MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 7 NOIEMBRIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE
A. Evenimente; Nașteri
Evenimente
· 680: A început al treilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol, cunoscut si ca al șaselea Sinod Ecumenic. S-a ținut la Constantinopol în anii 680-681 d.Hr., fiind convocat de Sf. Constantin cel Nou împotriva monoteliţilor. Monoteliţii afirmau că Hristos avea o sigură voinţă, întrucât El este o singură Persoană, deşi are două naturi. Sinodul a declarat că, întrucât Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, El trebuie să aibă două voinţe: una divină şi una umană. Monotelismul a fost condamnat ca erezie, convenindu-se asupra naturii duale a lui Iisus, una divină şi una umană.
· 1480: Prima mențiune documentară a "sulgerului" în Țara Românească: denumire dată dregătorului din Țara Românească și Moldova în secolul al XV-lea, care avea ca sarcină aprovizionarea curții domnești cu carne, lumânări și alte provizii
· 1492: Meteoritul Ensisheim, cel mai vechi meteorit cu o dată cunoscută de impact, loveşte pământul în jurul prânzului, într-un câmp în afara satului de Ensisheim, Alsacia, Franţa.
· 1619: Elisabeta Stuart este încoronată regină a Boemiei. Elisabeta, regină a Boemiei (născută Elisabeta a Scoției; 19 august 1596 – 13 februarie 1662) a fost al doilea copil și prima fiică a regelui Iacob I al Angliei și a reginei Ana a Danemarcei.
· 1665: A apărut primul număr din revista London Gazette, cea mai veche publicație în limba engleză care încă mai funcționează.
· 1783: In Londra a avut loc ultima executie publica, un barbat condamnat pentru fals fiind spanzurat in centrul orasului.
· 1801: Alessandro Volta prezintă prima baterie electrică. Alessandro Giuseppe Antonio Anastasio Volta (n.18 februarie 1745, Como, Ducatul Milanului, astăzi în Italia – d. 5 martie 1827, Camnago lângă Como, Lombardia-Veneția), fizician italian, a inventat pila electrică, iar numele său a fost dat unității de tensiune electrică (volt).
· 1822: Ţarul rus Alexandru I aprobă decizia Consiliului de Miniştri privind scutirea coloniştilor nemţi şi bulgari stabiliţi în Basarabia ţaristă, de la plata taxei către stat pe lemnul adus din Herson, pentru a-l utiliza la construcţia caselor personale şi a clădirilor publice. Alexandru I Pavlovici Romanov, (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825), țarul Rusiei între 23 martie 1801 – 1 decembrie 1825, regele Poloniei între 1815 – 1825, precum și Mare Duce al Finlandei.
· 1829: La 7 / 19 noiembrie 1829 Generalul Pavel Dmitrievici Kiseleff, comandant al trupelor ruseşti în principatele româneşti în timpul războiului ruso-turc, este numit preşedinte plenipotenţiar al Divanurilor Moldovei şi Valahiei pînă la 20 martie / 1 aprilie 1834. Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov, cunoscut mai bine sub numele în forma franceză Kisseleff (8 ianuarie 1788, Moscova — 14 noiembrie 1872, Paris), general rus. Între 1829 și 1834 a condus administrația militară rusească a Țării Românești.
· 1848: Zachary Taylor a fost ales presedinte al Statelor Unite in urma primului scurtin care s-a desfasurat in aceeasi zi pe intreg teritoriul SUA.
· 1874: Partidul Republican din SUA a fost reprezentat de imaginea unui elefant, publicată inițial în revista "Harper's Weekly"
· 1877: In timpul razboiului pentru independenta Romaniei , trupele române comandate de colonelul George Slăniceanu ocupă orasul puternic fortificat Rahova, în urma unor lupte grele desfasurate in zilele de 7-9 noiembrie 1877. Gheorghe Slăniceanu (n. 23 aprilie 1835, București; d. 12 ianuarie 1885, San Remo, Italia), general român care a participat la activități militare și politice.
· 1899: Guvernul român contractează un împrumut pe cinci ani cu o valoare nominală de 175 de milioane lei si o dobîndă de 5% anual. Convenţia de împrumut interzice guvernului român încheierea unui alt împrumut pînă la lichidarea acestuia şi anularea creditelor deja votate pentru suma de 83 de milioane de lei.
· 1912: Este inaugurata Casa Operei din Berlin (Deutsche Opernhaus), cu opera Fidelio de Beethoven.
· 1917: A început Revoluția Bolșevică din Rusia, care a dus la curmarea monarhiei din această țară. Iată câteva date mai puţin cunoscute: Instaurarea comunismului in Rusia, la 7 noiembrie 1917, nu a fost – câtuși de puțin – un act spontan, ci rezultatul unui amplu proiect secret (“Planul Marburg”), pregătit minuțios în afara Rusiei. Si finantat generos de marii “bancheri internationali”. In primul rand de cei de pe Wall Street: Jacob Schiff, J.P. Morgan, Otto Kahn, Paul Warburg, John D. Rockefeller, Edward Henry Harriman, Frank Vanderlip. Finantarea bolsevicilor de Wall Street era intermediata de banca suedeza “NYA Banken”, condusa de bancherul promarxist Olof Aschberg. Dolari pentru revolutii La inceputul secolului XX, Andrew Carnegie a finantat un plan secret prin care guvernele statelor importante sa fie “comunizate”. Adica trecute, economic, la forma “monopolismului de stat”. Controlat de “bancherii internationali” de pe Wall Street, sistemul “monopolismului de stat” le-ar fi permis acestora sa trateze economic si financiar direct cu guvernele impuse de ei prin “revolutii”.
In 1905, acest sindicat al “bancherilor internationali” – sindicat numit, la vremea aceea, la New York, “Trust of money” (“Trustul banilor”) – si Iacob Schiff au finantat “duminica sangeroasa” de la St. Petersburg. Revolutie condusa de un agent al Ohranei (politia secreta rusa), Parintele Gapon, si incheiata cu un esec. “Trustul banilor” – mai ales “Guaranty Trust” al lui J.P. Morgan – a finantat revolutia lui Pancho Villa din Mexic, in urma careia SUA au luat de la Spania un vast teritoriu. Apoi, exista o documentatie vasta privind implicarea “bancherilor internationali” in revolutia lui Sun Yat-sen. Charles B. Hill, care conducea trei filiale ale lui “Westinghouse”, a tratat direct cu Sun Yat-sen aspectele financiare ale revolutiei chineze.Mai tarziu, in 1917, acelasi Charles B. Hill a folosit filiala “Westinghouse” din Rusia pentru a-i finanta generos pe bolsevici. In 1923 – cand URSS si-a creat prima banca internationala “Ruskombank” – asociatul lui J.P. Morgan, bancherul suedez Olof Aschberg, a devenit presedintele bancii sovietice. Iar Max May, vicepresedinte la “Guaranty Trust” (J.P. Morgan), a preluat functia de director al “Ruskombank”. Primul ambasador sovietic in SUA – Ludwig Martens – a fost sustinut financiar de “Guaranty Trust” al lui J.P. Morgan.Prin aceste manevre, “bancherii internationali” de pe Wall Street urmareau sa instaureze in Rusia un guvern care sa practice “monopolismul de stat”. Astfel ca intelegerile directe cu guvernul sovietic sa le garanteze “bancherilor internationali” exploatarea pe termen cat mai lung – si cu garantii guvernamentale – a fabuloaselor bogatii ale Rusiei. “Bolsevismul” a fost prima forma de “globalizare” prin crearea unor structuri supranationale. Cominternul nu este altceva decat “bunicul” Uniunii Europene. Un cont pentru “tovarasul Trotki” La 21 septembrie 1917, o telegrama de la Stockholm anunta oficial deschiderea unui cont curent la “NYA Banken” “pentru actiunile tovarasului Trotki”. Iata textul:
“Stockholm, 21 septembrie 1917
Domnului Rafael Scholan
Stimate tovarase,
Casa bancara Warburg, in urma unei telegrame trimise de presedintele Sindicatului Renano-Westfalian a deschis un cont curent pentru actiunile tovarasului Trotki.
Un avocat, probabil domnul Kestroff, a primit munitii, al caror transport, impreuna cu banii, l-a organizat… Si caruia i se va da suma ceruta de tovarasul Trotki.”
“Tovarasul Trotki”, cel la care se refera telegrama, se numea in realitate Leiba Davidovici Bronstein si era fiul unui negustor originar de langa Elisabetgrad (Krivoirog – Ucraina). Era insurat cu fiica bancherului Jivtovski, cel care il pusese in legatura si cu cercurile bancare de pe Wall Street. In primul rand, cu Iacob Schiff, presedintele bancii “Kuhn, Loeb & Co”. Iacob – Henry Schiff, nascut in 1847 la Frankfurt pe Main (Germania), emigrase in 1865 in America, unde va reusi, datorita talentului sau financiar, sa ajunga in fruntea “Kuhn, Loeb & Co”. Cea care va finanta reconstructia cailor ferate din America (“Union Pacific”), folosind mana de lucru ieftina, chineza.
In 1904-1905, firma “Kuhn, Loeb & Co” a finantat Japonia in razboiul contra Rusiei, permitand astfel Japoniei sa obtina o victorie care a destabilizat serios Imperiul Rus. Prizonierii rusi au fost preluati apoi de la japonezi de Schiff, iar o parte dintre acestia, antrenati pe un teren apartinand lui Standard Oil (SUA), il vor insoti pe “tovarasul Trotki” atunci cand acesta va reveni de la New York in Rusia, in 1917, la bordul vasului “Cristianja”. Din 1916, Iacob Schiff devine principalul conducator al operatiunii de implantare a bolsevismului in Rusia. Nepotul sau, John Schiff, estima in “New York Journal American” (3 februarie 1949): “Batranul a cheltuit circa 20.000.000 de dolari pentru triumful final al bolsevismului in Rusia”. O suma imensa la acea vreme. Prima revolutie din Rusia avusese loc, de fapt, in februarie (martie) 1917, sprijinita de G. Buchanan – ambasadorul Angliei la Petersburg – si avusese un caracter pasnic. Urmarise, intre altele, instaurarea in Rusia a unei monarhii constitutionale: tarul urma sa fie controlat de Duma (parlament).
Guvernul provizoriu constituit atunci ii cuprindea, intre altii, pe printul Lvov, pe istoricul Miliukov si pe avocatul (social-democrat) A.F. Kerenski. Guvernul provizoriu – de comun acord cu Tarul Nicolae al II-lea, care abdicase – a propus fratelui acestuia, Marele Duce Mihail, sa-i urmeze la tron tarului.
Marele Duce se bucura, in februarie (martie) 1917, de sprijinul soldatilor, taranilor, muncitorilor, ca sa nu mai vorbim de clasa conducatoare a Rusiei. El a declinat insa propunerea. Trotki a recunoscut mai tarziu, in 1922, intr-o scrisoare catre S.R. Mstislaviski ca: “Revolutia (din februarie – n.n.) ne-a surprins in plin somn, ca pe fecioarele nebune din Evanghelie”.
