REVISTA MEA DIN 6 NOIIEMBRIE / 1. A.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 6 NOIEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

A. Evenimente; Nașteri

Evenimente

·         355: Viitorul împărat Iulian Apostatul primeste titlul de  Caesar, de la vărul său Constanțiu al II-lea. Flavius Claudius Iulianus (nascut  in anul 331),  a domnit între anii 361 – 363 si este ultimul împărat roman pagan. A fost  fiul lui Iulius Constantinus (fratele vitreg, asasinat în anul 337 , al lui Constantin cel Mare). si a abandonat  religia crestina in anul 351, în favoarea unui monoteism platonician. După moartea lui  imparatului Constantin al II- lea, la Tarsos  la 3 noiembrie 361, Iulian este recunoscut ca unic împărat al imperiului și vine la Constantinopol. Domnia lui  stă sub semnul reacției anticreștine și încercărilor de reînviere a cultelor păgâne, a obiceiurilor și moravurilor străbune.Ostilitatea sa  fata de crestini mai poate fi observatasi din propria lucrare polemica intitulata “Impotriva galileenilor”. Politica anticrestina a lui Iulian a facut numeroase victime printre crestini: multi episcopi au fost exilati, au fost distruse biserici (la Panias, la Damasc, in Samaria),  unii episcopi au fost masacrati iar in Dobrogea Sf. Emilian a fost martirizat la 18 iulie 362,  in localitatea Durostorum (Silistra). In incercarea sa de a reinvia in imperiu cultele pagane, Iulian s-a implicat si într-un  proiect  de  reconstruire a  Templului dn Ierusalim. Lucrarile  de reconstructie  au  fost întrerupte  de un cutremur  de  pământ. Un prieten personal al lui, Ammianus Marcellinus, a scris despre acest efort: „Iulian s-a gândit să reconstruiască cu o cheltuială extravagantă Templul care să fie mândria Ierusalimului încă o dată și l-a angajat în acest sens pe Alypius din Antiohia. Alypius s-a apucat puternic de lucru și a fost secondat de guvernatorul provinciei atunci când bile înspăimântătoare de foc au distrus fundațiile. Aceste [bile] și-au continuat atacurile până când muncitorii, după încercări repetate, nu s-au mai putut apropia mai mult și s-a renunțat la această încercare.” A adoptat edicte anticreștine, care i – au  adus  cognomenul de “Apostatul”. Posesor al unei vaste culturi filosofice și filologice, Iulian a lăsat o bogată și multilaterală operă literară scrisă în limba greaca. Rănit în lupta impotrivaîn războiul cu sasanizii de la Maranga,de pe fluviul Tigru, Iulian  a murit câteva zile mai târziu, la 26 iunie 363. Cu el se sfârșește si  dinastia întemeiată de Constantin cel Mare.

·         1136: Lothar al III-lea, Împărat Roman interzice în imperiu vinderea iobagilor. Lothar al III-lea de Supplinburg (n. 1075 — d. 1137), Duce de Saxonia din 1106, Rege al Germaniei din 1125 și Împărat al Sfântului Imperiu Roman din 1133 până la moartea sa.

·         1528: Conchistadorul Alvar Nunez Cabeza de Vaca devine primul european care a ajuns pe teritoriul actualului Texas. Álvar Núñez Cabeza de Vaca (n. cca. 1488/1490, Jerez de la Frontera – d. ca. 1557/1558, Valladolid) a fost un explorator spaniol al Lumii Noi, unul dintre cei patru supraviețuitori ai expediției Narváez. El este considerat a fi un proto-antropolog, datorită descrierilor detaliate ale numeroaselor triburi de amerindieni, studii publicate în 1542 sub titlul La Relación (Relatarea), denumită mai târziu Naufragios (Naufragiile). Cabeza de Vaca s-a născut pe la 1490 într-o familie de hidalgo, mica nobilime spaniolă. Cabeza de Vaca era fiul Teresei Cabeza de Vaca y de Zurita. În documentele de secol XVI, numele său apare scris ca Alvar nuñez cabeza de vaca. Cabeza de Vaca înseamnă „cap de vacă”, iar numele a fost primit de familia mamei lui în secolul al XIII-lea, după ce strămoșul ei, Martín Alhaja, a ajutat armata creștină să-i atace pe mauri, prin lăsarea unui cap de vacă drept semn pentru a arăta o mică trecătoare montană pe care creștinii o puteau utiliza. În prologul lucrării La Relación, relatarea naufragiului și călătoriei prin America de Nord, Cabeza de Vaca face referire la serviciile făcute de strămoșii săi regelui, și regretă că faptele lui nu sunt la fel de mărețe.

·         1632: Războiul de Treizeci de Ani – În Bătălia de la Lützen suedezii sunt învingători însă regele Gustav Adolf al Suediei este ucis. Războiul de Treizeci de Ani a durat din 1618 până în 1648 și a fost un război purtat sub pretext religios. Cauza principală a fost lupta pentru hegemonie în Europa, în special ambiția Franței, condusă de cardinalul Richelieu, de a se profila pe plan european în detrimentul Imperiului romano-german și puterii Habsburgilor. Astfel, regatul Franței, prin subsidii financiare și sprijin moral, a încurajat și amplificat resentimentele antiimperiale ale principilor protestanți germani. Aceștia, sub conducerea principelui elector Frederic al IV-lea al Palatinatului, au pus pe picioare, în anul 1608, Uniunea Protestantă, în sprijinul căreia au intervenit militar, pe parcursul războiului, Franța, Olanda, Danemarca, Suedia – cu regele Gustav Adolf și Transilvania. De partea cealaltă, principele elector Maximilian I de Bavaria a organizat, în anul 1609, coaliția intitulată Liga Catolică, proimperială. Războiul a fost declanșat prin incidentul din Praga, când doi reprezentanți ai împăratului și notarul acestora au fost aruncați pe fereastră (defenestrați) de stările cehe nemulțumite. Aceasta a fost scânteia începerii războiului care a urmat. Frederic al V-lea (“Regele de o iarnă”), cel care a fost ales de stările protestante de la Praga ca rege al Boemiei, în ciuda împotrivirii reprezentanților imperiali (care au fost aruncați pe fereastră, dar au supraviețuit), nu s-a putut menține la putere decât până în anul 1620. În Bătălia de la Muntele Alb (Bila Hora), armatele stărilor protestante cehe, aflate sub conducerea lui Frederic al V-lea, au fost înfrânte de trupele imperiale comandate de generalul Johann von Tilly și Wallenstein. Astfel, Frederic al V-lea a fost nevoit să fugă în Olanda, iar împăratul Ferdinand al II-lea și-a impus pretențiile asupra coroanei Boemiei. Războiul s-a desfășurat în cea mai mare parte pe teritoriul Sfântului Imperiu Roman provocând pagube economice imense. Localități și bunuri materiale au fost distruse, foametea și epidemiile au dus la dispariția aproape totală a populației din regiunile implicate în război. În sudul Germaniei numai o treime din populație a supraviețuit acestui război nimicitor, fiind necesar mai mult de un secol pentru refacerea pierderilor provocate.

·         1784: Pe 6/7 noiembrie are loc asediul nereuşit al Devei în timpul răscoalei ţăranilor iobagi din Transilvania. În timpul acestei lupte 44 de ţărani sunt luaţi prizonieri şi executaţi. O ceată de ţărani distruge curtea din Săvîrşin, alta înaintează pe valea Mureşului şi intră în comitatul Sibiului.

·         1789: Papa Pius al VI- lea il numeşte pe John Carroll, primul episcop catolic in Statele Unite ale Americii.

·         1796: Moartea împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei și urcarea pe tron a fiului ei, Pavel I al Rusiei. Ecaterina a II-a, de asemenea cunoscută și ca Ecaterina cea Mare (n. 2 mai [ S.V. 21 aprilie] 1729, Stettin (Szczecin), d. Polonia — 6 noiembrie 1796, Sankt-Petersburg, Rusia) născută Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, împărăteasă a Rusiei de la 9 iulie 1762 (stil nou) după asasinarea soțului ei, Petru al III-lea al Rusiei, până la moartea ei, la 17 noiembrie 1796 (stil nou) La 11 februarie 1792, timp în care Moldova era ocupată de armata rusă, Ecaterina a II- a a Rusiei a semnat un “ukaz” prin care Gavriil Bănulescu-Bodoni (rector al Seminarului din Poltava), a fost numit Mitropolit al Moldovei (si Munteniei). În scurt timp, “Mitropolitul” a fost “instalat” de comandantul suprem al armatei ruse de ocupaţie, generalul Cehovsky. Pavel (1 octombrie (S.V 20 septembrie) 1754 – 23 martie (S.V 11 martie) 1801), împărat al Rusiei în perioada 1796 – 1801.

·         1844: Republica Dominicana si-a castigat independenta fata de Haiti. 

·         1860: Abraham Lincoln este ales al 16-lea președinte al Statelor Unite, primul republican care deține această funcție.  Abraham Lincoln (n. 12 februarie 1809 – d. 15 aprilie 1865), câteodată numit Abe Lincoln sau Honest Abe (Abe cel cinstit), supranumit Rail Splitter și The Great Emancipator, a fost cel de-al șaisprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii și primul președinte republican. Lincoln s-a opus expansiunii sclaviei și a dorit abolirea acesteia. A avut un rol major în cristalizarea eforturilor Uniunii în cadrul Războiului Civil American prin selecționarea generalilor și aprobarea strategiilor lor, respectiv prin selecționarea oficialilor superiori civili ai Nordului. Astfel a pronunțat, pe 1 ianuarie 1863 Proclamația emancipării. A supervizat eforturile diplomației americane, a patronat politic operațiile Partidului Republican, a informat opinia publică prin mesaje și cuvântări (așa cum a fost faimoasa Cuvântare de la Gettysburg), a inițiat, formulat și condus planuri sociale esențiale (așa cum ar fi abolirea sclaviei și Reconstrucția Uniunii). A fost asasinat la terminarea Războiului Civil.

·         1861: Jefferson Davis (n. 1808 – d. 1889), este ales presdinte al Confederatiei statelor secesioniste, din sudul SUA.

·         1888: Benjamin Harrison este ales președinte al Statelor Unite.

·         1905: La Pittsburgh a fost deschis primul cinematograf permanent din SUA, numit „Nickel Odeon”, deoarece intrarea se făcea pe baza unei monede de nichel de 5 cenţi; zilnic, de la 8 la 24, se prezentau spectacole de 20 de minute. Într–un singur an vor apărea peste o mie de asemenea săli.

·         1913: Omul politic Mahatma Gandhi a fost arestat in timp ce se afla in fruntea unui mars de protest al muncitorilor indieni din Africa de Sud. 

·         1917: A izbucnit Revoluția Bolșevică din Rusia. La 22 octombrie (după calendarul iulian) „Comitetul Revoluționar Militar” condus de Lev Davidovici Troțki a preluat comanda garnizoanei din orașul Petrograd, care atunci era capitala Rusiei, oraș azi numit în rusă Sankt-Peterburg și în românește Sankt Petersburg. Temându-se de presiunea crescândă din partea maselor în sensul acordării puterii Sovietelor (și astfel de o creștere a influenței bolșevicilor, care dominau deja sovietele în capitală, Moscova și marile orașe), Kerensky decide să-i confrunte în modul cel mai direct pe bolșevici, închizându-le în 24 octombrie 1917 ziarele, reacția ulterioară a acestora din urmă fiind una pur defensivă. La 25 octombrie 1917 (după calendarul iulian încă în uz la acea vreme în Rusia, sau 7 noiembrie după calendarul gregorian) grupări militare conduse de liderul bolșevic Vladimir Ilici Lenin au înlăturat de la putere guvernul provizoriu al lui Alexandr Kerenski aproape fără vărsare de sânge. Gărzile Roșii conduse de bolșevici au preluat controlul principalelor puncte din capitală întâmpinând o slabă opoziție. În noaptea de 24-25 octombrie/6-7 noiembrie 1917 a fost ocupat Palatul de Iarnă, reședința țarilor Rusiei. Acțiunea, condusă de Vladimir Antonov-Ovseenko, a întâmpinat o rezistență minimă, majoritatea locuitorilor orașului Petrograd aflând de evenimente abia a doua zi, din ziar. Palatul era apărat de cazaci, „batalionul de femei” și de cadeți (elevi ai unei școli militare). Ziua de 7 noiembrie a devenit data oficială la care se sărbătorește revoluția. Istoria oficială din Uniunea Sovietică a descris evenimentele ca mult mai dramatice decât au fost în realitate. Filmele sovietice create sub controlul propagandei oficiale arătau o uriașă năvală populară asupra Palatului de Iarnă precum și lupte crâncene. În realitate insurgenții bolșevici au întâmpinat o rezistență redusă, astfel încât au putut pur și simplu să intre la pas prin poarta clădirii și să o ia în stăpânire. După ocuparea sediului guvernului (Palatul de Iarnă), ordinea și organizarea detașamentelor de soldați și muncitori înarmați ai bolșevicilor, câtă a fost ea la început, s-a volatilizat brusc și durabil (mai multe zile și chiar săptămâni!), atunci când în pivnițele clădirii a fost descoperită una dintre cele mai vaste rezerve de vechi vinuri de marcă și băuturi alcoolice care exista în lume la acel moment, și care aparținuseră și erau pentru uzul fostului țar. Așa cum se întamplă adesea în siajul unor rebeliuni reușite, beția generalizată în oraș a degenerat rapid în jaf, distrugeri, violuri și crimă, leaderii bolșevici nefiind în stare să readucă ordinea nici măcar cu mitraliera, plutonul de execuție sau celula de pușcărie (pușcăriile de altfel s-au umplut complet cu mult timp înainte de a fi epuizat masa de recalcitranți).

·         1918: A fost creat în Lublin sub conducerea socialistuui Ignacy Daszyński, Guvernul Provizoriu al Republicii Polonia. La 10 noiembrie, Józef Piłsudski, recent eliberat din închisoare de autoritățile germane de la Magdeburg, a revenit la Varșovia. În ziua următoare, datorită popularității sale și a sprijinului din partea majorității partidelor politice, Consiliul a numit pe Piłsudski, comandant șef al forțelor armate poloneze.

·         1919: La Sighișoara este fondat Partidul German din România.

·         1921: Gruparea lui Pantelimon Halippa a convocat la Chişinău un Congres al Partidului Ţărănesc Basarabean, la care n-a participat gruparea lui Ion Inculeţ, iar A. Crihan, a fost împuternicit să facă o declaraţie din partea acestei grupări. Congresul a pledat pentru fuziunea cu Partidul Ţărănesc din vechiul Regat.

·         1941: Liderul sovietic Iosif Stalin s-a adresat sovieticilor pentru a doua oara in cei 30 de ani cit s-a aflat la conducerea statului informand poporul ca armata rusa a zdrobit trupele germane. Stalin a declarat ca nemtii au pierdut 4,5 milioane de soldati, astfel incit victoria sovietica in cel de-al Doilea Razboi Mondial este aproape, ceea ce era o mare minciuna.

·         1943: Al Doilea Război Mondial: Armata Rosie Sovietica recucereste orasul Kiev. Înainte de a se retrage, germanii distrug cele mai multe dintre obiectivele strategice importante ale oraşului.

·         1947: În cadrul ședinței Consiliului de Miniștri, se anunță demisia miniștrilor aparținând PNL – Tătărescu. Gh.Tattarescu (n. 21 decembrie 1886, Poiana (astăzi un cartier al orașului Rovinari), Gorj – d. 28 martie 1957, București), a fost prim-ministru al României în perioada 1934-1937 și în perioada 1939-1940. Gheorghe Tătărăscu a deținut și alte portofolii ministeriale; a fost martor al acuzării în procesul lui Lucrețiu Pătrășcanu. Regimul instaurat pe 23 august nu putea fi schimbat însă peste noapte cu unul comunist pentru ca  Partidul Comunist din România nu avea capacitatea să preia singur puterea, iar, pe de altă parte, sovieticii voiau să menajeze eventualele suspiciuni ale aliaților ei occidentali. Tătărescu s-a arătat dispus la colaborare,intrand la guvernare alaturi de comunisti ,insa el nu a putut să depășească condiția de „tovarăș de drum” pe care Kremlinul i-o fixase tacit. La 3 noiembrie 1947, Comisia afacerilor externe a Parlamentului adoptase „moțiunea de neîncredere” față de activitatea ministerului de Externe. În ziua următoare toți miniștri tătărescieni au fost  demiși. Gheorghe Tătărescu se retrage de la conducerea partidului în favoarea secondantului său, Petre Bejan. Însă în noaptea de 5/6 mai 1950, aproape toți foștii miniștri tătărescieni, în frunte cu liderul lor, sunt arestați și întemnițați la Sighet.

