REVISTA MEA DIN 6 NOIEMBRIE /1. B.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 6 NOIEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese

·         644: A murit califul Umar (n. circa 590), numit și Umar cel Maresau Farooq cel Mare, un apropiat al profetului Mahomed. A fost al treilea calif bine calauzit (rashidun); (634 – 644). A devenit calif succedandu-l  pe Abu Bakr si a murit la Medina  asasinat de un prizonier persan.

·         1003: A decedat Papa Ioan al XVII-lea (numele adevărat era  Giovanni Sicco). A  fost papa al Bisericii Romei  doar pentru jumătate de an. Se pare că domnia lui a durat din 16 mai până-n 6 noiembrie 1003. Cea mai importantă decizie a lui Ioan al XVII-lea era numirea lui Benedict (Benedetto) în rang de misionar și trimiterea acestuia în Polonia.

·         1231: A murit impăratul  japonez Tsuchimikado; (n. 1 martie  1196). A  fost al  83 -lea  imparat al Japoniei,  în conformitate cu ordinea traditionala de succesiune la tron.

·         1406: Papa Inocențiu al VII-lea

·         1597: Infanta Catalina Micaela de Austria (n. 10 octombrie 1567, Madrid — d. 6 noiembrie 1597, Torino) a fost fiica cea mică a regelui Filip al II-lea al Spaniei și a celei de-a treia soții, Elisabeta de Valois; a fost sora Isabelei Clara Eugenia, guvernatoare a Țărilor de Jos. S-a căsătorit cu Carol Emmanuel I Duce de Savoia și a devenit ducesă de Savoia din 18 martie 1585, titlu purtat până la moartea ei în 1597, în Italia.

Infanta Catalina Micaela în 1585.

Bunicii paterni au fost Carol al V-lea, împărat romano-german și Isabela a Portugaliei iar bunicii materni au fost Henric al II-lea al Franței și Caterina de Medici. Mama ei, Elisabeta de Valois, a murit în 1568 când Catalina Micaela avea un an. Tatăl ei s-a căsătorit cu nepoata lui și verișoara Catalinei, Ana de Austria. Din căsătorie au rezultat cinci copii, printre care și Filip al III-lea al Spaniei și Maria a Spaniei.

S-a căsătorit cu Charles Emmanuel I, fiul lui Emanuel Filibert, Duce de Savoia și al Margaretei a Franței, Ducesă de Berry. Au avut zece copii:

• Filip (1586-1605)
• Victor Amadeus (1587-1637)
• Emanuel Filibert de Savoia, (1588-1624), vicerege al Siciliei în perioada 1622-1624.
• Margareta (1589-1655), căsătorită cu Francesco al IV-lea Gonzaga de Mantua
• Isabela (1591-1626), căsătorită cu Alfonso al III-lea d'Este, duce de Modena
• Maurice (1593-1657), cardinal
• Maria (1594-1656), călugăriță la Roma
• Elisabeta (1595-1640), călugăriță la Biella
• Thomas Francis, Prinț de Carignan (1596-1656), fondatorul Casei de Savoia-Carignano
• Ana (n. 1597)

A avut o relație bună cu tatăl ei și după căsătorie au ținut legătura prin corespondență. Catalina Micaela a murit la sfârșitul anului 1597 în timp ce era în Italia; avusese un avort cu puțin timp înainte. Tatăl ei a murit anul următor. Sora ei Isabela s-a căsătorit cu Albert al VII-lea, Arhiduce de Austria și mai târziu a devenit guvernatoare a Țărilor de Jos.

Catalina Micaela de Austria, Infanta de Spaniei

Ducesă de Savoia

Părinți Filip al II-lea al Spaniei Elisabeta de Valois  Frați și surori Isabella Clara Eugenia a Spaniei Carlos, Prinț de Asturia Filip al III-lea al Spaniei Ferdinand, Prince of Asturias[*] Diego, Prince of Asturias[*] Infante Carlos Lorenzo of Spain[*] Infanta Maria of Spain (1580-1583)[*]  Căsătorită cu Charles Emmanuel I Copii Victor Amadeus I, Duce de Savoia Margaret, Viceregină a Portugaliei Isabella, Ducesă de Modena Thomas Francis, Prinț de Carignano

·         1612: Henry Frederick Stuart, Prinț de Wales (19 februarie 1594 – 6 noiembrie 1612) a fost fiul cel mare al regelui Iacob I al Angliei și a reginei Ana a Danemarcei. Numele său derivă de la bunicii: Henry Stuart, Lord Darnley și Frederic al II-lea al Danemarcei. Prințul Henry a fost văzut ca un moștenitor promițător la tronul tatălui său. Cu toate acestea, la vârsta de 18 ani, înaintea tatălui său, a murit de febră tifoidă. Ulterior, moștenirea tronurilor englez și scoțian a trecut la fratele său mai mic Carol.

Henry Frederick

Prinț de Wales Duce de Cornwall Duce de Rothesay

Părinți Iacob I al Angliei Ana a Danemarcei  Frați și surori Elisabeta de Bohemia Mary Stuart[*] Robert Stuart[*] Carol I al Angliei Margaret Stuart[*] Sophia of England[*]

* 1650: Wilhelm al II-lea, Prinț de Orania (27 mai 1626 – 6 noiembrie 1650) a fost prinț suveran de Orania și stadhouder al Provinciilor Unite din 14 martie 1647 până la moartea sa, trei ani mai târziu.

Wilhelm a fost fiul lui Frederic Henric, Prinț de Orania și a soției lui, Amalia de Solms-Braunfels. Wilhelm Taciturnul a fost succedat în poziția sa de stadhouder și de comandant al armatei de fiul său Maurits de Nassau care la rândul său a fost urmat de fratele său, Frederic Henric.

La 2 mai 1641, Wilhelm s-a căsătorit cu Mary Henrietta Stuart, Prințesă Regală, fiica cea mare a regelui Carol I al Angliei și a reginei Henrietta Maria la Palatul Whitehall din Londra.

Wilhelm al II-lea, Prinț de Orania

Wilhelm al II-lea, Prinț de Orania, 1651 de Gerard van Honthorst Părinți Frederick Henry[*] Amalia de Solms-Braunfels  Frați și surori Isabella Charlotte of Nassau[*] Henriëtte Amalia of Nassau[*] Countess Henriette Catherine of Nassau[*] Countess Louise Henriette of Nassau[*] Elisabeth of Nassau[*] Countess Albertine Agnes of Nassau[*] Maria of Nassau[*] Frederick Nassau de Zuylestein[*] Hendrik Lodewijk of Nassau[*]  Căsătorit cu Mary, Prințesă Regală și Prințesă de Orange Copii William al III-lea al Angliei

·         1656: Ioan al IV-lea (portugheză João IV de Portugal; 18 martie 1603 – 6 noiembrie 1656) a fost rege al Portugaliei din 1640 până la moartea sa. A fost nepotul Ecaterinei, Ducesă de Bragança care în 1580 a pretins coroana portugheză și a declanșat lupta pentru tronul Portugaliei. Ioan a fost supranumit Ioan Restauratorul (João o Restaurador). În ajunul morții sale în 1656, Imperiul portughez a atins apogeul acoperind aproape 3 miliarde de acri.

Ioan al IV-lea

Părinți Teodósio II, Duke of Braganza[*] Ana de Velasco y Girón[*]  Frați și surori Eduardo de Braganza[*]  Căsătorit cu Luisa de Medina-Sidonia Copii Teodósio, Prinț al Braziliei Ioana, Prințesă de Beira Ecaterina, regină a Angliei Afonso al VI-lea al Portugaliei Petru al II-lea al Portugaliei

·         1767: Marie-Josèphe de Saxonia, Delfină a Franței (n. 1731)
* 1771: John Bevis (n. 10 noiembrie 1695, Old Sarum, Wiltshire - d. 6 noiembrie 1771) a fost un medic și astronom amator englez, fiind cunoscut pentru că a descoperit Nebuloasa Crabului în anul 1731.

John Bevis s-a înscris la 4 aprilie 1712, pentru a studia medicina, la Christ Church din Oxford. După ce a absolvit cursurile de medicină în 1718, Bevis a petrecut mai mulți ani în Franța și Italia, continuându-și studiile de medicină. După ce s-a întors în Anglia, Bevis și-a deschis un cabinet de medicină la Londra, pe la sfârșitul deceniului al treilea; totodată a lucrat ca astronom amator.

În 1731, Bevis a fost primul care a observat Nebuloasa Crabului, cu 27 de ani înainte ca Charles Messier să o redescopere, în mod independent în 1758. Munca și catalogul lui Messier câștigând în popularitate, de-a lungul anilor, Bevis a luat cunoștință despre catalogul obiectelor difuze redactat de Messier și l-a informat printr-o scrisoare, datată la 10 iunie 1771, că el observase deja nebuloasa desemnată M1 de Messier. Messier, a adăugat o notă, în edițiile următoare ale catalogului, prin care recunoștea paternitatea descoperirii lui Bevis.^[1]

Bevis a observat, de asemenea, ocultația planetei Mercur provocată de Venus la 28 mai 1737, stil nou (17 mai 1737 stil vechi) și în urma observaților a găsit o regulă de prezicere a eclipselor sateliților lui Jupiter. Din observațiile făcute cu telescopul său de la Stoke Newington, Middlesex, el a alcătuit în jurul anului 1750 un catalog de stele (mai mult asemănător unui atlas), intitulat Uranographia Britannica. Din nefericire, editorul lui Bevis, care finanța lucrarea, a făcut bancrută chiar înainte de tipărirea atlasului, iar gravurile au fost sigilate. Doar câteva exemplare ale lucrării au fost, în sfârșit, tipărite în 1786, cu mult după decesul lui Bevis, sub titlul Atlas Celeste, în română: „Atlas ceresc”, și fără ca numele lui John Bevis să fie menționat.^[2]

Bevis este unul dintre cei doi britanici (celălalt este Nicholas Munckley, și el medic) care, în mod sigur, a observat prima reîntoarcere a cometei Halley, prevăzută prin calcul. Personal, Bevis a observat-o la 1 și 2 mai 1759.^[3] Bevis a devenit membru al Royal Society la 21 noiembrie 1765.

A observat, de asemenea, tranzitul lui Venus în fața Soarelui, în 1769. Cu această ocazie, el a fost primul care a descris și a făcut un desen precis al „fenomenului de picătură neagră”, în timpul căruia forma aparentă a lui Venus apare ușor deformată chiar în momentul în care aceasta este în contact cu marginea discului solar.

John Bevis s-a stins din viață la 6 noiembrie 1771, la vârsta de 76 de ani, ca urmare a rănilor provocate de căderea telescopului său.

* 1777: Bernard de Jussieu (n. 17 august 1699,^[1][2][3][4] Lyon, Regatul Franței – d. 6 noiembrie 1777,^[2][3][4] Paris, Regatul Franței) a fost un renumit botanist, naturalist și medic francez, frate mai tânăr al lui Antoine de Jussieu și unchiul lui Antoine-Laurent. Abrevierea numelui său în cărți științifice este B.Juss..

Bernard, fiul medicului și propetarului unei farmacii Laurent de Jussieu (1651–1718) și a soției sale Lucie Cousin, a fost educat la colegiul iezuit din Lyon, până când a terminat studiul de retorică. În 1716, el a însoțit pe fratele său mai bătrân Antoine, medic și botanist, la excursii științifice pe Peninsula Iberică, dezvoltându-se în acest timp într-un botanist entuziast. Reîntors, a studiat medicina la Montpellier, obținând diploma în 1720, dar a practicat în această materie doar pentru o perioadă scurtă de timp, dedicându-se apoi plin botanicii. După ce din nou fratele Antoine l-a chemat, de astă dată la Paris, conform cererea cunoscutului botanist Sébastien Vaillant (n. 26 mai 1669 – d. 20 mai 1722), iar după moartea savantului a fost numit succesorul acestuia în calitate de profesor și demonstrator asistent la Jardin du Roi la Versailles,^[5], dar a întreprins de asemenea excursii botanice în regiunea din jurul Parisului. În anul 1725, Jussieu a publicat o ediție revizuită și lărgită a lucrării lui Joseph Pitton de Tournefort, Histoire des plantes des environs de Paris. Datorită acestei publicații a fost numit membru în Academia Franceză de Științe și în 1727 membru străin al Royal Society. Multe persoane au studiat botanica sub îndrumarea lui, de exemplu faimosul chimist Antoine Lavoisier.^[6]

El a scris mai multearticole/documentări importante (1739-1742), între ele Examen de quelques Productions marines qui ont été mises au nombre des Plantes, qui sont l'ouvrage d'une sorte d'Insectes de Mer, privind clasificarea zoofitelor și organismelor maritime, pe o parte ca plante sau animale, pe alta în genuri, ce a dus la un mare disput. Între altele a dovedit, înainte de Jean-André Peyssonnel^⁠(fr), că speciile din familia Tubulariidae sunt animale (în: Mémoires de l'Académie des Sciences, 1742). Pentru a scrie contribuțiile, a vizitat coasta Normandiei de trei ori în 1741, studiind obiectele cu lupă și microscop. Mai departe, scientistul a despărțit balenele de încrengătură peștilor (pisces) și a așezat-o în rândul clasei mamiferelor (mammalia).^[7][8] În domeniul zoologiei, Jussieu a propus crearea de familii, cum ar fi clasele de viermi (Vermes) sau de crustacee (Crustacea).^[9]