Adevarul este ca la data veritabilei revolutii – cea din februarie 1917 – corifeii “revolutiei” bolsevice din octombrie erau aproape toti – bine mersi – in Occident: Trotki la New York, iar Lenin ori Zinoviev in Elvetia. Prin refuzul Marelui Duce Mihail de a prelua puterea in Rusia incepe ceea ce istoricii numesc perioada de “dvoevlastie” (“dualitate a puterii”) dintre “Comitetul provizoriu al Dumei” (proaspat constituit) si “Comitetul executiv provizoriu”. Ceea ce va afecta, treptat, deciziile si autoritatea guvernului provizoriu.
Bolsevicii, aflati atunci aproape toti in Occident, au “mirosit” momentul favorabil. Dar nu numai ei, cum vom vedea: bancherii de pe Wall Street, interesati de bogatiile enorme ale Rusiei – si din motive strict militare Germania – sunt cele doua forte care vor facilita bolsevicilor accesul la putere. Consilierul lui Wilson Eminenta cenusie care a facut posibila reintoarcerea lui Trotki in Rusia din SUA a fost unul dintre cei mai importanti masoni de stanga ai secolului XX: colonelul Edward Mandel House (in realitate nu era colonel, asa i se spunea).
Fara sa intram prea mult in detalii, este totusi cazul sa mentionam ca presedintele american Woodrow Wilson, reales prin diverse manevre in 1916, a fost permanent vidat politic de House, un apropiat al comunitatii bancherilor de pe Wall Street, mai ales al bancii “Kuhn, Loeb & Co”. Presedintele Wilson insusi recunostea: “Domnul House este a doua mea personalitate. El este celalalt ego. Gandurile lui si ale mele sunt aceleasi”.
House, un marxist, scrisese, inca din 1912, un roman profetic, “Philip Dru, Administrator”, in care personajul principal, Philip Dru, incerca sa instaureze in lume “socialismul asa cum l-a visat Karl Marx”.
Ce-i drept, impozitul pe venit si ideea de banca centrala fusesera propuse chiar de Karl Marx in “Manifestul Partidului Comunist”, manifest inspirat de programul “Lojei Iluminatilor” al lui Weishaupt. Din cele zece puncte ale “Manifestului Partidului Comunist”, punctul al doilea prevedea “un impozit gradat pe venit”, iar punctul al cincilea – “centralizarea creditului in mainile statului prin intermediul unei banci nationale cu capital de stat si monopol exclusiv”.
Inca inainte de intrarea SUA in razboi (“provocata” prin incidentul cu vasul “Lusitania”, scufundat de un submarin german, cu 128 de americani morti), ancheta si Presedintele Wilson ascunsesera faptul ca “Lusitania” transporta 6 milioane de cartuse la bord pentru Anglia, in timp ce SUA se declarasera, oficial, in neutralitate. Colonelul House negociase un acord secret cu Anglia, garantand participarea SUA la razboi.
In 1917, tot House a format la New York grupul “The Inquiry”, care a eleborat planurile acordului de pace din 1919. Douazeci de membri ai grupului l-au insotit apoi pe Presedintele Wilson la Paris, la Conferinta de Pace. Printre acestia, House, bancherii Paul Warburg si Bernard Baruch. Celebrul punct al Conferintei – “asociatia generala a natiunilor”, din care s-a nascut Liga Natiunilor – a fost tot ideea lui House. Ulterior, House va deveni consilierul lui F.D. Roosevelt.
In 1917, dupa evenimentele din februarie (martie), House, sustinut de bancherii Iacob Schiff si Paul Warburg – il expediaza pe Trotki cu un grup de 276 de oameni instruiti, la bordul vasului “Cristianja” in Rusia, cu misiunea de a-i aduce la putere pe bolsevici.
Un incident este semnificativ: arestat in portul Halifax de catre autoritatile canadiene ca “anarhist” (3 aprilie 1917), Trotki va fi eliberat urgent la interventia personala a colonelului House. Fratele bancherului american Paul Warburg, anume Max Warburg – care era seful serviciului secret militar german – il expedia pe Lenin cu un grup de bolsevici, care parazitau de ani de zile in Elvetia, in Rusia. Intr-un tren special (“vagonul plumbuit”), in scopul de a organiza la Petersburg o lovitura de stat care sa scoata Rusia din razboi. Bolsevicii urmau apoi sa incheie rapid o pace separata cu Germania.Pachetul Lenin pentru Rusia Winston Churchill, in cartea “The World Crisis” (“Criza mondiala”), vol. IV, pag. 72-73 scrie urmatoarele: “Catre mijlocul lui aprilie, germanii au luat o decizie sinistra. Ludendorff isi cobora vocea cand venea vorba despre ea. E adevarat, trebuie tinut cont si de riscurile disperate pe care comandantii militari germani si le asumasera. Ei se gaseau in aceeasi stare de spirit care ii condusese la declansarea unui razboi submarin, stiind prea bine ca acesta va provoca intrarea in razboi a Statelor Unite contra Germaniei. Totusi, nu fara un sentiment de teroare, au indreptat impotriva Rusiei arma cea mai respingatoare dintre toate: Lenin. L-au transportat pe Lenin din Elvetia in Rusia, intr-un vagon plumbuit, ca pe un mort. Decizia germana de a sprijini un puci bolsevic in Rusia era dictata, in martie (aprilie) 1917, de iminenta intrare a SUA in razboi de partea Angliei. Germania avea, de aceea, interesul sa incheie urgent o pace separata in Est, cu Rusia.
Dupa revolutia din februarie si instituirea guvernului provizoriu, Lenin (stabilit de ani de zile intr-un exil comod in Elvetia, departe de Rusia, lecturand tihnit prin marile biblioteci) intrase in legatura cu Max Warburg si serviciul secret german, prin intermediul “polonezului” Ganetki (adica al lui Furstenberg) si al socialistului elvetian Karl Platten.
“Trocul” propus de Lenin lui Max Warburg era simplu: Germania sa-l ajute sa preia puterea la Petersburg, in schimbul promisiunii lui Lenin de a incheia imediat o pace separata, in conditiile dictate de germani. Ceea ce s-a si intamplat ulterior, la Brest – Litovsk, in 1918. Hotararea de a-l expedia pe Lenin cu bolsevicii sai in Rusia a fost supusa de Max Warburg examinarii Statului Major german. La intrunire au participat, intre altii, generalul Erich Ludendorff (seful de Stat Major), ministrul de Interne Diego von Bergen si secretarul de stat din Ministerul de Externe Arthur Zimmermann. S-au discutat rezultatele operatiunilor de destabilizare a Rusiei, organizate de Von Bergen, cu ajutorul cercurilor socialiste ruse. Sume intre 40 si 80 de milioane de marci fusesera folosite de Von Bergen pentru finantarea unor miscari subversive, produse de anarhisti, nationalisti si grupari antitariste, dar fara succes.
La mijlocul discutiilor, Diego von Bergen a rostit o fraza care a hotarat soarta secolului XX: “Cred ca cel mai bine ar fi sa auziti parerea dr. Helphand despre intreaga problema”. Dr. Helphand, alias Parvus, s-a recomandat participantilor drept “purtatorul de cuvant al unor cercuri financiare bine plasate”. In realitate, Parvus era spionul lui Max Warburg in Rusia, de mult timp. El conducea o intreaga retea, infiltrata mai ales in anturajul tarinei (din care facuse parte si celebrul Rasputin). Dar, in aceeasi masura, Parvus era la fel de bine infiltrat si in cercurile bolsevice. Preocupat de ocultism si fenomene parapsihologice, dr. Helphand mai era si membru important al Lojei Marelui Orient.
Imediat ce a inceput discutia, Parvus a expus planul expedierii lui Lenin si a bolsevicilor din Elvetia, cu un tren special, in Rusia. Parvus a solicitat pentru toata afacerea 5.000.000 de marci. Cu un an inainte, Parvus primise de la Max Warburg si serviciul secret german 1.000.000 de marci pentru organizarea unei greve generale la Petersburg, care a adunat, in ianuarie 1916, vreo 55.000 de participanti. Suma solicitata acum de Parvus urma sa fie procurata de Max Warburg de la diversi bancheri europeni, legati de magnatul Rotschild, ca Olaf Aschburg, Alfred Milner etc. Bani pentru bolsevici Trebuie sa mentionam ca, pana in 1918, Max Warburg le-a asigurat bolsevicilor lui Lenin o finantare “europeana” (asadar diferita de ceea ce primea Trotki din Wall Street) de 40.580.997 de marci. Ulterior, expediindu-le alte 15.000.000 de marci, sume considerabile la acea vreme. In plus, Max Warburg si colonelul Nicolai din serviciul secret german au “legendat” cateva zeci de ofiteri ai acestui serviciu cu nume rusesti si i-au expediat la Petersburg, ca principali experti in organizarea puciului. Acesti ofiteri germani, “legendati” ca rusi de Max Warburg si colonelul Nicolai, au ocupat, ulterior, pozitii de conducere in Armata Rosie, in tot cursul Razboiului Civil. Ei au alcatuit, pana in 1921, corpul de garda al conducerii bolsevice, asigurandu-i securitatea, fapt trecut, sistematic, sub tacere de istorici.
Din cauza acestor legaturi cu bolsevicii, colonelul Nicolai a fost mai tarziu respins de Hitler si, dupa al Doilea Razboi Mondial, s-a refugiat in URSS, al carei spion devenise. Lenin si grupul sau de bolsevici a parasit Zürich-ul, cu un tren special, pe 9 aprilie 1917, orele 15.10, data fixata de serviciul secret german.
Despartirea bolsevicilor de ceilalti socialisti rusi, aflati in exilul elvetian, a fost violenta, bolsevicii fiind catalogati drept “canalii”, “tradatori” si “porci”. Voiajul de reintoarcere s-a facut pe linia Singen, Offenburg, Mannheim, Frankfurt, Berlin, Bergen si Sassnitz. Ulterior, prin Telleborg, Malmo, Stockholm si Bielo-Ostrov, Lenin si grupul sau au sosit la Petersburg, la 3/16 aprilie 1917, seara.
In total, prepararea politico-diplomatica si tehnica a expedierii lui Lenin cu grupul sau in Rusia, de catre germani, n-a durat decat vreo trei saptamani. In timpul calatoriei, Lenin si grupul sau de bolsevici n-au avut voie sa se angajeze in discutii cu alte persoane. Li s-a asigurat hrana suficienta, inclusiv laptele necesar copiilor mici. Cu titlu de curiozitate, sa remarcam ca serviciul secret german a suportat, in tot cursul anului 1917, toate cheltuielile de propaganda ale bolsevicilor. Printre altele, Max Warburg a finantat si “Pravda”. 7 august 1917: “Crucea Rosie” americana la Petersburg In august 1917 – cu doua luni inainte de “revolutie” – la Petersburg isi face aparitia o asa-zisa “misiune a Crucii Rosii” americane: 36 de persoane, toate imbracate in halate albe, cu insemnele si simbolurile Crucii Rosii. Misiunea afisa scopuri strict umanitare. In realitate, lucrurile stateau putin diferit.
“Misiunea Crucii Rosii” americane descinsese la Petersburg direct de pe Wall Street: 26 dintre “misionari” se numarau printre cei mai mari bancheri, oameni de afaceri si industriasi americani, deghizati in “medici”, incadrati fantezist in serviciul sanitar al armatei americane. “Misiunea” fusese expediata in Rusia chiar de colonelul Edward Mandell House, consilierul presedintelui Wilson. Acelasi care il expediase de la New York la Petersburg si pe Trotki, cu grupul sau de mercenari, la bordul vasului “Cristianja”, ca sa organizeze puciul bolsevic planuit.
