iubea arta și a susținut-o în mod generos. Cel mai important lucru care l-a făcut pentru Rusia este crearea primei școli de fete și a numeroase organizații caritabile în întreg imperiu. Aceste instituții au existat până la Revoluția rusă din 1917.

Deși Pavel și soția lui nu mai erau așa apropiați cum au fost, ei au rămas în bune relații. Relația lor a suferit în continuare în ultimii ani din viata lui Pavel. După ce Maria a dat naștere celui de-al zecelea copil în 1798, Pavel s-a îndrăgostit nebunește de o tânără de 19 ani, Anna Lopukhina. Pavel a fost împărat exact patru ani, patru luni și patru zile. A fost ucis la 12 martie 1801.

În noapte asasinării soțului ei, Maria Feodorovna s-a gândit să imite exemplul Ecaterinei a II-a și să încerce să se autoproclame împărăteasă. I-a luat câteva zile fiului ei Alexandru s-o convingă să renunțe la această idee. O perioadă de timp, ori de câte ori o vizita fiul ei, împărăteasa-mamă plasa între ei un sicriu ca un reproș mut făcut fiului ei. Relația tensionată dintre mamă și fiu s-a îmbunătățit grație noii Țarine. Maria Feodorovna avea numai 42 de ani când a devenit văduvă și și-a păstrat cea mai înaltă poziție din imperiu deținută de o femeie. La ceremoniile publice, Maria apărea deseori la brațul fiului ei în timp ce împărăteasa Elisabeta mergea în spate. Acest obicei de prevalență a împărătesei-mamă în fața împărătesei a fost caz unic la curtea rusă.

Viitorul fiicelor ei și educația lor a ținut atenția Mariei în primii ani ai văduviei. A fost o mamă bună și iubitoare și în ciuda faptului că Ecaterina a II-a i-a luat copiii cei mari (Alexandru și Constantin), Maria Feodorovna a menținut relații strânse cu ei, ca și cu toți ceilalți copii. Ei au rămas profund atașați de ea.^[6]

A murit la Pavlovsk la 5 noiembrie 1828 la vârsta de 69 de ani.

Maria Feodorovna

Împărăteasă a tuturor Rusiilor

Date

Părinți	Frederic al II-lea Eugene, Duce de Württemberg Sophia Dorothea de Brandenburg-Schwedt
Frați și surori	Elisabeta de Württemberg Frederica de Württemberg Duke William Frederick Philip of Württemberg[] Ducele Louis de Württemberg Eugen de Württemberg Alexandru de Württemberg Frederic I de Württemberg Duke Ferdinand Frederick Augustus of Württemberg[] Johann Georg Sontheim[] Enrico Carlo di Württemberg[]
Căsătorită cu	Pavel I al Rusiei
Copii	Alexandru I Marele Duce Constantin Pavlovici Arhiducesa Alexandra de Austria Elena, Mare Ducesă de Mecklenburg-Schwerin Maria, Mare Ducesă de Saxa-Weimar-Eisenach Ecaterina, regină de Württemberg Olga Pavlovna Anna, regină a Olandei Nicolae I Marele Duce Mihail Pavlovici

* 1872: Thomas Sully (n. 19 iunie 1783 – d. 5 noiembrie 1872) a fost un pictor portretist american, care s-a născut în Anglia, dar a trăit cea mai mare parte a vieții la Philadelphia. El a pictat în stilul lui Thomas Lawrence, iar printre subiecții picturilor sale s-au numărat Thomas Jefferson, John Quincy Adams și marchizul de Lafayette, precum și muzicieni și compozitori de frunte ai epocii sale. A pictat și peisaje și evenimente istorice precum Passage of the Delaware, iar operele sale au fost inscripționate pe monezile americane.

Thomas Sully

Thomas Sully în 1869

Portretul artistului pictându-și soția, ca. 1810, ulei pe pânză, Yale University Art Gallery
Doamnă cu harpă, 1818, portret al Elizei Ridgely, expus la Hampton Mansion din anii 1820 și până în 1945, când a fost vândut către National Gallery of Art^[1]
Portretul artistului, 1821, Metropolitan Museum of Art
Portretul domnișoarelor Mary și Emily McEuen, 1823, Los Angeles County Museum of Art
Portretul lui Elizabeth McEuen Smith, 1823, ulei pe pânză, Honolulu Museum of Art
Portretul lui Andrew Jackson, 1824, folosit începând din 1928 pe fața bancnotei de 20 de dolari
Studiu pentru portretul Marchizului de Lafayette, ca. 1824-1825, ulei pe pânză
Portretul lui Mary Ann Heide Norris, 1830, Philadelphia Museum of Art
Coală pentru studii de portret, 1830-1839, Museum of Fine Arts, Boston
Jared Sparks, 1831, ulei pe pânză, Reynolda House Museum of American Art
Miss Walton din Florida, 1833, ulei pe pânză, a portrait of Octavia Walton Le Vert
Portretul lui Fanny Kemble, 1834
Portia și Shylock, 1835
Țigăncușe, 1839, acuarelă, Brooklyn Museum
Mama și fiul, 1840, ulei pe pânză, Metropolitan Museum of Art, New York
Cenușăreasa, 1843, Dallas Museum of Art
Gravură a Elizei, fiica lui Joshua Bates din Boston (SUA), și soția omului de stat belgian Sylvain van de Weyer
Elizabeth/Elise Wadsworth, soția lui Charles Augustus Murray
Studentul, sau fiica lui Sully, Rosalie (1848)

· 1879: James Clerk Maxwell FRS FRSE (n. 13 iunie 1831,^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11]^[12] Edinburgh, Regatul Unit^[13]^[14]^[6] – d. 5 noiembrie 1879,^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11] Cambridge, Regatul Unit^[15]^[14]) a fost un om de știință scoțian,^[16]^[17] activ în domeniul fizicii matematice.^[18] Cea mai notabilă realizare a sa a fost formularea teoriei clasice a radiațiilor electromagnetice, care reunește, pentru prima dată, electricitatea, magnetismul și lumina ca manifestări ale aceluiași fenomen. Ecuațiile lui Maxwell pentru electromagnetism au fost numite „a doua mare unire în fizică”^[19] după cea realizată de Isaac Newton.

Cu publicarea lucrării sale O teorie dinamică a câmpului electromagnetic^⁠(d) în 1865, Maxwell a demonstrat că câmpurile electrice și magnetice se deplasează prin spațiu ca niște unde cu viteza luminii. Maxwell a avansat ipoteza că lumina este o mișcare ondulatorie în același mediu care este și cauza fenomenelor electrice și magnetice.^[20] Unificarea luminii cu fenomenele electrice a condus la predicția existenței undelor radio.

Maxwell a contribuit la dezvoltarea distribuției Maxwell–Boltzmann^⁠(d), un mijloc statistic de a descrie aspecte din teoria cinetică a gazelor. El este cunoscut și pentru prezentarea primei fotografii color^⁠(d) durabile în 1861 și pentru lucrarea fundamentală privind analiza rigidității^⁠(d) cadrelor din grinzi și articulații de genul celor din multe poduri.