Bernard de Jussieu - Parc de la Tête d'Or - DSC05327

Bustul lui Bernard de Jussieu în grădina botanică din Lyon]]

În 1758, Ludovic al XV-lea al Franței l-a numit pe Jussieu director al grădinii regale de la Trianon lângă Paris, unde toate plantele cultivate în Franța urmau să fie crescute. Realizarea lui cea mai mare a fost sistemul după care a aranjat și catalogat plantele de acolo, denumit „sistemul natural de plante după Jussieu 1759” sau „sistemul Trianon”. Jussieu însuși nu a publicat nimic despre sistemul lui, și nici nu a oferit orice explicație despre aranjamentul sau fundamentul teoretic acestuia, de abia nepotul său Antoine Laurent (1748-1836) a preluat publicarea postum: Genurile nu sunt aranjate sistematic în grupuri cu o singură caracteristică, ci după luarea în considerare a tuturora, care, cu toate acestea, nefiind văzute de valoare egală. În comparație cu dezvoltarea actuală a sistemului natural, atât Carl Linné cât și Jussieu au oferit o încercare destul slabă privind clasificarea naturală a plantelor, dar aceste încercări au fost primele pe care se sprijină dezvoltarea lui până în prezent.^[6][10]

Cedrul lui Jussieu, Paris

Bernard de Jussieu este unul dintre cei care au contribuit cel mai mult la dezvoltarea Muzeului de Istorie Naturală din Paris. Acolo se poate admira în Jardin des Plantes (grădina de plante) un cedru din Liban, adus de marele savant într-o pălăria în 1734, fiind în prezent cel mai mare copac în parc

Fosta casă a lui Bernard de Jussieu aproape de Petit Trianon

Bernard de Jussieu

Părinți Laurent de Jussieu[*]  Frați și surori Antoine de Jussieu Joseph de Jussieu[*] Christophe de Jussieu[*]

* 1793: Louis Philippe d'Orléans (13 aprilie 1747, – 6 noiembrie 1793), a fost membru al unei ramuri inferioare a Casei de Bourbon, dinastia care conducea Franța. A susținut activ Revoluția franceză și a adoptat numele de Philippe Égalité; a fost ghilotinat în timpul Regimului Terorii.

Fiul său Louis-Philippe a devenit rege al Franței după Revoluția din Iulie din 1830.

Louis Philippe

Duce de Orléans

Părinți Louis Philippe I, Duce de Orléans Louise Henriette de Bourbon  Frați și surori Louis-Philippe de Saint-Albin[*] Bathilde d'Orléans  Căsătorit cu Louise Marie Adélaïde de Bourbon Copii Louis-Philippe d'Orléans, rege al Franței Antoine Philippe, Duce de Montpensier Louise Marie Adélaïde Eugénie d'Orléans Louis-Charles, Conte de Beaujolais

·         1796: Ecaterina a II-a (în rusă Екатерина II Великая), de asemenea cunoscută și ca Ecaterina cea Mare (în germană Katharina die Große) (n. 2 mai [ S.V. 21 aprilie] 1729, Stettin (Szczecin), d. Polonia — 6 noiembrie 1796, Sankt-Petersburg, Rusia) născută Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, a fost împărăteasă a Rusiei de la 9 iulie 1762 (stil nou) după asasinarea soțului ei, Petru al III-lea al Rusiei, până la moartea ei, la 17 noiembrie 1796 (stil nou).

Tatăl Ecaterinei, Cristian August, Prinț de Anhalt-Zerbst, aparținea familiei de Anhalt care guverna în Germania, însă el deținea doar rangul de general prusac și era Guvernator al Stettin (astăzi Szczecin, Polonia). Mama ei, Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp, era fiica lui Christian August de Holstein-Gottorp.

Sub influența guvernantei sale, prinde dragoste pentru limba franceză, gustul pentru sclipirea minții, pentru veselia spontană, pentru vioiciune în scriere și conversație. Dintre toți preceptorii care desăvârșesc educația lui Figchen, cum i se spune familiar Sophiei, numai profesorul de muzică este dezamăgit. La 1 ianuarie 1744, împărăteasa Elisabeta I, fiica lui Petru cel Mare, o cheamă la Curtea Imperială pe Sophia însoțită de mama sa, cu scopul de a vedea cum decurge întâlnirea dintre moștenitorul împărătesei, Peter-Ulrich, fiul surorii sale Anna, și tânara prințesă, în vederea căsătoriei.

Ajunsă în Rusia, Sophie câștigă repede simpatia împărătesei, se impune demnitarilor, câștigă simpatia celor slabi și a celor tari, pentru aceasta trebuind să devină o adevărată femeie rusoaică, ca una născută pe acest pământ. În timp ce Marele Duce Petru, care îi este și văr, își indispune anturajul afișând mereu maniere nemțești, ea se dedică studiului intens al limbii ruse și al religiei ortodoxe. Din ordinul împărătesei, se stabilește data de 28 iunie 1744 pentru convertirea Sophiei la religia ortodoxă, când primește și prenumele de Ecaterina, care este și prenumele mamei împărătesei Elisabeta.

Portret al Marii Ducese Ecaterina Alexeevna (viitoarea Ecaterina cea Mare) în anul căsătoriei, 1745.

La 21 august 1745 are loc căsătoria dintre prințesa de Anhalt-Zerbst, devenită Marea Ducesă a Rusiei Ecaterina, și Marele Duce Petru. Ecaterina descoperă, încetul cu încetul, cumplita față a Elisabetei, în spatele imaginii idealizate a țarinei cu inima mare, tot așa descoperă, zi de zi, adevărata Rusie, barbară, crudă, jalnică, dincolo de aparența de civilizație. Cu Petru are, de la început, o relație proastă și este încă virgină după opt ani de căsătorie, din cauza unei probleme medicale a lui Petru. Pe 20 septembrie 1754, după nouă ani de căsătorie, Ecaterina naște un băiat, Pavel Petrovici, despre care se spune c-ar fi copilul lui Serghei Saltîkov - un șambelan chipeș. După naștere rămâne singură, Serghei este îndepărtat printr-o misiune în Suedia, nu i se permite să-și vadă copilul, care e dus în apartamentele împărătesei. Se refugiază în cărți și citește Analele lui Tacitus, Eseu asupra moravurilor și spiritului națiunilor de Voltaire, Spiritul legilor de Montesquieu. Din aceste lecturi ia lecții de liberalism, visează un regim de bunătate, dreptate, inteligență.

Pe 9 decembrie 1758 naște cel de-al doilea copil, o fată, căreia îi dă numele de Anna; copilul este al contelui polonez Stanislaw-August Poniatowski, care la 23 de ani a citit mult, vorbește mai multe limbi, știe ceva filosofie, este un gentilom cosmopolit de primă clasă. Moare pe 25 decembrie 1761 (7 ianuarie 1762, după calendarul gregorian), în ziua de Crăciun.

Devenit împărat, Petru al III-lea își izolează soția într-un colț al Palatului de Iarnă iar el se instalează cu amanta sa, Elisabeta Voronțova. Ecaterina, însărcinată din nou, de data asta cu Grigori Orlov, va naște pe 11 aprilie un băiat, care va fi încredințat unor rude ale unui servitor devotat. Băiatul, botezat Aleksei, va deveni contele Bobrinski și va fi la originea uneia din familiile cele mai de vază ale Rusiei. În 1762, din ordinul împăratului, este închisă în fortăreața de la Schlusselburg. Este eliberată repede pentru a se evita un scandal, însă, Ecaterina știe acum cum se pune problema: ea sau el, tronul sau închisoarea. "Ferocitatea barbară și dementă a lui Petru al III-lea făceau destul de verosimile intențiile sale de a-și suprima nevasta", va scrie Berenger, însărcinatul cu afaceri al Franței.

Pe măsură ce pericolul devine real, prietenii Ecaterinei privesc cu mai multă seriozitate eventualitatea unei revoluții de palat. În dimineața zilei de 28 iunie 1762, Ecaterina, care se afla trimisă de soțul său la Peterhof, pleacă spre Sankt-Petersburg; în fața regimentului Imailovski și apoi a celorlalte regimente, contele Kirill Razumovski o proclamă pe Majestatea Sa, împărăteasa Ecaterina, suverană unică și absolută a întregii Rusii. Duminică, 30 iunie 1762, Ecaterina își face o intrare triumfală la Sankt-Petersburg, salutată de focuri de artilerie și de aclamații însuflețite. Petru al III-lea, chiar în dizgrație și închis, reprezintă o amenințare permanentă pentru tron. La 6 iulie, țarul este asasinat de prietenii împărătesei. Pe 7 iulie ea face public un manifest în care spunea că țarul Petru al III-lea a făcut o violentă colică hemoroidală care i-a pus capăt vieții.

Portret alegoric al Ecaterinei a II-a ca Legislator de Dmitri Levitski, aflat în prezent la Galeriile Tretaikov, Moscova. Zeița Justiței este înfățișată în colțul din dreapta al picturi ținând în mână o balanță.

Spre deosebire de Petru al III-lea, care din nepăsare sau dispreț, a neglijat luni de zile să fie uns împărat de către Biserică, Ecaterina decide ca încoronarea ei să aibă loc la 22 septembrie, la Moscova. Atunci când convoacă pentru prima oară Senatul la Palatul de Vară este îngrozită de tabloul situației financiare și sociale a țării. Ia măsura înființării unei bănci de emisiune, care imprimă hârtie-monedă în funcție de cerințele trezoreriei imperiale. Împinsă de curiozitate, se duce să-l vadă în închisoare pe fostul țar Ivan al VI-lea. În fața ei stă un tânăr de 22 de ani, cu chip livid și privirea rătăcită. Proclamat împărat la vârsta de două luni, detronat nici doi ani mai târziu de Elisabeta, el descinde în linie directă din Ivan al V-lea, cel Prost, fratele mai vârstnic al lui Petru cel Mare. La nouă zile după lovitura de stat îl invită pe Diderot la Sankt-Petersburg, pentru a continua imprimarea Enciclopediei, a cărei editare tocmai fusese interzisă în Franța, după ce primele șapte volume fuseseră deja publicate cu succes. Diderot refuză politicos.

Începe o corespondență cu Voltaire care va dura 15 ani, până la moartea filosofului francez. Ecaterina își dorește să fie demnă de elogiile pe care i le aduce Voltaire: să guverneze ferm după idei liberale. După moartea lui Voltaire, la 30 mai 1778, ea achiziționează biblioteca acestuia care ajunge la Ermitaj alături de biblioteca lui Diderot. Considerându-se continuatoarea operei lui Petru cel Mare, este dornică să facă un monument pe care să-l consacre gloriei predecesorului ei. Inaugurarea statuii din bronz reprezentând pe Petru cel Mare va avea loc la 7 august 1782. Pe soclu e gravat "Lui Petru I, Ecaterina a II-a".

În 1763, pune bazele unor proiecte: un azil de copii orfani, o școală de moașe, un stabiliment de igienă populară, un institut de educație pentru fiicele de nobili (faimosul Institut Smolnâi). Aduce muncitori germani să cultive pământurile Ucrainei și ale Volgăi. Speră ca prezența pe pământ rusesc a acestor străini cinstiți, sobri și activi să-i incite pe țăranii ruși și să le fie un exemplu.

Cheamă în Rusia, medici, dentiști, arhitecți, ingineri, meșteșugari. Înființează o Academie de Științe. O epidemie de variolă, care a făcut ravagii în țară, o determină pe împărăteasă în octombrie 1764 să-și facă vaccinul antivariolic, dând astfel un exemplu întregii națiuni.

A încurajat imigranții străini să se stabilească în Rusia oferindu-le pământ gratuit și scutindu-i de taxe, avantaje care au dus la crearea unei comunități întreprinzătoare de germani în regiunea Volgăi.

În 1782 a înființat o Comisie a Educației Naționale și a înființat un colegiu de pregătire a profesorilor în 1783. Statutul Școlilor Naționale din 1786 a decretat că trebuie să existe câte un liceu în fiecare capitală de provincie și câte o școală primară în fiecare oraș, care să asigure școlarizarea gratuită pentru băieți și fete. Pedeapsa corporală în școli era un lucru obișnuit deși ea a fost interzisă în 1786 și marea majoritate a populației a rămas analfabetă, deoarece școlarizarea gratuită nu i-a inclus și pe copiii de șerbi.

Începe ceea ce ea consideră a fi marea împlinire a vieții sale, Nakaz-ul sau Instrucțiune în vederea elaborării unui Cod al legilor. În toamna anului 1766, își prezintă ea însăși opera Senatului. Nakaz-ul a fost puternic inspirat de scrierile unor autori iluminiști ca Montesquieu, Beccaria și Bielfeld, pe care Ecaterina îi studiase. În primăvara anului 1767, deputații încep să se întrebe ce titlu se cuvine pentru împărăteasa ca recunoștință pentru inițiativa sa: "Ecaterina cea Mare", "Preaînțeleapta", "Mama Patriei"? Titlul de Ecaterina cea Mare întrunește cele mai multe sufragii. Ea se preface iritată, dar, de fapt, îi place această titulatură.