In fruntea misiunii Crucii Rosii americane, “medicul” William Boyce Thompson, nimeni altul decat directorul lui “Federal Reserve” a SUA. Alaturi de Thompson, alti “medici” si “infirmieri” vestiti pe Wall Street, ca Robert Barr (presedintele lui “Chase National Bank”), Corse (de la “National City Bank”), Averell Harriman (de la firma “Harriman”, cu mari investitii in mine si petrol) ori ca Thomas Thacher, Henry Davison, Alan Wardwell, Harold Swift. Amestecati printre cei 10 medici (si cateva infirmiere) autentici.
Acestia din urma vor pleca, de altfel, o luna mai tarziu. “Medicii” de pe Wall Street vor ramane insa la Petersburg pana in noiembrie 1917. Adica se mai aflau acolo in timpul puciului bolsevic. Cine erau “translatorii rusi” ai grupului de “medici” de pe Wall Street? Primul, “capitanul Ilovaiski”, se numea Boris Reinstein (viitorul secretar al lui Lenin). Alt “translator”: Alexandr Grunberg (nume real Mihail Gruzenberg, al carui frate, Zorin, va deveni ministrul-comisar al lui Lenin si va face apoi o lunga cariera in diplomatia sovietica).
Cei 26 de “medici” de pe Wall Street si “translatorii rusi”, condusi de Ilovaiski, sunt primiti, in august 1917, in audienta de Lenin, la insistentele lui Trotki. Se pun la cale fabuloase afaceri postrevolutionare, ca si sprijinul secret pe care Wall Street-ul urma sa-l acorde bolsevicilor, dupa preluarea puterii de acestia, prin puciul planificat.
Colaborarea secreta a Wall Street-ului cu bolsevicii se va concretiza, dupa puci, printr-o serie de mari contracte: “General Electrics”, de pilda, va obtine un contract fabulos pentru electrificarea Rusiei. La randul sau, “Standard Oil Company”, imperiul lui Rockefeller, cumpara 50% din campurile de petrol de la rusi, cu toate ca oficial se spunea ca au fost nationalizate. In 1927, Standard Oil, prin partenerul său «Vacuum Oil Company» obţine si dreptul exclusiv de vânzare a petrolului rusesc în ţările europene si construieste prima rafinarie din Rusia.Iata alte cateva din firmele americane profitoare ale puciului bolsevic: Gillette, Du Pont, Harriman, Hammer, Singer, Harvester, Westing House, Ford, Caterpillar, General Electrics, firmele englezesti Royal Dutch, Shell, Metro-Vickers, Birmingham Arms, Stery, Ferguson, firmele franceze Duverger, Schlumberger, Duralumin si firmele italiene Fiat, Nobile, Montefiore. Multi dintre “medicii” de pe Wall Street vor face apoi, decenii la rand, colosale afaceri cu URSS. Ca, de pilda, Armand Hammer (“miliardarul rosu”) ori Averell Harriman.Harriman a format cu statul bolsevic o firma maritima, care opera in regim de monopol. A capatat concesii pentru exploatarea (cu mana de lucru ruseasca, foarte ieftina, impulsionata de activisti si ofiteri CEKA) imenselor zacaminte de mangan din muntii Caucaz. Nu intamplator, acelasi Harriman va deveni trimis al SUA la Moscova si confidentul lui Stalin pe relatia cu SUA.
In 1905, acest sindicat al “bancherilor internationali” – sindicat numit, la vremea aceea, la New York, “Trust of money” (“Trustul banilor”) – si Iacob Schiff au finantat “duminica sangeroasa” de la St. Petersburg. Revolutie condusa de un agent al Ohranei (politia secreta rusa), Parintele Gapon, si incheiata cu un esec. “Trustul banilor” – mai ales “Guaranty Trust” al lui J.P. Morgan – a finantat revolutia lui Pancho Villa din Mexic, in urma careia SUA au luat de la Spania un vast teritoriu. Apoi, exista o documentatie vasta privind implicarea “bancherilor internationali” in revolutia lui Sun Yat-sen. Charles B. Hill, care conducea trei filiale ale lui “Westinghouse”, a tratat direct cu Sun Yat-sen aspectele financiare ale revolutiei chineze.Mai tarziu, in 1917, acelasi Charles B. Hill a folosit filiala “Westinghouse” din Rusia pentru a-i finanta generos pe bolsevici. In 1923 – cand URSS si-a creat prima banca internationala “Ruskombank” – asociatul lui J.P. Morgan, bancherul suedez Olof Aschberg, a devenit presedintele bancii sovietice. Iar Max May, vicepresedinte la “Guaranty Trust” (J.P. Morgan), a preluat functia de director al “Ruskombank”. Primul ambasador sovietic in SUA – Ludwig Martens – a fost sustinut financiar de “Guaranty Trust” al lui J.P. Morgan.Prin aceste manevre, “bancherii internationali” de pe Wall Street urmareau sa instaureze in Rusia un guvern care sa practice “monopolismul de stat”. Astfel ca intelegerile directe cu guvernul sovietic sa le garanteze “bancherilor internationali” exploatarea pe termen cat mai lung – si cu garantii guvernamentale – a fabuloaselor bogatii ale Rusiei. “Bolsevismul” a fost prima forma de “globalizare” prin crearea unor structuri supranationale. Cominternul nu este altceva decat “bunicul” Uniunii Europene. Un cont pentru “tovarasul Trotki” La 21 septembrie 1917, o telegrama de la Stockholm anunta oficial deschiderea unui cont curent la “NYA Banken” “pentru actiunile tovarasului Trotki”. Iata textul:
“Stockholm, 21 septembrie 1917
Domnului Rafael Scholan
Stimate tovarase,
Casa bancara Warburg, in urma unei telegrame trimise de presedintele Sindicatului Renano-Westfalian a deschis un cont curent pentru actiunile tovarasului Trotki.
Un avocat, probabil domnul Kestroff, a primit munitii, al caror transport, impreuna cu banii, l-a organizat… Si caruia i se va da suma ceruta de tovarasul Trotki.”
“Tovarasul Trotki”, cel la care se refera telegrama, se numea in realitate Leiba Davidovici Bronstein si era fiul unui negustor originar de langa Elisabetgrad (Krivoirog – Ucraina). Era insurat cu fiica bancherului Jivtovski, cel care il pusese in legatura si cu cercurile bancare de pe Wall Street. In primul rand, cu Iacob Schiff, presedintele bancii “Kuhn, Loeb & Co”. Iacob – Henry Schiff, nascut in 1847 la Frankfurt pe Main (Germania), emigrase in 1865 in America, unde va reusi, datorita talentului sau financiar, sa ajunga in fruntea “Kuhn, Loeb & Co”. Cea care va finanta reconstructia cailor ferate din America (“Union Pacific”), folosind mana de lucru ieftina, chineza.
In 1904-1905, firma “Kuhn, Loeb & Co” a finantat Japonia in razboiul contra Rusiei, permitand astfel Japoniei sa obtina o victorie care a destabilizat serios Imperiul Rus. Prizonierii rusi au fost preluati apoi de la japonezi de Schiff, iar o parte dintre acestia, antrenati pe un teren apartinand lui Standard Oil (SUA), il vor insoti pe “tovarasul Trotki” atunci cand acesta va reveni de la New York in Rusia, in 1917, la bordul vasului “Cristianja”. Din 1916, Iacob Schiff devine principalul conducator al operatiunii de implantare a bolsevismului in Rusia. Nepotul sau, John Schiff, estima in “New York Journal American” (3 februarie 1949): “Batranul a cheltuit circa 20.000.000 de dolari pentru triumful final al bolsevismului in Rusia”. O suma imensa la acea vreme. Prima revolutie din Rusia avusese loc, de fapt, in februarie (martie) 1917, sprijinita de G. Buchanan – ambasadorul Angliei la Petersburg – si avusese un caracter pasnic. Urmarise, intre altele, instaurarea in Rusia a unei monarhii constitutionale: tarul urma sa fie controlat de Duma (parlament).
Guvernul provizoriu constituit atunci ii cuprindea, intre altii, pe printul Lvov, pe istoricul Miliukov si pe avocatul (social-democrat) A.F. Kerenski. Guvernul provizoriu – de comun acord cu Tarul Nicolae al II-lea, care abdicase – a propus fratelui acestuia, Marele Duce Mihail, sa-i urmeze la tron tarului.
Marele Duce se bucura, in februarie (martie) 1917, de sprijinul soldatilor, taranilor, muncitorilor, ca sa nu mai vorbim de clasa conducatoare a Rusiei. El a declinat insa propunerea. Trotki a recunoscut mai tarziu, in 1922, intr-o scrisoare catre S.R. Mstislaviski ca: “Revolutia (din februarie – n.n.) ne-a surprins in plin somn, ca pe fecioarele nebune din Evanghelie”.
Adevarul este ca la data veritabilei revolutii – cea din februarie 1917 – corifeii “revolutiei” bolsevice din octombrie erau aproape toti – bine mersi – in Occident: Trotki la New York, iar Lenin ori Zinoviev in Elvetia. Prin refuzul Marelui Duce Mihail de a prelua puterea in Rusia incepe ceea ce istoricii numesc perioada de “dvoevlastie” (“dualitate a puterii”) dintre “Comitetul provizoriu al Dumei” (proaspat constituit) si “Comitetul executiv provizoriu”. Ceea ce va afecta, treptat, deciziile si autoritatea guvernului provizoriu.
Bolsevicii, aflati atunci aproape toti in Occident, au “mirosit” momentul favorabil. Dar nu numai ei, cum vom vedea: bancherii de pe Wall Street, interesati de bogatiile enorme ale Rusiei – si din motive strict militare Germania – sunt cele doua forte care vor facilita bolsevicilor accesul la putere. Consilierul lui Wilson Eminenta cenusie care a facut posibila reintoarcerea lui Trotki in Rusia din SUA a fost unul dintre cei mai importanti masoni de stanga ai secolului XX: colonelul Edward Mandel House (in realitate nu era colonel, asa i se spunea).
Fara sa intram prea mult in detalii, este totusi cazul sa mentionam ca presedintele american Woodrow Wilson, reales prin diverse manevre in 1916, a fost permanent vidat politic de House, un apropiat al comunitatii bancherilor de pe Wall Street, mai ales al bancii “Kuhn, Loeb & Co”. Presedintele Wilson insusi recunostea: “Domnul House este a doua mea personalitate. El este celalalt ego. Gandurile lui si ale mele sunt aceleasi”.
House, un marxist, scrisese, inca din 1912, un roman profetic, “Philip Dru, Administrator”, in care personajul principal, Philip Dru, incerca sa instaureze in lume “socialismul asa cum l-a visat Karl Marx”.
Ce-i drept, impozitul pe venit si ideea de banca centrala fusesera propuse chiar de Karl Marx in “Manifestul Partidului Comunist”, manifest inspirat de programul “Lojei Iluminatilor” al lui Weishaupt. Din cele zece puncte ale “Manifestului Partidului Comunist”, punctul al doilea prevedea “un impozit gradat pe venit”, iar punctul al cincilea – “centralizarea creditului in mainile statului prin intermediul unei banci nationale cu capital de stat si monopol exclusiv”.