Descoperirile sale au contribuit la intrarea în epoca fizicii moderne, a stabilit fundamentul pentru domenii cum ar fi teoria relativității și mecanica cuantică. Mulți fizicieni îl consideră pe Maxwell a fi omul de știință al secolului al XIX-lea care a avut cea mai mare influență asupra fizicii secolului al XX-lea. Contribuțiile sale în această știință sunt considerate de mulți a fi de aceeași amploare ca cele ale lui Isaac Newton și Albert Einstein.^[21] În sondajul mileniului—un sondaj privind cei mai importanți 100 de fizicieni—Maxwell a fost votat al treilea cel mai mare fizician al tuturor timpurilor, numai după Newton și Einstein.^[22] Cu ocazia centenarului zilei de naștere a lui Maxwell, Einstein a descris opera lui Maxwell ca „cea mai profundă și mai fructuoasă de care a avut parte fizica din vremea lui Newton”

Ca un mare iubitor al poeziei scoțiene^⁠(d), Maxwell memora poezii și scria și el.^[93] Cea mai cunoscută este Corp rigid cântă, strâns după „Venind prin lanul de secară^⁠(d)”, de Robert Burns, pe care se pare că obișnuia să o cânte cu acompaniament de chitară. Ea începea:^[94]

„Gin a body meet a body
Flyin' through the air.
Gin a body hit a body,
Will it fly? And where?”

O colecție de poezii a fost publicată de prietenul său Lewis Campbell^⁠(d) în 1882.^[95] Descrierile lui Maxwell punctează remarcabilele lui calități intelectuale, însoțite de stângăcie socială.^[96]

Maxwell a fost presbiterian evanghelist și în ultimii săi ani a devenit un presbiter al Bisericii Scoției^⁠(d).^[97] Convingerile religioase ale lui Maxwell și activitățile conexe au fost vizate de o serie de lucrări.^[98]^[99]^[100]^[101] Participând atât la slujbele Bisericii Scoției (confesiunea tatălui său) cât și la cele episcopale^⁠(d) (confesiunea mamei) în copilărie, Maxwell s-a convertit mai târziu la evanghelism^⁠(d) în aprilie 1853. O fațetă a acestei conversii poate fi aliniată cu o poziție antipositivistă.

Monumentul lui James Clerk Maxwell din Edinburgh, de Alexander Stoddart^⁠(d). Comandat de Royal Society din Edinburgh; dezvelită in anul 2008.

* 1918: Victor Anestin (n. 30 septembrie 1875 la Bacău - d. 5 noiembrie 1918 la București) a fost un ziarist român, scriitor de literatură științifico-fantastică, astronom amator și popularizator al științei.

A popularizat în România probleme științifice, îndeosebi cele de astronomie, pe care le-a publicat în revista „Orion”, fondată de el în anul 1907. A întemeiat de asemenea „Societatea astronomică română”, în 1908. Împreună cu Gheorghe Țițeica, a înființat, în 1913, societatea „Prietenii Științei”.

Aceasta este o listă cu scrierile mai importante ale lui Victor Anestin, inclusiv cele trei romane științifico-fantastice ale sale.

În anul 4000 sau O călătorie la Venus (1899) (roman științifico-fantastic)
Cucerirea aerului (1909)
Astronomie populară (traducere din limba engleză după H. Macpherson, 1909)
Romanul cerului (1912)
O tragedie cerească, Poveste astronomică (1914) (roman științifico-fantastic)^[2]
Căpitanul Scott la Polul Sud (1915)
Puterea științei, sau Cum a fost omorât Răsboiul European, Poveste fantastică (1916) (roman științifico-fantastic)

Victor Anestin
Victor Anestin

· 1930: Christiaan Eijkman, medic danez care a descoperit cauzele îmbolnăvirii de beriberi (n. 1858)

· 1937: Orest Tafrali (n. 14 noiembrie 1876, Tulcea, Imperiul Otoman – d. 5 noiembrie 1937, Iași, România) a fost istoric român, membru corespondent (1936) al Academiei Române.

Opera:

Mélanges d’Archeologie et d’Épigraphie byzantine, Paris, 1913;
Bizanțul și influența lui asupra țării noastre, 1914;
Thessalonique des origines au XIVe siècle, 1919;
La cité pontique de Dionysopolis, 1927;
Les tumuli de Callatis, 1928.

* 1938: Georges Urbain (n. 12 aprilie 1872,Paris, Franța – d. 5 noiembrie 1938, Paris, Franța) a fost un chimist francez, profesor la Sorbona. A studiat la elita Școala municipală de fizică și chimie industrială a orașului Paris (ESPCI ParisTech).^[4] A descoperit în mod independent elementul lutețiu (cu numărul atomic 71) în 1907-1908.

Georges Urbain

· 1952 - A încetat din viaţă astronomul Nicolae C. Coculescu; a fondat Observatorul astronomic din Bucureşti în 1908 (n. 31 iulie 1866)

· 1955: Maurice Utrillo, pictor francez (n. 1883)

· 1956:

Date personale
Maria Filotti

Născută	9 octombrie 1883 Batogu, Cireșu, Brăila, România
Decedată	5 noiembrie 1956 (73 de ani) București, Republica Populară Română
Cauza decesului	boală
Copii	Ion Filotti Cantacuzino
Cetățenie	România
Ocupație	actriță actriță de film regizoare de teatru
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Muzică București
Ani de activitate	1904-1955
Modifică date / text

Maria Filotti (n. 9 octombrie 1883, Batogu, Cireșu, Brăila, România – d. 5 noiembrie 1956, București, Republica Populară Română) a fost o actriță și directoare de teatru din România. Jocul său a îmbinat forța temperamentală cu aprofundarea psihologică a rolului.

Viața

Viață timpurie

Maria Filotti s-a născut în comuna Batogu, de lângă Brăila, "un sat așezat în șes, cam între gările Ianca și Dedulești, în apropierea răului Călmățui, care era tare poznaș: când era uscat ca-n palmă, când se revărsa înecând recolta." ^[1].

Era în clasele primare, la Brăila, când a văzut prima piesă de teatru. Pe vremea aceea nu exista la Brăila un liceu de stat pentru fete, așa că, după absolvirea cursului primar, în anul 1895, a fost înscrisă ca internă la o instituție particulară, "Școala secundară de fete", condusă de o asociație de profesori și care purta numele întemeietorilor ei, un grec și un italian: Penetis și Zurmali. Examenul de bacalaureat l-a susținut la Liceul I.C. Massim, secția clasică, încheind cu o "dizertație" cu tema "Opera politică și literară a lui Dumitrie Cantemir".^[2]^{:p. 304} Președintele comisiei de examinare era profesorul universitar Ștefan Sihleanu, director al Teatrului Național București în acea perioada. Sihleanu este cel care descoperă calitățile artistice înăscute ale Mariei Filotti.