Comisia Legislativă a prezentat împărătesei declarații de plângere în legătură cu Nakaz-ul însă ea nu a reușit să elaboreze un cod de legi. Izbucnirea războiului cu Turcia în 1768 a pus capăt ședințelor acesteia. Deși a fost o declarare parțială a idealurilor iluministe, Nakaz-ul nu a fost un manifest liberal. El a definit Rusia ca pe o monarhie absolută cu legi fundamentale.

Ecaterina a vrut să facă din curtea ei centrul vieții culturale a Rusiei. Producția ei literară cuprindea satire, articole de istorie a Rusiei și librete de operă. A încurajat traducerea în limba rusă a unor opere străine și în 1783 a pus bazele Academiei Ruse de Limbă, care a publicat primul dicționar rus. A adăugat Palatului de Iarnă un teatru de curte și a sponsorizat reprezentațiile teatrale. Cenzura a avut un caracter liberal până la începuturile Revoluției franceze.
A angajat arhitecți neoclasici și a cumpărat numeroase picturi europene.

Grigori Potemkin și Grigori Orlov doi dintre amanții Ecaterinei

Pe parcursul lungii ei domnii, Ecaterina a avut mai mulți iubiți. În timpul rebeliunii lui Pugaciov, Ecaterina a avut cea mai importantă relație personală din viața ei, iubirea cu Grigori Potemkin, un vechi ofițer de armată, cultivat și capabil. Afecțiunea ei fățișă față de el a dat naștere la zvonuri privind o posibilă căsătorie secretă. Deși locul lui Potemkin în patul Ecaterinei a fost ocupat în 1776 de o serie de tineri ofițeri de armată, el a rămas o figură foarte influentă până la moartea sa în 1791.

Reputația Ecaterinei de insațiabilitate sexuală s-a format în timpul vieții ei și s-a imprimat cu putere în memoria opiniei publice. Nu există mărturii credibile decât despre 12 amanți care s-au perindat prin viața Ecaterinei, unele dintre aceste relații amoroase fiind de lungă durată. Astfel, amantul Ecaterinei de la începutul anilor 1750 a fost curteanul Serghei Saltikov. El putea fi tatăl fiului ei, Pavel.
La sfârșitul anilor 1750, tatăl probabil al fiicei ei Ana Petrovna, care a murit în primul an de viață, a fost Stanisław Poniatowski, care, ulterior, a devenit rege al Poloniei. Grigori Orlov a fost ofițer de Gardă și o figură importantă în lovitura de stat care a adus-o pe Ecaterina la putere. Cei doi au devenit amanți în 1761 și relația lor a durat 11 ani. Fiul lor, Alexei Bobrinskoi a primit moșii din partea mamei sale.

În perioada 1772-1773 Ecaterina a avut o relație scurtă cu Alexandr Vasilicikov, un tânăr locotenent de Gardă. Împărăteasa și-a descris amantul ca "un cetățean excelent, dar foarte plictisitor". Piotr Zavadovski, ofițer de armată și birocrat ucrainean a ajutat-o pe Ecaterina la elaborarea reformei administrației locale. Idila celor doi s-a sfârșit în 1777, dar Ecaterina a continuat să-l ajute în carieră. Cu Simeon Zorici, împărăteasa a avut o legătură scurtă în 1777-78, un ofițer de armată sârb, care era jucător înrăit.

Tînărul ofițer de armată Ivan Rimski-Korsakov a fost părăsit de Ecaterina în 1779 când a descoperit că mai avea o legătură cu una din doamnele ei de companie. În 1780 țarina a început o relație cu Alexandr Lanskoi, un tânăr ofițer de gardă și ea a fost foarte afectată când el a murit de difterie în 1784. Relația Ecaterinei cu Alexandr Yermolov a durat câteva luni în perioada 1785-1786.

Alexandr Mamolov, un bărbat chipeș și cultivat, rudă cu Potemkin, a fost părăsit de Ecaterina în 1789, când a descoperit că întreținea relații cu mai multe doamne din suita ei. Platon Zubov, cu treizeci de ani mai tânăr ca ea, a fost favoritul ei. A fost primul amant, după Zavadovski, care a jucat un rol politic semnificativ iar promovările cu care l-a copleșit împărăteasa, printre care și cea de Guvernator General al Noii Rusii și Crimeei, i-au depășit capacitățile sau meritele. În 1801, Zubov și frații lui au jucat un rol important în răsturnarea țarului Pavel.

Au existat zvonuri și despre alte legături amoroase ale Ecaterinei de la sfârșitul anilor 1770, dar nu există dovezi clare în sprijinul acestora.

Ecaterina a II-a a Rusiei de Johann Baptist von Lampi cel Bătrân.

Proiectele Ecaterinei II privind Imperiul Otoman : în roșu « Imperiul neobizantin » al fiului său Constantin, în albastru « Regatul Daciei » al lui Grigori Potiomkin, în galben compensațiile pentru Imperiul Habsburgic, în verde-albastru pentru Veneția.

Atunci când August al III-lea al Poloniei moare, îl pune pe tron pe fostul ei amant, Stanisław Poniatowski sub numele de Stanisław-August. Franța și Austria, intimidate de forțele rusești masate la granițele Poloniei, nu intervin. Polonia, aservită Rusiei, acceptă o alianță polono-rusă contra Turciei, o rectificare a frontierelor în favoarea Rusiei și admiterea creștinilor ortodocși în funcții publice. Este primul succes internațional al Ecaterinei.

La sfârșitul secolului XVIII, Ecaterina a conceput, premergător războiului ruso-turc din anii 1768 – 1774 proiectul de a respinge Imperiul Otoman în Asia mică și de a reînființa în Balcani un nou imperiu „bizantin” ortodox, cu capitala la Țarigrad (Constantinopol) pentru nepotul său Constantin, în timp ce Principatele Române ar fi format un « Regat al Daciei » al cărui rege ar fi fost favoritul țarinei Grigori Potiomkin. Imperiul Habsburgic ar fi primit drept compensație Bosnia, Serbia și Albania iar Republica Venețiană ar fi recuperat Moreea, Creta și Cipru. Acest proiect a dat greș, dar a răspândit în elitele politice și în populațiile creștine din Imperiul turcesc și din Țările Române speranța de a se dezrobi de sub stăpânirea otomană și de a constitui sau reconstitui state proprii.^[1]

În 1768 Imperiul Otoman declară război Rusiei. La început războiul a avut rezultate favorabile Rusiei, ale căror forțe au învins flota turcă în Bătălia de la Chesme (1770) și au ocupat Moldova, Țara Românească și Crimeea. În ianuarie 1772, o convenție secretă este încheiată între Ecaterina a II-a, Frederic al II-lea al Prusiei și Joseph al II-lea al Austriei în vederea unei împărțiri a Poloniei.

Ecaterina a II-a la 65 de ani plimbându-și câinele în grădina de la Țarskoe Selo. Pictură de Vladimir Luckici Borovikovski datând din 1796. Monumentul din fundal a fost comandat de Ecaterina în onoarea contelui Grigori Orlov.

Rusia anexeaza Rusia Albă, cu orașele Polozk, Vitebsk, Orșa, Moghilev, Mstislavl, cu un total de 1.600.000 locuitori. Prusia pune mâna pe Warnia și palatinatele din Pomerelia cu 900.000 de locuitori iar Austria pune stăpânire pe Galiția, populată de 2.500.000 locuitori. Astfel, Polonia este deposedată de o treime din teritoriul său. Tratatul definitiv a fost semnat la Sankt-Petersburg la 5 august 1772. Ecaterina își dorește Crimeea, accesul în Caucaz și în bazinul Dunării, liberă navigație pe Marea Neagră.

În 1773, la 60 de ani, după îndelungi ezitări, filosoful francez Denis Diderot sosește la Sankt-Petersburg. A doua zi după sosirea sa, la 29 septembrie 1773 are loc căsătoria Marelui Duce Pavel cu o prințesă germană, Wilhelmina, botezată ortodox Natalia. În iulie 1774, după șase ani de război cu Turcia, se semnează tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi. Rusia obține fortărețele de pe malul Mării Azov, protectoratul asupra Hanatului Crimeii, Kabarda și stepa dintre Bug și Nistru, accesul la Marea Neagră și la Marea Egee, o despăgubire de război de patru milioane și jumătate de ruble și dreptul de a veghea asupra libertății religioase a supușilor creștini ai sultanului.

La 21 iulie 1783, țarina anunță, printr-un manifest, anexarea Crimeii. Rusia controlează acum și Marea Neagră. În 1787, sultanul somează Rusia să restituie Crimeea. Este refuzat și asta înseamnă război. Anglia și Prusia se declară de partea Porții Otomane; Franța își proclamă neutralitatea. În 1788, Suedia declară război Rusiei. La 3 august 1790 la Varela este semnat un tratat de pace între Rusia și Suedia. Rusia nu va ceda o palmă din teritoriile sale, însă va recunoaște noua formă de guvernământ din Suedia. În ianuarie 1792, la Iași este semnată pacea dintre Rusia și Turcia. Tratatul lasă Rusiei întregul teritoriu situat între Bug și Nistru, recunoaște oficial că regiunile Crimeea și Otsakov sunt rusești și confirmă acordurile de la Kuciuk-Kainargi.

În ianuarie 1793, Rusia și Prusia semnează o nouă convenție în vederea unei noi împărțiri a Poloniei. Rusia ia regiunile Vilnei, Minskului, Kievului, Volhînia și Podolia, în total 3 milioane de noi supuși. Al treilea tratat de împărțire a Poloniei este semnat la 13 octombrie 1795. Rusia și-a însușit Curlanda și restul Lituaniei până la Niemen. Austria obține Cracovia, Sandomir și Lublin iar Prusiei i-a revenit nord-vestul țării, cu Varșovia. Polonia nu mai există.

Marele Duce Pavel, fiul Ecaterinei, se căsătorește a două oară după moartea primei soții cu o altă prințesă germană, Sophie-Dorothea, botezată ortodox Maria Fiodorovna. La 12 decembrie 1777 se naște fiul lor, Alexandru. Băiatul va fi dus în apartamentul împărătesei și crescut după principiile ei, convinsă că mama și tatăl "Domnului Alexandru" -cum îl numește uneori- n-ar fi știut să trezească în aceeași măsură mintea și sufletul copilului. La 17 luni după nașterea lui Alexandru, Maria Fiodorovna aduce pe lume un alt băiat, căruia Ecaterina îi dă numele Constantin. O aduce la curte pe doamna de Lieven pentru a dirija educația nepoatelor sale. Ca educator pentru marii-duci îl aduce pe Cesar-Frederic de Laharpe, un îndârjit republican elvețian de 29 de ani.

Cu trecerea timpului, este tot mai hotărâtă să-l îndepărteze de la tron pe fiul ei Pavel, în favoarea nepotului ei, Alexandru. La 28 septembrie 1793 are loc căsătoria Marelui Duce Alexandru cu o prințesă germană, Luise de Baden, botezată Elisabeta Alekseievna.

Copii:

1. Împăratul Pavel I al Rusiei (1 octombrie 1754 – 23 martie 1801), oficial este fiul soțului Ecaterinei, împăratul Petru al III-lea al Rusiei, însă Ecaterina a pretins că a fost fiul amantului ei, contele Serghei Saltikov.
2. Anna Petrovna (9 decembrie 1757 – 8 martie 1758), fiica amantului Ecaterinei, viitorul rege Stanislaus al II-lea al Poloniei
3. Elizabeth Alexandrovna Alexeeva (1761–1844), fiica amantului Ecaterinei, contele Grigori Grigorievici Orlov
4. Contele Alexei Grigorievich Bobrinsky (11 aprilie 1762 – 20 iunie 1813), de asemenea, fiul lui Orlov.
5. Tarul Stefan cel mare (1 ianuarie 1756) oficial este fiul soțului Ecaterinei,
6. Petru I (9 decembrie 1757 – 8 martie 1758), fiul amantului Ecaterinei, viitorul rege Stanislaus al II-lea al Poloniei

Ochelarii Ecaterinei

În ultimii ani ai vieții, sănătatea șubrezită și îngrijorarea față de evenimentele revoluționare din Franța și Polonia au contribuit la transformarea Ecaterinei într-o femeie extrem de contrarevoluționară. A încercat să suprime Francmasoneria, crezând că lojile masonice răspândeau ideile revoluționare. Lucrarea lui Rasișcev "Călătorie de la St. Petersburg la Moscova", care incrimina condițiile sociale și politice din Rusia, a fost interzisă. În ultimele luni de viață a impus o cenzură strictă a cărților și ziarelor străine, inclusiv asupra lucrărilor lui Voltaire.

În anii 1790 sănătatea Ecaterinei s-a deteriorat. S-a îngrășat și mobilitatea i s-a diminuat din cauza reumatismului și ulcerelor varicoase. Se temea că fiul ei va distruge tot ce realizase ea. La 5 noiembrie 1796 a suferit un atac cerebral în budoarul ei personal. Nu și-a mai revenit și a murit în seara zilei de 6 noiembrie, la Palatul de iarnă, la vârsta de 67 de ani. Procurorul general Samoilov anunță "Împărăteasa Ecaterina a murit și fiul său, împăratul Pavel, a urcat pe tron."

Deși i-au recunoscut meritul de a fi extins imperiul și de a fi întărit statutul Rusiei ca mare putere, istoricii slavofili au scris cu dezaprobare despre originea sa germană și ideile occidentale ale Ecaterinei. Pentru istoricii sovietici ea a fost o conducătoare care s-a identificat cu interesele nobilimii și nu a făcut nimic pentru țărani. După epoca glasnostului, părerile au devenit mai favorabile Ecaterinei și în 1996 Academia Rusă de Științe a organizat o conferință pentru a marca bicentenarul morții sale.