Inca inainte de intrarea SUA in razboi (“provocata” prin incidentul cu vasul “Lusitania”, scufundat de un submarin german, cu 128 de americani morti), ancheta si Presedintele Wilson ascunsesera faptul ca “Lusitania” transporta 6 milioane de cartuse la bord pentru Anglia, in timp ce SUA se declarasera, oficial, in neutralitate. Colonelul House negociase un acord secret cu Anglia, garantand participarea SUA la razboi.
In 1917, tot House a format la New York grupul “The Inquiry”, care a eleborat planurile acordului de pace din 1919. Douazeci de membri ai grupului l-au insotit apoi pe Presedintele Wilson la Paris, la Conferinta de Pace. Printre acestia, House, bancherii Paul Warburg si Bernard Baruch. Celebrul punct al Conferintei – “asociatia generala a natiunilor”, din care s-a nascut Liga Natiunilor – a fost tot ideea lui House. Ulterior, House va deveni consilierul lui F.D. Roosevelt.
In 1917, dupa evenimentele din februarie (martie), House, sustinut de bancherii Iacob Schiff si Paul Warburg – il expediaza pe Trotki cu un grup de 276 de oameni instruiti, la bordul vasului “Cristianja” in Rusia, cu misiunea de a-i aduce la putere pe bolsevici.
Un incident este semnificativ: arestat in portul Halifax de catre autoritatile canadiene ca “anarhist” (3 aprilie 1917), Trotki va fi eliberat urgent la interventia personala a colonelului House. Fratele bancherului american Paul Warburg, anume Max Warburg – care era seful serviciului secret militar german – il expedia pe Lenin cu un grup de bolsevici, care parazitau de ani de zile in Elvetia, in Rusia. Intr-un tren special (“vagonul plumbuit”), in scopul de a organiza la Petersburg o lovitura de stat care sa scoata Rusia din razboi. Bolsevicii urmau apoi sa incheie rapid o pace separata cu Germania.Pachetul Lenin pentru Rusia Winston Churchill, in cartea “The World Crisis” (“Criza mondiala”), vol. IV, pag. 72-73 scrie urmatoarele: “Catre mijlocul lui aprilie, germanii au luat o decizie sinistra. Ludendorff isi cobora vocea cand venea vorba despre ea. E adevarat, trebuie tinut cont si de riscurile disperate pe care comandantii militari germani si le asumasera. Ei se gaseau in aceeasi stare de spirit care ii condusese la declansarea unui razboi submarin, stiind prea bine ca acesta va provoca intrarea in razboi a Statelor Unite contra Germaniei. Totusi, nu fara un sentiment de teroare, au indreptat impotriva Rusiei arma cea mai respingatoare dintre toate: Lenin. L-au transportat pe Lenin din Elvetia in Rusia, intr-un vagon plumbuit, ca pe un mort. Decizia germana de a sprijini un puci bolsevic in Rusia era dictata, in martie (aprilie) 1917, de iminenta intrare a SUA in razboi de partea Angliei. Germania avea, de aceea, interesul sa incheie urgent o pace separata in Est, cu Rusia.
Dupa revolutia din februarie si instituirea guvernului provizoriu, Lenin (stabilit de ani de zile intr-un exil comod in Elvetia, departe de Rusia, lecturand tihnit prin marile biblioteci) intrase in legatura cu Max Warburg si serviciul secret german, prin intermediul “polonezului” Ganetki (adica al lui Furstenberg) si al socialistului elvetian Karl Platten.
“Trocul” propus de Lenin lui Max Warburg era simplu: Germania sa-l ajute sa preia puterea la Petersburg, in schimbul promisiunii lui Lenin de a incheia imediat o pace separata, in conditiile dictate de germani. Ceea ce s-a si intamplat ulterior, la Brest – Litovsk, in 1918. Hotararea de a-l expedia pe Lenin cu bolsevicii sai in Rusia a fost supusa de Max Warburg examinarii Statului Major german. La intrunire au participat, intre altii, generalul Erich Ludendorff (seful de Stat Major), ministrul de Interne Diego von Bergen si secretarul de stat din Ministerul de Externe Arthur Zimmermann. S-au discutat rezultatele operatiunilor de destabilizare a Rusiei, organizate de Von Bergen, cu ajutorul cercurilor socialiste ruse. Sume intre 40 si 80 de milioane de marci fusesera folosite de Von Bergen pentru finantarea unor miscari subversive, produse de anarhisti, nationalisti si grupari antitariste, dar fara succes.
La mijlocul discutiilor, Diego von Bergen a rostit o fraza care a hotarat soarta secolului XX: “Cred ca cel mai bine ar fi sa auziti parerea dr. Helphand despre intreaga problema”. Dr. Helphand, alias Parvus, s-a recomandat participantilor drept “purtatorul de cuvant al unor cercuri financiare bine plasate”. In realitate, Parvus era spionul lui Max Warburg in Rusia, de mult timp. El conducea o intreaga retea, infiltrata mai ales in anturajul tarinei (din care facuse parte si celebrul Rasputin). Dar, in aceeasi masura, Parvus era la fel de bine infiltrat si in cercurile bolsevice. Preocupat de ocultism si fenomene parapsihologice, dr. Helphand mai era si membru important al Lojei Marelui Orient.
Imediat ce a inceput discutia, Parvus a expus planul expedierii lui Lenin si a bolsevicilor din Elvetia, cu un tren special, in Rusia. Parvus a solicitat pentru toata afacerea 5.000.000 de marci. Cu un an inainte, Parvus primise de la Max Warburg si serviciul secret german 1.000.000 de marci pentru organizarea unei greve generale la Petersburg, care a adunat, in ianuarie 1916, vreo 55.000 de participanti. Suma solicitata acum de Parvus urma sa fie procurata de Max Warburg de la diversi bancheri europeni, legati de magnatul Rotschild, ca Olaf Aschburg, Alfred Milner etc. Bani pentru bolsevici Trebuie sa mentionam ca, pana in 1918, Max Warburg le-a asigurat bolsevicilor lui Lenin o finantare “europeana” (asadar diferita de ceea ce primea Trotki din Wall Street) de 40.580.997 de marci. Ulterior, expediindu-le alte 15.000.000 de marci, sume considerabile la acea vreme. In plus, Max Warburg si colonelul Nicolai din serviciul secret german au “legendat” cateva zeci de ofiteri ai acestui serviciu cu nume rusesti si i-au expediat la Petersburg, ca principali experti in organizarea puciului. Acesti ofiteri germani, “legendati” ca rusi de Max Warburg si colonelul Nicolai, au ocupat, ulterior, pozitii de conducere in Armata Rosie, in tot cursul Razboiului Civil. Ei au alcatuit, pana in 1921, corpul de garda al conducerii bolsevice, asigurandu-i securitatea, fapt trecut, sistematic, sub tacere de istorici.
Din cauza acestor legaturi cu bolsevicii, colonelul Nicolai a fost mai tarziu respins de Hitler si, dupa al Doilea Razboi Mondial, s-a refugiat in URSS, al carei spion devenise. Lenin si grupul sau de bolsevici a parasit Zürich-ul, cu un tren special, pe 9 aprilie 1917, orele 15.10, data fixata de serviciul secret german.
Despartirea bolsevicilor de ceilalti socialisti rusi, aflati in exilul elvetian, a fost violenta, bolsevicii fiind catalogati drept “canalii”, “tradatori” si “porci”. Voiajul de reintoarcere s-a facut pe linia Singen, Offenburg, Mannheim, Frankfurt, Berlin, Bergen si Sassnitz. Ulterior, prin Telleborg, Malmo, Stockholm si Bielo-Ostrov, Lenin si grupul sau au sosit la Petersburg, la 3/16 aprilie 1917, seara.
In total, prepararea politico-diplomatica si tehnica a expedierii lui Lenin cu grupul sau in Rusia, de catre germani, n-a durat decat vreo trei saptamani. In timpul calatoriei, Lenin si grupul sau de bolsevici n-au avut voie sa se angajeze in discutii cu alte persoane. Li s-a asigurat hrana suficienta, inclusiv laptele necesar copiilor mici. Cu titlu de curiozitate, sa remarcam ca serviciul secret german a suportat, in tot cursul anului 1917, toate cheltuielile de propaganda ale bolsevicilor. Printre altele, Max Warburg a finantat si “Pravda”. 7 august 1917: “Crucea Rosie” americana la Petersburg In august 1917 – cu doua luni inainte de “revolutie” – la Petersburg isi face aparitia o asa-zisa “misiune a Crucii Rosii” americane: 36 de persoane, toate imbracate in halate albe, cu insemnele si simbolurile Crucii Rosii. Misiunea afisa scopuri strict umanitare. In realitate, lucrurile stateau putin diferit.
“Misiunea Crucii Rosii” americane descinsese la Petersburg direct de pe Wall Street: 26 dintre “misionari” se numarau printre cei mai mari bancheri, oameni de afaceri si industriasi americani, deghizati in “medici”, incadrati fantezist in serviciul sanitar al armatei americane. “Misiunea” fusese expediata in Rusia chiar de colonelul Edward Mandell House, consilierul presedintelui Wilson. Acelasi care il expediase de la New York la Petersburg si pe Trotki, cu grupul sau de mercenari, la bordul vasului “Cristianja”, ca sa organizeze puciul bolsevic planuit.
In fruntea misiunii Crucii Rosii americane, “medicul” William Boyce Thompson, nimeni altul decat directorul lui “Federal Reserve” a SUA. Alaturi de Thompson, alti “medici” si “infirmieri” vestiti pe Wall Street, ca Robert Barr (presedintele lui “Chase National Bank”), Corse (de la “National City Bank”), Averell Harriman (de la firma “Harriman”, cu mari investitii in mine si petrol) ori ca Thomas Thacher, Henry Davison, Alan Wardwell, Harold Swift. Amestecati printre cei 10 medici (si cateva infirmiere) autentici.
Acestia din urma vor pleca, de altfel, o luna mai tarziu. “Medicii” de pe Wall Street vor ramane insa la Petersburg pana in noiembrie 1917. Adica se mai aflau acolo in timpul puciului bolsevic. Cine erau “translatorii rusi” ai grupului de “medici” de pe Wall Street? Primul, “capitanul Ilovaiski”, se numea Boris Reinstein (viitorul secretar al lui Lenin). Alt “translator”: Alexandr Grunberg (nume real Mihail Gruzenberg, al carui frate, Zorin, va deveni ministrul-comisar al lui Lenin si va face apoi o lunga cariera in diplomatia sovietica).
Cei 26 de “medici” de pe Wall Street si “translatorii rusi”, condusi de Ilovaiski, sunt primiti, in august 1917, in audienta de Lenin, la insistentele lui Trotki. Se pun la cale fabuloase afaceri postrevolutionare, ca si sprijinul secret pe care Wall Street-ul urma sa-l acorde bolsevicilor, dupa preluarea puterii de acestia, prin puciul planificat.