Studii universitare

După terminarea studiilor liceale s-a înscris la Universitatea din București la secțiile Litere, Filosofie și Drept, dar Ștefan Sihleanu a determinat-o să încerce și la Conservatorul de Muzica și Arta Dramatică.^[3] La Conservator a fost eleva maestrei Aristizza Romanescu, care îi va spune ce bucurii îi poate dărui scena^[4] și care-l va convinge pe tatăl viitoarei artiste, cu ocazia unui turneu a teatrului din Craiova în drum spre Teatrul Național din Iași, să nu se împotrivească ca Maria să facă teatru. Din clipa aceea teatrul a prins-o în mrejele ei, după mărturiile artistei. În anul 1905 a făcut un alt turneu, cu Petre Sturdza - jucând în piesa lui Giacosa, Ca frunzele - și apoi cu Petre Liciu. Renunță la Facultatea de Drept. În anul 1906 dă examenul de absolvire a Conservatorului cu Fedra. În primăvara aceluiași an, Maria acceptă, la îndemnul profesoarei sale, propunerea pe care i-o făcuse scriitorul Haralamb Lecca, ce fusese numit director la Teatrul Național din Iași, și semnează un contract pentru o stagiune la acel teatru începând de la 1 septembrie 1906. Din această cauză, se va mută și cu ultimul an de studii la Facultatea de litere din Iași. Pentru examenul de absolvire a pregătit și cu maestrul Nottara piesa Frații - în care dădea replica unor colegi ce-și treceau examenul - și piesa "Fântâna Blanduziei", care se juca pentru producția de absolvire a promoției 1906, de elevii din ultimii ani de la clasele celor doi profesori, împreună. Examenul l-a dat pe scena Teatrului Național București, unde pășea pentru prima dată. Alexandru Davila, ca director al Teatrului Național, era și președintele comisiei. El o remarcă pe Maria și vrea să-i ofere un contract, dar Haralamb Lecca nu este de acord să rezilieze contractul spre binele ei, pentru a căpăta siguranță și încredere.
La Iași, în primul an de carieră, înaintea premierei de debut " În lumea mare" de Dumas-fiul, a jucat pe Nerra din "Fântâna Blanduziei" , într-un spectacol festiv, organizat cu prilejul dezvelirii bustului lui Alecsandri, în fața Teatrului Național. În cele câteva luni ale stagiunii, din octombrie 1906 până în februarie 1907 a jucat urmatoarele roluri: Berta din "Victimele legii", Germaine din "Banii" a lui Octave Mirbeau, Clara Torini din "Jucătorii de cărți", de H. Lecca, Thomry din "Martira", de Jean Richepin, Heriette din "Două orfeline", "Vijelia", de Bernstein, și Nelly Rosier din "Stafia bărbatului" ^[5].
În aprilie 1907, în cursul turneului cu Agatha Bârsescu a fost chemata la București pentru semnarea contractului cu Teatrul Național. A debutat pe scena Teatrului Național din București în seara de 29 septembrie 1907, la deschiderea stagiunii, cu rolul Vidrei din "Răzvan și Vidra" de Hasdeu.

A jucat în 167 de piese dintre care în 45 a deținut roluri principale. A jucat alături de marii înaintași ca, Nottara, Aristizza Romanescu, Agatha Bârsescu, Petre Liciu. A avut parteneri admirabili Aristide Demetriade, Nicolae Soreanu, Tony Bulandra. Rolurile au fost multe și variate, pe registre multiple, de la ingenue până la femei fatale, regine, personaje clasice, personaje de legendă, cochete și, "din când în când ... câte un om adevărat".
Timp de trei decenii a fost profesoară la Conservatorul de Artă Dramatică București.
Din 1930 a fost aleasă președinta Sindicatului Artiștilor Dramatici și Lirici, a fost membră, ca reprezentantă a României, în Comitetul Internațional al Societății Universale de Teatru și societară de onoare a Teatrului Național București.

Artist Emerit

Prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, actriței Maria Filotti i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”.^[6]

Teatrul din Braila poarta numele Mariei Filotti din 1969.

Maria Filotti este mama scriitorului și producătorului Ion Filotti Cantacuzino și bunica actorului Șerban Cantacuzino.

Roluri în teatru

Gioconda din "Gioconda" de Gabriele D'Annunzio (stagiunea 1904 -1905)
Silvia din "Suprema forță" de Haralamb Lecca ( 1904 - 1905, turneu)
Nenela din "Ca frunzele" de Giuseppe Giacosa (1905 - 1906, turneu)
Enriqueta din "Sângele spală" de José Echegaray (1905 -1906, turneu)
Catherine de Septmonts din "În lumea mare" de Alexandru Dumas fiul (1906 - 1907, Iași)
Berta din "Victimele legii" de Landray (1906 - 1907, Iași)
Clara Tardini din "Jucătorii de cărți" Hatalamb Lecca (1906-1907, Iași)
Henriette din "Cele două orfeline" de A. d'Ennery și Cormon (1906-1907, Iași)
Germaine Lechat din "Banii (Les affaires sont les affaires)" (1906-1907, Iași)
Nelly Rozier din "Stafia bărbatului" de M. Hennequin și Bilhaud (1906-1907, Iași)
Thomry din "Martira" din Jean Richepin (1906-1907, Iași)
Elena de Bréchebel din "Vijelia (La rafale)" de Henri Bernstein (1906-1907, Iași))
Elissa din "Rahab" de Rudolf von Gottschall (1906-1907, Iași))
Lady Milford din "Intrigă și iubire" de Friedrich Schiller (1906-1907, turneu)
Maria din "Magda (Heimat)" de H. Sudermann (1906-1907, turneu)
Toinetta din "Eva" de Richard Voss (1906-1907, turneu)
Neera din "Fântâna Blanduziei" de Vasile Alecsandri (1907 - 1908, București)
Vidra din "Răzvan și Vidra" de Hașdeu (1907-1908)
Eglea din "Dragoste cu toane" de J. W. Goethe (1907-1908)
Corina din "Ovidiu" de Alecsandi (1907 - 1908)
Zoe din "O scrisoare pierdută" de Caragiale (1922 - 1923)
Contesa Almaviva din "Nunta lui Figaro" de Beaumarchais (1922 - 1923)
Hedda Gabler din "Hedda Gabler" de Henrik Ibsen
regina Elisabeta din "Maria Stuart" de Schiller (1923 - 1924, Comp. Bulandra)
Irina din "Pescărușul" de Cehov (1923 - 1924)
Zoe din "Gaițele" de Alexandru Kirițescu (1949 -1950, Teatrul Național)
Melania din "Egor Bullciov și alții" de Maxim Gorki (1950 -1951)
Adela din "Citadela sfărâmată" de Horia Lovinescu (1954 - 1955)

Filmografie

Independența României (1912) - o țărancă
Pe valurile fericirii (1920) - film neterminat
Visul unui nopți de iarnă (1946) - Natalia Panait
Amintirea unei artiste (documentar)

Colecția Memorială “Maria Filotti”

Casa din București, aflată pe str. Vasile Pârvan nr.12, în care este expusă Colecția Memorială “Maria Filotti”. Jos, placa memorială montată pe casă lângă intrarea în curte.

La dorința artistei, locuința sa din București, aflată pe str. Vasile Pârvan nr.12, Sector 1, a fost transformată in muzeu și deschisă publicului în 1965, încercând să păstreze intactă atmosfera din timpul vieții artistei. Colecția Memorială Maria Filotti prezintă tablouri, fotografii, documente și obiecte personale din viața și cariera artistei. Sunt înfățișate momente și mari creații actoricești ale Mariei Filotti, de la debutul său la Iași până spre trecerea ei în neființă. O suită de documente se referă la teatrul inițiat de actriță.