Ecaterina a II-a

Părinți Christian August Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp  Frați și surori Frederick Augustus, Prince of Anhalt-Zerbst[*]  Căsătorită cu Petru al III-lea al Rusiei Copii Pavel Anna Petrovna (1757-1759) Aleksei Bobrinski

·         1816: Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg (10 octombrie 1741 – 6 noiembrie 1816) a fost conducător al statului Mecklenburg-Strelitz din 1794 până la moartea sa. Inițial a domnit ca Duce, apoi în 1815 titlul său a devenit Mare Duce. Înainte de a accede la tron a fost guvernator al Hanovrei din 1776 până în 1786.

Karl Louis Frederick, guvernator al Hanovrei.

Ducele Carol Louis Frederic de Mecklenburg s-a născut la Mirow și a fost al doilea fiu al Ducelui Karl Louis Frederick de Mecklenburg și a soției lui Prințesa Elisabeta Albertine de Saxa-Hildburghausen. La 11 decembrie 1752, unchiul său, Adolf Friedrich al III-lea a murit iar fratele mai mare al lui Carol, i-a succeedat devenind Adolf Friedrich al IV-lea. Carol și întreaga familie s-au mutat de la Mirow în capitala Strelitz.^[1]

Sora lui, Charlotte, s-a căsătorit cu Electorul de Hanovra, regele George al III-lea al Regatului Unit la 8 septembrie 1761. Carol și-a vizitat frecvent sora în Marea Britanie și în cele din urmă a intrat în serviciul cumnatului său Electorul de Hanovra.^[2]

În toamna anului 1776 Carol a fost numit guvernator general al Hanovrei de cumnatul său. Carol a deținut toate puterile unui suveran în timp ce cumantul său nu avea nici o dorință să locuiască în Germania (nu a vizitat Hanovra niciodată).^[2] La scurtă vreme după ce a rămas văduv pentru a doua oară, în decembrie 1785, Carol a solicitat permisiunea să se retragă de la angajările sale militare în Hanovra și să-și dea demisia din funcția de guvernator.^[2] Cumnatul său i-a admis cererea, l-a promovat la rangul de mareșal și i-a acordat o pensie.^[3] Carol și-a petrecut timpul călătorind înainte de a se stabili la Darmstadt unde a devenit președinte al Comisiei de Credit Imperial

După decesul fratelui său a devenit Duce de Mecklenburg-Strelitz în 1794. Carol a încurajat noile tendințe agricole, a înființat o nouă forță de poliție și a pus în aplicare învățământul obligatoriu. În 1806, ducatul lui s-a alăturat Confederației Rinului. Ca urmare a Congresului de la Viena titlul său a fost ridicat rangul de Mare Duce la 28 iunie 1815.^[5]

În vara anului 1816, Carol a făcut un tur în Rebburg, Schwalbach și Hildburghausen. La scurt timp după ce s-a întors, s-a îmbolnăvit de plămâni și a murit la Neustrelitz după un atac de apoplexie.^[6] A fost succedat de fiul său cel mai mare în viață, Georg.

Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz.

După încercări nereușite de a se căsători cu o prințesă a Danemarcei și o prințesă de Saxa-Gotha^[4], Carol s-a căsătorit cu Prințesa Friederike de Hesse-Darmstadt, fiica lui George William de Hesse-Darmstadt la 18 septembrie 1768 la Darmstadt.^[8] Împreună au avut zece copii.

• Ducesa Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz (1769-1818) căsătorită cu Frederic, Duce de Saxa-Altenburg
• Ducesa Caroline Auguste de Mecklenburg (1771-1773)
• Ducele Georg Carl de Mecklenburg (1772-1773)
• Ducesa Therese de Mecklenburg (1773-1839) căsătorită cu Karl Alexander, al 5-lea Prinț de Thurn și Taxis
• Ducele Friedrich Georg de Mecklenburg (1774-1774)
• Ducesa Louise de Mecklenburg (1776-1810) căsătorită cu Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei
• Ducesa Frederica de Mecklenburg (1778-1841) căsătorită cu (1) Prințul Louis Carol al Prusiei (2) Frederic Wilhelm, Prinț de Solms-Braunfels (3) Ernest Augustus I de Hanovra
• Georg, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz (1779-1860)
• Ducele Friedrich Karl de Mecklenburg (1781-1783)
• Ducesa Auguste Albertine de Mecklenburg (1782-1782)

După decesul soției sale în 1782, Carol s-a recăsătorit cu cumnata sa, sora soției sale, Prințesa Charlotte de Hesse-Darmstadt (1755-1785) la 28 septembrie 1784 în Darmstadt.^[8] Charlotte a murit la 12 decembrie 1785 la scurt timp după ce l-a născut pe fiul lor.

• Ducele Carol de Mecklenburg (1785-1837)

Carol al II-lea

Duce de Mecklenburg Mare Duce de Mecklenburg

Părinți Carl I Ludwig Frederick Prințesa Elizabeth Albertine de Saxa-Hildburghausen  Frați și surori Ernest Gottlob de Mecklenburg Adolf Friedrich al IV-lea Duke George Augustus of Mecklenburg[*] Charlotte de Mecklenburg-Strelitz Christiane  Căsătorit cu Prințesa Friederike de Hesse-Darmstadt Prințesa Charlotte de Hesse-Darmstadt Copii Charlotte Georgine Caroline Auguste Georg Carl Therese, Ducesă de Mecklenburg Friedrich Georg Louise, regină a Prusiei Frederica, Prințesă a Prusiei Georg, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz Friedrich Karl Auguste Albertine Carol Frederic August

·         1817: Prințesa Charlotte Augusta de Wales (7 ianuarie 1796 – 6 noiembrie 1817) a fost singurul copil al regelui George al IV-lea al Regatului Unit și al reginei Caroline.

Charlotte s-a căsătorit cu Leopold de Saxa-Coburg-Saalfeld la 2 mai 1816 la Casa Carlton din Londra.^[1] și a murit la 6 noiembrie 1817 a doua zi după ce a născut un copil mort.^[2] Dacă ar fi trăit ar fi devenit regină a Regatului Unit.

Charlotte as a young girl

Charlotte s-a născut la 7 ianuarie 1796 la Casa Carlton, reședința tatălui ei, George, Prinț de Wales. În timp ce George a fost ușor nemulțumit de faptul că nu avea un băiat, regele, care prefera fetițele, a fost încântat de nașterea nepoatei legitime și a sperat că nașterea va servi la reconcilierea dintre George și soția lui, Caroline.^[3] Acest lucru nu s-a întâmplat; la trei zile după nașterea Charlottei, George și-a făcut testamentul unde a scris că soția lui nu va avea nici un rol în educarea copilului lor și a lăsat toate bunurile sale lumești doamnei Fitzherbert. Mulți membri ai familiei regale au fost nepopulari, cu toate acestea, națiunea a sărbătorit nașterea Charlottei.^[4]

La 11 februarie 1796, a fost botezată Charlotte Augusta, după bunicile ei, regina Charlotte și Augusta, Ducesă de Brunswick-Lüneburg, la Palatul St James. Regele ea fost nașul ei.^[5]

În ciuda cererilor Carolinei pentru un tratament mai bun acum, că ea a dat naștere celui de-al doilea în linie la succesiunea tronului, George a restricționat contact ei cu copilul, interzicându-i să-o vadă pe fiica lor decât în prezența unei guvernante și a unei asistente medicale.^[5] Personalul casei nu l-a ascultat pe Prinț și i-a permis Carolinei să fie singură cu fiica ei. George a fost conștient de acest lucru, și a avut puține contacte cu Charlotte. Caroline a fost chiar suficient de îndrăzneță încât să iasă la plimbare pe străzile din Londra în trăsură cu fiica ei, în aplauzele mulțimii.^[5]

În august 1797, mama ei a părăsit Casa Carlton stabilindu-se în apropiere, la Blackheath. Carolina a continut să-și viziteze fiica și uneori Charlotta era dusă la Blackheath să-și viziteze mama însă nu i s-a permis niciodată să rămână în casa mamei ei.^[6]

În 1805, regele a început să facă planuri pentru educația Charlottei și a angajat un personal mare de instructori pentru singurul său nepot legitim. Potrivit biografului ei, Thea Holme, prezența profesorilor n-a impresionat-o pe Charlotte, care a ales să învețe doar ceea ce ea a vrut să învețe

Prințesa Charlotte Augusta de Wales de Richard Woodman, 1816.

La sfârșitul anului 1810, regele George al III-lea a început decaderea sa finală în nebunie. Charlotte și regele au ținut foarte mult unul la celălalt și tânăra prințesă a fost foarte întristată de boala lui. La 6 februarie 1811, tatăl lui Charlotte a fost investit în funcția de Prinț Regent în fața Consiliului de Coroană.^[8] Charlotte a fost entuziastă de partidul Whig, la fel ca tatăl ei. Cu toate acestea, acum că el era în exercitarea atribuțiilor monarhiei, el nu a chemat liberalii atât de des așa cum aceștia se așteptau. Charlotte a fost scandalizat de ceea ce a văzut ca trădare tatălui ei, și, la operă, a demonstrat sprijinul său prin suflarea unei sărutări în direcția liderului Whig, Charles Grey, al 2-lea Conte Grey.^[9]

Cum Prințul Regent era ocupat cu afaceri de stat, Charlotte era obligată să-și petreacă mare parte din timpul la Windsor cu mătușile sale. Plictisită, s-a îndrăgostește de vărul ei primar, George FitzClarence, fiul nelegitim al Ducelui de Clarence. La scurt timp, FitzClarence a fost chemat la regimentul său iar Charlotte s-a îndrăgostit de locotenentul Charles Hesse, fiul nelegitim al unchiului ei, Frederic, Duce de York.^[10] Hesse și Charlotte au avut un număr de întâlniri clandestine iar mama sa a făcut tot posibilul să încurajeze relația, chiar punându-i la dispoziție o cameră în apartamentul ei.^[11] Aceste întâlniri s-au sfârșit când Hesse s-a alăturat forțelor britanice din Spania.^[12]

În 1813, George a început să ia în considerare în mod serios problema căsătoriei Charlottei. Prințul Regent și consilierii săi s-au decis asupra lui William, Prințul Moștenitor de Orange, fiul și moștenitorul lui William I al Olandei. O astfel de căsătorie ar putea crește influența britanică în nord-vestul Europei. William a făcut o impresie proastă Charlottei când l-a văzut prima dată, la petrecere de ziua lui George, la 12 august, atunci când a devenit în stare de ebrietate, așa cum a făcut însuși Prințul Regent și mulți dintre oaspeți.

Crezând că fiica sa intenționează să se căsătorească cu William, Duce de Gloucester, Prințul Regent a abuzat verbal atât fiica cât și pe Gloucester. La 12 decembrie, Prințul Regent a aranjat o întâlnire între Charlotte și Prințul de Orange, la o cină, apoi i-a cerut Charlottei părerea. Ea a declarat că îi place ceea ce a văzut până acum, lucru pe care George l-a luat ca o acceptare.^[13]

Negocierile de căsătorie au durat câteva luni, Charlotte insistând să nu fie obligată să părăsească Marea Britanie. La 10 iunie 1814, Charlotte a semnat contractul de căsătorie.^[14] La o petrecere la hotelul Pulteney din Londra, Charlotte l-a întâlnit pe generalul locotenent al cavaleriei ruse, Prințul Leopold de Saxa-Coburg-Saalfeld.^[15]

Prințesa de Wales s-a opus căsătoriei dintre fiica ei și Prințul de Orange și a avut un mare sprijin public: când Charlotte a ieșit în public, mulțimea a îndemnat-o să nu-și abandoneze mama prin căsătoria cu prințul de Orange. Charlotte l-a informat pe Prințul de Orange că, dacă se vor căsători, mama ei ar trebui să fie bine venită în casa lor, condiție inacceptabilă pentru Prințul Regent. Când Prințul de Orange n-a fost de acord, Charlotte a rupt logodna.^[16] Răspunsul tatălui ei a fost s-o izoleze la Casa Warwick (adiacentă Casei Carlton) nevând voie să vadă pe nimeni în afară de regină.

În primele luni ale anului 1815, Charlotte s-a fixat asupra lui Leopold ca soț.^[17] Ceremonia de căsătorie a avut loc la 2 mai 1816. La ora 9, la Casa Carlton, cu Leopold care a îmbrăcat pentru prima dată uniforma de general britanic (Prințul Regent a îmbrăcat uniforma de mareșal), cuplul s-a căsătorit. Rochia Charlottei a costat peste 10.000 ₤.

Charlotte Augusta și doțul ei, Prințul Leopold de Saxa-Coburg-Saalfied, de George Dawe.