Colaborarea secreta a Wall Street-ului cu bolsevicii se va concretiza, dupa puci, printr-o serie de mari contracte: “General Electrics”, de pilda, va obtine un contract fabulos pentru electrificarea Rusiei. La randul sau, “Standard Oil Company”, imperiul lui Rockefeller, cumpara 50% din campurile de petrol de la rusi, cu toate ca oficial se spunea ca au fost nationalizate. In 1927, Standard Oil, prin partenerul său «Vacuum Oil Company» obţine si dreptul exclusiv de vânzare a petrolului rusesc în ţările europene si construieste prima rafinarie din Rusia.Iata alte cateva din firmele americane profitoare ale puciului bolsevic: Gillette, Du Pont, Harriman, Hammer, Singer, Harvester, Westing House, Ford, Caterpillar, General Electrics, firmele englezesti Royal Dutch, Shell, Metro-Vickers, Birmingham Arms, Stery, Ferguson, firmele franceze Duverger, Schlumberger, Duralumin si firmele italiene Fiat, Nobile, Montefiore. Multi dintre “medicii” de pe Wall Street vor face apoi, decenii la rand, colosale afaceri cu URSS. Ca, de pilda, Armand Hammer (“miliardarul rosu”) ori Averell Harriman.Harriman a format cu statul bolsevic o firma maritima, care opera in regim de monopol. A capatat concesii pentru exploatarea (cu mana de lucru ruseasca, foarte ieftina, impulsionata de activisti si ofiteri CEKA) imenselor zacaminte de mangan din muntii Caucaz. Nu intamplator, acelasi Harriman va deveni trimis al SUA la Moscova si confidentul lui Stalin pe relatia cu SUA.
· 1917: Fortele armate britanice au capturat Gaza, invingand fortele Imperiului Otoman in timpul luptelor din Primul Razboi Mondial.
· 1918: Este publicat Manifestul Marelui Sfat Naţional din Transilvania privind convocarea la 1 decembrie a Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia.
· 1919: Peste 10.000 de comunişti şi anarhişti au fost arestaţi în douăzeci şi trei oraşe diferite din SUA.
· 1929: Muzeul de Arta Moderna din New York a fost deschis publicului.
· 1931: In China este proclamata Republica Sovietică Chineză în orasul Ruijin, provincia Jiangxi, o “Conferință Națională a Delegaților Sovietici ai Poporului”, care a luat hotărârea proclamării unei republici sovietice chineze, cu orașul Ruijin drept capitală. Comunistul Mao Zedong a fost ales președinte al acestei formațiuni statale Republica Sovietică Chineză s-a extins treptat, ajungând la o suprafață de peste 30000km2și o populație de peste 3 milioane locuitori. A încetat să existe pe 15 octombrie 1934, când armata nationalista chineza (Kuomintang), condusă de Chiang Kai-shek, a supus orașul Ruijin unei blocade. Comuniștii chinezi au părăsit provincia Jiangxi și s-au refugiat în provincia Shaanxi, printr-o acțiune care este cunoscută în istoriografia chineză sub numele de Marșul cel Lung. Mao Zedong (n. 26 decembrie 1893, d. 9 septembrie 1976) a fost un revoluționar chinez, teoritican politic și lider al Partidului Comunist Chinez.
· 1950: A fost inaugurat Teatrul de Operetă din Bucureşti, actualul Teatru Naţional de Operetă „Ion Dacian”.
· 1956: Adunarea Generala a ONU a cerut Marii Britanii, Frantei si Israelului sa-si retraga de urgenta fortele militare de pe teritoriul Egiptului.
· 1956: Generalul american Dwight Eisenhower a fost reales in functia de presedinte al Statelor Unite cu un procent record. Politicianul a ramas in Casa Alba dupa ce a inregistrat cea mai importanta victorie a republicanilor de la Abraham Lincoln incoace, adica cu aproape 100 de ani in urma. Eisenhower a obtinut 58% din votul americanilor, reusind sa obtina victoria in 41 de state. Contracandidatul sau, guvernatorul de Illinois Adlai Stevenson, a obtinut un rezultat mai mult decat modest, fiind votat in doar sapte state de pe teritoriul SUA.
· 1983: O bomba a explodat in cladirea Capitoliului din SUA.
· 1987: În Tunisia, preşedintele Habib Bourguiba este răsturnat de la putere şi înlocuit de prim-ministrul Zine El Abidine Ben Ali.
· 1989: Prim-ministrul comunist est-german Willi Stoph, împreună cu intregul guvern, este nevoit să demisioneze după uriaşele proteste anti-guvernamentale desfasurate in intreaga tara. Dupa demisia guvernului condus de Willi Stoph, liderul comunist Egon Krenz formeaza un nou guvern. La data de 3 octombrie 1990 Germania de Est şi Germania de Vest s-au unit, Republica Democrata Germana, creatie comunista a lui Stalin disparand de pe harta politica a lumii.
· 1994: Philippe Seguin, presedintele Adunarii Nationale a Republicii Franceze, a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii Bucuresti cu prilejul vizitei facute in Romania.
· 1996: Lagos, Nigeria, se prăbușește un avion Boeing 727. Au murit toți cei 143 de oameni aflați la bord
· 1996: Biroul Electoral Central (BEC) a comunicat rezultatele finale ale alegerilor parlamentare si prezidentiale din 3 noiembrie. Rezultatele alegerilor prezidentiale au fost: Ion Iliescu-32,25%; Emil Constantinescu-28,21%; Petre Roman-20,54%. Rezultatele alegerilor pentru Senat au fost: CDR-30,70%; PDSR-23,08%; USD-13,16%; UDMR-6,81%; PRM-4,54%; PUNR-4,22%. Rezultatele alegerilor pentru Camera Deputatilor au fost: CDR-30,17%; PDSR-21,52%; USD-12,93%; UDMR-6,64%; PRM- 4,46%; PUNR-4,36%.
· 1996: CD-R si USD au semnat un acord de colaborare guvernamentala prin care se proclama drept obiectiv fundamental al acestei aliante "inlaturarea totala a regimului Iliescu".
· 1997 - Conducerea Bisericii Ortodoxe Române a respins acuzaţiile aduse unora dintre ierarhi, potrivit cărora unii membri ai Sfântului Sinod ar fi fost colaboratori ai Securităţii.
· 2000: Agentia de lupta antidrog americana descoperă unul dintre cele mai mari laboratoare clandestine de fabricare a LSD, în interiorul unui fost siloz de rachete în Wamego, Kansas.
· 2001: Operarea regulată Concorde între Paris/Londra și New York va reîncepe după accidentul din 2000
· 2001: Compania aeriană naţională a Belgiei, Sabena, intră în faliment.
· 2007 - Senatorii au aprobat propunerea legislativă pentru instituirea Programului de stimulare a înnoirii parcului naţional de tractoare - "RABLA" pentru tractoare.
* 2007: Atac armat într-un liceu din Finlanda. Au decedat 9 persoane (inclusiv atacatorul) și alte 13 au fost rănite. Evemitentul tragic este cunoscut sub numele de: masacrul de la Jokela.
* 2007: Atac armat într-un liceu din Finlanda. Au decedat 9 persoane (inclusiv atacatorul) și alte 13 au fost rănite. Evemitentul tragic este cunoscut sub numele de: masacrul de la Jokela.
Nașteri
· 630: S-a nascut imparatul bizantin Constans (Konstantinos) al II-lea, poreclit “Pogonatos” (Barbosul), fiul lui Constantin al III- lea; (d. 15 septembrie 668). Era fiul lui Constantin al III-lea si a domnit intre anii 641-668. De asemenea, el a fost ultimul împărat din istorie care a detinut si titlul de consul (dîn anul 642). Pe 15 septembrie 668, el a fost asasinat în baie de catre slujitorii sai. În timpul domniei lui, arabii fac multe jafuri în insulele din Marea Mediterana si Marea Egee. Constans s-a confruntat și cu monofizitii, precum și cu revoltele exarhului Catarginei, Grigore (646- 647) și a exarhului de Ravenna, Olimpius. În acest timp, arabii au intrat în Armenia si Capadocia, iar in 648 ei au pustiit Frigia, iar în 649 au făcut prima lor incursiune în insula Creta. In anul 655, la Phoinike (în Lycia), 500 de nave bizantine au fost distruse în timpul bătăliei, iar împăratul a fost pe cale să moară. În 658 i-a înfrânt temporar pe slavi și bulgari în Balcani și în 659 a făcut pace cu Califatul Arab. După această pace, papa Martin I a condamnat monotheismul. Împăratul i-a ordonat exarhului Ravennei să-l aresteze pe papă, dar acesta a refuzat, fiind înlocuit, iar papa exilat la Cherson. În 659, Constans i-a asociat la domnie pe fii săi, Constantin, Heraclius si Tiberius, iar el s-a retrasla Siracusa in Sicilia. În restul domniei, Constans s-a angajat în luptă cu statele longobarde din Italia. În 663 Constans a vizitat timp de 12 zile Roma, fiind primul împărat bizantin, dupa doua secole, care a vizitat orasul, fiind primit cu mare cinste de către Papa Vitalian. În 668, a fost asasinat în baie de către slujitorii săi. Fiul său cel mare, Constantin, a devenit împărat.
· 994: S-a nascut in Cordoba (Spania de azi), savantul arab Ibn Hazm; (d.15 august 1064). A avut preocupări multiple ca: filosofie, istorie, literatura, teologie.
· 1598: Francisco Zurbarán, pictor spaniol (d. 1664). Zurbarán este cunoscut în primul rând pentru picturile sale religioase reprezentând călugări, călugărițe, și martiri. Datorită stilului său auster și sumbru, precum și a folosirii tehnicii de “clarobscur”, a fost supranumit “Caravaggio al Spaniei”.
* 1677: Magdalena Wilhelmine de Württemberg (7 noiembrie 1677 – 30 octombrie 1742) a fost soția lui Karl al III-lea Wilhelm, Margraf de Baden-Durlach. A fost regentă în timpul monirarului nepotului ei, în perioada 1738-42.
* 1677: Magdalena Wilhelmine de Württemberg (7 noiembrie 1677 – 30 octombrie 1742) a fost soția lui Karl al III-lea Wilhelm, Margraf de Baden-Durlach. A fost regentă în timpul monirarului nepotului ei, în perioada 1738-42.
Ea a fost fiica Ducelui Wilhelm Ludwig de Württemberg și a Magdalenei Sibylla de Hesse-Darmstadt. În scopul de a consolida legăturile dintre Baden și Württemberg, ea s-a căsătorit la 27 iunie 1697 cu Prințul Ereditar de Baden, care mai târziu a devenit Margraf de Baden-Durlach (1709). Cum Magdalena Wilhelmine a avut un nas mare și pete, ea nu a îndeplinit idealurile frumuseții pe care le avea Karl Wilhelm, care iubea femeile frumoase. După ce ea a născut un fiu și moștenitor, cuplul s-a separat. Când în 1715, Karl Wilhelm a înființat noua sa reședință Karlsruhe, s-a mutat singur în noul palat, în timp ce soția sa a rămas în castelul Karlsburg.
După decesul lui Karl Wilhelm în 1738, Magdalena Wilhelmine a fost regentă pentru nepotul ei în vârstă de 9 ani, Karl Frederic.
| Magdalena Wilhelmine de Württemberg | |||||||||
 Portret al Magdalenei Wilhelmine la Palatul Ludwigsburg
| |||||||||
· 1728: James Cook (n. , Marton[*], Anglia, Regatul Marii Britanii[ – d. , Kealakekua Bay[*], Ancient Hawaii[*][11]) a fost un explorator, navigator și cartograf englez ce a ajuns la rangul de căpitan în Marina Regală. Cook a realizat hărți detaliate ale insulei Newfoundland înainte de a realiza trei expediții în Oceanul Pacific, unde a realizat primul contact european cu coasta estică a Australiei și Insulele Hawaii, precum și prima circumnavigare a Noii Zeelande.