· 1960: A încetat din viaţă producătorul, regizorul şi actorul american Mack Sennett, supranumit “regele comediei burleşti”; (n. 17 ianuarie 1880).
* 1960: Ward Bond (9 aprilie 1903 - 5 noiembrie 1960)^[1] a fost un actor american. A apărut în peste 200 de filme artistice și în serialul TV Wagon Train.

Filmografie - selectiv:

Words and Music (1929) bit part
Salute (1929)
The Big Trail (1930)
Arrowsmith (1931) nemenționat
Virtue (1932)
Flesh (1932) nemenționat
Lady for a Day (1933) nemenționat
Wild Boys of the Road (1933) nemenționat
Whirlpool (1934)
Frontier Marshal (1934)
Broadway Bill (1934)
It Happened One Night (1934) nemenționat
The Fighting Ranger (1934)
Black Fury (1935)
Little Big Shot (1935)
The Headline Woman (1935)
Conflict (1936)
Without Orders (1936)
Boulder Dam (1936) nemenționat
The Leathernecks Have Landed (1936)
Topper (1937) nemenționat
Mountain Music (1937) nemenționat
Souls at Sea (1937) nemenționat
Bringing Up Baby (1938) nemenționat
The Amazing Dr. Clitterhouse (1938)
Hawaii Calls (1938)
You Can't Take It with You (1938) nemenționat
Going Places (1938) nemenționat
The Girl from Mexico (1939)
They Made Me a Criminal (1939)
Mr. Moto in Danger Island (1939) nemenționat
The Oklahoma Kid (1939)
Dodge City (1939)
Young Mr. Lincoln (1939)
Frontier Marshal (1939)
Heaven with a Barbed Wire Fence (1939)
Drums Along the Mohawk (1939)
Gone with the Wind (1939)
The Grapes of Wrath (1940)
Virginia City (1940)
The Mortal Storm (1940)
The Long Voyage Home (1940)
Kit Carson (1940)
Tobacco Road (1941)
A Man Betrayed (1941)
Sergeant York (1941)
The Shepherd of the Hills (1941)
Manpower (1941)
The Maltese Falcon (1941)
Ten Gentlemen from West Point (1942)
The Falcon Takes Over (1942)
Gentleman Jim (1942)
Slightly Dangerous (1943)
A Guy Named Joe (1943)
The Sullivans, renamed The Fighting Sullivans (1944)
Tall in the Saddle (1944)
Dakota (1945)
They Were Expendable (1945)
My Darling Clementine (1946)
It's a Wonderful Life (1946)
Unconquered (1947)
The Fugitive (1947)
Fort Apache (1948)
The Time of Your Life (1948)
Tap Roots (1948)
Joan of Arc (1948)
3 Godfathers (1948)
Kiss Tomorrow Goodbye (1950)
Wagon Master (1950)
Riding High (1950)
Operation Pacific (1951)
Only the Valiant (1951)
Hellgate (1952)
On Dangerous Ground (1952)
The Quiet Man (1952)
Blowing Wild (1953)
Hondo (1953)
Johnny Guitar (1954)
The Long Gray Line (1955)
Mister Roberts (1955)
A Man Alone (1955)
The Searchers (1956)
The Halliday Brand (1957)
The Wings of Eagles (1957)
China Doll (1957)
Rio Bravo (1959)

Ward Bond

Ward Bond în Operation Pacific (1951)

Căsătorit cu	Mary Louise May (m.1954–1960; moartea sa) Doris Sellers Childs (m.1936–1944; divorțați)

Ward Bond în A Guy Named Joe (1943)

· 1970 - A murit Tudor Muşatescu, poet, prozator, dramaturg şi publicist român. Comediile sale sînt remarcabile prin verva replicilor şi prin comicul intrigii (n.22.02.1903).

· 1972: Reginald Owen, actor britanic (n. 1887)

· 1978 - A murit eseistul şi prozatorul Ioan D. Gherea (n.1895).

· 1979 - A murit Lucia Bălăcescu Demetriade, pictor, grafician şi cronicar plastic. A ilustrat volume de poezii de Ion Minulescu şi Tudor Arghezi (n.22.01.1895).

* 1982: Jacques Tati (n. 9 octombrie 1907, Le Pecq[*], Franța – d. 5 noiembrie 1982, Paris, Franța pe numele adevărat Jacques Tatischeff, a fost un regizor, actor, scenarist și producător francez de film, de origine rusă. Debutează pe scenă ca mim, etalând virtuozitatea unui comic acrobatic, datorat aptitudinilor sale sportive, practicând rugby, tenisul și boxul. Abordează regia de scurt metraj cu filmul Școala poștașilor. Cu filmul de lung metraj Zi de sărbătoare, este premiat la Veneția în 1949 și obține Marele Premiu al Cinematografiei Franceze.

Filmografie - selectiv:

1936 Ai grijă de stângul (Soigne ton gauche), regia René Clément
1949 Zi de sărbătoare (Jour de fête)
1953 Vacanța domnului Hulot (Les Vacances de Monsieur Hulot)
1958 Unchiul meu (Mon Oncle)
1967 Playtime
1971 Trafic
1974 Parada (Parade)
2010 The Illusionist (scenariu)

Jacques Tati

· 1984: Ștefan Bârsănescu, pedagog și eseist român, membru corespondent al Academiei Române (n. 1895)

· 1988 - A încetat din viaţă lingvistul Dimitrie Macrea, membru al Academiei Române: "Lingvistică şi cultură" (n. 21 iulie 1907)

A coordonat lucrările de elaborare a Dicționarului limbii romîne literare contemporane (1955-1957) și a Dicționarului limbii romîne moderne (1958), precum și lucrările de definitivare a Gramaticii limbii romîne, în două volume (1954). De asemenea, a fost coordonator principal al Dicționarului Enciclopedic Român, în patru volume (1962 -1966).

Dimitrie Macrea a mai publicat studii de fonetică, geografie lingvistică, statistică lingvistică, de istorie a limbii și a lingvisticii.

· 1989: Vladimir Horowitz (născut Vladimir Samoilowitsch Gorowitz; ucraineană: Володимир Самійлович Горовиць; rusă Владимир Самойлович Горовиц); 1 octombrie 1903 (sau 1904) în Berdicev, Ucraina; d. 5 noiembrie 1989 în New York) a fost un pianist evreu american născut în Ucraina. Virtuoz al pianului, Horowitz s-a remarcat prin tehnica și capacitatea sa extraordinară de interpretare a pieselor clasice. Este considerat unul dintre cei mai mari pianiști ai secolului XX.