·         1956: Trupele franceze si britanice au preluat controlul Canalului Suez, israelienii angajandu-se sa inceteze focul impotriva Egiptului. 

·         1957: Félix Gaillard devine prim-ministru al Frantei.

·         1962: ONU a condamnat, printr-o rezolutie, politica rasista din Africa de Sud si a cerut tuturor statelor membre sa suspende relatiile militare si economice cu aceasta tara. Rezolutia a fost data la doi ani de la comiterea unui mascru impotriva populatiei de culoare care a participat la o actiune de protest langa Johannesburg. In 1973, Natiunile Unite au declarat apartheidul “o crima impotriva umanitatii”, iar un an mai tarziu Africii de Sud i s-a retras calitatea de membru in Adunarea Generala a ONU. 

·         1971: Statele Unite au testat cea mai mare bomba cu hidrogen de pana atunci, care avea numele de cod Cannikin, in nordul Oceanului Atlantic. 

·         1984: Ronald Reagan este reales în funcția de președinte al Statelor Unite, învingându-l pe candidatul democrat Walter F. Mondale.

·         1985: In Columbia, luptatori de gherila apartinand Miscarii “19 Aprilie” au preluat controlul Palatului de Justitie din capitala statului, Bogota, ai au ucis 115 persoane, 11 dintre acestea fiind judecatori ai Curtii Supreme. 

·         1985: In scandalul “Irangate” au aparuit noi dovezi, presa americana dezvaluind ca presedinte SUA Ronald Reagan a autorizat, in ciuda embargoului, vanzarea de armament catre iranineni. 

·         1985: In clubul Playboy din New York a fost admisa, in premiera, aparitia de “iepurasi” de sex masculin. 

·         1990: A luat fiinta Alianta Civica din initiativa: Asociatiei "15 Noiembrie" - Brasov, Solidaritatii Universitare, Societatii "Timisoara", GDS, Societatii "Agora" - Iasi, Grupului Independent pentru Democratie, Asociatiei Pro Democratia si a peste 200 de intelectuali si muncitori. 

·         1991: In Piata Revolutiei din Bucuresti a avut loc o manifestatie organizata de tineretul universitar al PNTCD in memoria tinerilor care, la 8 noiembrie 1945, au demonstrat impotriva comunismului. 

·         1993: Federico Mayor Zaragoza a fost reales in functia de director al UNESCO. 

·         1999: În cadrul unui referendum constituțional, australienii resping, în proporție de 54%, instaurarea republicii.

·         2001: Michael Bloomberg este ales primar al New York-ului.

Nașteri

·         15: S-a nascut Agrippina Minor Iulia, a patra soție a imparatului roman  Claudius. A fost fiica lui Germanicus și a Agrippinei Major, sora lui Caligula, strănepoata lui Augustus, nepoata lui Marcus Agrippa, nepoata și soția lui Claudius și mama împăratului Nero. Primul sau soţ, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, a fost tatăl lui Nero. Acuzata  că  si-a otrăvit al doilea sot (49), s-a casatorit cu Claudius, unchiul ei şi l-au adoptat pe Nero ca moştenitor al tronului. I-a otrăvit rivalii fiului ei şi atunci când Claudius a murit în  anul 54, a fost suspectata  ca l-ar fi  otrăvit si pe acesta. A devenit regenta, atunci când Nero s-a urcat pe tronul imperial  la vârsta de 16 ani, dar a pierdut treptat puterea. In jurul anului 57 a fost expulzata din Roma de catre fiul sau,  imparatul Nero si in cele din urmă a fost omorata în casa ei  de la tara, din ordinul acestuia, in anul 59. Circumstanţele care înconjoară moartea Agrippinei  sunt totusi  incerte, datorită contradicţiilor istorice şi  partinirii celor care au scris despre Nero .

·         1479: Ioana de Castilia (spaniolă Juana I de Castilla) (n. 6 noiembrie 1479 – d. 12 aprilie 1555), numită și Ioana cea Nebună (Juana La Loca), a fost regină a Castiliei și a Aragonului, în comun cu fiul ei Carol al V-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman^[1], deși din 1506 nu a exercitat nici o putere, iar din 1509 a trăit închisă la Tordesillas mai întâi din voința tatălui său Ferdinand al II-lea de Aragon și apoi din voința fiului său Carol al V-lea. Prin naștere a fost infantă de Castilia și de Aragon. De la o vârstă fragedă a dat semne de indiferență religioasă, iar mama sa a încercat să păstreze secretul. S-a căsătorit cu Filip cel Frumos și au avut șase copii. La moartea mamei sale în 1504, a fost proclamată regina Castiliei împreună cu soțul său, iar la moartea tatălui său în 1516, devine regina Navarrei și a Aragonului. Prin urmare în 25 ianuarie 1516 a devenit, teoretic, prima regină a coroanelor care au modelat Spania contemporană, dar din 1506 puterea sa a fost doar nominală. A fost numită Ioana cea Nebună, datorită unei presupuse boli mintale cauzate de gelozie și apoi de durerea pentru moartea soțului său, argument care a fost folosit de tatăl ei și mai târziu de fiul ei Carol pentru a o închide pe viață la Tordesillas. Figura ei a fost popularizată în perioada Romantismului în pictură și literatură.

Ioana de Castilia în copilărie

Ioana s-a născut în vechiul oraș vizigot Toledo, capitala regatului Castiliei. Ea a fost al treilea copil și a doua fiică a regilor Isabela a Castiliei și Ferdinand al II-lea de Aragon. La curtea castiliană, principalii ei preceptori au fost preotul dominican Andrés de Miranda, profesor respectat și membru al curții reginei, Beatriz Galindo și mama sa, regina. Ioana a studiat religia, muzica, dansul, eticheta curții, și-a dezvoltat abilități ecvestre și a învățat să stăpânească toate limbile (sau dialectele) romanice iberice: castiliana, leoneza, galiciana, portugheza și catalana. De asemenea, ea vorbea fluent franceza și latina. Deja din 1495 a arătat semne de scepticism religios și lipsă de devotament față de culturile și ritualurile creștine. Acest fapt a alarmat-o pe mama sa, care a ordonat să fie păstrat secretul.

Filip cel Frumos și Ioana

În 1496, la vârsta de 16 ani, Ioana se logodește cu arhiducele Filip cel Frumos, fiul împăratului Maximilian I al Imperiului romano-german și al primei sale soții Maria de Burgundia. Căsătoria a fost o alianță între Casa de Habsburg și Casa de Trastamara împotriva puterii în creștere a francezilor. În august 1496 ea a părăsit portul Laredo (actuala Cantabria) din nordul Spaniei, la bordul unei carace condusă de căpitanul Juan Perez. Flota, care voia să demonstreze splendoarea coroanelor Castiliei și Aragonei, era compusă din alte nouăsprezece nave și caravele, comandate de amiralul D. Frederic și conduse de Sancho de Bazán. Flotei i s-au alăturat alte 60 de nave comerciale, care transportau lână din Castilia. A fost cea mai mare flotă în misiune de pace, organizată de Castilia^[2]. Călătoria a fost plină de peripeții: în 31 august flota a fost nevoită să se refugieze la Portland, Anglia. Când în cele din urmă flota se apropia de Middelburg, Zeelanda, o caracă genoveză care transporta 700 de oameni, hainele și multe din efectele personale ale Ioanei, a eșuat pe un banc de nisip și a trebuit să fie abandonată. Ajunsă în țările nordice, Ioana nu a fost primită de către logodnicul ei, datorită opoziției francofililor de la curtea lui Filip. Căsătoria formală a avut loc în 20 octombrie 1496, la Lier, la nord de Bruxelles, Filip fiind fascinat de frumusețea Ioanei.

Imediat cei doi soți se îndrăgostesc nebunește. Între anii 1498 și 1507 ea a născut șase copii (doi viitori împărați și patru viitoare regine).

Această uniune a fost considerată (din punct de vedere politic), drept una din cele mai reușite din istoria europeană: moștenitorul lui Filip și al Ioanei urma să devină stăpân peste un teritoriu enorm și pretendent al coroanei imperiale. Curtenii îi vedeau pe Filip și Ioana ca un cuplu perfect. Cei doi s-au stabilit la Bruxelles unde s-a născut prima lor fiică, Eleanor. Dar curând, cum era normal în acea epocă, Filip a avut aventuri cu alte femei, ceea ce a provocat accese de gelozie furibunde din partea Ioanei, îndrăgostită nebunește de soțul ei. Comportamentul Ioanei nu era socotit normal deoarece misiunea legitimă a căsătoriei era aceea de a procrea și relațiile extra-conjugale erau socotite normale. Ioana obișnuia să-l respingă pe Filip când acesta acorda prea multă atenție altor doamne de la curte, ținându-l la distanță, ceea ce-l făcea pe Filip să cadă în depresie și să facă scene de gelozie.

Ioana de Castilia

Moartea singurului ei frate, Ioan, Prinț de Asturia, fiul cel mare al regilor Isabela a Castiliei și Ferdinand al II-lea de Aragon, a surorii sale mai mari Isabella de Asturia, regină a Portugaliei și a singurului ei fiu Miguel, a făcut-o pe Ioana moștenitoarea tronului Spaniei. În 1502, curtea castiliană a recunoscut-o pe Ioana moștenitoarea legitimă a tronului castilian. Împreună cu soțul ei a plecat la curtea Spaniei pentru a primi titlul de prințesă de Asturia conform tradiției. La sfârșitul anului Filip s-a întors în Flandra, ceea ce a aruncat-o într-o tristețe profundă pe Ioana. La 10 martie 1503 a dat naștere unui fiu ,care a fost numit Ferdinand ca și tatăl Ioanei. Ioana a dorit să se întoarcă la soțul ei, dar mama sa a încercat să o împiedice. Încăpățânată, Ioana a insistat să plece, iar mama sa a închis-o sub supravegherea episcopului Fonseca în castelul La Motta. După o discuție foarte aprinsă cu Ioana, Isabela a Castiliei a fost nevoită să o lase să plece, punând însă în dubiu sănătatea mintală a fiicei sale.

De la moartea mamei sale, Isabela I a Castiliei în 26 noiembrie 1504, Ioana a devenit regină a Castiliei iar soțul ei rege de jure uxoris. Tatăl Ioanei, Ferdinand al II-lea și-a pierdut titlul de rege al Castiliei deși soția sa i-a permis să guverneze în absența Ioanei sau, dacă Ioana nu dorește să conducă ea însăși, până când fiul ei, Carol I va împlini 20 de ani. Ferdinand a refuzat să accepte asta; a emis monede pe care scria "Ferdinand și Ioana, rege și regină a Castiliei, Leonului și Aragonului" iar la începutul anului 1505 a convins curtea că Ioana este bolnavă și nu poate guverna.

Filip și Ioana la curte

Soțul Ioanei, Filip cel Frumos, care nu se mulțumea cu regența ci visa să fie rege, a emis la rândul său monede cu numele "Filip și Ioana, rege și regină a Castiliei, Leonului și Arhiduci de Austria, etc^[3]" și a început să se plângă de comportamentul ei. În replică, Ferdinand a îmbrățișat o politică pro-franceză, s-a căsătorit cu Germaine de Foix, nepoata regelui Ludovic al XII-lea al Franței în speranța că va avea un fiu care va moșteni Aragon și poate Castilia.^[4]Filip și Ioana au rămas la curtea din Bruxelles, unde în 15 septembrie 1505 Ioana a dat naștere celui de-al cincilea copil, Maria. La sfârșitul anului 1505 Filip era dornic să meargă în Castilia, astfel a dispus să se pregătească flota, în ciuda faptului că era riscant să călătorească în timpul iernii. Au plecat în 10 ianuarie 1506 cu 40 de nave. În Canalul Mânecii o furtună a scufundat mai multe nave, iar restul au fost împrăștiate. În cele din urmă s-au oprit în Portland și au stat trei luni în Anglia. Ioana cu această ocazie a vizitat-o pe sora ei Caterina de Aragon, pe care nu o văzuse de zece ani^[5]. Au plecat în aprilie și în loc să meargă în Laredo, unde erau așteptați, au mers la A Coruña, probabil pentru a câștiga timp și pentru a se reuni cu nobilii castilieni, înainte de a se întâlni cu Ferdinand.^[6] Filip nu voia să renunțe la Castilia fiind pregătit pentru o confruntare armată. Dar datorită diplomației lui Ferdinand s-a semnat tratatul de la Villavafila, prin care Ferdinand îi ceda Castilia lui Filip, convenind cu un al doilea tratat excluderea Ioanei de la guvernare, datorită presupusei sale nebunii. Imediat după aceea Ferdinand a declarat că a fost șantajat de ginerele său, pe care l-a acuzat că o ține prizonieră pe Ioana și a dezmințit tratatul, spunând că Ioana trebuie să-și mențină dreptul de Reina proprietaria a Castiliei. În această controversă, este evidentă contradicția între prima declarație despre incapacitatea fiicei sale și afirmația succesivă despre drepturile regale ale acesteia: prima dată nebună, apoi înțeleaptă. De fapt și Filip și Ferdinand

„amândoi sunt interesați să acrediteze ideea că Ioana este incapabilă să guverneze.”

—J. Pèrez^[7], Isabella e Ferdinando, p. 320, op. cit. în bibliografie

La 25 septembrie 1506 Filip a murit brusc de febră tifoidă la Burgos în Castilia. Unii au suspectat că a fost otrăvit de socrul său Ferdinand al II-lea. Ioana era însărcinată cu cel de-al șaselea lor copil, Caterina.

Aici a început tragedia Ioanei de Castilia: tatăl ei, ca regent, a scris la toate curțile Europei, lamentându-se de nebunia fiicei sale, cauzată de moartea bruscă a iubitului soț. Astfel a apărut legenda, sporită și răspândită, despre comportamentul ciudat al Ioanei, văduvă inconsolabilă, asupra sicriului soțului său. Ioana decisese să mute trupul lui Filip de la Burgos unde murise, pentru a respecta dorința lui Filip de a fi înmormântat la Granada, cu excepția inimii care a fost purtată la Bruxelles. Însoțită de un alai de nobili, soldați, preoți, doamne de la curte și slujitori, a pornit la drum. Călătoreau numai pe timp de noapte, deoarece Ioana era de părere că un alai cu un catafalc pe străzile orașelor, nu era un spectacol prea plăcut la vedere. Timp de opt luni cât a durat călătoria, ea nu s-a despărțit de sicriul soțului. Nobilii din cortegiu erau nemulțumiți și s-au înmulțit bârfele despre nebunia reginei. În orașul Torquemada la 14 ianuarie 1507, Ioana a dat naștere ultimului copil, Caterina. Ioana devenise o văduvă râvnită, moștenitoarea unei coroane prestigioase.

Fiul și moștenitorul ei, Carol I, avea 16 ani și era în grija mătușii sale în nordul Flandrei; tatăl ei a rămas în Aragon permițând creșterea crizei politice.

De la moartea mamei sale, până la propria moarte, Ioana a deținut doar în mod formal titlul de regină a Castiliei, deoarece puterea reală a fost deținută de o serie de patru regenți diverși.

Încă din tinerețe Ioana a avut un caracter neconvențional și anticonformist într-un ambient întunecat, reacționar și dificil pentru Reconquista, în care religia era un element important al identității naționale. Terminată reconquista prin înfrângerea lui Boabdil, ultimul sultan al Granadei, în 2 ianuarie 1492 și intrarea oficială a regilor catolici în Granada în 6 ianuarie 1492, națiunea era sub control militar și existau tensiuni politice și religioase. Sub aspect politic, era necesară consolidarea puterii regale pentru construirea unei noi unități naționale; sub aspect religios exista problema musulmanilor (spaniolă moros), a evreilor și a ereziei, probleme rezolvate drastic prin expulzarea comunităților evreilor și maurilor. Tânăra Ioana, cu caracterul ei rebel, a scandalizat curtea regală a mamei sale, care o supunea unei discipline tot mai rigide. Răceala ei în privința catolicismului și caracterul său încăpățânat s-au dovedit un amestec exploziv.

Nebunia Ioanei (1867), de Lorenzo Valles Muzeul Prado Madrid

Tema centrală în istoria Ioanei este presupusa sau reala sa nebunie. Versiunea oficială în secolul al XVI-lea era că Ioana fusese înlăturată deoarece era incapabilă din cauza unei boli mintale. S-a emis ipoteza că ar fi suferit de depresie, schizofrenie, psihoză^[8]. S-a speculat că ar fi moștenit boala prin mama sa, de la bunica sa maternă Isabela a Portugaliei, regină a Castiliei, care suferise în timpul văduviei de o boală mintală^[9].