Cook s-a alăturat flotei comerciale britanice ca adolescent și s-a alăturat Marinei Regale în 1755. A luat parte la Războiul de șapte ani și a explorat și cartografiat cea mai mare parte a intrării în Râul Sfântul Laurențiu în timpul asediului orașului Quebec. Acest lucru a atras atenția Amiralității și Royal Society. Acest lucru a venit într-un moment crucial atât al carierei lui Cook cât și al explorărilor maritime britanice, ceea ce a condus la sarcina de comandant al navei HMS Endeavour în 1766 în prima din cele trei expediții în Pacific.
În acele călătorii Cook a navigat mii de kilometri în mari zone necartografiate ale Globului. A cartografiat teritorii din Noua Zeelandă până în Hawaii în cel mai mare detaliu și la o scară ce nu a mai fost atinsă până atunci. În timpul acestor călătorii de descoperire a explorat și numit teritorii și a cartografiat insule și zone de coastă pentru prima dată pe hărțile europene. A demonstrat calități de marinar, aptitudini de explorator și cartograf, curaj fizic și capacitatea de a-și conduce oamenii în condiții vitrege.
Cook a fost ucis în Hawaii în timpul unei altercații cu băștinașii în timpul celei de-a treia călătorii de explorare în Pacific în 1779. A lăsat în urmă o moștenire de cunoștințe științifice și geografice ce au influențat succesorii săi inclusiv în secolul al XX-lea iar numeroase memoriale i-au fost dedicate în toată lumea.
Cook s-a născut în satul Marton din provincia Yorkshire, astăzi suburbie a orașului Middlesbrough. A fost botezat la biserica locală St. Cuthbert unde numele său poate fi găsit în registrele bisericii. Cook a fost al doilea din cei opt copii ai lui James Cook, un fermier scoțian, și al soției sale, Grace Pace. În 1736 familia s-a mutat la ferma Airey Holme din Great Ayton unde angajatorul tatălui său, Thomas Skottowe, a plătit ca tânărul James să meargă la școală. În 1741, după cinci ani de școală, a început să lucreze pentru tatăl său, care a fost promovat la rangul de administrator. Cooks' Cottage, ultimul domiciliu al părinților săi, pe care probabil a vizitat-o, se află acum în Melbourne după ce a fost mutată din Anglia și reconstruită cărămidă cu cărămidă în 1934.
În 1745, la vârsta de 16 ani, Cook s-a mutat la 32 km distanță în orașul pescăresc Staithes pentru a deveni ucenicul băcanului și negustorului William Sanderson. Istoricii au speculat că în această perioadă Cook a simțit pentru prima dată atracția pentru mare în timp ce privea pe fereastra magazinului.
După 18 luni, când s-a dovedit că nu este potrivit pentru meseria de băcan, Cook a călătorit spre orașul vecin Whitby pentru a face cunoștință cu prietenii lui Sanderson, John și Henry Walker. Aceștia erau proprietari de nave și activau în comerțul cu cărbune. Casa lor este acum Muzeul Memorial Căpitanul Cook. Cook a fost luat ca ucenic în marina comercială în mica lor flotă, transportând cărbune de-a lungul coastelor engleze. Prima sa sarcină a fost la bordul navei Freelove și a petrecut câțiva ani la bordul acesteia sau al altor nave, navigând între Tyne și Londra. În perioada uceniciei Cook a studiat algebra, geometria, trigonometria, navigația și astronomia.
După ce și-a terminat cei trei ani de ucenicie, Cook a început să lucreze pe navele de comerț din Marea Baltică. După ce a trecut examenele în 1752 a început să progreseze în rangurile marinei comerciale, începând în acel an cu promovarea la gradul de ofițer secund al bricului Friendship. În 1755, la o lună după ce a primit comanda acestei nave, a intrat ca voluntar în Marina Regală când aceasta se pregătea pentru ceea ce avea să fie Războiul de șapte ani. În ciuda faptului că trebuia să o ia de la început cu ierarhia navală, Cook și-a dat seama că va avansa mult mai rapid în serviciul militar și s-a alăturat Marinei Regale la 7 iunie 1755.
Cook s-a căsătorit cu Elizabeth Batts (1742-1835), fiica hangiului din Wapping, Samuel Batts. Cuplul a avut șase copii: James (1763–94), Nathaniel (1764–81), Elizabeth (1767–71), Joseph (1768–68), George (1772–72) și Hugh (1776–93). Când nu se afla pe mare, Cook locuia în partea estică a Londrei. Cook nu a avut descendenți pe linie directă - copii săi fie au murit înaintea sa fie nu au avut copii.
Primul post al lui Cook a fost la bordul navei HMS Eagle, navigând în calitate de ofițer secund. În octombrie și noiembrie 1755 a luat parte la capturarea unei nave franceze și la scufundarea alteia, după care a fost promovat la gradul de șef de echipaj. Prima sa comanda temporară a fost în martie 1756 când a fost temporar comandantul navei Cruizer, o navă mică atașată la Eagle în timpul unei misiuni de patrulare.
În 1757 Cook a absolvit examinările de comandant la Trinity House în Deptford, ceea ce îi permitea să navigheze o navă a Regelui. S-a alăturat apoi fregatei HMS Solebay în calitate de comandant sub căpitanul Robert Craig.
În timpul Războiului de șapte ani Cook a navigat în America de Nord în calitate de comandant al navei Pembroke. În 1758 a luat parte la ambițiosul asalt de capturare a fortăreței din Louisbourg de la francezi, după care a participat la asediul orașului Quebec. A dovedit un talent pentru explorare și cartografiere și a fost responsabil pentru cartografierea celei mai mari părți a intrării în Râul Sfântul Laurențiu în timpul asediului.
Aptitudinea lui Cook pentru explorare a fost exploatată în anii 1760 pentru cartografierea coastei zimțate a insulei Newfoundland la bordul navei HMS Grenville. A explorat partea nord-vestică în 1763 și 1764, coasta sudică în 1765 și 1766 și coasta vestică în 1767.
Prima călătorie (1768 - 1771)
În 1766 Royal Society l-a angajat pe Cook să navigheze în Oceanul Pacific pentru a observa și marca tranziția planetei Venus în jurul Soarelui. Cook, în vârstă de 39 de ani, a fost promovat la gradul de locotenent și a fost numit comandantul expediției. Expediția a început în Anglia în 1768, a ocolit Capul Horn și a continuat spre vest în Pacific pentru a ajunge la insula Tahiti pe 13 aprilie 1769 unde s-au făcut observațiile tranziției planetei Venus. Totuși, rezultatul observațiilor nu au fost atât de concluzive și precise pe cât se aștepta. O dată ce observațiile s-au încheiat, Cook a deschis ordinele sigilate ce conțineau instrucțiuni suplimentare din partea Amiralității pentru a doua parte a călătoriei: căutarea în Pacificul de Sud a unor indicii cu referire la continentul Terra Australis. Cook a pornit spre Noua Zeelandă și a cartografiat întreaga zonă de coastă cu doar câteva greșeli minore. Apoi a călătorit spre vest, ajungând pe coasta sud-estică a Australiei pe 19 aprilie 1770, fiind astfel primul contact european cu coasta continentului.
Pe 23 aprilie a făcut primele observații înregistrate asupra băștinașilor australieni pe insula Brush. Pe 29 aprilie Cook și echipajul său au realizat prima debarcare pe continent în locul numit astăzi Peninsula Kurnell, pe care el l-a numit "Golful Botanic" după specimenele unice colecționate de botaniștii Joseph Banks și Daniel Solander. Aici Cook a realizat primul contact cu un trib aborigen cunoscut sub numele de Gweagal.
După plecarea din Golful Botanic Cook a continuat spre nord unde a avut loc un incident pe 11 iunie când nava Endeavour a eșuat pe un banc de nisip în Marea Barieră de Corali. Nava a fost puternic avariată iar călătoria a fost amânată aproape șapte săptămâni cât au avut loc reparațiile pe plajă (în apropierea portului orașului Cooktown, Queensland de astăzi), la gura de vărsare a râului Endeavour. O dată ce reparațiile au fost finalizate călătoria a continuat prin Strâmtoarea Torres iar pe 22 august a debarcat pe Insula Posesiunii pe care a declarat-o teritoriu britanic. S-a întors apoi în Anglia prin Batavia (astăzi Jakarta, Indonezia), unde o bună parte din echipajul său a murit de malarie, Capul Bunei Speranțe și Insula Sfânta Elena, ajungând în Anglia pe 12 iulie 1771.
Jurnalele lui Cook au fost publicate după întoarcerea sa în Anglia și a devenit un erou pentru comunitatea științifică. În rândul publicului larg botanistul Joseph Banks era adevăratul erou. Banks chiar a încercat să preia comanda celei de-a doua călătorii a lui Cook dar s-a retras înainte ca expediția să înceapă iar Johann Reinhold Forster și fiul său Georg Forster au fost aleși ca oamenii de știință pentru această călătorie. Fiul lui Cook, George, s-a născut cu cinci zile înainte de a pleca în călătorie:
A doua călătorie (1772-1775)
La puțin timp după întoarcerea din prima călătorie, Cook a fost promovat la gradul de comandor în august 1771. Apoi, în 1772 a fost însărcinat de Royal Society pentru a căuta ipoteticul Terra Australis. În prima călătorie Cook a demonstrat prin circumnavigarea Noii Zeelande faptul că nu este atașată unui continent mai mare aflat la sud. Deși a cartografiat aproape întreaga coastă estică a Australiei, demonstrând că este de dimensiuni continentale, Terra Australis se credea că este mai la sud. Deși s-a demonstrat contrariul, Alexander Dalrymple și alții din Royal Society erau convinși că acest continent masiv trebuie să existe mai la sud.
Cook a primit comanda navei HMS Resolution în această călătorie iar Tobias Furneaux a primit comanda celei de-a doua nave, HMS Adventure. Expediția lui Cook a circumnavigat globul la latitudini foarte sudice, fiind unul dintre primii care să treacă de Cercul Polar de Sud pe 17 ianuarie 1773. A explorat, cartografiat și luat în posesiune britanică Georgia de Sud, explorată de Anthony de la Roché în 1675, descoperită și numită de Clerke Rocks și Insulele Sandwich de Sud. În ceața antarctică, Resolution și Adventure. s-au separat. Furneaux s-a îndreptat spre Noua Zeelandă, unde a pierdut o parte din oameni în urma confruntărilor cu populația Māori după care s-a întors în Anglia, în vreme ce Cook a continuat să exploreze zona antarctică, ajungând la 71°10'S pe 31 ianuarie 1774.