Cuplul a petrecut luna de miere la Palatul Oatlands, reședința din Surrey a Ducelui de York și s-au întors la Londra pentru sezonul social. Au mers la teatru unde au fost aplaudați și li s-a cântat "God Save the King". Când s-a îmbolnăvit, publicul n-a fost îngrijorat de starea ei. S-a anunțat că Prințesa a suferit un avort spontan.^[18] La 24 august 1816, cuplul și-a stabilit reședința la Claremont.^[19]

Medicul lui Leopold,^[5] Christian Stockmar (mai târziu, Baron Stockmar, consilier al reginei Victoria și al Prințului Albert),^[20] a scris că în primele șase luni ale căsătoriei n-a văzut-o pe Charlotte purtând altceva decât lucruri simple și cu gust (anterior fusese criticată). De asemenea, a observat că Prințesa era mult mai calmă și mai sigură pe ea și a atribuit lui Leopold această influență.^[21]

O gravură pe baza picturii lui Sir Thomas Lawrence; Charlotte însărcinată în stadiu final.

La 7 ianuarie, Prințul Regent a organizat un mare bal pentru a celebra aniversarea de 21 de ani ai Charlottei. La sfârșitul lui aprilie 1817, Leopold l-a informat pe Prințul Regent că Charlotte era din nou însărcinată.^[22] sarcina Charlottei a fost un subiect de mare interes public. Prințesa și-a petrecut timpul în liniște, a pozat pentru un portret lui Sir Thomas Lawrence,^[23] a mâncat mult și a făcut puțină mișcare. Apoi a încercat o dietă strictă în încercarea de a reduce dimensiunea copilului la naștere. Dieta și luările de sânge ocazionale, au slăbit-o pe Charlotte.

Prințesa credea că va naște în jurul datei de 19 octombrie însă la sfârșitul lui octombrie nu existau semne de naștere. Contracțiile au apărut în seara zilei de 3 noiembrie însă pe 5 noiembrie era clar că Charlotte nu putea expulza copilul. Medicii Croft și Matthew Baillie au decis să trimită după obstetricianul John Sims.^[24] Totuși, Croft nu i-a permis lui Sims să vadă pacientul și forcepsul nu a fost folosit. Potrivit lui Plowden, ei ar fi putut salvat-o și pe ea și pe copil, chiar dacă exista o rată ridicată de mortalitate atunci când se utilizau instrumente în epoca înainte de antiseptice.^[25]

La ora nouă în seara zilei de 5 noiembrie, Charlotte a născut un copil mort; copilul - un băiat - era foarte mare. Epuizată, Charlotte a ascultat veștile calmă. Puțin după miezul nopții, a început să vomite violent și să se plângă de dureri de stomac. A fost chemat Sir Richard, care a fost alarmat când și-a găsit pacientul rece la atingere, cu dificultăți de respirație și sângerare. I-a pus comprese calde și a început tratamentul acceptat la sângerare post-partum, dar sângele nu s-a oprit. L-a chemat pe Stockmar și a cerut să-l aducă pe Leopold. Stockmar nu l-a putut trezi pe Leopold și a mers s-o vadă pe Prințesă, care i-a prins mâna și i-a spus "M-au amețit". Stockmar a părăsit sala plănuind să încerce din nou să-l trezească pe Leopold dar a fost rechemat de vocea Charlottei. Când a intrat în cameră Prințesa era moartă.^[26]

Prințul Regent a fost prosternat de durere și nu a putut să participe la funeraliile copilului său. Prințesa Carolina a auzit știrea de la un curier și a intrat în șoc. Chiar și Prințul de Orange a izbucnit în lacrimi iar soția lui a poruncit doamnelor de la curte să poarte doliu.^[27] Cel mai mare efect l-a simțit Prințul Leopold.

Prințesa a fost înmormântată cu copilul la picioare în capela Castelului Windsor, la 19 noiembrie 1817. Regina și Prințul Regent au fost blamați că n-au asistat la naștere deși Charlotte a cerut în mod expres să stea departe.^[28] Mulți l-au blamat pe Croft pentru că nu a avut grijă de Prințesă. Prințul Regent a refuzat s-l învinovățească pe Croft; cu toate acestea, la trei luni după moartea Charlottei și în timp ce asista o altă tânără, Croft a luă un pistol și s-a împușcat mortal.^[29]

Decesul Charlottei l-a lăsat pe rege fără nepoți legitimi și cel mai mic copil al său avea peste 40 de ani. Ziarele au îndemnat fiii necăsătoriți ai regelui să se căsătorească. Un astfel de articol a ajuns la cel de-al patrulea fiu al regelui, Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn, la casa sa din Bruxelles, unde locuia împreună cu amanta sa, Julie de St Laurent. Eduard și-a părăsit amanta și a cerut-o în căsătorie pe sora lui Leopold, Victoria, Prințesă de Leiningen.^[30] Deși Eduard nu a trăit suficient ca să vadă, fiica lor, Prințesa Victoria de Kent, a devenit moștenitoare și regină a Regatului Unit.

Leopold, care a devenit rege al Belgiei, a sfătuit-o de la distanță pe nepoata sa și a asigurat căsătoria dintre aceasta și nepotul său, Albert de Saxa-Coburg and Gotha.

Prințesa Charlotte Augusta de Wales

Prințesă Leopold de Saxa-Coburg-Saalfeld

Portret al Charlottei de George Dawe Părinți George al IV-lea al Regatului Unit Caroline de Braunschweig  Căsătorită cu Leopold I al Belgiei

·         1836: Carol al X-lea al Franței (n. 9 octombrie 1757 – d. 6 noiembrie 1836) a fost rege al Franței și al Navarei între 1824 și 1830.

Carol a fost fiul lui Ludovic, delfin al Franței, nepot al lui Ludovic al XV-lea și frate al regilor Franței, Ludovic al XVI-lea și Ludovic al XVIII-lea.

În copilărie a primit titlul de conte de Artois. Căsătorit în anul 1773 cu Marie-Thérèse de Savoie, a avut trei copii: Louis-Antoine, duce de Angoulême, Sophie și Charles-Ferdinand, duce de Berry.

În perioada care a precedat Revoluției franceze, contele de Artois a fost unul dintre conducătorii fracțiunii care susținea menținerea regimului social care asigura privilegiile primelor două stări (aristocrația și clerul). După convocarea Stărilor Generale în anul 1789, contele de Artois a devenit un apărător al puterii monarhice, ceea ce i-a atras reproșuri din partea fratelui său, regele Ludovic al XVI-lea, care l-a descris ca fiind "mai regalist decât regele".

Carol a abdicat la 30 iulie 1830 la Rambouillet în favoarea nepotului său, ducele de Bordeaux, și a părăsit Franța în favoarea Angliei. Totuși, Camera Deputaților controlată de liberali a refuzat să-l confirme pe ducele de Bordeaux drept Henric al V-lea votându-l pe ducele de Orléans, Ludovic-Filip drept rege al Franței.

A murit la 6 noiembrie 1836 la palatul contelui Michael Coronini von Cronberg (Graf Michele Coronini von Cronberg) într-un vechi cătun Grafenberg (acum orașul Gorizia, Italia) asistat de nepoata sa, Marie-Thérèse-Charlotte. A fost înmormântat la biserica Saint Mary (acum în Slovenia).

Carol al X-lea

Părinți Ludovic, Delfin al Franței (1729–1765) Marie-Josèphe de Saxonia  Frați și surori Marie Thérèse, Madame Royale[*] Princess Marie Zéphyrine of France[*] Xavier, Duke of Aquitaine[*] Louis, Duce de Burgundia Ludovic al XVI-lea al Franței Ludovic al XVIII-lea al Franței Élisabeth Philippine Marie Hélène a Franței Clothilde a Franței  Căsătorit cu Marie-Thérèse de Savoia Copii Louis-Antoine, Duce de Angoulême Charles Ferdinand, duce de Berry

* 1861: Iordachi baron Wassilko de Serecki, și Vasilco, în limba germană/original: Jordaki Freiherr Wassilko von Serecki (n. 4 martie 1795, Berhomet pe Siret - d. 6 noiembrie 1861, tot acolo), a fost mare moșier bucovinean, politician româno-austriac, membru al Consiliului Imperial (pe timpul său numit Staatsrat (Consiliul de Stat), și apoi al Camerei Superioare (Herrenhaus) a imperiului austriac din familia Wassilko de Serecki.

Iordachi a fost educat de profesori particulari la Berhomet. După moartea tatălui său Vasile, Iordachi a administrat posesiunile moștenite și a început să se angajeze politic.

În 1837 a dat voie, ca unul dintre primii proprietari, să se stabilească 40 de familii germane pe lângă pârâului Mihodra la Berhomet, populația autohtonă fiind prea mică. Le-a închiriat teren și le-a acordat dreptul de exploatare a lemnului pentru o chirie modică de 1-2 florini pe lună.^[1]

Lăpușna înainte de 1900

În anii 40 ai secolului al 19-lea Iordachi a început lărgirea și extinderea casei sale moșierești, ce a fost baza pentru construcția ulterioară a Castelului Berhomet. A dezvoltat Lăpușna (Lopușna) cu apa ei specială într-un centru balnear. După vizita desemnatului arhiduce și pretendent al tronului Carol Ludovic al Austriei ca oaspete al lui Iordachi, a fost condus și la baia minerală. După permisiunea prințului, ca fântâna locală să poartă nume său (Carl-Ludwig-Brunnen), reputația Lăpușnei a fost îmbunătățită enorm.^[2] Până la începutul Primului Război Mondial, localitatea se numea Bad Lopuszna și era una din cele mai populare stațiuni balneare din Bucovina.

Iordachi a fost patron al parohiei Sf. Nicolae din Berhomet. În 1843 biserica ortodoxă de acolo, împreună cu Șipotele pe Siret, Mazuri, Bursuci și Lăpușna a avut 2236 de enoriași. De asemenea a fost responsabil pentru construirea unei școli cu șase clase, care a fost inaugurată în 1861.^[3]

Petiția către împăratul Austriei pentru transformarea provinciei galițiene Bucovina într-un ducat al coroanei cu acest nume, a fost susținută și subscrisă de mulți respectați români bucovineni, între ei și Eudoxiu de Hurmuzaki, împreună cu frații săi Alexandru, Constantin, Gheorghe și Nicolae. Petiția a fost formulată și postulată de Iordachi, în 1849, în „Promemoria [memorand] privind petiția țării (landului) Bucovinei din anul 1848”/„Promemoria zur Bukowiner Landespetition vom Jahre 1848“, scrisă în limba germană și română.^[4][5] Cererea a fost confirmată, dar pusă în aplicare de abia în 1861.

Ana de Calmuțchi, 1860

Cavalerul a fost decorat în 1855 cu Ordinul Împărătesc al Coroanei de Fier de clasa a 2-a.^[6][7] și prin urmare a fost ridicat la rangul de Baron austriac cu predicatul "de Serecki" (Sireteanul) prin cea mai înaltă rezoluție a împăratului Franz Joseph I din 14 iulie 1855 la Viena. Titlul baron era doar valabil pentru el și urmașii săi legali.^[8][9]

La 13 decembrie 1860, când în Austria a fost instalat guvernul centralist al lui Anton von Schmerling, au apărut perspective noi privind soluționarea pozitivă a problemei bucovinene. La 27 decembrie, în casa boierului Iordachi Vasilco, a avut loc o consfătuire a reprezentanților orașului Cernăuți și a boierimii bucovinene în vederea alcătuirii unui nou memoriu al Bucovinei.^[10]

Baronul a fost membru al Parlamentului Imperial austriac până în 1861. Cu înființarea Camerei Domnilor a Imperiului Austriac la 18 aprilie 1861, a fost numit membru pe viață al acestei instituții.^[11]

În noaptea de miercuri, 6 noiembrie 1861, baronul a suferit un accident vascular cerebral violent, în urma căruia a decedat. A fost înmormântat trei zile mai târziu cu mare pompă în cimitirul familiei din Berhomet, dar piatră sa funerară nu mai există. Marea sa dorință de a înființa un fideicomis pentru fiul său mai mare Alexandru a rămas neîmplinită în timpul vieții sale.^[12]

După moartea timpurie a tuturor celorlalți urmași bărbătești, a rămas numai Alexandru. Acesta a cerut atunci înființarea unui fideicomis, care i-a fost acordat la 10 noiembrie 1888. Fideicomisul a purtat numele "Jordaki Freiherr Wassilko von Sereck'ische Realfideikomiss" în onoarea tatălui său

Mormântul Anei, născută Calmuțchi

Baronul a fost primul fiu a lui Vasile cavaler de Wassilko (1761-1825) și al Anastasiei (n. 17 august 1767 - d. 28 septembrie 1842), fiica căpitanului imperial și moșierului (Crasna Ilschi) Alexandru cavaler de Ilschi (n. 1728 - d. 22 mai 1800) și al Anei Curt (n. 1748 - d. 23 august 1830).^[14][15] Acest Alexandru Ilschi (Ilski), tatăl Nastasiei, a fost fiul lui Nicolae Ilschi (1681-1750) și al Ilincăi (=Elenei) (1698-1765), fata lui Iordachi Flondor. Tatăl lui Nicolae, Alexandru (1642-1710), din familia conților polonezi Jelski, a fost „leah din Litva (ductor cohortis)” și stabilindu-se în Moldova, s-a căsătorit cu Măria Petriceicu, sora sau nepoata voievodului Ștefan Petriceicu.^[16][15]

Iordachi s-a căsătorit în Rohozna pe 15 noiembrie 1826 cu Ana Pulcheria (n. 3 noiembrie 1811, Rohozna (Bucovina) - d. 22 august 1896, Cernăuți), fiica moșierului (Călinești, mai târziu în posesia conților Della Scala) Gheorghe cavaler de Calmuțchi (1769-1832) și al Paraschivei de Potlog din Rohozna (d. 1852).^[15][17] Ei au avut șapte copii:^[18]