În ciuda căsătoriei sale cu Wanda Toscanini, fiica dirijorului Arturo Toscanini, au existat zvonuri persistente cum că Horowitz ar fi fost homosexual.^[8] Arthur Rubinstein a confirmat despre Horowitz că "Toată lumea știa și-l accepta ca homosexual"

Vladimir Horowitz

Frați și surori	Regina Horowitz[*]
Căsătorit cu	Wanda Toscanini[*]

· 1991: A incetat din viata, la 68 de ani, Robert Maxwell, om de afaceri, magnat al presei britanice.
Moartea milionarului a provocat foarte multa valva, corpul sau fiind gasit in largul coastelor Tenerife. Robert Maxwell a disparut pe cand facea o croaziera la bordul luxosului sau iaht, Ghislaine. S-a spus ca omul de afaceri a cazut in apa in cursul diminetii de 5 noiembrie, dar disparitia sa a fost sesizata abia dupa cateva ore, cand nu a mai raspuns la telefon. Doua elicoptere si mai multe ambarcatiuni au pornit in cautarea sa, cadavrul sau fiind gasit in jurul orei 18.00. Moartea magnatului este si acum invaluita in mister, pentru ca nu s-a putut stabili cum a ajuns acesta sa se inece. Au existat teorii care indicau ca Maxwell s-ar fi sinucis, altele, din contra, lasand sa se inteleaga ca publicistul ar fi fost asasinat, pe seama lui circuland informatii legate de legatura sa cu serviciul secret israelian Mosad. Maxwell a avut o viata extrem de agitata. S-a nascut intr-un satuc din Ucraina, aflat in regiunea Solotvino – aflata la granita cu Maramuresul, intr-o familie de evrei, numele sau adevarat fiind Ian Ludvik Hoch. Saracia si razboiul i-au marcat copilaria. La 17 ani a ajuns in Anglia si s-a inrolat in armata, fiind decorat pentru meritele sale. Inainte sa isi deschida afacerea, a lucrat pentru Ministerul de Externe. In 1951, a inceput sa isi construiasca imperiul financiar, cumparand o editura. Ambitios din fire, in 1984, Maxwell a cumparat Daily Mirror, ziar national britanic. El a fost acuzat insa si pentru metodele mai putin ortodoxe folosite in afaceri. De altfel, inainte de a muri, milionarul a avut mari probleme cu legea, lucru care a alimentat zvonurile privitoare la sinuciderea sa. Maxwell a fost inmormantat in Ierusalim.
* 1992: Jan Hendrik Oort (28 aprilie 1900, Franeker, Țările de Jos – 5 noiembrie 1992, Wassenaar, Țările de Jos) a fost un astronom neerlandez.

A fost director la Observatorul din Leyda din 1945 până în 1970, unde a condus numeroase cercetări asupra Galaxiei Noastre. După ce i-a pus în evidență rotația diferențială (1927), el s-a ocupat de determinarea masei sale, prin studiul mișcărilor stelelor și distribuției lor în spațiu (1932); a putut astfel să-i stabilească structura în spirală și durata revoluției.

A dezvoltat, începând din 1950, teoria potrivit căreia ar exista, la distanțe de Soare cuprinse între 40.000 și 100.000 de unități astronomice, o vastă concentrare de comete, cunoscută acum sub denumirea de norul lui Oort. Unele din aceste comete părăsesc uneori acest „nor” pentru a intra pe o orbită a cărei plan poate fi diferit de cel al eclipticii.

A devenit membru străin al Royal Society în 1959.

Personalitatea sa și importanța lucrărilor sale i-au permis să constituie în jurul său o echipă prestigioasă, în radioastronomie, cunoscută sub numele de „Școala de la Leyda”. A fost președinte al Uniunii Astronomice Internaționale (1958-1961) și a fost primit în 1953 în Academia Americană de Științe, ca membru asociat străin.

Asteroidul 1691 Oort a fost denumit în onoarea sa.

Jan Hendrick Oort
Jan Hendrick Oort

* 1997: Sir Isaiah Berlin (letonă: Jesaja Berlins; n. 6 iunie 1909 - d. 5 noiembrie 1997) a fost un filosof politic englez^[8] și un istoric al ideilor, care este considerat ca unul din cei mai importanți gânditori liberali contemporani.

Isaiah Berlin s-a născut într-o familie evreiască în Riga, Letonia, fiind ulterior, după imigrarea familiei sale în Anglia, primul elev evreu care a primit o bursă la All Souls College, Oxford.

În anul 1979 a primit Premiul Ierusalim.

Isaiah Berlin

· 1998 - A murit Olimpia Arghir, regizoare de teatru („Femeia mării” de Ibsen, „Cum vă place” de Shakespeare, „Meşterul Manole” de Blaga, „Jocul de-a vacanţa” de Mihail Sebastian).

· 1999: Radu G. Țeposu (n. 19 aprilie 1954, Șirnea, județul Brașov– d. 5 noiembrie 1999, Botoșani) a fost un critic literar, eseist și cronicar literar român, reprezentant al generației optzeciste.

Radu G. Țeposu s-a născut în localitatea brăneană Șirnea, la 19 aprilie 1954.

Pleacă din satul natal la Brașov, unde absolvă Liceul „Andrei Șaguna”. Între 1974–1978 urmează cursurile Facultății de Filologie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, secția română-spaniolă. După absolvire ocupă funcția de secretar general de redacție al reviste literare Echinox.

Cu repartiție de profesor de limba și literatura română, a lucrat în satul Mârșa, din județul Giurgiu, în perioada 1978–1983, iar apoi, remarcat într-un mediu revuistic favorabil, a lucrat la revistele Flacăra, Viața studențească și Amfiteatru.

După 1989, a devenit directorul revistei Cuvântul, conducând în aceeași perioadă și alte publicații din București și Baia Mare.

Reprezentant de marcă al grupării clujene de la Echinox, figură proeminentă a generației literare a anilor '80-'90, membru fondator al ASPRO, membru - de asemenea - al Uniunii Scriitorilor din România, Radu G. Țeposu a fost unul dintre cei mai valoroși critici și eseiști ai literaturii române a sfârșitului mileniului trecut. A făcut și gazetărie, deopotrivă culturală și politică, lucrând în redacțiile mai multor periodice.

Radu G. Țeposu a murit într-un accident de mașină la vârsta de doar 45 de ani, la 5 noiembrie 1999.

Țeposu se autodefinea drept un critic matur; a publicat peste 2.500 de articole literare, culturale, sociale, precum și trei volume de autor:

Viața și opiniile personajelor (1983)
Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă (1993)^[1]^[2]
Suferințele tânărului Blecher (1996)

· 2005 - A murit scriitorul englez John Fowles: "Colecţionarul", "Magicianul", "Iubita locotenentului francez" (n. 31 martie 1926)
* 2005: Fred Lincoln „Link” Wray Jr (n. 2 mai 1929, Dunn, Carolina de Nord – d. 5 noiembrie 2005, Copenhaga, Danemarca) a fost un chitarist american de muzică rock and roll, textier și ocazional cântăreț.

Wray s-a remarcat prin adoptarea unui nou sound al chitarei electrice, auzit pentru prima dată pe hitul său instrumental din 1958 "Rumble", lansat de trupa sa Link Wray and his Ray Men. De asemenea s-a dovedit a fi extrem de influent în apariția unor genuri muzicale ca punk și heavy rock. Rolling Stone l-a clasat pe locul 67 în topul celor mai buni 100 de chitariști ai tuturor timpurilor.