Cook aproape a ajuns pe continentul Antarctica dar a trebuit să se îndrepte spre Tahiti pentru reaprovizionare. Apoi a reluat traseul sudic în a doua tentativă eșuată de a găsi presupusul continent. În această parte a călătoriei Cook a luat cu el un tânăr Tahitian pe nume Omai, care s-a dovedit având cunoștințe mai slabe despre Pacific decât Tupaia din prima călătorie. În timpul călătoriei de întoarcere din 1774 a debarcat în Insulele Tonga, Insula Paștelui, Insula Norfolk, Noua Caledonie și Vanuatu. Raportul dat la întoarcere a eliminat interesul pentru mitul continentului Terra Australis.
| James Cook | |||||
| |||||
Prințul Henry s-a născut la 7 noiembrie 1745 la Casa Leicester din Londra ca al șaselea copil și al patrulea fiu al Prințului de Wales (fiul cel mare al regelui George al II-lea și a reginei Caroline de Ansbach) și a soției acestuia, Prințesa de Wales. A fost botezat la Casa Leicester 23 de zile mai târziu.[2]
La 22 octombrie 1766,[3] chiar înainte de aniversarea a 21 de ani, prințul a fost numit Duce de Cumberland și Strathearn și Conte de Dublin.
La 4 martie 1767, Ducele de Cumberland a pretins că s-a căsătorit cu Olive Wilmot, o femeie de rând, în cadrul unei ceremonii secrete. Conform relatărilor, a existat un copil, Olivia Wilmot (1772–1834), din această relație deși paternitatea ducelui nu a fost dovedită iar Olivia Wilmot a fost acuzată de falsificarea probelor.
În 1769, Ducele de Cumberland a fost dat în judecată de către Contele Grosvenor pentru "conversații criminale" (adică adulter) după ce Ducele și Lady Grosvenor au fost descoperiți în flagrant delict.[4] Lordul Grosvenor a fost despăgubit cu 10.000 £ care împreună cu costurile s-au ridicat la un câștig de 13.000 £ (1.430.000 £ la nivelul anului 2012)
Căsătoria Ducelui cu o femeie de rând, văduva Anne Horton (1743–1808), la 2 octombrie 1771 a determinat ruptura cu regele și a fost catalizatorul Actului Regal al Căsătoriilor din 1772, care interzicea oricărui descendent al regelui George al II-lea să se căsătorească fără permisiunea monarhului. Nu au existat copii din această căsătorie.
Anne a fost, în general, considerată una dintre marile frumuseți iar Thomas Gainsborough a pictat-o de mai multe ori.
| Prințul Henry | |
| Duce de Cumberland și Strathearn | |
 Ducele de Cumberland, pictură de Thomas Gainsborough, 1777. |
· 1810: Ferenc Erkel, compozitor ungur (d. 1893)
· 1818: S-a nascut Emil Du Bois-Reymond, medic şi fiziolog german, descoperitorul potenţialului de acţiune al neuronului şi întemeietorul electrofiziologiei experimentale; (d. 26.12.1896).
· 1854 - S-a născut arheologul şi numismatul francez Ernest Babelon, membru de onoare străin al Academiei Române (m.03.01.1924).
· 1866: S-a nascut Paul Lincke, compozitor german (d. 1946). Carl Emil Paul Lincke (n. 7 noiembrie 1866 în Berlin – d. 3 septembrie 1946 în Clausthal-Zellerfeld, Germania), compozitor german.
* 1866: Gustav Adolf Deissmann (7 noiembrie 1866 – 5 aprilie 1937) a fost un teolog protestant german, recunoscut pentru activitatea sa de studiere a limbii grecești folosite în Noul Testament, pe care el a arătat-o a fi koine sau limba utilizată în mod obișnuit de lumea elenistică a acelor vremuri.
* 1866: Gustav Adolf Deissmann (7 noiembrie 1866 – 5 aprilie 1937) a fost un teolog protestant german, recunoscut pentru activitatea sa de studiere a limbii grecești folosite în Noul Testament, pe care el a arătat-o a fi koine sau limba utilizată în mod obișnuit de lumea elenistică a acelor vremuri.
| Gustav Adolf Deissmann | |
 |
· 1867: S-a nascut in Varsovia, Maria Sklodowska-Curie, chimista franceza de origine poloneza, laureata cu premiul Nobel in Chimie si Fizica. S-a nascut in Varsovia, emigrand in Franta in 1891. A urmat studii la Sorbona, unde l-a si intalnit pe viitorul sot. S-a casatorit cu Pierre Curie in 1895 si a inceput sa lucreze alaturi de el. A fost profesor universitar la Sorbona. Impreuna cu sotul ei, Pierre Curie, a avut o contributie deosebita in studiul radioactivitatii si a pus bazele radioterapiei. Cei doi cercetatori au reusit sa descopere si sa izoleze poloniul si radiul in 1898. Primul premiul Nobel in Fizica le-a fost atribuit in 1903, cei doi impartindu-l cu Becquerel, care, de asemenea, a avut o contributie la descoperirea radioactivitatii. Dupa ce, in 1906, sotul ei a murit in urma unui accident de circulatie, Maria Sklodowaska-Curie i-a urmat acestuia in postul de sef al Departamentului de cercetari de la Sorbona. Ea a publicat teza sa fundamentala legata de radioactivitate in 1910, un an mai tarziu fiind recompensata cu un al doilea Premiu Nobel, de data aceasta in Chimie. S-a stins din viata dla 4 iulie 1934, in Sancellemoz, Franța, la varsta de 67 de ani din cauza unei leucemii cauzate probabil de expunerea indelungata la radiatii radioactive.
S-a născut la Varșovia, într-o perioadă în care țara se afla sub stăpânirea Rusiei țariste, într-o familie de profesori, care îi insuflă de timpuriu dragostea pentru învățătură. Astfel, încă din tinerețe își manifestă interesul pentru studiu, pasiune moștenită probabil de la tatăl ei, Vladislav Skłodowski, profesor de matematică și fizică la un liceu, care a studiat la Universitatea din Sankt Petersburg. Acesta era un bărbat inteligent care excela în aproape orice domeniu, inclusiv lingvistică și istorie. Mama sa, Bronisława Bugoska, era instructoare și apoi directoare la un pension de fete.
Tânăra Maria Maria Skłodowska nu a avut parte de o copilărie prea fericită. În 1876, sora ei, Zofia, moare de tifos exantematic, iar mama, care suferea de tuberculoză (pe atunci nevindecabilă), se internează într-un sanatoriu și se stinge din viață în 1878, pe când Maria avea doar zece ani. Tatăl este înlăturat din funcție pentru atitudinea sa împotriva stăpânirii țariste, care devenise foarte apăsătoare (interzisese chiar și folosirea limbii poloneze).
În fața loviturilor destinului, tânăra Maria se refugiază în studiu, unde obține rezultate maxime. La vârsta de zece ani, studia în aceeași clasă cu sora ei mai mare, Helena, de 12 ani. Directoarea acestei școli introdusese pe ascuns o materie în planul de învățământ al elevilor săi. În locul orelor de limbă și istorie rusă, impuse de stat, a introdus studiul culturii poloneze. Inspectorii din partea autorității de ocupație rusă veneau periodic să verifice dacă predarea se făcea în limba rusă. Elevii ascundeau manualele, iar profesorii o solicitau pe Maria, fiind cea mai bine pregătită, să răspundă (în rusă) la diverse întrebări ale inspectorului. Cel mai greu moment pentru ea era clipa când trebuia să răspundă la întrebarea referitoare la conducerea Poloniei. Maria și-a menținut în continuare antipatia față de guvernarea rusă și resimte o deplină satisfacție la aflarea veștii asasinării țarului Alexandru al II-lea (1881).
În 1883, la 15 ani, Maria este absolventă a cursurilor secundare cu medalia de aur.
Maria se înscrie la cursuri la care puteau participa și femei. Intră în organizația clandestină feministă Universitatea Ambulantă și ia legătură cu concepțiile pozitiviste ale lui Auguste Comte.
Maria ar fi dorit să își continue studiile la Universitatea din Varșovia. Deoarece în Polonia acelei epoci, aflată sub dominația Rusiei țariste, femeile nu aveau dreptul la studii universitare, Maria se decide să își continue studiile peste hotare. Nici acest lucru nu era posibil din motive financiare, mai ales că tatăl ei pierduse foarte mult investind într-o afacere sortită eșecului. Din cauza acestor dificultăți financiare și pentru a putea finanța studiile de medicină pe care sora sa, Bronisława, le începuse la Paris, la 17 ani, Maria începe să lucreze ca guvernantă. Bronisława pornește la Paris în ianuarie 1886, cu promisiunea că, după ce va deveni medic, să finanțeze și studiile Mariei.
Marie Curie predă patru ore zilnic fiicei celei mari a familiei și trei ore celei mai mici ale unei familii înstărite din Varșovia. Deoarece în acea epocă guvernatele ajutau și la treburile casei, puținul timp liber pe care îl are la dispoziție Marie Curie îl dedică studiului științific ajungând să se relaxeze rezolvând probleme de matematică. Dar inteligența și valoarea ei nu întârzie să iasă la lumină: Maria reușește să adune toți copiii din vecinătate și să îi învețe pe ascuns citirea și scrierea în limba polonă.
În perioada sărbătorilor de iarnă ale acelui an, Kazimir, fiul cel mare al familiei respective, care studia matematica la Universitatea din Varșovia, revine acasă și este plăcut surprins de calitățile guvernantei surorilor sale. Între cei doi au loc diverse discuții intelectuale ca între cei doi să se înfiripe și o relație sentimentală. Mai mult, cei doi pun la cale planuri de căsătorie, dar se lovesc de opoziția familiei angajatoare, care nu o considera pe Maria, o guvernantă săracă, ca fiind potrivită pentru fiul cel mare. Marie Curie este dezamăgită, mai ales că nici Kazimir nu pare să opună rezistență acelor concepții elitiste.
Din fericire, încheierea perioadei de slujbă ca guvernantă coincide cu succesul tatălui ei care în aprilie 1888 primește o slujbă mai bine plătită. Astfel puteau fi finanțate studiile Mariei care reușește să își achiziționeze echipamente cu care putea derula experimente științifice.
La Paris, Bronisława se logodește cu un medic polonez, pe care îl chema tot Kazimir, și o invită pe sora sa, Maria să locuiască la ei. Aceasta descoperă cu surpriză atmosfera de libertate de aici și adoptă numele de Marie. În 1891 este admisă la Universitatea din Paris (Sorbona), unde reușește să se acomodeze, dar cu o anumită dificultate, atât datorită faptului că nu stăpânea bine limba franceză, dar și datorită faptului că, la 24 de ani, se considera prea în vârstă față de colegii ei.
Soțul Bronisławei, polonez patriot, activează împotriva guvernării țariste și primește vizite de la persoane cu astfel de simpatii revoluționare. Este la rându-i invitat la concertele susținute de Ignacy Paderewski, muzician care va deveni conducător al Poloniei după eliberarea țării. Pentru a găsi mai multă liniște, Marie Curie se mută în propriul ei apartament, situat în apropierea universității. Duce o viață modestă, însă studiază cu asiduitate. Totuși privațiunile pe care este nevoită să le îndure o fac să cedeze. Hrănindu-se la limita subzistenței, este găsită aproape fără viață de către cumnatul ei, Kazimir, care o readuce în casa surorii sale. Aici își reface sănătatea, dar, o dată revenită în apartamentul ei, continuă stilul de viață auster.
În 1893 este absolventă a cursurilor superioare magna cum laude și devine licențiată în fizică. Dar situația financiară precară își spune din nou cuvântul și Maria este nevoită să se întoarcă în Polonia. Aici, grație demersurilor prietenei sale, Jadwiga Sikorska, Marie primește un ajutor neașteptat: o bursă din partea guvernului Poloniei. Își reia studiile la Universitatea din Paris, iar un an mai târziu, în 1894, obține licența în matematică.