• Alexandru baron Wassilko de Serecki (1827-1893), căsătorit cu Ecaterina de Flondor (1843-1920),
• Mihai baron Wassilko de Serecki (n. 28 ianuarie 1836, Berhomet - d. 22 februarie 1870, Viena), maior in armata austro-ungară
• George baron Wassilko de Serecki (n. 1840, Berhomet - d. 20 august 1871), căsătorit cu Pulcheria de Costin (d. 4 aprilie 1917)
• Ioan (Johann) baron Wassilko de Serecki (d. 19 iunie 1861)
• Ecaterina baroneasă Wassilko de Serecki, căsătorită cu Gheorghe cavaler de Giurgiuvan, primar de Dorohoi
• Victoria baroneasă Wassilko de Serecki, căsătorită cu Nicolae baron de Cârste
• Maria baroneasă Wassilko de Serecki (n. 6 noiembrie 1832 - d. 1 noiembrie 1912), căsătorită cu căpitanul imperial Franz von Welschan (n. 8 martie 1822 - d. 20 martie 1906)

Iordachi Wassilko de Serecki

Iordachi baron Wassilko de Serecki, 1860 Părinți Vasile cavaler de Wassilko și Anastasia de Ilschi Căsătorit cu Ana Pulcheria de Calmuțchi[*] (15 noiembrie 1826–6 noiembrie 1861)  Copii Alexandru Wassilko de Serecki Mihai Wassilko de Serecki[*] George Wassilko de Serecki[*] Ioan Wassilko de Serecki[*] Ecatarina Wassilko de Serecki[*] Victoria Wassilko de Serecki[*] Maria Wassilko de Serecki[*]

·         1893: A încetat din viaţă compozitorul rus Piotr Ilici Ceaikovski (balet: “Lacul lebedelor”, “Spărgătorul de nuci”, “Frumoasa din pădurea adormită”; opere: “Evgheni Oneghin”, “Mazepa”, “Dama de pică” etc) ; (n.07.05.1840). Piotr Ilici Ceaikovski, în limba rusă Пётр Ильи́ч Чайко́вский, (n. 25 aprilie, pe stil nou 7 mai 1840, Kamsko-Wotkinski Sawod, azi orașul Ceaikovski – d. 25 octombrie, pe stil nou 6 noiembrie 1893, Sankt Petersburg), compozitor rus. A alcătuit simfonii, concerte, opere, balete și muzică de cameră. Unele dintre acestea fac parte din repertoriul clasic al multor concerte populare și teatre muzicale.

·         1925: A murit impăratul Khai Định al Vietnamului; (n. 8 octombrie 1885). A domnit doar nouă ani intre 1916-1925.

·         1929: Maximilian de Baden (cunoscut ca Max von Baden; nume complet: Maximilian Alexander Friedrich Wilhelm of Baden) (10 iulie 1867 – 6 noiembrie 1929) a fost nobil și politician german. A fost moștenitorul Marelui Ducat de Baden, iar în 1918 a fost pentru scurtă vreme cancelar al Imperiului German.

Prințul Maximilian (stânga) cu verișoara lui Victoria de Baden și logodnicul acesteia, Gustaf al V-lea al Suediei, Palatul Tullgarn, ca. 1890

Născut în Baden-Baden, Maximilian a fost fiul Prințului Wilhelm de Baden, al treilea fiu al lui Leopold, Mare Duce de Baden și a Prințesei Maria Maximilianovna de Leuchtenberg, nepoată a lui Eugène de Beauharnais și nepoată de soră a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

A fost numit după bunicul matern, Maximilian de Beauharnais, al 3-lea Duce de Leuchtenberg și a semănat cu vărul său, Napoleon al III-lea al Franței.

Max a a studiat dreptul la Universitatea din Leipzig, apoi a fost instruit ca ofițer al armatei prusace. În 1906, Max von Baden a comandat regimentul 1 de dragoni având rangul de locotenent colonel. După moartea unchiului său, Frederic I, Mare Duce de Baden, în 1907, el a devenit moștenitor al tronului Marelui Ducat al vărului său Frederic al II-lea, Mare Duce de Baden, a cărui căsătorie a rămas fără copii.

În 1911, Max von Baden a părăsit armata cu rangul de general maior. La izbucnirea Primului Război Mondial în 1914, el a servit din nou, ca ofițer de stat major general în Corpul al XIV-lea al armatei germane. Totuși, la scurt timp el s-a retras în calitate de președinte de onoare al secțiunii Baden a Crucii Roșii germane și toată durata războiului a venit în ajutorul prizonierilor de război. În 1916 a fost numit președinte de onoare a YMCA.

Prințul Max avea reputația de a fi un aristocrat liberal și făcea parte din moderații care se opuneau aripii ultra-drepte din Comandamentul Suprem al Armatei. În 1917 Max von Baden s-a opus în mod public reluării războiului submarin fără restricții care avea să conducă la intrarea în război a Statelor Unite ale Americii la 6 aprilie 1917.

Cancelarul Max von Baden și Vice-cancelarul Friedrich von Payer (al 2-lea din stânga) părăsind Reichstag, octombrie 1918.

Având în vedere prăbușirea Germaniei în ultimele zile ale războiului, cabinetul Cancelarului Georg von Hertling a demisionat la 30 septembrie 1918. Remarcat ca liberal, prințul a fost numit Cancelar al Germaniei de către împăratul Wilhelm al II-lea, la 3 octombrie 1918 cu scopul de a negocia un armistițiu cu Aliații, sperând că va fi acceptat de președintele american Woodrow Wilson.

În ceea ce privește politica internă, "Oberste Heeresleitung" (OHL) (Comandamentul Suprem al Armatei) a fost dispus să facă un compromis pentru a merge în direcția cerută de SUA pentru democratizare. Deși Max a avut rezerve serioase cu privire la modul în care OHL a vrut să poarte negocieri, a acceptat provocarea și a numit un guvern care pentru prima oară a inclus reprezentanți ai social-democraților ca secretari de stat: Philipp Scheidemann și Gustav Bauer. Chiar Ludendorff a pledat pentru un sistem parlamentar, care ar limita puterea Kaiserului, în principal, la îndatoriri de reprezentare.

A doua zi Maximilian a prezentat oficial o propunere de armistițiu cu acordul OHL; președintele Wilson a reacționat cu rezervă. Pentru a îmbunătăți poziția Germaniei cu Aliații, noul cancelar a impus prin amendamente constituția imperială, care a înlocuit treptat sistemul autoritar lăsat de Otto von Bismarck.

Totuși, eforturile guvernului de a asigura un armistițiu au fost întrerupte de revolta de la Kiel și izbucnirea revoluției în Germania la începutul lunii noiembrie. Maximilian, grav bolnav cu gripă spaniolă, a cerut lui Wilhelm al II-lea să abdice. Kaiserul, care a fugit din Berlinul revoluționar, în ciuda sfaturilor similare ale lui Hindenburg și Wilhelm Groener a considerat abdicarea doar ca împărat nu și ca rege al Prusiei.

La 9 noiembrie 1918, Maximilian a mers mai departe și a anunțat abdicarea oricum, și renunțarea la succesiune a Prințului Moștenitor Wilhelm. În aceeași zi, Philipp Scheidemann a proclamat Germania republică iar Maximilian a demisionat din funcția de cancelar în favoarea social democratului Friedrich Ebert.

Max von Baden și familia

Maximilian s-a căsătorit cu Prințesa Marie Louise de Hanovra, fiica cea mare a lui Ernest Augustus II de Hanovra și a Prințesei Thyra a Danemarcei. Cuplul a avut doi copii:

• Prințesa Marie Alexandra de Baden (1 august 1902 - 29 ianuarie 1944); căsătorită cu Prințul Wolfgang de Hesse, Landgraf de Hesse-Kassel, fiu al Prințului Frederic Karl de Hesse, care a fost desemnat rege al Finlandei, și a Prințesei Margareta a Prusiei; nu a avut copii. Maria Alexandra a fost ucisă într-un bombardament la Frankfurt în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
• Prințul Berthold de Baden (24 februarie 1906 - 27 octombrie 1963); mai târziu margraf de Baden; căsătorit cu Prințesa Theodora, fiica Prințului Andrew al Greciei și Danemarcei și a Prințesei Alice de Battenberg. Prin căsătoria cu Prințesa Theodora, Prințul Berthold a fost cumnatul Prințului Filip, Duce de Edinburgh.

Prințul Maximilian, Margraf de Baden, și-a petrecut restul vieții retras. El a respins un mandat pentru Adunarea Națională Weimar în 1919 oferit acestuia de către politicianul democrat german Max Weber. Împreună cu Kurt Hahn, el a fondat în 1920 școala internat "Schule Schloss Salem".

În 1928, ca urmare a decesului Marelui Duce Frederic al II-lea, Maximilian a devenit șeful Casei de Baden. El a murit la Salem anul următor, la vârsta de 62 de ani.

Maximilian de Baden

Părinți Prințul Wilhelm de Baden Prințesa Maria Maximilianovna de Leuchtenberg  Frați și surori Maria of Baden[*]  Căsătorit cu Prințesa Marie Louise de Hanovra Copii Princess Marie Alexandra of Baden[*] Prințul Berthold  Al 8-lea Cancelar al Germaniei În funcție 3 octombrie – 9 noiembrie 1918 Monarh Wilhelm al II-lea Precedat de Georg, conte de Hertling Succedat de Friedrich Ebert Primul ministru al Prusiei În funcție 3 octombrie – 9 noiembrie 1918 Precedat de Georg, conte de Hertling Succedat de Friedrich Ebert Ministru de externe În funcție 3 octombrie – 9 noiembrie 1918 Precedat de Georg, conte de Hertling Succedat de -

* 1957: Ștefan Pașca (n. 20 martie 1901, Crișcior, județul Hunedoara – d. 6 noiembrie 1957, Cluj) a fost un lingvist și filolog român, membru corespondent al Academiei Române.

A urmat Gimnaziul din Brad, iar studiile liceale la Blaj, Brașov și Orăștie. Licențiat al Facultății de Litere și Filosofie din Cluj (1925). Și-a susținut doctoratul în lingvistică la Universitatea din Cluj, în 1927, cu teza de lexicologie și dialectologie intitulată Terminologia calului: părțile corpului, lucrare publicată, în 1928, în revista „Dacoromania”. Devine bursier al Școlii Române din Roma (1927–1929), unde se specializează în onomastică. Cercetările pe care le întreprinde în Sardinia se vor concretiza într-un solid studiu consacrat antroponimiei medievale italiene. Reîntors la Cluj, este, mai întâi, asistent și docent de onomastică, apoi lector de limba italiană, iar din 1938 conferențiar de dialectologie. În 1941, îi succede lui Nicolae Drăganu, ca profesor titular, la Catedra de limba și literatura română veche. Din 1946, va fi șeful Catedrei de limba română a Universității clujene. Director al Muzeului Limbii Române (1945), director adjunct al Institutului de Lingvistică al Academiei Române (1955), decan al Facultății de Filologie din Cluj. Concomitent, este angrenat în munca de cercetare din cadrul Muzeului Limbii Române, întemeiat și condus de Sextil Pușcariu, unde colaborează la elaborarea Dicționarului limbii române. Participă la lucrările Atlasului lingvistic român, partea a II-a, realizat de Emil Petrovici, prin conceperea unor chestionare și efectuarea anchetei dialectale la istroromâni. Preocupările sale științifice se vor axa, în principal, pe două direcții: onomastica și filologia.

Lucrări publicate:

• Glosar dialectal (1928).
• Nume de persoane și nume de animale în Țara Oltului (1936).
• O tipăritură munteană necunoscută din secolul al XVII-lea: Cel mai vechi Ceaslov românesc. Studiu istoric literar și de limbă (1939).
• Va semna numeroase alte studii de specialitate, cu predilecție, în „Dacoromania“, dar și în revistele „Transilvania“, “Ephemeris Dacoromana”, „Societatea de mâine”, „Țara Bârsei”, „Gând românesc”, „Studii italiene”, „Langue et littérature”, „Cercetări de lingvistică” ș. a.

* 1967: Jean Claude Barthélemy Dufay (n. 18 iulie 1896,^[1][2] Blois, Franța – d. 6 noiembrie 1967,^[1][2] Chaponost, Franța) a fost un astronom și astrofizician francez.

·         1976: Ilie Lazăr (n. 12 decembrie 1895 ^[1], Giulești, județul Maramureș - d. 6 noiembrie 1976, Cluj) a fost un jurist și om politic român, fruntaș al Partidului Național Țărănesc în perioada interbelică și garda de corp a lui Iuliu Maniu.

Casa memorială ”Ilie Lazăr” din satul Giulești

A luptat în Primul Război Mondial pentru eliberarea Cernăuțiului, apoi cu trupele de moldoveni a participat la eliberarea orașului Sighet. În timpul Austro-Ungariei a fost membru al Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania. În 1928 a câștigat fotoliul de deputat din partea PNȚ.

A fost un delegat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.

În 1946, înaintea alegerilor, a fost arestat de către autoritățile comuniste sub acuzația de trădare, fiind închis timp de 7 luni. Soția sa, Maria Lazăr, a câștigat fotoliul de deputat în locul său, dovedind astfel popularitatea de care se bucura Ilie Lazăr.