Isabela a Castiliei, mama Ioanei

Cercetările efectuate de Gustav Adolf Bergenroth^[10] și studiile lui Karl Hillebrand^[11], au aruncat o lumină nouă asupra unui fapt istoric arhivat în grabă, după spusele acestor istorici. Ioana a fost victimă nu doar ca regină, ci mai înainte de toate ca femeie sacrificată, după părerea acestor istorici, nu din motive de stat, ci, la început, dinegoismul personal și politic al tatălui sau, iar apoi al fiului sau, cu o scurtă paranteză conjugală în care soțul lovea în sentimentele și feminitatea unei femei a cărei singură vină era aceea de a fi regină și de a fi exprimat din tinerețe un nonconformism religios neobișnuit în acele vremuri.^[12]

Acest comportament declanșase furia mamei sale, Isabela a Castiliei și a tatălui său Ferdinand de Aragon, care încercau să construiască o nouă unitate națională și să primească consensul asupra propriei politici.^[13] Istoricul german Bergenroth, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu multă muncă și cu un spirit investigativ minuțios, a căutat în arhivele din Simancas, reușind să deschidă acele dulapuri secrete, care timp de patru secole au ascuns documentele ce vor da un curs divers istoriei Ioanei de Castilia. Acele documente au fost puse la dispoziția comunității istorice prin publicarea lor în Calendar of letters, despaches and State papers relating to negotiations between England and Spain, 1868.

Astfel s-a deschis un nou scenariu istoric care l-a dus pe Hillebrand la reexaminarea cazului și la concluzii diverse față de versiunea cunoscută, reconstruind prin noi documente cazul istoric și personal al Ioanei de Castilia.^[14]

Tema nebuniei Ioanei de Castilia a stârnit interesul istoricilor și scriitorilor de-a lungul timpului. Unii nu au adâncit subiectul, socotindu-l un element neglijabil în jocurile^[15] "istoriei mărețe", alții au pus sub semnul întrebării versiunea oficială a nebuniei Ioanei, recunoscând totuși un cert anticonformism al acesteia.

Totuși este imposibil de rezolvat enigma presupusei nebunii a Ioanei, datorită timpului care a trecut, a documentării fragmentate și deoarece nu este semnificativa din punct de vedere istoric.

Regina Ioana cea Nebună închisă la Tordesillas împreună cu fiica sa infanta Caterina, tablou de Francisco Pradilla, 1906

În februarie 1509 Ioana a fost închisă în castelul Tordesillas din ordinul tatălui său, împreună cu ultimul copil, Caterina, complet izolată de lumea externă. După moartea lui Ferdinand în 23 ianuarie 1516, situația Ioanei nu s-a schimbat, deoarece fiul său Carol Quintul la rândul lui dorea coroana.

Pe 4 noiembrie 1516, Carol, care nu-și văzuse mama de zece ani și fusese crescut în Flandra de către mătușa sa Margareta, a mers să o viziteze. Nu își mai amintea de ea și doar auzise de nebunia ei. Întâlnirea a fost necesară deoarece Carol avea nevoie de legitimarea sa pe tron si situația Ioanei nu s-a schimbat cu nimic dupa aceea.

Carol se temea de anticonformismul Ioanei în privința religiei. Un guvern al mamei sale ar fi avut un efect distrugător asupra clerului și a nobilimii ce erau la putere din timpul regenței lui Ferdinand. De asemenea l-ar fi făcut să piardă coroana și ar fi eliminat anturajul flamand de care era înconjurat și care se îmbogățea pe seama lui. O incapacitate mintală a Ioanei era comodă multora, iar cei interesați erau conștienți de acest fapt. Astfel, Carol a continuat politica bunicului său și a lăsat-o pe mama sa închisă la Tordesillas.

„El a sacrificat-o cu fermitate pe mama sa, la fel cum Filip își sacrificase soția datorită avariției și cum Ferdinand își jertfise fiica datorită planurilor sale politice^[16]”

Ioana și fiica sa au fost abuzate fizic și psihic de către temnicerii lor. Cu atât mai grei au fost anii petrecuți sub paza marchizului de Denia, don Bernandino de Sandoval y Royas și a soției sale, temniceri aleși de Carol Quintul. Predecesorul său, Juan Ferrer, a declarat că nu o supusese niciodată pe regină torturii cu la cuerda^[17], doar la ordinul lui Ferdinando. Captivitatea Ioanei a fost extrem de dificilă și datorită totalei izolări la care a fost supusă. Era constrânsă să practice catolicismul și să se confeseze, ceea ce refuza cu încăpățânare. De-a lungul anilor au izbucnit mai multe epidemii de ciumă, iar marchizul Denia a cerut permisiunea de a evacua palatul, dar Carol a refuzat. Chiar dacă viața mamei sale era în pericol, Carol dorea să o țină ascunsă de ochii lumii. Marchizul Denia a demonstrat un zel exemplar în funcția sa de temnicer, după cum demonstrează corespondența purtată cu Carol Quintul, în care uneori amintea că înainte de sentimentele filiale trebuie să fie puse interesele politice: uneori sugera ca regina să fie supusă unei anumite torturi, deoarece astfel ar fi adus un serviciu lui Dumnezeu și deseori îi amintea că acționa doar în interesul lui. Denia îi înlătura pe acei călugări care, puși alături de regină pentru a o converti, deveneau în schimb prieteni și apărători, asa cum s-a întâmplat cu călugărul Juan de Avila. Carol era mereu informat de ceea ce se întâmpla, deoarece se temea că mama sa, liberă și activă, ar putea înflăcăra șovăitorul sentiment anti-flamand și i-ar periclita puterea. Dacă s-ar zvoni că regina este sănătoasă, adversarii noului rege l-ar putea răsturna. Ferdinand și Carol au încercat să șteargă orice corespondență cu temnicerii Ioanei și chiar și Filip a ordonat să se ardă unele documente referitoare la bunica sa.^[18]Caterina a părăsit-o pe mama sa în 1525, când a plecat să se mărite cu Ioan al III-lea al Portugaliei.

Scud cu Ioana și Carol

De mult timp în Castilia mocnea nemulțumirea și resentimentul față de Carol și curtea sa de flamanzi, pentru rapacitatea cu care își exercitau puterea. La aceasta, se unea și faptul că regele urma să plece, pentru a fi încoronat cu coroana imperială, pe care o primise la moartea bunicului său Maximilian I și după o serie de intrigi și mari sume de bani vărsate pentru a cumpăra voturile necesare pentru a fi ales. Carol a plecat în 20 mai 1520, lăsându-l ca regent pe detestatul flamand Adrian de Utrecht, viitorul papă Adrian al VI-lea.

La sfârșitul lunii mai 1520 a izbucnit așa numita revoltă a comunităților castiliene,(spaniolă movimiento comunero) cu caracter anti-flamand, condusă de Juan de Padilla. În luna august din același an, locuitorii din Tordesillas s-au alăturat rebelilor și au luat cu asalt castelul în care se găsea închisă regina. L-au înlăturat pe Denia și au eliberat-o pe Ioana și, convinși că era în deplinătatea facultăților mintale, au încercat să o atragă de partea lor. Astfel ea a aflat de moartea tatălui ei și de evenimentele care avusesera loc de când era închisă. Ioana i-a primit de multe ori pe reprezentanții rebelilor, dar a refuzat să se alăture lor împotriva fiului său, chiar dacă o eliberaseră; a refuzat să semneze orice document care ar fi legitimat acțiunile lor. În această situație, ea a arătat că nu este nebună, păstrând drepturile fiului ei. Chiar și Adrian de Utrecht, devenit episcop de Tortosa, îi comunica lui Carol că toți erau martorii sănătății mintale a mamei sale și preciza: "Alteța Voastră a uzurpat titlul regal și a ținut-o prizonieră forțat pe regină, care este rațională, sub pretextul că este nebună...".^[19]

Revolta a fost reprimată cu bătălia finală de la Villalar, în 23 aprilie 1521, iar conducătorii ei au fost executați.

Ioana cea Nebună (1877) de Francisco Pradilla y Ortiz, Muzeul Prado, Madrid

După insuccesul revoltei, Ioana a fost închisă din nou sub supravegherea marchizului Denia, devenit și mai ostil din cauza ofenselor suferite în timpul revoltei.^[20] Viața Ioanei s-a deteriorat progresiv, mai ales după plecarea fiicei sale pentru a se căsătorii cu regele Portugaliei. Aceasta încercase mereu să o protejeze pe mama sa de răutățile marchizului Denia. Crizele depresive au crescut în intensitate și în ultimii ani presupusa boală mentală a devenit reală. Avea probleme la picioare și în ultimii ani nu mai putea merge. A murit vineri 12 aprilie 1555, Vinerea Mare, după ce a refuzat din nou să primească ungerea de pe urmă. La căpătâiul ei se afla Francisco de Borja, care a mărturisit că fost lucidă până la sfârșit. A fost înmormântată la mănăstirea Santa Clara și nu a avut parte de funeralii de stat. Mai târziu, nepotul ei Filip a poruncit să fie înmormântată în Capilla Real (Capela Regală) a catedralei din Granada, alături de soțul său și de alți regi spanioli.

A fost victima tatălui său ,pe care l-a adorat, dar care a văzut în ea gânduri puțin ortodoxe și indisponibilitatea de a-l urma în politica inchiziției și a rugurilor.

Ioana a rămas în istorie cu numele cea nebună, un supranume jignitor, și poate chiar a înnebunit după 46 de ani de captivitate aproape neîntreruptă.

Michael Pradwin^[21] a văzut secretul din Tordesillas: închisă din rațiuni de stat, folosind ca pretext nebunia, captivitatea a făcut-o să-și piardă mințile cu adevărat^[22].

Ioana a demonstrat până la final o hotărâre și o forță morală pe care nici măcar captivitatea dură, nemiloasă și lipsită de orice privilegiu nu a reușit să o înfrângă. Fiul său, Carol Quintul, a abdicat la trei luni dupa moartea ei și a murit trei ani mai târziu la mănăstirea Cuacos de Yuste, în 21 septembrie 1558.

După G. Belli, Ioana, Reina Proprietaria a Castiliei, a Leónului a Granada, a Galiciei, a Seviliei, a Aragonei, a Navarrei, a Indiilor Occidentale, a Insulelor Canare, a Neapolelui, a Siciliei, contesă de Barcelona, "nu era nebună ci victimă a circumstanțelor politice din acea vreme"

Copii

Portret	Nume	Naștere	Deces	Note
Cu Filip de Habsburg (22 iulie 1478 – 25 septembrie 1506; căsătoriți în 1496)
	Eleanor	15 noiembrie 1498	25 februarie 1558	căsătorită prima dată în 1518 cu Manuel I al Portugaliei, au avut copii; căsătorită a doua oară în 1530 cu Francis I al Franței, n-au avut copii.
	Carol al V-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman	24 februarie 1500	21 septembrie 1558	căsătorit în 1526 cu Isabela a Portugaliei, au avut copii.
	Isabela	18 iulie 1501	19 ianuarie 1526	căsătorită în 1515 cu Christian al II-lea al Danemarcei, au avut copii.
	Ferdinand I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman	10 martie 1503	25 iulie 1564	căsătorit în 1521 cu Anna a Boemiei și Ungariei, au avut copii.
	Maria	18 septembrie 1505	18 octombrie 1558	căsătorită în 1522 cu Louis al II-lea al Ungariei și Boemiei, n-au avut copii.
	Caterina	14 ianuarie 1507	12 februarie 1578	căsătorită în 1525 cu Ioan al III-lea al Portugaliei, au avut copii.

Ioana de Castilia

Portret de Juan de Flandes, c. 1500 Părinți Ferdinand al II-lea de Aragon Isabela I a Castiliei  Frați și surori Catherine de Aragon Maria de Aragon Isabella, Prințesă de Asturia Alonso de Aragón[*] John, Prince of Asturias[*] Alonso de Estrada[*] John of Aragon, Prince of Girona[*]  Căsătorită cu Filip I al Castiliei Copii Eleanor, regină a Franței Carol al V-lea, Împărat romano-german Isabella, regină a Danemarcei Ferdinand I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria, regină a Bohemiei Caterina, regină a Portugaliei

·         1494: S-a nascut  Soliman  Magnificul, sultan al Imperiului Otoman; (d. 5/6 septembrie 1566). A fost al zecelea  sultan al Imperiului Otoman si  a domnit între anii 1520 – 1566. La momentul morții lui Soliman, Imperiul Otoman era una dintre marile puteri ale lumii. Cuceririle lui Soliman au adus sub controlul Imperiului marile orașe musulmane Mecca, Medina, Jerusalim, Damasc, Bagdad), multe din Tarile Balcanice (ajungând până în Croația și Ungaria, la granita Austriei  din prezent) și cea mai mare parte din Africa de Nord. Expansiunea  în Europa, a dat turcilor o pozitie  puternică în balanța de putere europeană.
* 1550: Karin Månsdotter (6 noiembrie 1550 – 13 septembrie 1612) a fost regină consort a Suediei, prima dată metresă, apoi timp de câteva luni în 1568 soția regelui Eric al XIV-lea al Suediei. Asteroidul 832 Karin a fost numit în onoarea ei.

Karin s-a născut la Stockholm ca fiica unui soldat pe nume Måns (numele ei fiind un patronim, literal înseamnă "fiica lui Måns") și a soției acestuia Ingrid. Mama ei provenea dintr-o familie de țărani din Uppland,^[1] care vindeau legume în piață. Se crede că ambii părinți au murit în jurul anului 1560.

Potrivit unei legende, Eric XIV a observat-o prima dată în piață în Stockholm și a fost atât de uimit de frumusețea ei încât a dus-o la Curte ca iubită a lui;^[1] în realitate însă, Karin Månsdotter era în 1564 angajată ca servitoare la Karin, soția muzicianului curții Gert Cantor,^[1] care avea o tavernă și o casă de oaspeți în casa lui, unde ea probabil că servea oaspeții. Ea a fost făcută servitoare pentru sora regelui, prințesa Elisabeta, atunci când ea a devenit metresa regelui în 1565.

Regina Karin desenată de soțul ei în închisoare

Karin pare să fi intrat într-o relație cu Eric în primăvara anului 1565.^[1] Poziția pare să fi fost destul de oficială, ea primind haine scumpe, a apărut alături de el la Curte, și a primit propriul ei apartament și servitori. Astfel, ea ar putea fi considerată ca prima metresă regală oficială din Suedia, deși doar Hedvig Taube este considerată metresa regală oficială din Suedia. În vara anului 1565, ea a făcut parte din suita regelui la Skara.

Când s-a născut fiica ei Sigrid în 1566, ea a fost tratată ca o prințesă legitimă.^[1] Înainte de aceasta, regele a avut un întreg harem de metrese, cum ar fi Agda Persdotter și Doredi Valentinsdotter, dar când Karin intrat în viața lui, el le-a respins pe toate. Ea a primit, de asemenea, educație și a învățat să citească și să scrie. Tratamentul lui față de ea a provocat multă uimire. Ideile timpului au sugerat vrăjitorie și poțiuni de dragoste pentru a explica atașamentul profund.^[1][2]

Portretul lui Karin Månsdotter a fost realizat doar în desenele soțului ei în captivitate și într-un bust din ultimele ei zile la mormântul ei.^[3] Ea a fost descrisă ca fiind o fată foarte frumoasă, cu părul lung și blond, ochi nevinovați, iar personalitatea ei pare să fi fost calmă, umilă și naturală. Regele era instabil psihic și se pare că ea era singura care îl putea calma, fiind foarte apreciată de rude care o considerau bună pentru el. Nu a avut dușmani personali la curte, dar nu a fost respectată iar căsătoria lor din 1568 a fost considerată un scandal și este posibil să fi contribuit la detronarea lui.

Cândva în 1567, Eric a decis să se căsătorească cu Karin, în conformitate cu acordul pe care l-a făcut cu Consiliul în 1561, în care i s-a promis că se va căsători cu cine va dori. Planurile sale au fost susținute de către consilierul său Jöran Persson. S-a spus că metresa Karin era prietenă bună cu soția lui Persson, care s epare că a însoțit-o de multe ori în călătoriile ei între diferite palate regale.

Karin Månsdotter a făcut donații surorilor de la mănăstirea Vadstena în trei ocazii între 1566 și 1568, și s-a observat că generoasele ei donații au fost făcute în timpul bolii lui Eric în 1567

Regina cu doi dintre copiii ei

Eric al XIV-lea s-a căsătorit cu Karin morganatic în 1567, și oficial în 1568, atunci când ea a fost înnobilată și a fost încoronată regină sub numele de Katarina Magnusdotter (o versiune oficială a numelui ei). Prima ceremonie de nuntă, cea secretă, a fost realizată de către episcopul Laurentius Petri la 29 decembrie 1567.