Link Wray

Wray, live in 2003

Părinți	Fred Lincoln Wray, Sr.[] Lillian M. Wray[]
Frați și surori	Lucky Wray[]^[1] Doug Wray[]^[1]
Căsătorit cu	Elizabeth Canady Wray[]^[2] Katherine Tidwell Wray[]^[2] Sharon Wray[]^[2] Olive Wray[]^[2]
Copii	Elizabeth Wray[]^[2] Fred Lincoln Wray III[]^[2] Link Elvis Wray[]^[2] Mona Kay Wray[]^[2] Belinda Wray[]^[2] Rhonda Wray[]^[2] Shayne West Wray[]^[2] Charlotte Wray[]^[2] Link Wray (2005)

· 2006 - Fostul preşedinte irakian, Saddam Hussein, a fost condamnat la moarte prin spânzurare de Înaltul Tribunal Penal irakian, pentru rolul jucat în masacrarea a 148 de şiiţi la Dujail, în anii '80
* 2006: Mustafa Bülent Ecevit (n. 28 mai 1925, Istanbul - d. 5 noiembrie 2006, Ankara) a fost un politician turc, prim-ministru al Turciei de cinci ori. În anul 1974, în timpul primului său mandat de premier, partea de nord a Ciprului a fost invadată de armata turcă.

Ultima dată s-a aflat în fruntea guvernului Turciei între 1999 și 2002.

Date personale
Bülent Ecevit

· 2007: Ion Pavalache, dirijor român (n. 1927)

· 2009: Nicolae Spirescu, pictor român (n. 1921)

· 2010: Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943,^[3] Copăceni, Bălți, România – d. 5 noiembrie 2010,^[4]^[3] București, România) a fost un autor, critic literar, eseist, director de reviste, poet, publicist, textier, scriitor, traducător și om politic român.

Adrian Păunescu este cunoscut mai ales ca poet — debutând în 1960 și fiind unul dintre cei mai prolifici autori români ai perioadei — și ca organizator al Cenaclului Flacăra, întrunire muzical-culturală desfășurată periodic în anii 1973–1985, de regulă în orașele mari ale României, unde artiștii promovați de poet prezentau lucrări muzicale și literare în fața unui public numeros. În cadrul cenaclului, Păunescu a încurajat cultura de masă îndrăgită de publicul tânăr, fiind tolerat până la un punct de puterea comunistă care însă l-a închis în cele din urmă; el a inventat sintagmele „generația în blugi” și „muzică tânără” pentru a-și desemna tinerii spectatori amatori ai unui stil vestimentar nonconformist, respectiv sonoritățile iubite de aceștia, ale genurilor folk și rock.

Păunescu și-a început activitatea publicistică în 1973, an când intră la conducerea revistei Flacăra. Devenit incomod, este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploiești din iunie 1985, însă Păunescu devenise cunoscut și pentru criticile la adresa puterii (vezi, de exemplu, poemul „Analfabeții”, publicat în 1980 în Flacăra). După căderea comunismului nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei Flacăra, astfel că, în toamna anului 1990 fondează revista Totuși iubirea. În calitate de publicist a mai condus pentru o scurtă perioadă, în 1999, ziarul Sportul românesc, și a realizat emisiuni de fotbal la postul de televiziune Antena 1.

În perioada comunistă a fost considerat de mulți români un sicofant pentru felul în care îl lăuda pe șeful de stat Nicolae Ceaușescu.^[5]^[6]

Indiscutabil, orientarea politică a lui Păunescu a fost întotdeauna una de stânga. Relația lui Păunescu cu puterea comunistă poate fi considerată ca ambiguă, Păunescu manifestându-se nu ca un critic radical al sistemului sau al ideologiei. Critica sa se orientează mai degrabă asupra derapajelor puterii politice și a neajunsurilor economice. După 1989, Păunescu nu reneagă ideologia socialistă, intrând rapid în Partidul Socialist al Muncii creat de Ilie Verdeț.

Deși născut în Basarabia (Republica Moldova de astăzi), Păunescu și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca, în județul Dolj. A absolvit Colegiul Național Carol I din Craiova și, în 1960, Școala Centrală (la data aceea Zoia Kosmodemianskaia),^[7] fiind coleg, printre alții, cu actrița Silvia Năstase. Tatăl lui Păunescu, membru al Partidului Național Liberal, a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru „activități anti-comuniste” de regimul stalinist de după 1945 și din această cauză Păunescu a trebuit să aștepte trei ani înainte de a se putea înscrie la facultate. Păunescu a studiat filologia la Universitatea din București.

A debutat ca autor literar în anul 1960. Autorul a peste cincizeci de cărți, în majoritate volume de versuri, Păunescu a fost unul dintre cei mai prolifici poeți români contemporani. Cărțile sale au fost editate într-un tiraj record de peste un milion de exemplare.^{[necesită citare]} Un număr apreciabil de poezii ale sale au fost făcute cunoscute prin punerea lor pe muzică de către compozitori din genurile folk și rock; există și situații în care Păunescu a colaborat direct cu muzicienii, îndeosebi în cadrul Cenaclului Flacăra.

Talentul său poetic a fost apreciat de mulți critici literari importanți. Astfel, Șerban Cioculescu a spus că Adrian Păunescu că este cel mai mare poet social de după Tudor Arghezi, iar Eugen Simion îl consideră "ultimul mare poet social român

În Cenaclului Flacăra

17 septembrie 1973 - înființează Cenaclul „Flacăra”, adevărat fenomen de masă, cu care susține, până la interzicerea sa, în 16 iunie 1985, 1.615 manifestări de muzică, poezie și dialog, în fața a mai mult de 6 milioane de spectatori^[9]
Pe scena Cenaclului „Flacăra”, se lansează spre marele public, cele mai faimoase figuri ale muzicii tinere românești, poeți și alți creatori
În 1982, apare triplul album de discuri LP, „Cenaclul Flacăra în concert”, iar în 1983, este realizată, fără a putea fi cuprinse decat puține filmări, pelicula de 70 de minute „Cenaclul Flacăra - Te salut, generație în blugi”, interzisă imediat de autorități
În urma unor incidente înregistrate la un concert al Cenaclului Flacăra la Ploiești, activitatea cenaclului este interzisă până în 1990. Incidentele s-au datorat pe de-o parte condițiilor meteo (furtună) care au făcut să fie oprit curentul electric pe Stadionul Petrolul, iar pe de altă parte faptului că unii participanți au profitat de această ocazie și au creat o busculadă, soldată, se pare cu victime. La acel moment incidentul a fost trecut sub tăcere de către autoritățile comuniste.
7 mai 1990 - înființează Cenaclul „Totuși iubirea”, pe Stadionul din Drobeta Turnu-Severin, sub impulsul ziaristului Dumitru Vișan și al fotbalistului Ilie Balaci. În cei peste zece ani de activitate, noul cenaclu susține concerte de mare succes, în țară și dincolo de actualele granițe, în special la Chișinău. O parte din activitatea de excepție a Cenaclului „Totuși iubirea” se regăsește în seria de casete audio și video editate de Fundația Iubirea, între 1995 și 1999

Jurnalist și om de televiziune

În anii '70, Adrian Păunescu a devenit o figură importantă în mass-media românească. Cenaclul Flacăra și revistele pe care le-a dirijat au exercitat o atracție indiscutabilă asupra tineretului și a vieții publice din România datorită combinației de idei de stânga de inspirație occidentală și de naționalism. Numeroși muzicieni din genurile rock și folk pe care autoritățile comuniste îi puteau considera „subversivi” au fost lansați sau promovați de Păunescu prin recenzii ori prin introducerea lor în Cenaclul Flacăra.