În 1947 este implicat în înscenarea de la Tămădău, punctul de plecare al unui proces intentat împotriva unor personalități marcante ale PNȚ. La 12 noiembrie 1947, în urma acestui proces, a fost condamnat la 12 ani de temniță grea, 5 ani degradare civică, confiscarea averii și 50.000 de lei cheltuieli de judecată.

* 1982: Shiro Teshima (26 februarie 1907 - 6 noiembrie 1982) a fost un fotbalist japonez.

·         1988: A decedat  in Bucuresti acad. prof. univ. dr. doc. Theodor V. Ionescu (n. 8 februarie 1899  in Dorohoi, județul Botoșani), fizician și inventator român care a făcut descoperiri remarcabile în fizica plasmei, fizica ionosferei, cuplaje de ioni cu electroni în plasme dense, maseri, amplificare cu magnetroni,efectul Zeeman, efecte legate de fuziunea nucleară controlată, mecanisme cuantice ale emisiei în plasme fierbinți.

* 1989: Roberto Mazzucco (n. 1927, Roma - d. 6 noiembrie 1989, Roma) a fost un scriitor și dramaturg italian.

Este tatăl scriitoarei Melania Gaia Mazzucco (n. 1966). Piesele sale de teatru (La periferia, Tre italiani, Voci in casa (1957), Nozze d'oro (1960), L'andazzo (1963),Come si dice (Cum se zice, 1964)^[1] sau La formidabile rivolta (1978)) au fost puse pe scenă și în străinătate: în New York, Praga, București etc.

Mazzucco descrie cu ironie defectele din societatea italiană și ceea ce crede el a fi o lipsă a tradițiilor italiene în opere ca Ugali a tanti (1963), La formidabile rivolta, Tre Italiani.^[3] În scrieri ca L'andazo (1968), La corruzione (1984) sau Tre squili per Lola (1989) descrie suferința societății italiene.^[4][5] A scris romanul istoric și polițist I sicari di Trastevere (Ucigașii din Trastevere) - Mazzucco descrie uciderea prin înjunghiere a unui editor la Carnavalul din 1875.^[6] I sicari di Trastevere este singurul său roman deși a intenționat să scrie și alele.

În 1976 a scris o istorie a teatrului - L'avventura del cabaret (Aventura cabaretului).

Roberto Mazzucco a fost și traducător, autor de povestiri scurte și scenarist de programe de radio și de televiziune: La volpe e le camelie (1966), Lady Ava (1975), Lo scandalo della banca romana (Scandalul Băncii Romane, 1977).

* 1990: Traian Crișan (n. 21 mai 1918, comuna Iara, Comitatul Turda-Arieș - d. 6 noiembrie 1990, Roma) a fost un arhiepiscop catolic român de rit bizantin, care a îndeplinit între anii 1981-1990 funcția de Secretar al Congregației pentru Cauza Sfinților din cadrul Curiei Romane.

Traian Crișan s-a născut la data de 21 mai 1918 în comuna Iara (astăzi în județul Cluj). A studiat la Colegiul Pontifical "Pio Romeno" din Roma.

A fost hirotonit ca preot greco-catolic la Roma în data de 25 martie 1945, fiind încardinat în Eparhia de Cluj-Gherla. În perioada 1979-1981, Mons. Traian Crișan a îndeplinit funcția de subsecretar al Congregației pentru Cauza Sfinților din cadrul Curiei Romane.

La data de 7 decembrie 1981 a fost numit în funcția de secretar al Congregației pentru Cauza Sfinților din cadrul Curiei Romane, primind cu această ocazie și titlul de arhiepiscop titular de Drivastum (Drivasto), pentru că acesta este rangul prevăzut de canoanele Bisericii Romane pentru demnitatea respectivă.

A fost consacrat ca arhiepiscop la Roma în data de 6 ianuarie 1982 de către papa Ioan Paul al II-lea, asistat de către arhiepiscopul titular de Thagora, Eduardo Martínez Somalo (oficial al Curiei Romane, viitor cardinal și Camerlengo) și de arhiepiscopul titular de Feradi Maius, Lucas Moreira Neves (secretar al Congregației pentru Episcopi din Curia Romană și viitor cardinal).

Hirotonirea sa întru arhiereu și ridicarea la rangul de arhiepiscop a dus la o reacție vehementă din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care a considerat actul consacrării, săvârșit de însuși papa Ioan Paul al II-lea, drept un act de provocare la adresa Bisericii Ortodoxe Române întrucât Biserica Română Unită cu Roma ar fi încetat să existe în anul 1948. Sfântul Sinod, în ședința sa din 10-11 ianuarie 1982 a redactat un protest energic și a semnalat conducerii de partid și de stat abuzul săvârșit de Roma papală.^[1] Patriarhul Iustin Moisescu a trimis o telegramă de protest către papa Ioan Paul al II-lea, telegramă publicată în ziarele centrale din 14 ianuarie 1982.^[2]

„Reprezentanții clerului și credincioșilor ortodocși români, prezenți în mare număr și de pe tot cuprinsul țării (...) au protestat energic împotriva acestui act al Sanctității Voastre și au cerut ca Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să ia atitudine oficială față de această imixtiune în treburile interne ale Bisericii noastre autocefale și ale României, țară suverană și independentă.”

—Telegrama din 14 ianuarie 1982

Discursul pontifical din 6 ianuarie 1982, favorabil reconstituirii Bisericii Române Unite, a trezit din nou speranțe în rândul greco-catolicilor din România. Într-o cuvântare rostită ulterior în cadrul unei liturghii transmise din capela postului Radio Vatican, arhiepiscopul Traian Crișan a arătat că a fost înălțat la demnitatea de arhiepiscop pentru Curia Romană și nu pentru Biserica Română Unită din țară, fiind, deci, neavenit protestul Sfântului Sinod.

Pentru credincioșii greco-catolici români care nu puteau asculta în nici un fel duminica sau în sărbători o liturghie catolică, li s-a recomandat să asculte Liturghia în limba română transmisă de postul de Radio Vatican, în cadrul căreia se rostea fie o omilie, fie o predică tematică instructivă. Această liturghie a fost mult timp onorată de prezența ierarhilor români uniți din emigrație, episcopul Vasile Cristea și arhiepiscopul Traian Crișan.

Printre dosarele de canonizare la elaborarea cărora a contribuit și arhiepiscopul Traian Crișan s-a numit cel al sfântului Giuseppe Alamano (1989). De asemenea, în anul 1983 au fost elaborate o serie de norme noi privitoare la canonizarea sfinților.

Arhiepiscopul Traian Crișan s-a retras la 24 februarie 1990 din funcția de secretar al Congregației pentru Cauza Sfinților din cadrul Curiei Romane. A trecut la cele veșnice la Roma la 6 noiembrie 1990, la vârsta de 72 ani. Este înmormântat în Cimitirul "Campo Verano" din Roma unde sunt și episcopul Vasile Cristea, Aloisie Ludovic Tăutu și alți emigranți români.

Din însărcinarea papei Ioan Paul al II-lea arhiepiscopul Traian Crișan l-a consacrat la 26 iunie 1983 ca episcop pe Louis Vasile Pușcaș pentru românii din Statele Unite ale Americii.

·         1993:  A murit istoricul literar Alexandru Piru (“Literatura româna veche”, “Istoria literaturii române de la început pina astazi”); (n.22.08.1917). Alexandru Piru (n. 22 august 1917, jud. Bacău – d. 1993, Bucureşti) a fost un critic şi istoric literar român, profesor de literatură la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.  A fost unul dintre asistenții marelui profesor, critic si scriitor roman George Calinescu, alături de Dinu Pillat si Adrian Marino, pînă la îndepărtarea acestuia din Facultate de catre Partidul Comunist, și a îngrijit re-editarea monumentalei Istorii a literaturii romane dela origini si pana in prezent, semnând prefața ediției a doua, publicată în 1982 de Editura Minerva. A fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în Bucureşti pe listele partidului FSN. În anul 2006 a fost ales membru post-mortem al Academiei Romane.

* 1993: Iosif Serciuk (n. 1919 - d. 6 noiembrie 1993, Tel Aviv), a fost comandant în timpul celui de-al Doilea Război Mondial al partizanilor evrei la o unitate din Lublin, în Polonia. După război, el a participat la procesele penale de cercetare a naziștilor și a primit recunoașterea specială din partea statului Israel.

După ce părinții săi și alți membri ai familiei au fost uciși în ghetou în 1941, Iosif și fratele său, David, au fost luați în lagărul de exterminare Sobibor. După o zi în lagăr, el a fugit cu fratele său în cea mai apropiată pădure și împreună cu alți fugari el a fondat nucleul unui grup de partizani. În timpul războiului, grupul de partizani condus de evrei scăpați din ghetou a acționat în apropierea Sobiborului. Grupul a inclus, de asemenea, pe scriitorul Dov Freiberg.

După război, Iosif a luat parte la localizarea criminalilor de război naziști în Europa, și a servit în calitate de martor în procesul de la Nürnberg. Apoi s-a întors la Polonia și a vrut să emigreze în Israel, dar a fost refuzat.

În 1950, Serciuk a obținut un pașaport și a mers în Israel. Imediat după sosirea în Israel, el a fost înrolat ca soldat în armata israeliană. După serviciul militar, s-a căsătorit, s-a stabilit în Yad Eliyahu în Tel Aviv și a început activitatea de afaceri și antreprenoriat.

De-a lungul anilor, Serciuk a mers în Europa de mai multe ori pentru a depune mărturie în procesele criminalilor de război naziști. Într-unul dintre ele, procesul Oberscharführerului Hugo Raschendorfer, el a fost singurul martor de urmărire penală. După ce Raschendorfer a fost condamnat la închisoare pe viață, lui Serciuk i-a fost acordat un premiu special de la Departamentul pentru Investigarea Crimelor Naziste al Poliției statului Israel.

În 1967, Levi Eshkol, prim-ministrul israelian, i-a dat Medalia Luptătorilr contra Naziștilor, iar în 1968 a primit în plus Fighters Medal.

Joseph Serciuk a murit în 1993, în Tel Aviv, la vârsta de 74 de ani. El a fost căsătorit, și a lăsat în urmă nouă copii și mai mult de o sută de nepoți și strănepoți.

* 1997: Sever Frențiu (n. 15 noiembrie 1931, Săcuieni, județul Bihor - d. 6 noiembrie 1997, Arad) a fost un pictor și scenograf român.

A absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj, promoția 1955, clasa profesorilor Catul Bogdan și Aurel Ciupe.

În 1955, a devenit membru al UAP^[1] , deținând funcția de președinte al Filialei UAP Arad, între 1958-1970. A participat cu regularitate la expozițiile județene și de scenografie în diferite orașe ale țarii: Arad, Timișoara, Baia Mare, Cluj, Constanța, București, precum și în numeroase expoziții de grup peste hotare: la Galeria de arte IL SALOTTO, Vicenza- Italia, 1965, la Stabia, în Italia împreună cu sculptorul Alexandru Gheorghiță, cu graficianul Mihai Mănescu și cu pictorul Florin Ciubotaru (în 1991) ș.a. În 1968, a organizat o expoziție personală la Arad.

Toamnă, Iarna,, vitraliu, detaliu, Primăria Arad

În calitate de scenograf, a colaborat la: Teatrul de Marionete din Arad (1957- 1961), la Teatrul de Stat din Arad (1961-1970), la Teatrul „Jokay Szinház” din Debrețin (1967-1968), la Studioul cinematografic „Buftea” (1973, 1976, 1978), la Teatrul „Ion Creangă”, București (1978), la Aarhus-Teater, în Danemarca (1978), la Norske Teater, în Oslo (1979), la Rix Teater, Oslo (1981), la Marionettes de Geneve (1986), la Teatrul francez “Edmonton”, Canada (1986), la Teatrul „Bulandra” (1989), la Teatrul Mic, București (1992), la Hordaland Teater din Oslo (1995), la Teatrul Evreiesc din București (1997).

A executat vitralii pentru Primăria din Arad și pentru „Sala Corvinilor” din Palatul Cotroceni. În 1962, este distins cu Premiul de scenografie pentru piesa „Antigona și ceilalți”. Lucrările sale se află în colecții din Canada, SUA, Japonia, Anglia, Belgia, Franța, Germania, Norvegia, Danemarca, Italia, Ungaria și România.

Este inițiat în Francmasonerie în 1992. În 1993, participă la ceremonia de reaprindere a luminilor Marii Loji Naționale a României. În 1994 devine Maestru Venerabil al Lojii Nomine, iar în anul 1995 este ales Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România. În 1996, realizează împreună cu Vladimir Boantă unirea masonică din România.

Sever Frențiu

Sever Frențiu

* 1997: Anne Stine Ingstad (n. 11 februarie 1918 - d. 6 noiembrie 1997) a fost un arheolog norvegian, care alături de soțul său Helge Ingstad, a descoperit urmele uni așezări vikinge la L'Anse aux Meadows în provincia canadiană Newfoundland și Labrador.