În această perioadă Eric a fost periodic afectat de probleme mentale și s-a stabilit o regență. Căsătoria, probleme mentale ale lui Eric și influența lui Karin au provocat zvonuri. Într-o scrisoare a surorii lui Eric, Sofia, s-a spus că "nebunia care îl domină este o consecință a faptelor sale. El a fost oarecum instabil și înainte, iar acum el este complet așa, condus de soția sa", ceea ce înseamnă că soția lui ar folosi vrăjitoria.^[1] Soția consilierului lui Eric, Anna Andersdotter, prietenă apropiată a lui Karin, a fost acuzată de a fi răspândit zvonuri și condamnată pentru calomnie, dar a fost grațiată, la cererea lui Karin.^[1] Regența a arestat mulți dintre consilierii lui Eric iar Karin a intervenit pentru mulți din ei. Când Eric și-a revenit și regența a fost desființată, Karin a intervenit în a face pace între Eric și fratele său, Ducele Johan.^[1]

La 10 februarie 1568, Karin a fost înnobilată și a primit oficial sigiliul de regină.^[1] Într-o scrisoare către cumnatele ei, prințesele Sofia și Elisabeta, se observă că ea a șters prima versiune în care le-a numit în mod oficial "Dragi surori" și că ea nu se numea "Regina" ci "Regina aleasă", care a fost interpretată prin faptul că ea știa că poziția ei nu a fost pe deplin acceptată de aristocrație.^[1]

Nunta oficială a avut loc în Storkyrkan la 4 iulie 1568, a doua zi după încoronare. Karin Månsdotter a fost dusă la altar de către vărul regelui Per Brahe sub o bandieră de aur purtată de patru nobili. Atât fiul cât și fiica lui Eric și Karin au fost prezenți pentru a confirma statutul lor oficial. Ei au fost plasați sub bandieră, între părinții lor.

La scurt timp după încoronare, frații lui Eric s-au răzvrătit și el și familia sa au fost închiși. Se spune, că în timpul detronarii, Karin a căzut în genunchi în fața reginei văduve Katarina Stenbock, strigând: "Iartă-l!". Karin a împărțit prizonieratul cu Eric întâi la palatul regal din Stockholm, apoi la castelul de la Turku (1570–1571), la castelul Kastelholm, castelul Gripsholm (1571–1573) și castelul Västerås (1573). Copiii au fost plasați în grija reginei văduuve Catherine Stenbock și a guvernantei lor franceze, însă s-au renit cu părinții lor în 1570.^[1] karin a născut doi copii în captivitate, în 1570 și 1572 însă ambii au murit în închisoare.

Este cunoscut faptul că Eric a fost de cel puțin trei ori abuzat fizic de gardian, dar nu se crede că acest lucru s-a întâmplat în prezența lui Karin.^[1]Regina Karin și copiii s-au despărțit de soțul ei la 14 iunie 1573, pentru a preveni nașterea altor copii legitimi. Ei au fost duși la castelul din Turku, în Finlanda, unde au rămas sub arest la domiciliu până la moartea soțului ei, patru ani mai târziu. În 1575, fiul ei a fost luat și trimis în Polonia pentru a fi plasat în grija iezuiților dar i s-a permis să-și păstreze fiica. În 1577 ea a primit vestea morții soțului ei. Karin a fost tratată cu bunătate și a primit domeniul regal Liuksiala Manor în Kangasala, Finlanda, unde a trăit restul vieții ei.

Karin Månsdotter

Căsătorită cu Eric al XIV-lea al Suediei Copii Prințesa Sigrid a Suediei Prințul Gustav al Suediei Prințul Henric al Suediei Prințul Arnold al Suediei

·         1617: Leopoldo de Medici, cardinal italian (d. 1675)

·         1636: Henriette Adelaide de Savoia (Enrichetta Adelaide Maria; 6 noiembrie 1636 - 13 iunie 1676), a fost soția electorului de Bavaria Ferdinand Maria. A avut o mare influență asupra soțului ei.

Născută la Castelul del Valentino din Torono, ea a fost prima născută din cele două gemene; sora ei Caterina Beatrice de Savoia a murit la Torino la 26 august 1637. La 7 octombrie 1637 ea și-a pierdut și tatăl, Victor Amadeus I, Duce de Savoia, când avea doar un an. Mama ei a fost Christine Marie a Franței, care era fiica regelui Henric al IV-lea al Franței și a reginei Maria de Medici. După decesul tatălui ei, mama ei a servit ca regentă de Savoia în numele a doi dintre frații Henriettei Adelaide: Francis Hyacinth (1632–1638), apoi Carol Emanuel al II-lea (1634–1675) după ce fratele cel mare a murit. Unchii ei, Prințul Maurice de Savoia și Thomas Francis, Prinț de Carignano, au intrigat împotriva cumnatei lor și a anturajului ei francez.

Când primul ei moștenitor, Francis Hyacinth, a murit în 1638, frații Maurice și Thomas au început, cu sprijin spaniol, războiul civil piemontez. Cele două părți au fost cunoscute ca "principisti" (susținători ai prinților) și "madamisti" (susținători ai "Madama Reale," regenta Christine). Cu ajutorul fratelui ei, regele Ludovic al XIII-lea al Franței, Marie Christine a putut să-și învingă cumnații.

La 8 decembrie 1650 Henriette s-a căsătorit cu Ferdinand Maria, moștenitor al Electoratului de Bavaria. Anul următor el a devenit Elector după moartea tatălui său, Maximilian.

Henriette Adelaide a avut o influență puternică asupra politicii externe bavareze în favoarea Franței. Aceasta a condus la o alianță între Franța și Bavaria împotriva Austriei. Una dintre rezultatele alianței a fost căsătoria dintre fiica cea mare a lui Henriette Maria Anna și vărul ei Louis, Delfin al Franței (le Grand Dauphin), în 1680.

Ea a avut un rol important în construirea Palatului Nymphenburg și a bisericii Theatine din München. Mulți artiști italieni au fost invitați la München, și ea a introdus, de asemenea, opera italiană la curtea bavareză.

Henriette a murit în 1676, la vârsta de 39 de ani, la München și a fost înmormântată la biserica Theatine.

Henriette Adelaide de Savoia

Părinți Victor Amadeus I, Duce de Savoia Christine a Franței  Frați și surori Prințesa Margaret Yolande de Savoia Princess Catherine Beatrice of Savoy[*] Princess Luisa Cristina of Savoy[*] Carol Emanuel al II-lea, Duce de Savoia Francis Hyacinth[*]  Căsătorită cu Ferdinand Maria, Elector de Bavaria Copii Maria Anna Victoria, Delfină a Franței Maximilian al II-lea Emanuel, Elector de Bavaria Joseph Clemens de Bavaria Violante Beatrice, Mare Ducesă de Toscana

·         1661: Carol al II-lea al Spaniei (Carlos Segundo) (6 noiembrie 1661, Madrid - 1 noiembrie 1700, Madrid) a fost rege al Spaniei, Napoli, Siciliei, aproape întregii Italii (mai puțin Piemontul, Statele Papale și Veneția), și suveran al imperiului spaniol de peste mări, de la Mexic până la Filipine. Carol a fost singurul fiu supraviețuitor al predecesorului său Filip al IV-lea, împreună cu a doua lui soție (și nepoată) Mariana a Austriei, tot din Casa de Habsburg. Nașterea lui a fost întâmpinată cu entuziasm de spanioli, care se temeau de conflictul ce ar fi izbucnit dacă Filip al IV-lea ar fi murit fără moștenitori.

Carol al II-lea

Carol al II-lea este cunoscut în Istoria Spaniei ca El Hechizado (Cel Vrăjit), conform credinței populare - susținute de însuși Carol - că incapacitatea sa psihică și fizică era cauzată de „vrăjitorie” mai degrabă decât de cauza cea mai probabilă: secole de endogamie în cadrul dinastiei habsburgice (în care căsătoriile între verișori primari sau între unchi și nepoate erau ceva obișnuit, pentru păstrarea controlului asupra teritoriilor). Pedigreeul imediat al lui Carol a fost în mod excepțional populat cu nepoate care au născut fiii unchilor lor: mama lui Carol a fost nepoata tatălui lui Carol, fiind fiica Mariei Ana de Spania (1606-1646) și a Împăratului romano-german Ferdinand al III-lea. Astfel, împărăteasa Maria Ana a fost în același timp mătușa și bunica lui. Totuși, regele a fost exorcizat, și toți exorciștii din regat au fost chemați pentru a pune întrebări directe demonilor pe care îi expulzau. Stră-stră-stră bunica lui, Ioana I a Castiliei (Ioana cea Nebună), mama regelui Carol I al Spaniei, la rândul lui Împărat romano-german (Carol Quintul), a devenit complet nebună încă din tinerețe; frica unei tendințe spre nebunie a existat în rândul habsburgilor.

Carol al II-lea a fost ultimul monarh spaniol din dinastia de Habsburg, invalid fizic, retardat mental și desfigurat (posibil datorită prognatismului mandibular; nu era capabil să mestece). Limba lui era atât de mare încât cu greu se putea înțelege ce vorbește, și saliva în mod excesiv. Este posibil că suferea de asemenea de boala de oase cunoscută ca acromegalie. A fost tratat ca un bebeluș până la zece ani. De teama că fragilul copil va fi suprasolicitat, a fost lăsat complet needucat, și indolența sa a fost încurajată până la punctul în care nici nu se pretindea să fie curat. Când fratele său vitreg, Ioan al Austriei cel Tânăr, fiu nelegitim al lui Filip al IV-lea, a obținut puterea prin exilarea reginei mamă de la curte, a insistat că ar trebui cel puțin să i se pieptene părul regelui.

Singura activitate viguroasă în care s-a implicat Carol a fost vânătoarea, el obișnuind să împuște animale în rezervațiile de la Escorial.

Anii domniei lui Carol al II-lea au fost unii de agonie pentru Spania. Economia a stagnat, erau probleme de foamete în regat, și puterea monarhiei asupra diverselor provincii spaniole era foarte slăbită. Incapacitatea lui Carol de a guverna a însemnat că a fost de multe ori ignorat, și puterea în regatul său a devenit motivul intrigilor de la curte și a fost influențată de interese străine, în special franceze.

Mama sa a fost regentă în mare parte a domniei sale. Deși a fost exilată de fratele nelegitim al regelui, Ioan al Austriei cel Tânăr, s-a întors la curte după moartea lui Ioan în 1679.

Pe timpul domniei lui Carol, declinul puterii și prestigiului spaniol declanșat de politicile Contelui-Duce de Olivares a fost accelerat. Deși Tratatul de la Lisabona cu Portugalia din 1668 ceda enclava nord-africană Ceuta Spaniei, a fost o palidă consolare pentru pierderea Portugaliei și a coloniilor portugheze de către Filip al IV-lea, în urma revoltei reușite a ducelui de Braganza.

Carol a prezidat de asemenea cel mai mare auto de fe din istoria Inchiziției spaniole, în 1680, în care 120 de prizonieri au fost judecați și 21 condamnați la moarte prin ardere. O carte mare, bogat decorată, a fost publicată pentru a celebra evenimentul. Către sfârșitul vieții sale, în ceea ce a fost unul dintre puținele gesturi independente ale sale ca rege, Carol a creat o Junta Magna (Mare Consiliu), pentru a examina și investiga Inchiziția spaniolă. Raportul a fost atât de incriminator la adresa „Sfântului Oficiu”, încât Inchizitorul General l-a convins pe monarhul decrepit să „destineze teribilul rechizitoriu flăcărilor” (Durants, 1963). Când Filip al V-lea a ajuns pe tron, a cerut să i se aducă raportul, dar nu s-a putut găsi nicio copie.

Genealogia lui Carol al II-lea care arată consangvinizarea extinsă

În 1679, la 18 ani, Carol al II-lea s-a căsătorit cu Maria Luiza de Orléans (1662-1689), fiica cea mare a lui Filip I, Duce de Orléans, fratele lui Ludovic al XIV-lea cu prima sa soție, Prințesa Henrieta a Angliei. Pe atunci, ea era cunoscută ca o tânără încântătoare. Este posibilă impotența lui Carol, deoarece nu au avut copii. Maria Luiza a intrat într-o depresie profundă și a murit la 27 de ani, la zece de ani de la căsătoria lor, lăsându-l pe Carol, în vârstă de 28 de ani, cu inima sfâșiată.

Având în continuare nevoie de un moștenitor, în anul următor s-a căsătorit cu Prințesa Maria Ana de Neuburg, o fiică a lui Filip Wilhelm, Elector al Palatinatului, și soră prin alianță cu unchiul lui, Leopold I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman. Cu toate acestea, nici din această căsătorie nu a rezultat vreun moștenitor.

Către sfârșitul vieții Carol a devenit din ce în ce mai hipersensibil și ciudat, la un moment dat cerând să fie exhumate cadavrele familiei sale pentru a le examina. S-a spus că s-a uitat la cadavrul primei lui soții, Maria Luiza.

Când Carol al II-lea a murit în 1700, dinastia habsburgilor spanioli a dispărut odată cu el. Numise un nepot de-al său, Filip de Bourbon, Duce de Anjou (nepot al lui Ludovic al XIV-lea, și a sorii vitrege a lui Carol, Maria Teresa de Spania - Ludovic însuși putea fi moștenitor al tronului spaniol, căci mama sa fusese fiica lui Filip al III-lea), ca moștenitor. L-a numit pe vărul său Carol (din ramura austriacă a dinastiei habsburgice) ca posibilă alternativă la succesiune.

Riscul ca imperiul multi-continental al Spaniei să ajungă sub controlul lui Ludovic al XIV-lea a determinat crearea unei coaliții pentru a evita succesiunea ducelui de Anjou. Acțiunile lui Ludovic au sporit temerile englezilor, olandezilor și austriecilor, printre alții. În februarie 1701, regele francez a obligat Parlamentul de la Paris (o adunare) să înregistreze un decret conform căruia, dacă Ludovic însuși nu va avea moștenitori, ducele de Anjou - Filip al V-lea al Spaniei - ar renunța la tronul spaniol în favoarea celui francez, asigurând astfel continuitatea dinastică a celei mai mari puteri terestre a Europei.

Cu toate acestea, o a doua acțiune a regelui francez „a justificat o interpretare ostilă” : în urma unui tratat cu Spania, Ludovic a ocupat mai multe orașe din Țările de Jos spaniole (Belgia de astăzi și Nord-Pas-de-Calais). A fost scânteia care a aprins praful de pușcă lăsat de chestiunile nerezolvate ale Războiului Ligii de Augsburg (1689-97) și de acceptarea de către Ludovic al XIV-lea a moștenirii spaniole pentru nepotul său.

Războiul de Succesiune Spaniol (1702-1713) a început aproape imediat. După 11 ani de războaie sângeroase pe patru continente și trei oceane, ducele de Anjou, ca Filip al V-lea, a fost confirmat în calitatea sa de Rege al Spaniei în termeni asemănători cu cei stabiliți de puterile europene la începutul războiul. Astfel, Tratatele de la Utrecht și Rastatt au încheiat războiul și „au obținut puțin mai mult decât... ceea ce s-ar fi putut obține în mod pașnic prin diplomație în 1701”. Una dintre clauzele tratatului interzicea în mod perpetuu uniunea tronurilor franceze și spaniole.

Dinastia de Bourbon fondată de Filip al V-lea a ocupat, cu intermitențe, tronul Spaniei de atunci, și în prezent este reprezentată de regele Juan Carlos I al Spaniei (1975 - prezent).

Carol al II-lea

Părinți Filip al IV-lea al Spaniei Mariana de Austria  Frați și surori John of Austria the Younger[*] Baltasar Carlos, Prinț de Asturia Filip Prospero, Prinț de Asturia Maria Tereza a Austriei Margarita Teresa de Spania Ferran Tomàs d'Àustria[*]  Căsătorit cu Marie Louise d'Orléans (1679–1689) Maria Anna de Neubourg (1689–1700)

·         1692: S-a nascut Louis Racine, poet francez. 

·         1754: Frederic I (germană Friedrich I. Wilhelm Karl; 6 noiembrie 1754 – 30 octombrie 1816) a fost primul rege de Württemberg. A fost cunoscut pentru dimensiunea sa: 2,11 m și în jur de 200 de kg; era în contrast cu Napoleon, care l-a recunoscut ca rege de Württemberg.

Născut la Treptow, Frederic a fost fiul cel mare al Ducelui de Württemberg, Frederic Eugene și a Sophia Dorothea de Brandenburg-Schwedt. Tatăl lui Frederic a fost al treilea fiu al Ducelui de Württemberg, Karl Alexander și deci Frederic a fost nepotul de frate al Ducelui Karl Eugen. Cum nici Karl Eugen nici cel de-al doilea frate, Louis Eugene, nu au avut fiii, era de așteptat ca într-o zi Frederic să moștenească ducatul.