1977-1981, la ideea lui Dumitru Popescu, realizează la Televiziunea Română un ciclu de emisiuni de descoperire și valorificare a potențialului creator cultural național („Antena vă aparține”, „Antena Cântării României”, „Gala Antenelor”, „Descoperirea României”, „Redescoperirea României”, etc.)
Din 1992 participă, în calitate de invitat, la emisiuni pe teme politice și culturale, la Televiziunea Româna 1 (cea mai de răsunet fiind cea realizată de Mihai Tatulici, în 17 iulie 1992^{[judecată de valoare]}) și TVR 2 (Seratele muzicale ale lui Iosif Sava, Ceaiul de la ora 5, al Marinei Almășan), TV Antena 1 (inclusiv la „Milionarii de la miezul nopții”, realizator Marius Tucă și la emisiunea „Printre rânduri”, a lui Radu Herjeu), Tele 7 abc, Pro TV, Tv Sigma, Super Nova din București, Tele + și Cinemar Baia Mare, TV-Valcea, TV-Deva, TerraSat Craiova, Dags TV Petroșani, TV Slobozia, TV Bacău, TV Lugoj, Terra Sat Reșița, Cony Sat Tulcea, alte posturi locale de televiziune, la Radio România, Radio 21, Radio 2M+, Radio Total, Radio Blue Jeans Slobozia, Europa Liberă etc.
27 martie 1998 - realizează Duplexul București-Chișinau, la TVR 2
21 martie 1998 - 2 aprilie 1999 - realizează, la Televiziunea Națională Antena 1, emisiunea saptămânala de cultură, civilizație, eveniment și performanță „Schimbul de noapte - Pariul pe insomnie” (dialoguri cu personalități, recitaluri de muzică de toate genurile, lansări și relansări de talente din muzică, literatură, plastică, știință, sănătate, teatru, expoziții de pictură, fotografie si sculptură, rubrici de cultură economică, mitologie istorică a neamului, limba română actuală, reportaje de actualitate, alte rubrici de cultură, dialog și civilizație vii. Din 9 aprilie 1999, emisiunea iși schimbă denumirea, respectiv „O șansă pentru fiecare” (se difuzează vinerea, 12 ediții, până la 25 iunie 1999^{[necesită citare]}) iar din 25 iulie 1999 până în 14 decembrie 1999, când are loc ultima ediție, emisiunea se difuzează duminică noaptea, de la ora 1, în continuarea emisiunii „Meciul meciurilor”, în cadrul mega-emisiunii „O noapte cu Adrian Paunescu”.
7 martie-14 decembrie 1999 - realizator al emisiunii duminicale TV Meciul Meciurilor - Fotbal Club Antena 1
Din 26 ianuarie 2000 - realizează, la Tele 7 abc, două noi emisiuni saptămânale: „O noapte cu Adrian Paunescu” (talk–show, sâmbătă noaptea) și „Cenaclul Totuși iubirea” (duminică seara)

Om politic

Relația lui Păunescu cu regimul Ceaușescu este în general considerată ca ambiguă, mergând de la scrierea de poeme adulatoare la critici publice directe. Aceasta explică și varietatea pozițiilor pro și contra Păunescu de după 1989.

Între 1966 și 1968 a fost secretar al organizației U.T.C. de la Uniunea Scriitorilor din România, iar în august 1968 a devenit membru al Partidului Comunist Român. Ca membru al PCR, a fost sancționat cu vot de blam cu avertisment, în toamna anului 1985.

După revoluția din 1989, s-a retras pentru scurt timp din viața publică, dar din 1992 a fost membru al Partidului Socialist al Muncii (de orientare socialistă, absorbit ulterior de Partidul Social Democrat), căruia i-a devenit vicepreședinte în 1993 și prim-vicepreședinte și purtător de cuvânt în 1994; în legislatura 1992-1996, Adrian Păunescu a fost senator de Dolj din partea acestui partid. În legislatura 1992-1996, Adrian Păunescu a inițiat 3 propuneri legislative.

Ca senator, Adrian Păunescu a fost președinte al Comisiei senatoriale de cultură, artă și mass-media și al Grupului Parlamentar „Partida Națională”. A fost membru al delegației parlamentare române la Consiliul Europei de la Strasbourg, și, din această calitate, observator european la alegerile din Republica Moldova (1994) și Republica Croația (1995).

În 1994, este ales vicepreședinte al Grupului Politic Stânga Europeană Unită.

În februarie 1996 a fost desemnat candidat al PSM la alegerile prezidențiale din 1996, la care a obținut, însă, doar 0,69% din voturi, pierzând alegerile în primul tur de scrutin.

Tot la alegerile din 1996, PSM nu a mai intrat în parlament, iar din 10 octombrie 2000, Păunescu a devenit membru al Partidului Democrației Sociale din România^[10] (devenit, din 16 iunie 2001, Partidul Social Democrat), partid cu care fosta sa grupare, PSM, avea să fuzioneze ulterior. Ca membru al PSD, a fost ales din nou senator de Dolj, pentru legislatura 2000-2004. În această nouă legislatură, Adrian Păunescu a îndeplinit din nou funcția de Președinte al Comisiei Senatului pentru Cultură, Culte, Artă și Mijloace de Informare în Masă. De asemenea a fost membru al Comisiei Interparlamentare București-Chișinău, precum și al grupurilor parlamentare de prietenie cu Republica Populară Chineză (grup al cărui președinte a fost), Republica Turcia și Republica Portugheză. În legislatura 2000-2004, Adrian Păunescu a inițiat 6 propuneri legislative din care 1 a fost promulgată lege.

În legislatura 2004-2008, Adrian Păunescu a fost senator de Hunedoara din partea PSD. În cadrul activității sale parlamentare în legislatura 2004-2008, Adrian Păunescu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Regatul Țărilor de Jos (Olanda), Irlanda și Republica Populară Chineză. Adrian Păunescu a inițiat 7 moțiuni și 17 propuneri legislative, din care 2 au fost promulgate legi.