Anne Ingstad asupra săpăturilor arheologice de la L'Anse aux Meadows

·         1998: Niklas Luhmann, sociolog german (n. 1927)
* 2003: Eduardo Palomo Estrada (Lalo, cum îi spuneau prietenii) s-a născut în Ciudad de México la 13 mai 1962, fiind al doilea din cei trei copii ai soților Jesus Estrada și Julia Palomo. Studiile școlii primare, gimnaziale și liceale le-a urmat la Institutul Juventud. Ulterior acestora, a urmat vreme de un an cursurile de Desen Grafic ale Universității Autonome Naționale din Mexico (UNAM), cursuri pe care, însă, le-a abandonat pentru a se dedica actoriei.

Pregătirea în acest ultim domeniu a început-o cu studiile din cadrul institutului Andres Soler, avându-l ca profesor pe Julio Castillo, și continuând cu cursuri de canto sub îndrumarea lui Julio Julian și diversificate prin studii de jazz și expresie corporală, înscriindu-se în cele din urmă la Centrul de Capacitate al Televisa.

Activitatea teatrală și-a început-o în anul 1974 cu piesa de comedie Los diez mandamientos, pentru că în anul următor să joace în comedia muzicală pentru copii Mi dulce sueno; de atunci a jucat în alte 33 de piese ca actor, asistent de producție, scriitor, director sau scenarist, printre acestea amintind: Enemigo de clase (1991), Sucar (1992), Complacencias (1993), Requiem a Mozart (1994) și Una pareja con angel.

A obținut locul întâi la concursul muzical Festivalul de Muzică San Jose, prezentându-se în calitate de solist, pianist și chitarist la diverse concerte susținute de Formația de Muzică a orașului Ciudad Satelite.

În cinematografie a realizat diverse filme: - 1982 “Sin privilegios” - 1989 “Rojo amanecer” - 1990 “El extensionista” - 1991 “Bandidos”, “Mi querido Tom Mix” si “Gertrudis Bocanegra” - 1993 “Las mil y una aventuras del metro” - 1998 “La mujer de Benjamin” - 1999 “Cronica de un desayuno”, unde a interpretat rolul unui travestit. - 2002 “Cojones” - 2003 “El misterio del Trinidad” - 2004 “Un dia sin mexicanos”, film pus spre difuzare la opt luni de la trista dispariție a lui Eduardo.

Munca din televiziune s-a dovedit a fi foarte fructuoasă, participând atât în reclame, programe culturale, de comedie, cât și în numeroase telenovele.

Prima sa participare în televiziunea mexicană s-a produs cu telenovela “Por amor (1981)”, pentru ca, un an mai târziu, să joace alături de Silvia Pinal în “Manana es primavera”

Marea sa șansă de afirmare s-a produs în 1985, odată cu participarea în telenovela “El angel caido”, alături de Rebecca Jones, unde dă viață personajului Tono Arvide Quijano. Acesteia i-au urmat: “Juana Iris (1986)”, “Cautiva (1986)”, “Lista negra (1987)”, “Tal como somos (1987)”, “La casa al final de la calle (1988)”, “Yo compro esa mujer (1990)”, “La fuerza del amor (1990)” și “Alcanzar una estrella II (1991)”.

Primul său rol principal în televiziune a venit în 1991 odată cu telenovela “La picara sonadora”, urmată de “Triangulo” în 1992. Însă cel mai bun personaj pe care avea să-l interpreteze urma să vină: Juan del Diablo, cel care i-a adus lui Eduardo un succes enorm, confundându-se cu propria lui identitate, după cum și-l amintesc și acum admiratoarele lui. Cine nu-și amintește de acel barbat aventurier, senzual și cu o mare forță, care atragea femeile, mai mult chiar, multe dintre acestea dorindu-și în acea perioadă a fi ele însele în locul lui Edith Gonzalez, cea care a fost partenera lui Eduardo în telenovela “Corazon Salvaje (1993)”? După această telenovelă au urmat: “Morir dos veces (1996)” în care a jucat alături de soția sa, Carina Ricco, “Huracan (1997)” și “Ramona (1999)” unde a dat viață indianului Alejandro alături de frumoasa actriță Kate del Castillo.

Paralel cu munca din televiziune, în noiembrie 1993, Eduardo Palomo a lansat pe piață muzicală din 14 țări prima sa producție discografică intitulată “Mover el tiempo”, cu care a înregistrat un mare succes. Discul cuprinde toate tipurile de teme muzicale de la reaggee “Mudandome de ti”, la pop-rock pur “Convirtiendo” sau balade “Girando en un sentido”. Cele zece piese alcătuiesc un album emoționant, Eduardo scriind atat versurile piesei “Piel con piel” (pe care a dedicat-o Carinei), cat si motto-ul albumului: ”El amor es el unico camino que no tiene final (Dragostea este singurul drum care nu are sfarsit)”.

Norocos în cariera artistică și în dragoste, inima sa bătea cu putere pentru o fată care își începuse drumul în lumea muzicii a anilor ’90 - Carina Ricco, unindu-și destinele prin căsătorie la 26 noiembrie 1994 în cadrul unei ceremonii aproape secrete.

Viața privată a fost întotdeauna bine ascunsă de cei doi soți, stând departe de orice scandal, presa vorbind mereu frumos despre ei.

Marea lor iubire s-a “concretizat” patru ani mai târziu când, pe 12 octombrie 1998, a venit pe lume fetița lor Fiona Alexa la Los Angeles, unde locuiau cei doi soți. Doi ani mai târziu, la 15 octombrie 2000 s-a născut băiețelul familiei – Luca – și astfel Eduardo și-a putut îndeplini unul dintre cele mai mari vise ale sale: acela de a-și forma o familie. Astfel că, odată cu terminarea filmărilor la telenovela “Ramona (1999)”, Eduardo și-a propus să nu mai joace în nici o telenovelă, pentru a acorda mai mult din timpul său familiei.

Dornic de a-și lărgi orizonturile cinematografice, Eduardo Palomo a pătruns în Mecca filmului american în anul 2003, interpretând rolul serifului Lazareno în serialul produs de NBC – “King Pin” (cunoscut la noi sub numele de “Regele drogurilor”), rol scris anume pentru el, și prin apariția în calitate de prezentator al premiilor AMY în cadrul serialului american de televiziune “Arrested development”.

La 6 noiembrie 2003, Eduardo Palomo a încetat din viață la vârsta de 41 de ani în urma unui infarct produs în vreme ce lua cina alături de soția sa și câțiva prieteni în restaurantul Avenida Melrose din Los Angeles. Se spune că a murit râzând, întrucât infarctul a survenit în timp ce râdea la o glumă spusă de unul dintre cei prezenți la masă.

Numeroase proiecte au rămas astfel nerealizate: realizarea celei de-a doua părți la “Corazon Salvaje” unde urma să joace alături tot de Edith Gonzalez și Ariel Lopez Padilla, realizarea telenovelei “Flor imperial” alături de Itati Cantoral, punerea în scenă a piesei de teatru “Una pareja con angel” care urma să fie prezentată în Statele Unite și în Mexic și participarea în calitate de prezentator al premiilor cinematografice Arc Light din Hollywood.

Corpul lui Eduardo Palomo a fost incinerat în cadrul unei ceremonii private, iar in ziua următoare i s-a făcut o slujbă în cadrul Bisericii Scientologice (al cărui membru era alături de Tom Cruise sau John Travolta) la care au participat membrii familiei și prietenii îndrăgitului actor, toți îmbrăcați în alb.

Cenușa sa a fost adusă în Mexico, unde Carina Ricco i-a adus un ultim omagiu în cadrul teatrului San Rafael prin intermediul unei ceremonii la care au participat circa 700 de persoane, fiind apoi depusă în Golful Acapulco, Eduardo fiind un mare iubitor al mării.

Filmografie

• A Day Without a Mexican (2004)
• Arrested Development (2003)
• Kingpin (2003)
• El Misterio del Trinidad (2003)
• Cojones (2002)
• Ramona (2000)
• Cronica de un desayuno (1999)
• Huracán (telenovela) (1998)
• Morir dos veces (telenovela) (1996)
• Corazón salvaje (1993)
• Las mil y una aventuras del metro (1993)
• Triángulo (telenovela) (1992)
• Gertrudis Bocanegra - film (1992)
• Alcanzar una estrella II (telenovela) (1991)
• La Pícara soñadora (telenovela) (1991)
• Mi querido Tom Mix (1991)
• La mujer de Benjamin - film (1991)
• El Extensionista (1991)
• La Fuerza del amor (1990)
• Yo compro esa mujer (1990)
• Bandidos aka Bandits (1990)
• Rojo amanecer - film (1989)
• La Casa al final de la calle (1989)
• Lista negra (1987)
• Tal como somos (1987)
• Cautiva (1986)
• Ángel caído, El (1985)
• Juana Iris (1985)
• El Destructor (1985)
• Eclipse (1984)
• Videocosmos (1983)
• Líneas cruzadas (1983)
• Mañana es primavera (1982)
• Lo que el amor no perdona (1982)
• No empujen (1982)
• Sin privilegios (1982)
• Por amor (1981)

Eduardo Palomo

Căsătorit cu Carina Ricco (căsătoriți la 26 noiembrie 1994) Număr de copii 2

·         2005: Petre Sălcudeanu (n. 8 septembrie 1930, Gligorești, județul Turda, România – d. 6 noiembrie 2005^[1]) a fost un scriitor, scenarist de film și om politic român. Sălcudeanu a ocupat funcția de ministru al Culturii din România în 1993 (28 august - 5 noiembrie) și a fost un membru fondator al Uniunii Scriitorilor din România. A absolvit Facultatea de Critică și Literatură din Moscova și Facultatea de Filozofie din București.

Romanul Biblioteca din Alexandria i-a adus Premiul Uniunii Scriitorilor și al Academiei Române. Este creatorul personajului de ficțiune Bunicul, ce figureaza ca protagonist al unei serii de romane polițiste pe teme criminalistice:

• Un biet bunic și o biată crimă
• Moartea manechinului
• Detectiv la paisprezece ani
• Bunicul și păcatele lumii
• Bunicul și porunca să nu ucizi
• Bunicul și doi delicvenți minori
• Un bunic și o biată aventură
• Bunicul și o lacrimă de fată

Deși scrisese romane cu activiști de partid, în epoca Realismului socialist [Cântecul muncitoresc (1950), Strada Lux (1962), Săptămâna neterminată (1965)], Petre Sălcudeanu a publicat cărți de succes la public și critici atît în perioada comunismului [Ucenicie printre gloanțe (1974), Biblioteca din Alexandria (1980), Cina cea de taină (1984), Judecata de apoi (1987), Ochiul și marea (1989)], cât și după Revoluția din 1989.

Filmografie

Scenarist[

• Răscoala (1965)
• Cu mîinile curate (1972) - în colaborare cu Titus Popovici
• Ultimul cartuș (1973) - în colaborare cu Titus Popovici
• Toamna bobocilor (1975)
• Împușcături sub clar de luna (1977)
• Soldaty svobody (Vojaci slobody) (1977)
• Iarna bobocilor (1977)
• Lacrima de fata, O (1980)
• La răscrucea marilor furtuni (1980)
• Munții în flăcări (1980) - despre Avram Iancu
• Lovind o pasare de prada (1984)
• Bunicul și o biata cinste (1984)
• Primăvara bobocilor (1987)
• Privește înainte cu mânie (1993)
• Dulcea sauna a morții (2003)

Actor

• Eu, tu, și... Ovidiu (1978)

* 2009: Manase Radnev (n. 2 octombrie 1932, Scăești, Dolj - d. 6 noiembrie 2009, București) a fost un scriitor, scenarist și regizor român.

Radnev a publicat mai multe articole în revista Magazin istoric.^[1]

A regizat Înfruntând furtuna - Doctor Alexandru Șafran (1995) și Cumințenia Pământului (1988),^[2] a scris scenariul documentarelor Concerte la Biserica Neagră (2009)^[3] și Moștenirea lui Goldfaden (2004).^[4][5][6]

Împreună cu Ana Simon scrie piesa de teatru Clara si Dinu, o dramatizare a corespondenței dintre Clara Haskil si Dinu Lipatti.^[7]

Cu Ticu Goldstein, scrie Șafran printre nemuritori (2002)

·         2012: Patriarhul Maxim al Bulgariei (n. 1914)

* 2013: Dana Comnea, artistă româncă (n. 1933). 

Dana Comnea (n. 2 octombrie 1933, București - d. 6 noiembrie 2013, București) a fost o actriță română de teatru și film.

Biografie

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică în 1955. A fost repartizată după absolvire la Teatrul de Stat din Galați, transferându-se după doi ani la Teatrul Muncitoresc C.F.R. Giulești.

Filmografie

• Alarmă în munți (1955) - Codița
• Râpa dracului (1957) - Anica
• Viața nu iartă (1957)
• Cinci oameni la drum (1962)
• Anotimpuri (1963)
• Merii sălbatici (1964)
• Steaua fără nume (1966) - voce Mona
• De trei ori București (1968) - Femeia
• Der Seewolf / Lupul mărilor (1971) - Doamna Raffy
• Puterea și adevărul (1971)
• Lupul mărilor (1972) - Doamna Raffy
• Parașutiștii (1972)
• Răzbunarea (1972) - Doamna Raffy
• Muntele ascuns (1974)
• Cercul magic (1975)

Sărbători

·         Ziua internațională pentru prevenirea exploatării mediului în timp de război și conflicte armate

·         Calendar religios 6 noiembrie - Calendar crestin ortodox: 
Sf Ierarh Pavel Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului; Sfintul Cuvios Luca din Sicilia