Sora mai mică a lui Frederic, Sophie, s-a căsătorit cu Țareviciul Pavel, viitorul împărat al Rusiei în 1776. Câțiva ani mai târziu, Frederic și-a urmat sora în Rusia. Împărăteasa Ecaterina a II-a l-a numit guvernator general al Finlandei de est.

Frederic s-a căsătorit cu Ducesa Augusta de Brunswick-Wolfenbüttel la 15 octombrie 1780 la Braunschweig. Căsătoria nu a fost una fericită. Deși au avut patru copii, se zvonea că Frederic ar fi fost bisexual.

Comparație de înălțime între regele Frederic I de Württemberg (211 cm) și Napoleon (169 cm).

În 1788 Augusta a murit; nouă ani mai târziu, în 1797, Frederic s-a căsătorit cu Prințesa Charlotte, fiica regelui George al III-lea al Marii Britanii.

La 22 decembrie 1797, tatăl lui Frederic, care îi succedase fratelui său ca Duce de Württemberg cu doi mai înainte, a murit, iar Frederic a devenit Duce de Württemberg sub numele de Frederic al III-lea. În 1800, armata franceză a ocupat Württemberg iar Ducele și Ducesa au plecat la Viena. În 1801, Ducele Frederic a cedat enclava Montbéliard Republicii franceze și a primit în schimb Ellwangen doi ani mai târziu.

Frederic și-a asumat titlul de Prinț-Elector (Kurfürst) la 25 februarie 1803. În schimbul acordării unei forțe auxiliare mari Franței, Napoleon l-a recunoscut pe Elector ca Rege de Württemberg la 26 decembrie 1805. Frederic a devenit regele Frederic I și a fost încoronat la 1 ianuarie 1806 la Stuttgart. Curând după aceea, Württemberg s-a separat de Sfântul Imperiu Roman și s-a alăturat Confederației Rinului lui Napoleon. Ca simbol al alianței sale cu Napoleon, fiica lui Frederic, Catherine, s-a căsătorit cu fratele mai mic a lui Napoleon, Jerome.

Noua alianță a regelui cu Franța l-a transformat din punct de vedere tehnic în dușmanul socrului său George al III-lea. Totuși, legăturile dinastice ale regelui i-au permis să acționeze între Marea Britania și diferite puteri continentale.

În timpul Războiului de Eliberare din 1813, Frederic a trecut de partea Aliaților, unde poziția sa de cumnat al Prințului Regent britanic (mai târziu regele George al IV-lea) și de unchi al Țarului Alexandru I, l-a ajutat. După căderea lui Napoleon, Frederic a participat la Congresul de la Viena și a fost confirmat rege.

La Viena, Frederic și miniștrii săi au fost foarte interesați să se asigure că Württembergul va putea să rețină toate teritoriile pe care le-a câștigat în ultimii cincisprezece ani, lucru care în final s-a întâmplat. Frederic, împreună cu alți prinți germani, s-a alăturat noii Confederații germanice în 1815.

Frederic a murit la Stuttgart la aproape 62 de ani.

Frederic I

Părinți Frederic al II-lea Eugene, Duce de Württemberg Sophia Dorothea de Brandenburg-Schwedt  Frați și surori Sophie Dorothea de Württemberg Elisabeta de Württemberg Frederica de Württemberg Ducele Louis de Württemberg Eugen de Württemberg Alexandru de Württemberg Duke William Frederick Philip of Württemberg[*] Duke Ferdinand Frederick Augustus of Württemberg[*] Johann Georg Sontheim[*] Enrico Carlo di Württemberg[*]  Căsătorit cu Augusta de Brunswick-Wolfenbüttel (c.1780 văduv 1788) Charlotte, Prințesă Regală (c.1797 văduv 1816) Copii Wilhelm I Catharina, regină a Westphaliei Prințesa Sophia Dorothea Prințul Paul

* 1755: Stanisław Wawrzyniec Staszic (n. 6 noiembrie 1755, Piła - d. 20 ianuarie 1826, Varșovia) a fost o figură de frunte a Iluminismului polonez, un preot catolic, filozof, geolog, scriitor politic, poet, publicist, traducător și om de stat. Din 1809 a activat fiind Ministru de stat al Ducatului Varșoviei, din 1810 - Consilier al Ducatului Varșoviei, iar mai târziu din 1824 - ministru de stat al Congresului Poloniei.

Pe vremea „Marelui Sejm” Staszic a susținut linia reformelor și Constituția de la 3 mai 1791. Din 1800, a fost membru al Societății Prietenii Științei (Towarzystwo przyjaciół Nauk) din Varșovia, iar din 1808 - președintele acesteia.

Este patronul Academiei de Știință și Tehnologie AGH din Cracovia.

A încetat din viață în 20 ianuarie 1826, la Varșovia, unde a poruncit împărțirea proprietății sale la săraci.

Stanisław Staszic

·         1771: S-a nascut Alois Senefelder, inventatorul austriac a litografiei; (d. 1834). Alois Senefelder (născut la 06 noiembrie 1771, Praga si a murit 26 februarie 1834 la München).

·         1814: Adolphe Sax (Antoine-Joseph), inventator de instrumente muzicale (saxofon), francez de origine belgiană (d. 1894)

·         1825: Charles Garnier, arhitect francez, cunoscut pentru proiectele pe baza cărora s-au construit Opera din Paris și cazinoul din Monte Carlo (d. 1898). Charles Garnier (n. 6 noiembrie 1825, Paris — d. 3 august 1898, Paris), arhitect francez al istorismului. Lucrarea sa principală este cunoscuta Opéra Garnier (numită și Palais Garnier), construită între anii 1861 – 1874 în manieră neo-baroc.
Scrieri - selecție:

• A Travers les Arts. Causeries et mélanges. Paris 1869 (Internet Archive) (scrieri și reflecții adunate)
• Le Théâtre, Paris 1871 (Internet Archive) (pentru construcția și utilizarea teatrelor)
• Histoire du Nouvelle Opéra de Paris. 2 Bände, Paris 1881 (BNF)
• Temple de Jupiter Panhellénien à Egine (Restauration des monuments antiques par les architectes pensionnaires de l'Académie de France à Rome). Firmin-Didot, Paris 1884 (HEIDI)
• împreună cu Auguste Ammann: L’Habitation humaine. Hachette, Paris 1891

Charles Garnier

Photographie de Gaspard-Félix Tournachon

·         1833: Jonas Lie, scriitor norvegian (d. 1908)

·         1835: S-a nascut celebrul  criminalist Cesare Lombroso, medic si antropolog italian  precursor al criminologiei moderne (autorul lucrarii „Omul criminal”); (d. 19 octombrie 1909). A fost fondator al Școlii Italiene Pozitiviste de Criminologie. Este cunoscut pentru teoria pe care a elaborat-o în domeniul criminologiei și care a avut la bază darwinismul social șipozitivismul lui Auguste Comte. Considera criminalul ca având înnăscută tendința spre infractiune, fapt  care poate fi observabil prin studiul trăsăturilor fizice ale feței. Ulterior, această teorie avea să fie contestată, fiind infirmată de rezultatele științifice.

·         1851: S-a nascut Charles Dow, jurnalist si economist american, cel care a folosit pentru prima data indicii bursieri; “Indicele Dow” (d. 04.12.1902).

·         1854: S-a nascut compozitorul american John Philip Sousa ; (d. 6 martie 1932). John Philip Sousa (n. 6 noiembrie 1854 – d. 6 martie 1932), important compozitor american al epocii romantice târzii, cunoscut și pentru marșurile americane patriotice și militare. A fost supranumit Regele Marșului. S-a născut la Washington, D.C. din părinți de descendență portugheză și germană. Și-a început educația muzicală cântând la vioară de la vârsta de șase ani. Către 1875 a învățat să cânte la toate instrumentele de suflat. A fost căsătorit și a avut trei copii. A murit la vârsta de 77 ani în Pennsylvania, dar a fost înmormântat tot în Washington.

·         1856: S-a nascut Marele Duce Nicolae Nicolaevici al Rusiei (d. 1929). Marele duce Nicolai Nicolaevici (cel Tânăr) Romanov (6 noiembrie 1856 – 5 ianuarie 1929), general rus din timpul primului război mondial.

·         1860: Ignacy Jan Paderewski, compozitor si pianist polonez (d. 1941)

·         1861: S-a nascut  in Canada James Naismith, inventatorul baschetului. A creat popularul joc in 1891 la cererea sefului Departamentului de Educatie Fizica al Springfield College din statutul american Massachusetts, avand la dispozitie doua saptamani pentru a inventa un joc de echipa in sala, care sa ofere elevilor posibilitatea de a face miscare si in timpul iernii. Misiunea nu a fost usoara pentru Naismith, dar pe ultima suta de metri I-a venit ideea sa creeze un joc simplu, cu numai 13 reguli, care sa implice aruncarea mingii la un cos suspendat. La inceput mingea era cea folosita pentru jucul de fotbal. Abia in 1893, s-a folosit o minge de dimensiuni mai mari, precum si modelul de cos folosit azi, confectionat dintr-un inel de fier pe care era prinsa o plasa. Fara sa fie nevoie de multa mediatizare, sportul a inceput sa aiba rapid succes, profesorii de educatie fizica incurajandu-si elevii sa il practice. Cu toatea acestea a fost nevoie de timp pana baschetul sa devina din activitate recreationala sport, insa datorita popularitatii sale in 1936 a devenit sport olimpic.  Numele lui Naismith a fost inclus in 1959 in  Basketball Hall of Fame. A decedat in ziua de 28 noiembrie 1939.

·         1865: S-a nascut patologul scotian, William Boog Leishman, fost director general al serviciilor medicale ale armatei britanice, intre anii 1923 – 1926. A fost descoperitorul vaccinului contra febrei tifoide; (d. 02.06.1926).
* 1870: Béla Berzeviczy von Berzevicze und Kakas-Lomnitz (n. 6 noiembrie 1870, Veľká Lomnica, Slovacia – d. 17 februarie 1922, Budapesta, Regatul Ungariei) a fost un ofițer maghiar de husari al Forțelor de apărare regale maghiare, inițial și al Armatei Comune Austro-Ungare, ulterior. A promovat în Primul Război Mondial până la gradul de general-maior și până la funcția de comandant de divizie. În perioada postbelică, a devenit sub conducerea lui Miklós Horthy șef al Statului Major General al Armatei Naționale Ungare, redenumită ulterior în Armata Regală Ungară

După ce în primele trei anotimpuri ale anului 1916 a comandat Brigada 23 Cavalerie din Divizia 5 Cavalerie Honvéd și Brigada 215 Infanterie din Divizia 30 Infanterie austro-ungară în luptele din Bucovina, pe frontul românesc a comandat Brigada 19 Infanterie din Divizia 61 Infanterie austro-ungară, în perioada 11/24 septembrie – 12/25 octombrie 1916.

General Maior Béla Berzeviczy

·         1880 - S-a născut romancierul austriac Robert Musil (“Omul fără însuşiri”, “Uniri”) (m.15.04.1942).

·         1882 - S-a născut Aurel Vlaicu, inginer şi pilot, creator al primelor planoare româneşti, pionier al aviaţiei româneşti şi mondiale (m. 13 septembrie 1913)

·         1893: Edsel Ford, investitor american (d. 1943)

·         1896: Philipp, Prinț și Landgraf de Hesse (6 noiembrie 1896 – 25 octombrie 1980) a fost șeful Casei de Hesse din 1940 până în 1980.

S-a alăturat partidului nazist în 1930, și, atunci când acesta a câștigat puterea odată cu numirea lui Adolf Hitler în funcția de cancelar în 1933, Prințul Philipp a devenit guvernator de Hesse-Nassau. A servit în acestă funcție din 1933. Totuși, nu s-a înțeles cu naziștii și a fost arestat în 1943, demis din funcția de guvernator iar anul următor a fost trimis în lagăre de concentrare, unde a rămas până a fost eliberat de forțele americane.

A fost nepot al împăratului Frederic al III-lea al Germaniei și strănepot al reginei Victoria, ca și ginere al regelui Victor Emmanuel al III-lea al Italiei. Ruda sa Prințul Filip al Greciei și Danemarcei (soțul reginei Elisabeta a II-a) a fost numit după el la 10 iunie 1921.

Philipp s-a născut la Schloss Rumpenheim în Offenbach, ca al treilea fiu al Prințului Frederic Karl de Hesse și a soției acestuia, Prințesa Margareta a Prusiei (sora împăratului Wilhelm al II-lea). Philipp a avut un frate geamăn, Wolfgang, doi frați mai mari și alți doi frați mai mici gemeni.

Philip de Hesse, al doilea din dreapta în primul rând, Kassel, 1933

Copil fiind, Philipp a avut guvernante engleze. În 1910, a fost trimis în Anglia să urmeze școala din Bexhill-on-Sea. După întoarcerea în Germania, a urmat Musterschule în Frankfurt apoi Realgymnasium în Potsdam. A fost singurul dintre frați care nu a urmat o academie militară.

La începutul Primului Război Mondial, Philipp s-a înrolat în regimentul 24 hessian de dragoni împreună cu fratele său mai mare Maximilian. Ei au servit în Belgia, unde Maximilian a fost ucis în octombrie. În 1915 și 1916, Philipp a servit pe frontul de Est în locul unde astăzi este Ucraina. A deținut rangul de locotenent (un rang foarte mic având în vedere ascendența sa princiară) și în principal a fost responsabil pentru achiziționarea de muniție. În 1917, el a servit pe Linia Siegfried, înainte de a reveni în Ucraina, unde a experimentat lupta activă și a fost rănit.

În 1916, fratele mai mare al lui Philipp, Friedrich Wilhelm, a murit în misiune și Philipp a devenit al doilea în linie pentru a-l succeda pe unchiului său ca șef al Casei de Hesse. În octombrie 1918, tatăl lui Philipp a fost ales rege al Finlandei. Philipp și-ar fi succedat tatăl ca șef al Casei de Hesse în timp ce fratele lui geamăn ar fi fost moștenitorul tronului finlandez. Cu toate acestea, planurile pentru o monarhie finlandeză s-au terminat brusc cu înfrângerea Germaniei; Finlanda a devenit republică în iulie 1919.

Din 1920 până în 1922, Philipp a urmat Universitatea Tehnică din Darmstadt unde a studiat istoria artei și arhitectura. A făcut câteva vizite în Grecia unde mătușa lui, Prințesa Sofia a Prusiei, era soția regelui Constantin I. În 1922 a părăsit universitatea fără să-și ia diploma și și-a luat o slujbă la Kaiser-Friedrich-Museum în Berlin. Anul următor s-a mutat la Roma unde și-a folosit conexiunile aristocratice pentru a deveni un designer de interior de succes.

Potrivit biografului Jonathan Petropoulos, probabil Philipp a fost bisexual.^[2] După o relație cu poetul Siegfried Sassoon s-a căsătorit cu Prințesa Mafalda de Savoia, fiica regelui Victor Emmanuel al III-lea al Italiei, la 23 septembrie 1925, la Castello di Racconigi aproape de Torino. Cuplul a avut patru copii:

• Prințul Moritz, Landgraf de Hesse (6 august 1926- 23 mai 2013)
• Prințul Heinrich Wilhelm Konstantin Viktor Franz (30 octombrie 1927–1999)
• Prințul Otto Adolf (3 iunie 1937, Roma - 3 ianuarie 1998, Hanovra); s-a căsătorit prima dată la 6 aprilie 1965 (div. 3 februarie 1969) la Trostberg cu Angela von Doering (1940-1991). Nu au avut copii. S-a recăsătorit la 28 decembrie 1988 (div. 1994) cu Elisabeth Bönker (n. 1944, Cehoslovacia). Nu au avut copii.
• Prințesa Elisabeta Margareta (n. 8 octombrie 1940, Roma, Italia) s-a căsătorit la 26 februarie 1962 la Frankfurt cu Friedrich Carl von Oppersdorf (1925-1985). Au avut doi fii.

Prințul Philipp

Prinț și Langraf de Hesse

Părinți Prințul Frederic Karl de Hesse Prințesa Margareta a Prusiei  Frați și surori Prințul Christoph de Hesse Prince Wolfgang of Hesse[*]  Căsătorit cu Prințesa Mafalda de Savoia Copii Prințul Moritz Prințul Heinrich Prințul Otto Prințesa Elisabeta

* 1908: Teizo Takeuchi (6 noiembrie 1908 - 12 aprilie 1946) a fost un fotbalist japonez.