CĂRȚI PUBLICATE

Ultrasentimente (1965, poezii, debut editorial)
Mieii primi (1966, poezii)
Fântâna somnambulă (1968, poezii)
Cărțile poștale ale morții (1970, proză fantastică)
Aventurile extraordinare ale lui Hap și Pap (1970, literatură pentru copii, cu ilustrații de Constanța Buzea, prima lui soție)
Viață de excepții (1971, antologie de poezii)
Sub semnul întrebării (1971, interviuri)
Istoria unei secunde (1971, poezii, trei ediții, prima fiind arsă de cenzura de partid)
Lumea ca altă lume (1973, publicistică)
Repetabila povară (1974, poezii)
Pământul deocamdată (1976, poezii, două ediții)
Poezii de până azi (1978, antologie de poezii, record mondial de tiraj pentru poezie, 155.000 exemplare, în colectia BPT, cu o prefață de Eugen Barbu și o postfață de Șerban Cioculescu)
Sub semnul întrebării (1979, ediție revăzută și adăugită, interviuri)
Manifest pentru sănătatea pământului (1980, poezii)
Iubiți-vă pe tunuri (1981, poezii)
De la Bârca la Viena și înapoi (1981, reportaj, jurnal, cu ilustrații de Andrei Păunescu)
Rezervația de zimbri (1982, poezii, cu ilustrații de Ioana Păunescu)
Totuși iubirea (1983, antologie de poezii)
Manifest pentru mileniul trei - volumul 1 (1984, antologie de poezii)
Manifest pentru mileniul trei - volumul 2 (1986, antologie de poezii, care conține un capitol de poeme inedite și unul de referințe critice)
Locuri comune (1986, poezii)
Viața mea e un roman(1987, poezii)
Într-adevăr (1988, poezii, ilustrate de Andrei Păunescu)
Sunt un om liber (1989, poezii). Această carte a fost retrasă de pe piață, în septembrie 1989, de îndată ce a apărut și a revenit printre cititori în martie 1990.
Poezii cenzurate (1990, poezii, cu ilustrații de Andrei Păunescu, două ediții)
Româniada (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)
Bieți lampagii (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)
Noaptea marii beții (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)
Front fără învingători (1995, poezii)
Infracțiunea de a fi (1996, poezii, cu o prezentare și o bibliografie de Andrei Păunescu)
Tragedia națională (1997, poezii, referințe critice de Constantin Noica)
Deromânizarea României (1998, poezii, texte introductive de Nichita Stănescu, Fănuș Neagu și Grigore Vieru)
Cartea Cărților de Poezie (1999, ediția I, integrala poeziilor apărute în volume, și un capitol de versuri inedite. Cartea cuprinde toate cărțile de versuri publicate de Adrian Păunescu, de la debutul din 1965, până în 1999. Pe cât s-a putut, autorul a reconstituit și a oferit variantele adevărate ale poeziilor sale, pe care, în anumite cazuri, datorită cenzurii, le-a publicat, în volumele sale, cu titluri sau versuri schimbate)
Meserie mizarabilă, sufletul (2000, poezii)
Măștile însîngerate (2001, proze)
Nemuritor la zidul morții (2001, poezii)
Până la capăt (2002, poezii, 3 ediții)
Liber să sufăr (2003, poezii, 3 ediții)
Din doi în doi (2003, poezii)
Eminamente (2003, poezii, 2 ediții)
Cartea Cărților de Poezie (2003, ediție revăzută, adăugită și actualizată)
Întoarcerea pe Atlantida (2003, traducere în limba sârbă de Adam Puslojici și Radomir Andri, Belgrad, antologie de poezii)
Logica avalanșei (2005, poezii, ciclul Zi de zi)
Antiprimăvara (2005, poezii, ciclul Zi de zi)
Muguri pe ruguri (2005, poezii, ciclul Zi de zi)
Ninsoarea de adio (2005, poezii, ciclul Zi de zi)
Încă viu (2005/2008, poezii, ciclul Zi de zi)
Un om pe niște scări (2006, poezii, ciclul Zi de zi)
De mamă și de foaie verde (2006, poezii, ciclul Zi de zi)
Copaci fără pădure (2006, poezii, ciclul Zi de zi)
Lehamite (2006, poezii, ciclul Zi de zi)
Doamne, ocrotește-i pe români! (2006, antologie de poezii 1968-1990)
Suntem pe mâna unor nebuni (2006/2008, poezii, ciclul Zi de zi)
Vagabonzi pe plaiul mioritic (2007, poezii, ciclul Zi de zi)
Rugă pentru părinți (2007-2008, antologie de poezii)
Generația '60 - Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru (2007, teză de doctorat)
Libertatea de unică folosință (2007, poezii, ciclul Zi de zi)
Poezia patriotică în luptă cu homunculii (2009, studii critice)
Vinovat de iubire (2010, roman)
Ultima noapte pe Atlantida. Poezii vechi și noi (2010)

Timbru poștal din Republica Moldova cu imaginea lui Adrian Păunescu

Poetul Adrian Păunescu în tinerețe

· 2010: Jill Clayburgh (30 aprilie 1944 - 5 noiembrie 2010) a fost o actriță americană. A fost nominalizată la premiul Oscar pentru rolurile din filmele An Unmarried Woman și Starting Over.

Jill Clayburgh

Căsătorită cu	David Rabe (1979-2010)
Copii	Lily Rabe

* 2011: Ștefania Stere (n. 10.06.1929 Brăila - m. 5.11.2011 București) a fost o interpretă de muzică populară românească din zona Dobrogei.

Simbol al cântecului dobrogean, Ștefania Stere s-a născut la Brăila. Viitoarea interpretă a fost o vajnică culegătoare de folclor, preocupată de "a scotoci" prin zestrea de cânt autentic, păstrat de generațiile de rapsozi populari. Dornică de perfectionare, după absolvirea Liceului Comercial din Brăila, a urmat timp de trei ani, un curs de canto și solfegiu unde a avut-o ca profesor pe Maria Tănase. Și-a conturat in timp un stil de muzică original, susținându-1 ca solistă a ansamblului „Perinița", a orchestrei "Doina Ilfovului" din București, unde a fost remarcată și apreciată pentru "valoarea interpretativă" de cunoscutul etnomuzicolog Tiberiu Alexandru. A cântat în zeci de spectacole alături de mari nume ale cântecului popular Angela Moldovan, Maria Ciobanu, Lucretia Ciobanu etc. și a realizat de-a lungul anilor numeroase imprimări Radio, Electrecord fiind prezentă în spectacole de televiziune. A participat alături de cunoscuti interpreți la nenumărate turnee în țară și peste hotare (Belgia, Italia, Franta, URSS, Elveția), obținând premii și distincții: Premiul I la Festivalurile internaționale din Austria, Bulgaria și Spaffla, Medalia de aur" (Franta). Pentru activitatea de păstrare și promovare a folclorului autentic, în anul 1968 interpreta a fost decorată cu Ordinul Meritul Cultural". In anul 2002 primește Diplomă de Excelența oferită de Ministerul Culturii și Cultelor, iar în anul 2003 Medalia Națională oferită de Președintele României din acel an Ion Iliescu. În plan editorial, Ștefania Stere semnează o reușită culegere de folclor sub genericul: „Zboară, zboară pescăruș". Melodiile ei sunt difuzate uneori la postul Radio Antena Satelor. Au mai apărut interviuri și emisiuni cu Ștefania Stere la OTV și la TVRM.

Are un repertoriu alcătuit din bijuterii ale folclorului românesc, cum sunt:

Băiețașul meu drag
Bine mi-e cu neamuri multe
Cântă Dunărea
Ce-ai crezut bade, că-mi pasă
Ce cați bade pe la noi
Cu frumosul m-am luat
De-aș fi pasăre să zbor
Leană, Leană, dunăreană
M-a făcut mama să joc
Măi ciobane de la oi
Măi Ionele, flăcăiaș
Mult mi-e dragă țara mea
La fântânița din vale
Pandelașul
Zi-i badiță cântecul

* 2018: Alexandru Vișinescu, torționar comunist român (n. 1925)

Sărbători

Calendar religios 5 noiembrie - Calendar crestin ortodox:
Sfintii Mucenici Galaction si Epistimia

Marea Britanie - Complotul prafului de pușcă

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

marți, 3 noiembrie 2020

REVISTA MEA DIN 5 NOIEMBRIE / 1. B.