·         1910: Erik Ode, regizor și actor (d. 1983)

·         1914: S-a născut scriitorul  roman Alexandru Mitru, autor de literatură pentru copii și tineret. Printre scrierile sale se numără Legendele Olimpului și volumul de povești Căciula fermecată. Legendele Olimpului, ciclu de povestiri inspirate din miturile grecilor, au jucat un rol însemnat în apropierea publicului tânăr din România de bazele gândirii și de istoria mitică a Greciei Antice. (d. 19 decembrie  1989).

·         1916: Ray Conniff, muzician american (d. 2002)

·         1919: Sophia de Mello Breyner, poetă portugheză (d. 2004)

·         1919: S-a nascut Christoph Probst, membru al grupului de rezistenţă antinazist “Trandafirul Alb”. A murit executat in ziua de 22.02.1943.

·         1921: James Jones, actor american (d. 1977)

·         1926 - S-a nascut, la Paris, actorul francez Michel Bouquet.

·         1929: Francy Boland, pianist-jazz belgian (d. 2005)
* 1929: Christos Sartzetakis (în greacă Χρήστος Σαρτζετάκης) (n. 6 noiembrie 1929, Salonic) este un jurist și politician grec, fost președinte al Republicii Elene între anii 1985 și 1990.

Christos Sartzetakis

Președinte al Greciei  În funcție 29 martie 1985 – 5 mai 1990 Precedat de Konstantinos Karamanlis Succedat de Konstantinos Karamanlis

·         1930 - S-a nascut Pavel Darie, poet, prozator si traducator („O scrisoare calatoare”, „Povestea bobului de grau”, „Cantec de iarna”).

·         1931: Mike Nichols, regizor de film german

·         1932: Stonewall Jackson, muzician country american
* 1932: Ronald "Ron" Saunders (n. 6 noiembrie 1932, Birkenhead) a fost un jucător de fotbal englez și un antrenor de succes. Este singurul antrenor care a antrenat atât pe Aston Villa, Birmingham City și West Bromwich Albion, trei cluburi rivale între ele.

·         1933 - S-a nascut Joseph Pope, vocalist american (Tams).

·         1933 - S–a nascut scriitorul Ilie Purcaru (“Zile fierbinti”, “Focuri in jungla”, “Asaltul”).

·         1934: S-a nascut Mircea Pascu, fotbalist roman. 

·         1936: Emil Loteanu (în rusă Эмиль Владимирович Лотяну; n. 6 noiembrie 1936, Clocușna, județul Hotin, Regatul României, astăzi în raionul Ocnița, Republica Moldova - d. 18 aprilie 2003, Moscova, Rusia) a fost un actor, regizor, scenarist, poet și scriitor moldovean. Printre filmele regizate de el amintim Poienile roșii (1966), Lăutarii (1971), Șatra (1975), Gingașa și tandra mea fiară (1978), Anna Pavlova (1983) și Luceafărul (1986).

A fost declarat drept „cel mai bun regizor al secolului XX din cinematografia moldovenească”.

Emil Loteanu s-a născut la data de 6 noiembrie 1936, în satul Clocușna, județul Hotin, Regatul României, astăzi în raionul Ocnița, Republica Moldova. A învățat la școala din Clocușna. După anexarea Basarabiei de către URSS în anul 1944, Emil a rămas la Rădăuți, împreună cu tatăl său (Vladimir), în timp ce fratele său, Marcel, și-a însoțit mama (Tatiana) la București.

A urmat apoi studii la Liceul Sf. Sava din București. În decembrie 1949, rămas orfan de tată, el a trecut ilegal Prutul, refugiindu-se la casa bunicilor din Colencăuți. A fost prins și predat grănicerilor români, care l-au trimis la București, unde mama sa lucra la Ambasada Sovietică. În anul 1950, pe când familia Loteanu locuia lângă Studiourile Sahia, în casa lor s-a turnat filmul artistic „Viața învinge”. A încercat să dea examen la IATC București, dar dosarul său de admitere a fost respins ^[2].

În anul 1952 a cerut să fie repatriat și s-a reîntors la Clocușna, cu scopul de a urma studii de cinematografie la Moscova, deoarece fusese respins la București. În perioada 1953-1954 a fost actor la Teatrul dramatic “A.S.Pușkin” din Chișinău.

"Într–una din zile, fiind cu mama la Cernăuți, a intrat la un cinematograf și a văzut un film american. I–a plăcut atât de mult, încât a fost marcat pentru o viață. Când a susținut examenul la cinematografie, la VGIK, a scris anume despre acel film pe care l–a văzut cu mama la Cernăuți", își amintea fratele său, Marcel Loteanu.^[3]

A urmat cursuri de actorie la Școala Teatrală de pe lângă Teatrul Academic de Artă (MHAT) din Moscova (1954-1956) și de regie la Institutul Unional de Cinematografie (VGIK) din capitala URSS (1956-1962). După absolvirea Școlii de regie, a fost angajat în anul 1962 la studioul Moldova-film, lucrând în perioada 1973 - 1983 ca regizor la studioul Mosfilm din Moscova. În anul 1968 a devenit membru al PCUS.

În anul 1985 a revenit în RSS Moldovenească, îndeplinind în perioada 1987-1992 funcția de președinte al Uniunii Cineaștilor din R. Moldova. A avut un rol important în formarea a două promoții de regizori de film în cadrul Școlii superioare de regie. El a fondat "Asociația experimentală de creație Phoenix-M", revista de teatru și film "Lanterna Magică", fiind și autorul emisiunii televizate "Se caută o stea". De asemenea, a fost conducătorul cursului de actori de teatru și film la Institutul de Arte din Chișinău. Printre tinerii actori formați de Emil Loteanu amintim pe Svetlana Toma, Grigore Grigoriu, Victor Ciutac, Maria Sagaidac, frații Victor și Mircea Soțchi-Voinicescu etc.

Ca o recunoaștere a meritelor sale în domeniul regiei de film, i s-au conferit titlurile de Maestru Emerit al Artei din RSSM (1969), Artist al Poporului din Federația Rusă (1980), titlul de membru de onoare al Academiei Internaționale de film Nike. De asemenea, a primit Premiul de Stat și Ordinul Republicii. În anul 2001, a primit Premiul pentru excelența artei regizorale, decernat la Ateneul Român din București.

Emil Loteanu a încetat din viață la data de 18 aprilie 2003, într-un spital din Moscova, fiind înmormântat în cimitirul Vagankovo din capitala Rusiei.

Emil Loteanu este autorul a peste 20 de filme, la realizarea cărora a participat atât prin regizarea lor, cât și prin scrierea de scenarii. El a debutat în cinematografie în anul doi de studenție, semnând scenariul și regia la filmele documentare de scurtmetraj Hora mare (1959), Amintiri din copilărie (1960), Piatra, timpul, cântecul (1961).

Debutul său ca autor de filme de lungmetraj a avut loc în anul 1963, cu Așteptați-ne în zori (1963), film în care au debutat o serie de actori moldoveni cum ar fi: Ion Șcurea, Ecaterina Malcoci, Ilie Guțu, Dumitru Caraciobanu, Nina Doni, Iulian Codău etc. Au urmat filme ca Poienele roșii (1966), în care au debutat actorii Svetlana Toma și Grigore Grigoriu, Această clipă (1968) (care a obținut Premiul II la Festivalul unional de filme de la Minsk din 1970) și Lăutarii (1971), cu care a obținut mai multe premii cum ar fi: Premiul Scoica de aur la Festivalul internațional de filme de la San Sebastian (1972), Marele Premiu la Festivalul internațional ce dezvăluie tema artei și folclorului (Italia, 1972), Premiul Nimfa de aur la Festivalul Internațional de filme din Neapole (Italia, 1972), premiul spectatorilor și al presei pentru cel mai bun film la Forul Cinematografic din Milano (1978) și filmul "Da tu ești rău" cu Mihai Cernat în rolul mega-principal.

Colaborarea sa cu studioul "Mosfilm" a fost marcată de regizarea a două capodopere: filmul Șatra (1976) despre viața țiganilor de la începutul secolului al XX-lea, care a câștigat o mulțime de premii și anume Marele Premiu Scoica de aur la Festivalul Internațional de la San Sebastian (1976); premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul Internațional al celor mai bune filme din lume din Belgrad (Iugoslavia, 1977); premiul pentru cel mai bun film la Festivalul Internațional din Praga (1977); premiul pentru rezolvarea plastică a secvențelor la Congresul XI al UNITEX din Paris și filmul Gingașa și tandra mea fiară (1978), ecranizare a nuvelei "O dramă la vânătoare" de Anton Cehov, care a participat la Festivalul celor mai bune fime din lume din Belgrad (1979).

Participă apoi la regizarea a două episoade a filmului Anna Pavlova (film distins cu Marele Premiu Pentru cea mai înaltă contribuție în arta cinematografică, Marele Premiu pentru cea mai bună coproducție, premiul Pentru cea mai bună lucrare de operator, Premiul Pentru cel mai bun film străin), realizat în coproducție cu cineaști din Anglia, Franța, Cuba, RDG. În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, el a regizat filmul artistic de televiziune Luceafărul, despre viața și creația poetului Mihai Eminescu.

În anul 1993, Emil Loteanu a realizat ultimul său film, intitulat Găoacea, în care are în distribuție numeroși interpreți din România: (Silviu Stănculescu, Mircea Diaconu) etc.

A fost profesor onorific al Facultății de Arte Hyperion din București, al cărei decan este regizorul Geo Saizescu, interpret în ultimul film al cineastului basarabean.

În afară de filmele de ficțiune, Loteanu a realizat și filmele de scurt metraj: Frescă pe alb (1967), Academicianul Tarasevici (1970), Orașul meu alb (1973), Ecoul văii fierbinți (1974), Eugeniu Doga (1983), Svetlana Toma (1984), Grigore Grigoriu, Durerea (1985) etc.

Emil Loteanu s-a făcut cunoscut și ca autor de cărți de poezie și proză scurtă. El a debutat cu versuri în paginile revistei Contemporanul din București (1949). A publicat apoi volumele de versuri Zbucium (1956), Versuri (Ed. Lumina, Chișinău, 1970), Sufletul ciocârliei (Ed. Cartea Moldovenească, Chișinău, 1974) și plachetele Chemarea stelelor (Ed. Cartea Moldovenească, Chișinău, 1962) și Ritmuri (Ed. Cartea Moldovenească, Chișinău, 1965).

De asemenea, a publicat și cărți de proză cum ar fi Vioara albă (Ed. Cartea Moldovenească, Chișinău, 1963), Bucolica (1966) și Lăutarii (Ed. Cartea Moldovenească, Chișinău, 1972), ultimele două fiind ecranizate de către el însuși. Deși versurile sale prevesteau un talent de poet, la sfârșitul anilor '60, Loteanu a renunțat la activitatea literară în favoarea celei cinematografice.

Filmografie:

Regizor

Filme de ficțiune

• A fost odată un băiat (1960)
• Așteptați-ne în zori (1963)
• Poienile roșii (1966)
• Această clipă (1968)
• Lăutarii (1971)
• Șatra (Mosfilm, 1975)
• 1978 O dramă la vânătoare (Mosfilm)
• Anna Pavlova (Mosfilm, 1983) - 2 episoade
• Luceafărul (1986)
• Găoacea (1993) - 2 episoade

Filme documentare

• Hora mare (1959)
• Piatra, timpul, cântecul (1961)
• Frescă în alb (1967)
• Academicianul Tarasevici (1970)
• Orașul meu alb (1973)
• Ecoul văilor fierbinți (1974)
• Eugene Doga (1983)
• Svetlana Toma (1984)
• Grigore Grigoriu (1985)

Scenarist

• A fost odată un băiat (1960)
• Așteptați-ne în zori (1963)
• Poienile roșii (1966)
• Lăutarii (1971)
• Șatra (Mosfilm, 1975)
• Gingașa și tandra mea fiară (Mosfilm, 1978)
• Anna Pavlova (Mosfilm, 1983) - 2 episoade
• Luceafărul (1986)
• Miorița ("Telefilm - Chișinău", 1987)
• Durerea ("Moldova - film", 1989)
• Pițigoiul în picaj ("Telefilm - Chișinău", 1989)

* 1935: Valentin Vasilescu (n. 6 noiembrie 1935) este un politician român, de profesie inginer chimist.^[1] A fost senator în legislatura 1990-1992, ales pe listele PNL. Valentin Vasilescu a fost ales apoi deputat în legislaturile 1992-1996 și 1996-2000, făcând parte din Partidul Ecologist Român.

·         1937 - S-a nascut Eugene Pitt, vocalist american (Jive Five).

·         1938: S-a nascut Dumitru Rusu, pictor român, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România.

·         1938: P. J. Proby, cântăreț american

·         1938 - S-a nascut Jim Pike, vocalist american (The Lettermen).
* 1938: Seishiro Shimatani (6 noiembrie 1938 - 24 octombrie 2001) a fost un fotbalist japonez.
* 1939: Mike Nichols (născut Mikhail Igor Peschkowsky; 6 noiembrie 1931; decedat 19 noiembrie 2014) este un regizor de film, televiziune și tatru, scenarist, producător și comediant. În 1968 a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor pentru filmul Absolventul. Alte filme care l-au făcut cunoscut sunt Who's Afraid of Virginia Woolf?, Carnal Knowledge, Silkwood, Working Girl, Closer și serialul TV Angels in America.

Mike Nichols

Mike Nichols în 2010 Părinți Brigitte Landauer[*]  Căsătorit cu Patricia Scott (m. 1957–1960) Margo Callas (m. 1963–1974; un copil) Annabel Davis-Goff (1975–1986; doi copii) Diane Sawyer (m. 1988–prezent) Număr de copii 3

·         1940: S-a nascut Mihai Zamfir, istoric literar, prozator, critic literar român (“Introducere în opera lui Al. Macedonski”, “Gândirea românească în epoca paşoptistă”).

·         1941: Doug Sahm, vocalist și compozitor american (d. 1999)

·         1943: S-a nascut Petre Geambaşu, solist vocal de muzica usoara si instrumentist roman  (chitară, pian).

·         1943 - S-a nascut Mike Clifford, cantaret american.

·         1944: Ioan Robu, arhiepiscop romano-catolic de București, membru de onoare al Academiei Române

·         1945 - S-a născut poetul şi prozatorul Valeriu Babanski („Cântecul păsării măiestre”, „Sarcofagul lui Tutankamon”, „Duhul apelor”).

* 1945: Alexandru Nilca (n. 6 noiembrie 1945, Târgu Mureș) este un scrimer român specializat pe sabie, laureat cu bronz olimpic pe echipe la Montreal 1976 și vicecampion mondial pe echipe în 1974 și în 1977.

·         1945: Rita Pavone, cântăreață italiană de șlagăre

·         1946: S-a nascut actrita americana Sally Field. Sally Field (n.6 noiembrie 1946) este o actriţă americană de film laureată a premiilor Oscar şi Globul de Aur.

·         1947: Alex Ștefănescu, critic literar român

·         1947 - S-a nascut George Young, chitarist si compozitor australian.
* 1947: Ghennadi Nikolaevici Selezniov (în rusă Геннадий Николаевич Селезнёв; n. 6 noiembrie 1947, Serov, Rusia – d. 19 iulie 2015, Moscova, Rusia) a fost un politician rus, speaker al Dumei de Stat a Rusiei între 1996 și 2003.

·         1948: S-a nascut Glenn Frey, solist american, component in trupa Eagles.

·         1948: George Young, muzician și textier australian

·         1949 - S–a născut actiţa Olga Delia Mateescu (filmografie: “Miezul fierbinte al pâinii”, “Colierul de turcuoaze”).

·         1949 - S-a nascut Frankie Miller, vocalist, chitarist si compozitor britanic (Frankie Miller’s Full House).

·         1950 - S-a nascut Chris Glen, basist si vocalist britanic (Sensational Alex Harvey Band, Michael Schenker Group

·         1952: Michael Cunningham, scriitor american
* 1953: Astrid Cora Fodor (n. 6 noiembrie 1953, Sibiu) este o politiciană germană din România, din 2016 primar al municipiului Sibiu, aleasă din partea FDGR. Între 2008-2014 a fost viceprimar al Sibiului, iar din 2 decembrie 2014 primar interimar al orașului.

·         1955: S-a nascut Maria Shriver, jurnalista americanca, sotia actorului si politicianului Arnold Schwarzenegger. 

·         1956: Monica-Mihaela Știrbu, politician român

·         1957: Lori Singer, actriță americană

·         1958: Rodica Bretin, scriitoare română

·         1961 - S-a nascut Ricky Wilde, cantaret si compozitor britanic.
* 1962: Nicolae Giugea (n. 6 noiembrie 1962) este un deputat român, ales în 2016.

·         1963: S-a nascut Tim Gavin, jucator de rugby australian. 

·         1965: S-a nascut Greg Graffin, solist american, a cintat in Bad Religion. 

·         1966: S-a nascut Christian Lorenz, muzician german, membru al formatiei Rammstein
* 1966: Laurent Lafforgue (n. 6 noiembrie 1966, Antony) este un matematician francez specializat în teoria numerelor și geometrie algebrică, laureat cu Medalia Fields în anul 2002.

S-a născut în 1966 în Antony, în regiunea Parisului, într-o familie de țărani și lucrători, care au urmat doar cursurile școlii primare. Părinții său, ingineri la Commissariat à l'Énergie Atomique (CEA), au fost primele din fiecare familie care au făcut studii lungi.^[2] El însuși a urmat studii strălucitoare, cucerind primul premiu la Concours général de matematică și două medalii de argint la Olimpiada Internațională de Matematică în 1984 și în 1985.

În anul 1986, a fost admis pe locul întâi la Școala Normală Superioară din Paris. În 1988 a început să lucreze la geometrie algebrică și teoria Arakelov cu Christophe Soulé. Din anul 1990 a devenit cercător din Centrul Național Francez de Cercetări Științifice (CNRS) la Universitatea Paris-Sud (Orsay) în echipa „Aritmetică și geometrie algebrică”. În 1994 și-a susținut teza de doctorat, sub conducerea lui Gérard Laumon, despre „D-ștuka-uri lui Drinfeld”, obiecte matematice folosite pentru a rezolvă un caz special programului Langlands.^[3] În 2000 a fost numit profesor la Institut des Hautes Études Scientifiques, funcție pe care o ocupă până în prezent.

Are doi frați mai mici, Thomas și Vincent, care au și ei absolvit Școala Normală Superioară.^[2] Thomas este profesor de matematică în „clase pregătitoare”. Vincent este director pentru cercetare la Universitatea din Orléans, specializat și el în geometrie algebrică.

În 2000 a dovedit corespondenta Langlands pentru grupurile liniare GL_r peste corpuri funcțiilor, adică generalizarea rezultatului lui Drinfeld. Pentru acest rezultat a primit în 2002 cea mai înaltă distincție în matematică, Medalia Fields.^[3] Din 2001 până în 2003 s-a interesat la geometria proiectivă și spațiile de configurare ale matroizilor. Apoi s-a întors la formele automorfe și programul Langlands.

Laurent Lafforgue

Laurent Lafforgue

·         1967: S-a nascut Grigore Obreja, canoist roman (d. 1 iunie 2016). 

* 1968: Liliana Nicolaescu-Onofrei (n. 6 noiembrie 1968) este vicepresedinte al Partidului Acțiune și Solidaritate din Republica Moldova, Ministru al Educatiei, Culturii și Cercetării, dar si expert independent in domeniul educatiei. A candidat la alegerile parlamentare de la 24 februarie 2019 ca canditat pe circumscriptia uninominala Nr. 31 din mun. Chisinau, devenind candidat. Pe 8 iunie 2019 parlamentul a votat guvernul condus de Maia Sandu, in care Liliana Nicolaescu Onofrei detinea pozita de Ministru al Educatiei, Culturii si Cercetarii. Si-a inceput cariera odata cu obtinerea functiei de lector asistent la Catedra de Limba Romana Facultatea de Litere din cadrul Universitatii de Stat din Republica Moldova in perioada 1990-1993. In perioada anilor 1990-1998 a participat la diverse proiecte legate de educatie si training in colaborare cu Corpul Pacii al SUA si cu Fundatia ,,Soros" din Republica Moldova.A fost director executiv al Centrului educational ,,PRO DIDACTICA" in perioada august 1998-octombrie 2010. Intre noiembrie 2012 și iulie 2013 a fost consilier in cadrul Ministerul Educației, Culturii si Cercetarii, iar intre 2013 și 2015 a fost viceministru in cadrul aceluiasi minister. Din 2016 si pana in prezent detine functia de expert independent în domeniul educației, iar începând cu 8 iunie 2019 detine si functia de Ministru al Educatiei, Culturii si Cercetarii.

* 1969: Ildikó Mincza-Nébald (nume de fată Ildikó Mincza, n. 6 noiembrie 1969, Budapesta) este o fostă scrimeră maghiară specializată pe floretă și pe spadă. A participat de patru ori la Jocurile Olimpice.

* 1970: Mihai Găinușă (n. 6 noiembrie 1970, Sibiu) este un realizator și prezentator român de radio și televiziune.

A absolvit cursurile Școlii Superioare de Jurnalism, licențiat în presă scrisă la Facultatea de Jurnalism, și a avut o bursa media la Paris.

Între anii 1995 și 2000 a lucrat la Radio Delta RFI, la Știri, dar și la emisiunile Săptămâna nebunilor și Colivia cu studenți.

Din 1997 a contribuit la emisiunea Tv Chestiunea Zilei, prezentată de Florin Călinescu.

Între anii 2000 și 2003 a realizat matinalul radio Cronica Cârcotașilor la Radio 21.

Din 2003 până în 2014 a făcut show-ul matinal la KissFm. A colaborat cu publicații, ca editorialist, la ProSport și Academia Catavencu.

Din februarie 2001 până în iulie 2014, Mihai Găinușă a scris si prezentat emisiunea TV Cronica Carcotașilor la Prima TV.

Din septembrie 2014 până în iulie 2015, Mihai Găinușă a realizat și prezentat emisiunea matinală de la Radio 21, Cusurgiii. De asemenea, în toamna 2015 a realizat show-ul satiric zilnic, de luni până joi, cu același nume, Cusurgiii, la Prima Tv.

Din decembrie 2015 până în 2017, Mihai Găinușă a produs și prezentat matinalul 7 dimineața la Radio Seven.

În 2016-2017 a realizat Știrile de mâine la TVR1.^[1][2]

Din aprilie 2018 realizează Matinal Efervescent, la Național FM, împreună cu Oana Paraschiv.

Volume:

• Trialoguri cârcotașe (2003)
• Cotcodăceli (2004)
• Fără cap și fără coadă - Editura Humanitas (2007)
• Povestiri mortale (2009)
• Scândura de frizerie (2010)- Editura Polirom ^[3][4][5]
• Jurnal din viitor (2011)- Editura Nemira

Mihai Găinușă

Mihai Găinușă Căsătorit cu Ioana Găinușă Copii Eva si Andrei

·         1970: Ethan Green Hawke (n. 6 noiembrie 1970, Austin, Texas) este un actor, regizor, scenarist și romancier american.

Ethan Hawke

Ethan Hawke

Debutul în film l-a făcut în anul 1985, cu rolul River Phoenix din filmul Explorers. Apoi, în 1989, a urmat drama Dead Poets Society, personajul interpretat fiind considerat cel mai bun rol al său. Înainte de drama Generation X, unde a primit critici din partea presei de specialitate, a mai jucat în White Fang (1991), A Midnight Clear (1992), Alive (1993). A jucat și în filmele romantice Before Sunrise și Before Sunset (2004).

În anul 2001 a primit un rol în filmul Training Day unde a jucat alături de Denzel Washington, rol pentru care a fost premiat cu Screen Actors Guild și nominalizat pentru Cel mai bun actor la gala Premiilor Oscar din 2002.

Hawke este și actor de scenă, apărând în producțiile Pescărușul, Henry IV, Hurlyburly, Livada cu vișini, The Winter's Tale sau The Coast of Utopia, pentru care a fost nominalizat pentru premiile Tony. Debutul în directorat și l-a făcut cu Chelsea Walls, în 2002. Cinci ani mai târyiu a regizat prima sa piesă de teatru, Jonathan Marc Sherman's Things We Want. A scris și două romane, The Hottest State (1996) și Ash Wednesday (2002). Între 1998 și 2004, Ethan Hawke a fost căsătorit cu actrița Uma Thurman.

Ethan Hawke

Hawke în 2013 Căsătorit cu Uma Thurman (c. 1998–2005) Ryan Hawke (c. 2008) Copii 4

·         1970: Joyce Chepchumba, atletă keniană

·         1970: S-a nascut James Naismith, actor american.
* 1971: Luminița Dinu-Huțupan este o fostă jucătoare de handbal din România. În prezent este antrenor de portari la Centrul Național Olimpic de Excelență (CNOE) din Râmnicu-Vâlcea.

Luminița Dinu-Huțupan este considerată cea mai bună portăriță din toate timpurile a României.^[1] Pe 15 ianuarie 2012 a intrat în poarta Oltchimului din postura de rezervă, într-un meci cu HCM Baia Mare.^[2] Pe 4 februarie 2012 a revenit într-un meci din Liga Campionilor EHF cu Krim Ljubljana.^[3]

După 4 luni de la revenirea în poartă, Luminița Dinu-Huțupan s-a retras definitiv din handbal.

* 1971: Laura Flessel-Colovic (n. 6 noiembrie 1971, Pointe-à-Pitre, Guadelupa) este o scrimeră franceză specializată pe spadă.

* 1972: Doru Buzducea (n. 6 noiembrie 1972, Baia de Aramă, România^[1]) este profesor universitar, decan al Facultății de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București (din 2016) și președinte al Colegiului Național al Asistenților Sociali din România (din 2012).

Doru Buzducea este profesor universitar, decan al Facultății de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București (din 2016) și președinte al Colegiului Național al Asistenților Sociali din România (din 2012), calitate în care s-a făcut cunoscut pentru activismul în domeniul grupurilor vulnerabile și mai ales pentru campania națională ce are drept scop promovarea și valorizarea profesiei de asistent social.^[2]

Printre proiectele de anvergură dezvoltate în acest sens se numără și Gala Națională de Excelență în Asistență Socială, un concurs național ce aduce în lumina reflectoarelor munca asistenților sociali, acești „eroi necunoscuți ai științelor sociale”.

„Strălucirea se obține atunci când „te cobori” în adâncul ființei tale, iar deciziile de a-ți confrunta temerile dau forță, înalță și chiar fortifică ființa umană. Atât adâncimea, cât și înălțimea, atât cunoașterea de sine, cât și cufundarea în comorile și rănile inimii sunt nedescris de importante, dar cel mai important aspect al vieții este cunoașterea dragostei, a speranței și a credinței nelimitate într-un crez nelimitat!”^[3]

Autor a numeroase cărți, studii și articole în domeniul asistenței sociale, redactor șef al Revistei de Asistență Socială (din 2008) și președinte al Asociației Școlilor de Asistență Socială din România (din 2010).

Este extrem de apreciat de către studenții săi, Alianța Națională a Organizațiilor Studențești din România (ANOSR) acordându-i distincția de profesor Bologna (2017).

Doru Buzducea este interesat de educatie, cercetare și formare academică, de campanii sociale și de promovare profesională, de gândire pozitivă, dezvoltare personală, fashion, lifestyle, rafinament, leadership și management! Astfel, reușește să realizeze cu mare ușurință conexiuni sociale și profesionale, împletind în mod performant cariera didactică cu cea managerială.

Este deschis la nou, apreciază creativitatea și inovația, este încrezător și acțional, reușește să dea viață obiectivelor pe care și le propune, iar prin pozițiile de conducere pe care le ocupă la ora actuală se dedică proiectelor de construcție instituțională, reușind să motiveze și să strângă în jurul său echipe de strategi și comunicatori sociali.

Se consideră un visător, dar în același timp realizările obținute de-a lungul timpului demonstează că este puternic ancorat în realitate ceea ce completează profilul său profesional și personal. Consideră că viața este un miracol și de aceea în biblioteca sa un loc aparte îl ocupă biografiile unor personalități care au creat istorie. Întreaga sa copilărie a fost marcată de figuri legendare ce l-au fermecat iar ulterior i-au marcat existența.^[4]

Crede în Dumnezeu și în intervenția Sa în viețile noastre. Se consideră un norocos, apreciază ceea ce viața i-a oferit și tocmai de aceea prin acțiunile sale încearcă să dea sens circumstanțelor și să valorifice la maximum potențialul uman.

Doru Buzducea

·         1972: Rebecca Alie Romijn (n. 6 noiembrie 1972, Berkeley, California) este o actriță și fost fotomodel american. Este cunoscută în special pentru rolul lui Mystique din seria de filme X-Men.
Rebecca este de origine olandeză, tatăl ei Jaap Romijn, ca și mama ei Elizabeth Kuizenga provin ambii din Olanda. După absolvirea școlii superioare din Berkeley, ea a început să studieze muzică la University of California. Intreupe studiul pentru a poza ca manechin în reviste ca: Sports Illustrated, Christian Dior și Victoria’s Secret. Între anii 1998 - 2000 a moderat emisiunea TV, House of Style. Mai cunoscută devine în anul 2000 prin rolul jucat în filmul X-Men.

Rebecca Romijn

Rebecca Romijn în 2012 Căsătorită cu John Stamos (1998–2005) Jerry O'Connell (c. 2007) Copii 2

* 1977: Farago Petru (n. 6 noiembrie 1977) este un deputat român, ales în 2016.
* 1978: Bruno João Nandinga Borges Fernandes (n. 6 noiembrie 1978, São Sebastião da Pedreira, Lisabona) este un fotbalist născut în Portugalia, dar care evoluează pentru echipa națională a statului african Guineea-Bissau. Din 2007 joacă în România, fiind pe rând legitimat la Ceahlăul Piatra Neamț, Unirea Urziceni și în sezonul 2010-2011 la FCM Târgu Mureș.
* 1978: Iana Ciúrikova (în rusă Яна Алексеевна Чу́рикова; n. 6 noiembrie 1978, Moscova, RSFS Rusă, URSS) este o jurnalistă și prezentatoare de televiziune rusă.

Din 1998 până în 2002 a activat la postul MTV Rusia,^[2] în calitate de prezentatoare a unor emisiuni,^[3][4] dar și ca producătoare.^[5]

Din aprilie 2002^[6] Ciurikova activează la postul TV Pervîi Kanal,^[7] unde a devenit cunoscută prin prezentarea emisiunilor «Доброе утро» (Bună dimineața),^[8] «Фабрика звёзд» (Fabrica de staruri),^[9][10] «Золотой граммофон» (Gramofonul de aur),^[11] «Жестокие игры» ș.a.^[12][13]

În multiple rânduri ea a comentat concursul Eurovision pentru publicul rus, iar în alte ocazii a anunțat punctajul acordat de Rusia participanților.^[14]

Din 1 octombrie 2013 Ciurikova este director general al canalului MTV Rusia.

Filmografie:

• 2006—2010 — serialul «Счастливы вместе» — cameo
• 2006 — Flushed Away — Rita Malone (dublaj în rusă)

Iana Ciurikova

* 1981: Michaela Anca Niculescu (poreclită Mica, n. 6 noiembrie 1981, București - d. 14 martie 2013, București) a fost o actriță și cântăreață română, doctor în engleză și istorie, doctor în filozofie și literatură, specialist IT, redactor și producător de carte, lector universitar. A jucat personaje în emisiunea Abracadabra timp de 10 ani.

În 1991, a intrat în echipa "Magicianului" la TVR 1 în emisiunea Abracadabra care din 1996 s-a mutat la PRO TV. În 2001 după terminarea proiectului, a renunțat la televiziune și s-a dedicat carierei. PRO TV a difuzat reluări ale emisiunii Abracadabra timp de un an.

1. 1990-1996 - Abracadabra - TVR 1
   1. Cenușăreasa (TV)
   2. Prinț și cerșetor (TV)
   3. Zâna cea buna (TV) (1993)
   4. Diverse
2. 1996-2001 - Super Abracadabra - PRO TV
   1. Dosarele Abra - 12 episoade,
   2. Desființați etajul 2 - 8 episoade,
   3. Răzbunarea lui Peter Pan- 5 episoade,
   4. Cui i-e frică de întuneric? -17 episoade,
   5. Poveștile lui Moș Ene - 4 episoade,
   6. Poveștile Magicianului- 4 episoade,
   7. "Abramacabra" (1999) în regia lui Ducu Darie,
   8. Familia Fulger,
   9. Singură la tata - 2 episoade,
   10. Vânătoarea de vrăjitoare" – 9 episoade,
   11. "Bebel cel urâțel" -10 episoade,
   12. "Visul unei nopți de toamnă" – Premiul Mediafest 1997.
   13. Alte colaborări pentru emisiunea Abracadabra
3. 1990-2001 - Muzica
1. "Crede în tine" compozitor Virgil Popescu
2. "Sunt domnișoară la vârsta mea" compozitor Virgil Popescu
3. Alte colaborări muzicale pentru compozitorul Virgil Popescu

Michaela Niculescu

Michaela Niculescu Foto

* 1983: Prințesa Ameera bint Aidan bin Nayef Al-Taweel Al-Otaibi (în arabă: الاميرة اميرة بنت عيدان بن نايف الطويل العصيمي العتيبي) (n. 6 noiembrie 1983), de cele mai multe ori numită pe scurt Prințesa Ameera Al-Taweel,^[3] este o prințesă și filantropă din Arabia Saudită. Prințesa Ameera și-a asumat rolul de vicepreședinte al Fundației Al-Waleed bin Talal și este membru al consiliului de administrație al companiei Silatech.

Ameerah provine din clasa de mijloc, din tribul Al-‘Utaibi din regiunea Najd.^[4] Ea a obținut titlul de prințesă în urma căsătoriei cu prințul saudit Al-Waleed bin Talal. Spre deosebire de celelalte femei din familiile regale din Arabia Saudită, Ameerah este recunoscută ca fiind singura prințesă saudită care și-a însoțit și reprezentat soțul de multe ori în deplasările sale în străinătate. Acest lucru a condus la o creștere socială semnificativă în rândul poporului saudit, mai ales că a avut întrevederi cu importanți oameni de afaceri, dar și cu lideri de stat.

Deși nu îi place să vorbească despre viața ei privată, ea a declarat că provine dintr-o familie din clasa de mijloc și că mama ei a divorțat. Cu toate că se trage dintr-o familie obișnuită, Ameerah susține că educația este mult mai importantă decât orice titlu ar putea fi și declară că educația i-a oferit instrumentele necesare pentru a profita din plin de titlul ei, devenind astfel parte activă a fundației Al-Waleed bin Talal.^[5]

Ameera a studiat literatura la Universitatea Regele Saud din Arabia Saudită și administrarea afacerilor la Universitatea New Haven din Connecticut, deși a continuat să locuiască în tara ei natală în majoritatea timpului dedicat studiilor americane. Ea spune că acest lucru a fost posibil prin intermediul unei profesor de la școală pe care-l cunoștea și că a fost un proces de colaborare care implica multe video-conferințe și vizite de lucru.^[6]

Ameera s-a căsătorit în 2006 cu prințul Al-Waleed bin Talal, președintele companiei Kingdom Holding, fiind cea de-a treia soția a acestuia. În 2013, cei doi divorțează în liniște. Purtătorul de cuvant al prințesei a declarat că desparțirea lor a fost pe cale amiabilă, cei doi continuând să se sprijine reciproc și să rămână prieteni buni.^[7]

Chiar dacă prințesa saudită și-a susținut punctele de vedere în afara țării sale, acest lucru nu a însemnat că a fost lipsit de consecințe. În 2012, printul Khalid bin Talal bin Abdul Aziz, cumnatul Ameerei, si-a mustrat fratele pentru permisivitatea sa de îi permite soției sale o atât de mare liberate de exprimare în mass-media, adăugând tot o dată că vor exista repercusiuni servere dacă printul nu își oprește soția de la a purta dialoguri care contravin familiei, religiei și valorilor saudite: „ Onoarea familiei noastre este precum o linie roșie și, dacă nu respecți această onoare, atunci noi vom lua măsuri ... dacă nu te oprești din a mai face astfel de declarații, acțiunile noastre vor fi foarte severe și dure, asta întâmplându-se data viitoare fără vreo avertizare prealabilă

Prințesa Ameera a absolvit cu o distincție înaltă - magna cum laude - Facultatea de Administrarea Afacerilor din cadrul Universitații New Haven. Femeie de afaceri și filantrop, Ameera a deținut până de curând funcția de vice-președinte și secretar general al Fundației Al-Waleed bin Talal. În prezent, ea este fondatorul și președintele agentiei TimeAgency ce are ca scop promovarea talentelor, este membru al Consiliului de Administrație al companiei Silatech, o organizație internațională ce activează în domeniul facilitării găsirii unui loc de muncă în rândul tinerilor, punând accent pe valorificarea competențelor tinerilor din lumea arabă prin crearea de locuri de muncă și oportunități economice mai mari, precum și prin găsirea unor abordări noi și inovatoare ce au ca scop diminuarea șomajului din regiune. Prințesa este un membru de onoare al Asociației Copiilor cu handicap și un membru de onoare al Societății Saudite pentru Voluntariat. De asemenea, este președintele și co-fondatorul Centrului de Voluntariat Tasamy pentru inițiative ale tineretului.

Ca vice-președinte al Consiliului de Administrație al Fundației Al-Waleed Bin Talal, a avut în subordine mulți subalterni și a condus un număr foarte mare de proiecte importante, precum ar fi inaugurarea departamentului de artă islamică din cadrul Muzeului Louvre din Paris. Astăzi, își asumă conducerea campaniei ce vizează schimbarea rolului femeii atât în societatea saudită, cât și in cea arabă. În mai 2013, Alteța Sa Prințesa Ameera Al-Taweel din Arabia Saudită a participat la sesiunea plenară intitulată „Procesul de afaceri pentru diversitatea de gen” în cadrul Forumului Economic Mondial din Orientul Mijlociu și Africa de Nord.

În calitate de vice președinte al consiliului de administrație și director al Comitetului Executiv al Fundației Al-Waleed bin Talal din Arabia Saudită, dar și a Fundației Internaționale Al-Waleed bin Talal, Alteța Sa, Prințesa Ameera a susținut o gamă largă de proiecte umanitare, atât în Arabia Saudită, cât si in restul lumii. Fundația este o organizație internațională, non-profit dedicată programelor și proiectelor care vizează reducerea sărăciei, într-ajutorarea în caz de catastrofă, a dialogului interconfesional, precum și a emancipării femeii.

Prințesa Ameera, fosta soție a Prințului Al-Waleed bin Talal, desfașoară multe activități umanitare într-un efort de a întelege cât mai bine cele mai presante provocări cu care se confruntă lumea în zilele noastre. Prin vizitarea ONG-urilor și a altor organizații de ajutorare și dezvoltare, ea își dorește să îmbunățătească și să promoveze imaginea femeii saudite prin rolul ei de reprezentant al Fundațiilor Al-Waleed, punând astfel în aplicare diverse proiecte și efectuând vizite de lucru.

În afara Arabiei Saudite, prințesa a inaugurat Orfelinatul Al-Waleed Bin Talal, din Burkina Faso și a călătorit în Pakistan pentru a oferi ajutor și alinare victimelor inundațiilor din țară. Împreună cu printul Philip, Duce de Edinburgh, Prințesa Ameera a inaugurat Centrul de Studii Islamice de la Universitatea din Cambridge „Printul Al-Waleed Bin Talal”, unde i-a fost acordată de către prințul Philip cea de-a 800-a medalie aniversară pentru activitțăi filantropice deosbite. În 2011, ea a condus o misiune de ajutorare în Somalia, unde ea și soțul ei au supravegheat distribuția ajutoarelor oferite de fundație.

În septembrie 2012, prințesa Ameera a oferit un interviu pe larg pentru emisiunea NBC Today^[9][10] din rețeaua de televiziune CNN International din SUA, precum și în reviste precum Time și Foreign Policy în care își exprima sprijinul pentru acordarea dreptului de a conduce femeilor din țara sa,^[11] dar și susținerea emancipării femeii pentru a avea un rol mai proeminent în dezvoltarea societății arabe.^[12] De asemenea, în 2011 a participat la un colocviu la care a luat parte și fostul președinte american Bill Clinton cu titlul „Voci pentru schimbare în Orientul Mijlociu și Africa de Nord” în cadrul Fundației Clinton pentru Initiațiva Globala, unde a discutat despre opiniile sale cu privire la mișcările ce vizau schimbările din regiune. Ea își descrie abordarea ca fiind o „evoluție, nu revoluție" și această perspectivă pozitivă și hotărâtă definește punctul său de vedere asupra viitorului țării sale.^[13] Prințesa Ameera a fost intervievată recent de Charlie Rose pentru a vorbi despre munca ei pentru drepturi egale între sexe și emanciparea femeilor în Arabia Saudită prin intermediul fundațiilor Al-Waleed.

În 2010, prințesa Ameera a primit în numele fundației Al-Waleed Bin Talal premiul special acordat pentru activitățile umanitare desfășurate în cadrul ceremoniei Arabian Business Achievement Awards.^[14][15] De asemenea, ea a fost numită ca cel mai bun președinte de compaie debutant din Orientul Mijlociu din rândul femeilor în anul 2012, iar în 2013 s-a clasat a 3 – a în topul celor mai influente femei din spațiul arab.^[16] De asemenea, a primit titul de „Femeia Anului" în anul 2012 acordat de Institutul de Excelență din Orientul Mijlociu.

·         1987: Ana Ivanović, jucătoare sârbă de tenis de câmp

·         1988: Conchita Wurst (AFI: /konˈtʃita ˈvʊʁst/) (n. 6 noiembrie 1988, Gmunden, Austria), interpretată de Thomas „Tom” Neuwirth, este o cântăreață travestită austriacă. Ea a reprezentat Austria la Concursul Muzical Eurovision 2014 cu melodia "Rise Like A Phoenix"^[5] reușind să câștige concursul.

În 2006, Tom Neuwirth a luat parte la a treia ediție a emisiuni Starmania, clasându-se pe locul 2 (Nadin Beiler a fost câștigătoarea). Un an mai târziu a fondat o trupă de băieți "Jetzt anders!" care și-a încheiat activitatea în același an.

În 2011 el a debutat sub numele de Conchita Wurst la selecția națională a Austriei pentru Eurovision 2012 reușind să se poziționeze a doua. Numele de scenă este alcătuit din cuvânt spaniol conchita care înseamnă mică cochilie și cuvântuil german wurst în traducere cârnat.

În anul 2014, Conchita Wurst a reprezentat Austria la Concursul Muzical Eurovision 2014, din Copenhaga, Danemarca, interpretând piesa Rise like a Phoenix. În marea finală din data de 10 mai 2014, a câștigat competiția, cumulând 290 de puncte. Pentru Austria, a fost a doua oară când câștigă acest concurs, după cel din Concursul Muzical Eurovision 1966.

Conchita Wurst

Conchita Wurst în Graz, noiembrie 2014

* 1988: Emily Jean „Emma” Stone (n. 6 noiembrie 1988,^[1][2][3][4] Scottsdale, Arizona, SUA) este o actriță americană, cel mai bine cunoscută pentru rolul din filmul Easy A. Stone a făcut parte din serialul de televiziune Drive, debutul ei pe marile ecrane a fost în rolul lui Jules, în comedia Superbad în anul 2007. Ea a apărut în filme precum The House Bunny(2008), Ghosts of Girlfriends Past (2009), și în pelicule horror Zombieland sau în comedia indie Paper Man în 2009. În anul 2010 a fost vocea lui Mazie din filmul Marmaduke și a jucat în filmul care i-a adus și o nominalizare la Globul de Aur pentru cea mai bună actriță într-un muzical sau o comedie. În 2011 a jucat în Crazy, Stupid, Love și The Help, pentru care a primit critici pozitive, filmele bucurându-se de un mare succes comercial. Stone a jucat rolul lui Gwen Stacy în filmul Uimitorul Om-Păianjen din 2012, o replică a clasicului Spider Man.
Stone s-a născut în Scottsdale, Arizona. Părinții ei sunt Krista, arhitectă și Jeff Stone, antreprenor.^[5] Stone are un frate cu doi ani mai tânăr. În adolescență ea a fost membră a Teatrului Valley Yought, un teatru regional din Phoenix, Arizona. Aici Stone a jucat în prima sa producție scenică, The Wind in the Willows la vârsta de 11 ani. Stone a învățat la Sequoya Elementery School și Cocopah Middle School. Timp de doi ani de zile a învățat la domiciliu, perioadă în care a apărut în 16 spectacole la teatrul Valley Youth. Stone a frecventat Xavier College Preparatory, un liceu catolic de fete timp de un semestru. Ea a făcut o prezentare în PowerPoint despre Madonna și Holywood, în încercarea de a-și convinge părinții să o lase să urmeze o carieră în Los Angeles. Tentativa a avut succes și la scurt timp Stone împreună cu mama ei s-au mutat pentru ca ea să poată să participe la audiții

Emma Stone la premiera Easy A în Germania, 2010

Stone s-a lansat în televiziune după ce a obținut rolul lui Laurie Patridge în In Search of the New Patridge Family (2004), o competiție de tip reality Show a postului VH1. Ea a jucat în serialele de televiziune Medium, Malcom in the Middle și Lucky Louie. Stone a jucat rolul lui Violet Trimble în drama Drive până la anularea serialului. în 2008 a apărut în comedia The Rocker alături de Rainn Wilson. În același an, Stone a jucat în The house bunny, alături de Anna Faris, Katherine McPhee, Kat Dennings, Rumer Willis și Colin Hanks. Stone a jucat rolul președintei unei confraternități feminine și a cântat o melodie din film I Know What Boys Like, o versiune cover a melodiei din anul 1982 cântată de The Waitresses.^[7] În 2009 Stone a jucat în pelicula Ghost of Girlfriends Past, o comedie romantică alături de Matthew McConaughey și Jennifer Garner. A jucat alături de Woody Harrelson și Jesse Einseberg în comedia/horror Zombieland. Stone a portretizat-o pe Wichita, un artist supraviețuitor din Wichita, Kansas, care călătorea alături de sora ei mai tânără.^[8] Tot în 2009 a mai jucat în The Paperman alături de Jeff Daniels, Ryan Reynolds și Lisa Kudrow. Stone a jucat rolul lui Abby, o dădacă angajată de personajul lui Daniels după ce acesta se mută în Long Island.^[9] În 2010 Stone a fost vocea lui Mazie în filmul Marmaduke. Tot în acest an Stone a primit rolul care i-a adus faima în rândul actorilor de la Hollywood, pelicula Easy A, în care a jucat alături de Amanda Bynes. Personajul interpretat de ea intră în conflict cu câțiva dintre profesori și câțiva dintre colegii ei mai conservatori din punct de vedere religios din cauza unei bârfe care începe să circule prin școală. Stone joacă alături de Justin Timberlake și Mila Kunis în Friends with Benefits și în pelicula Crazy, Stupid, Love alături de Steve Carell, Julianne Moore, Ryan Gosling și Marisa Tomei.

Emma Stone

* 1989: Josmer Volmy „Jozy” Altidore (n. 6 noiembrie 1989)^[4] este un fotbalist american legitimat la Toronto și component al echipei naționale a Statelor Unite ale Americii.
* 1990: André Schürrle (n. 6 noiembrie 1990) este un fotbalist german care evoluează la clubul Borussia Dortmund^[4] și la echipa națională de fotbal a Germaniei.
* 1992: Ionuț Răzvan Dumitru (n. 6 noiembrie 1992, București) este un rugbist român care joacă pe poziția de aripă și ocazional centru la clubul Steaua București din SuperLiga și la București Wolves.^[1][2] De asemenea el este component al echipei naționale de rugby a României.
* 1992: Serghei Marghiev (n. 6 noiembrie 1992, Vladikavkaz, Rusia) este un atlet din Republica Moldova, specializat pe proba de aruncarea ciocanului.
* 1995: 

Antonella Colcer (2014)

Antonella Colcer (n. 6 noiembrie 1995, Legnago) este o scriitoare italiană de origine română.

Antonella Colcer s-a născut în Italia, la Legnago (Verona), în 6 noiembrie 1995. A avut o copilărie fericită in România, petrecând timpul între minunatul oraș Cluj-Napoca și la țară in Hurez (Sălaj), un mic sat din Transilvania, înconjurat de dealuri și păduri, unde traiau bunicii materni. În această regiune de o rară frumusețe, învăluită în mister, la poalele Munților Carpați, a descoperit magia basmelor și povestirilor populare românești și străine.

Din mamă româncă și tată italian-german, Antonella iubește să scrie povești interculturale, ambientate în diferite țări, cu personaje inventate sau care într-adevăr au trăit.

Inspirată de piesa "Guerriero (Războinicul)" de Marco Mengoni, scrie "Tsuki și Deshu. Adevărata poveste" în perioada de aproximativ două luni; mai precis: din 21 noiembrie 2014 și până în 28 ianuarie 2015. În romanul său de debut, Antonella Colcer iși imaginează adevărul din spatele unei legende japoneze "Taketori Monogatari" din secolul al X-lea și încearcă de asemenea, printr-o interpretare personală, să găsească răspunsuri la cinci încercări aparent imposibile, rămase nerezolvate de mai mult de zece secole.

* 1995: André Miguel Valente da Silva (pronunție portugheză: /ɐ̃ˈdɾɛ ˈsiɫvɐ/; n. 6 noiembrie 1995,^[1] Gondomar, Portugalia) este un fotbalist portughez care joacă ca atacant pentru clubul AC Milan și Echipa națională de fotbal a Portugaliei.