Destinul îi rezervă o surpriză fericită, care avea să îi deschidă porțile către o nouă lume de oportunități și de noi orizonturi: întâlnirea la Paris cu viitorul soț, Pierre Curie. Pe acesta îl cunoaște datorită faptului că avea nevoie de un fizician cu experiență care să o ajute în cercetările privind proprietățile magnetice ale oțelului, temă de cercetare încredințată Mariei de către profesorul îndrumător Gabriel Lippmann. Prin intermediul lui Josef Kovalsky, profesor de fizică de la Universitatea din Freiburg ce tocmai venise la Paris pentru a ține o conferință, în 1894, Marie îl cunoaște pe Pierre Curie. Deși avea numai 35 de ani, acesta era deja celebru în lumea academică pentru cercetările sale cu privire la natura magnetismului. Deși între cei doi se leagă o relație puternică, Marie se reîntoarce în țara natală, de care o legau sentimente puternice. Nu stă acolo decât o scurtă perioadă și revine la Paris. Se căsătorește cu Pierre Curie pe 26 iulie 1895, cu o ceremonie modestă, lipsită de fast. La fel de simplă este și luna de miere pe care cei doi o petrec colindând prin Franța pe biciclete.
Marie Curie începe cercetările în domeniul radioactivității, la care se va alătura curând și soțul său, descoperind împreună noi elemente radioactive: poloniul și radiul. Pentru aceste cercetări primesc amândoi Premiul Nobel pentru Fizică în 1903, împreună cu Henri Becquerel.
În septembrie 1897 se naște prima fetiță a cuplului de savanți și anume Irène. A doua fetiță, Ève, se naște în 1904. Pe 19 aprilie 1906, Marie Curie primește o puternică lovitură din partea destinului. În timp ce se deplasa către o editură pentru a publica un manuscris, traversând o intersecție aglomerată, Pierre Curie este lovit de un atelaj greu și își pierde viața, la numai 46 de ani. Marie Curie va scrie o biografie în care evocă viața și activitatea soțului.
Descoperirea radioactivității aducea o nouă lumină în ceea ce se cunoștea până atunci despre atom. Marie Curie nu era interesată să descopere legile naturii și universale ale materiei, asemeni fizicianului, ci, asemeni, chimistului, s-a concentrat pe natura și structura lucrurilor. Cu toate acestea, abordarea sa în studiul radiației a constituit un punct de plecare pentru investigațiile asupra structurii atomului care vor fi inițiate în secolul XX. În comparație cu soția sa, Pierre Curie își desfășura activitatea cu prudență și logică bazându-se pe deducție, în timp ce Marie se baza pe inducție. Astfel se poate spune că Pierre era fizicianul, iar Marie chimistul. Numai prin colaborarea a două firi aparent contrarii, dar complementare, s-ar fi putut ajunge la rezultate novatoare.
Decesul lui Pierre Curie, reprezintă o puternică lovitură pentru Marie. Trece peste acest eveniment nefericit și continuă munca, nu fără rezultate. Continuă singură cercetările și reușește izolarea radiului. Drept apreciere, în 1911 i se decernează Premiul Nobel pentru Chimie.
În 1914, fiica sa, Irène este admisă la aceeași Universitate din Paris și va studia științele asemeni mamei sale. Spre sfârșitul acelui an, izbucnește Primul Război Mondial.
În 1921, Marie Curie merge în America (împreună cu cele două fete) pentru a achiziționa radiu. Este primită cu multă căldură de președintele Warren Harding, care îi acceptă solicitarea. Marie Curie primește un gram de radiu pe care îl va utiliza în cercetările sale ulterioare. În 1934, Marie Curie are parte de o ultimă satisfacție din domeniul științei: fiica sa, Irène, alături de soțul, Frédéric Joliot-Curie, descoperă radiația artificială.
Intensa ei activitate, privațiunile la care s-a supus, o fac pe Marie Curie vulnerabilă din punct de vedere al sănătății. Suferă de o inflamare a pelvisului renal și este nevoită să se opereze. Petrece câteva luni de refacere în Anglia, apoi întreprinde câteva excursii în Suedia, împreună cu fetele și însoțită de colegul și prietenul ei, Albert Einstein.
Ca urmare a expunerii la radiații și a efortului intens, starea de sănătate a Mariei se înrăutățește. Nu se proteja deloc de undele radioactive pe care le cerceta. Auzul și vederea i se deterioraseră și suferea atacuri din ce în ce mai dese. Într-o zi din primăvara anului 1934, Marie resimte un fel de febră și părăsește institutul de cercetare mai devreme ca de obicei. Din acel moment, starea ei de sănătate începe să se deterioreze extrem de rapid. Tot ceea ce medicii au putut face a fost să precizeze boala, anemie aplastică, un fel de leucemie datorată expunerii îndelungate la radiații și faptul că sunt puține șanse de recuperare. Marie a pornit spre un azil într-o zonă montană pentru a se trata, dar era prea târziu.
Marie Curie se stinge din viață la sanatoriul din Sancellemoz în 1934, la două decenii după decesul soțului. A fost înmormântată alături de acesta într-o zonă rurală din afara capitalei Franței. În 1937, fiica cea mică, Ève, scrie biografia Madame Curie.
Opera Mariei Curiei nu înseamnă numai descoperirea radiului și inventarea termenului de radiație. Lucrările sale vor avea un impact deosebit și în afara conceptualizării universului fizicii. Studiul mecanismului radioactivității, realizat de soții Curie și ulterior cercetările lui Ernest Rutherford, au sugerat existența unei activități la nivel atomic și subatomic și au deschis noi drumuri în știința modernă. Mai mult, s-a ajuns la ideea că atomul nu este indivizibil și au fost propuse mai multe modele pentru structura atomului, toate având ca esență ideea că acesta este format dintr-un nucleu și un înveliș de electroni, nucleul fiind cel care emite undele radioactive.
Marie Curie a militat și pentru utilizarea în medicină a substanțelor radioactive, un exemplu constituindu-l folosirea radiului în tratamentul cancerului.
Curiozitatea intelectuală arzătoare față de necunoscut a Mariei Curie deschide drumul comunității științifice spre un nou univers de descoperiri și marchează un pas important în istoria cercetării științifice. Astfel, principalul motiv pentru care marele savant își desfășura munca de cercetare nu era unul pragmatic, ci curiozitatea științifică:
"Mă număr printre cei care cred că știința are o frumusețe aparte. Un om de știință în laboratorul său nu este numai un tehnician; el este asemeni unui copil aflat în fața unor fenomene naturale care îl impresionează ca și cum s-ar afla într-un basm."
| Marie Curie | |||||||||
.jpg)
| |||||||||
· 1867 - S-a născut medicul pediatru Mihail Manicatide. Cercetări în domeniul meningitei cerebrospinale la copii, a seroterapiei tusei convulsive (m.17.02.1954).
* 1868:Márcell Komor (în maghiară: Komor Márcell; n. 7 noiembrie 1868, Pesta – d. 29 noiembrie 1944, Sopronkeresztúr) a fost un arhitect maghiar care a lucrat împreună cu Jakab Dezső. Cei doi sunt promotorii curentului secessionist maghiar inițiat de Ödön Lechner.
Cariera lui începe odată cu obținerea diplomei în 1891 la Universitatea Tehnică. Lucrează la biroul lui Győző Czigler, apoi în biroul lui Alajos Hauszmann pentru ca ulterior să lucreze în biroul lui Ödön Lechner. În biroul lui Lechner începe să lucreze la interiorul Muzeului de Artă Industrială și la un proiect al Muzeului Geologic care va câștiga premiul întâi. Alături de Dezső Jakab deschide un birou de arhitectură în anul 1897 care va funcționa până în 1918. Aceasta este perioada în care arhitectul va prospera cel mai mult. Alături de Dezső Jakab câștigă o serie de concursuri și proiecte din care majoritatea se vor realiza.
Au proiectat atat locuințe (imobil de raport metropolitan 1909–1910, strada Hegedűs Gyula, număr 94) cât și clădiri publice (la Szentes, Hotel și Vigadó Petőfi 1898-1899, la Subotica proiectează sinagoga 1902, Tg-Mures- Primăria și teoretic și Palatul Culturii 1907-1909, Vulturul Negru la Oradea -1907-1908, la Sabotica Primăria în 1908-1910, etc.) În afară de clădiri publice au mai realizat numeroase locuințe private. Lucrează la proiectul Institutului Național de Securitate Socială Fiumei început în 1912 și lucrează inclusiv la modificările moderniste din 1930 (turnul este demolat în 1967). Realizează proiecte împreună cu fiul lui, Komor János (proiectul unei vile la Budapesta pe stada Árvácska, numărul 4).
Are o activitate publicistică importantă. El a fondat revista Jurnalul antreprenorilor în 1901 care apare odată la două săptămâni. El a fost editorul principal și aproape în fiecare număr apare o publicație de-a sa. În articolele sale se vede influența mentorului Lechner Ödon sau al colegului lui Károly Kós conform căruia arhitectura modernă maghiară poate doar să se realizeze folosind motivele naționale si formele tradiționale. Împreună cu tehnologiile contemporane el îi dă fiului său la sfârșitul anilor 1920 această revistă, cu Borbíró (Bierbauer) Virgil preluând rolul de editor. Aceasă revistă va deveni ulterior una din cele mai importante reviste maghiare de arhitectură modernă avangardistă și își va schimba denumirea în „Spațiu și formă”.
Proiectele concepute în colaborare cu Jakab Dezső :[5]
- 1890-1900. Szentes. Hotel și sală de teatru Petőfi Concurs: Premiul I. și realizare. [1]
- 1898. Expo Paris în 1900. Pavilionul Ungariei. Concurs: Premiul II.
- 1899. Szeged. Sinagogă.
- 1899. Budapesta. Bursă de valori și marfă, proiect.
- 1900. Budapesta, VI. str. Csengery nr. 76. Casă de locuit.
- 1901. Subotica, Sinagogă. Concurs: premiul I. și realizare în 1902.
- 1901. Pécs. Administrație poștală. Concurs: premiul III.
- 1902. Bratislava. Camera de Comerț și Industrie. Concurs: premiul I.
- 1902. Budapesta. Mauzoleul Kossuth,Concurs. (împreună cu sculptorul Vedres Márk)
- 1903. Budapesta, XIII. str. Radnóti Miklós nr. 4-6. Casă de locuit.
- 1903. Bratislava. Hală pentru piață, concurs.
- 1904. Kiskunfélegyháza. Școala centrală. Concurs: premiul II. (cu Gesztesi Mihály)
- 1905. Budapesta. Băile publice Sáros-fürdő. (cu Márkus Géza) [2]
- 1904-1907. Kecskemét. (piața Széchenyi nr. 7.), piața Kossuth nr. 4. Casa industriei. Concurs: premiul I. și realizare. (Astăzi: Casa tineretului).[3] [4]
- 1905. Budapesta. Statuia Libertății. Concurs. (cu Márkus Géza și sculptorul Kallós Ede)
- 1905. Kiskunhalas. Hotel. Concurs: premiul I. (cu Márkus Géza)
- 1905-1906 Nagyvárad. str. Patriotilor nr 4-6, casele Adorján
- 1905. Salonta. Primărie. Concurs: premiul II.
- 1905. Sinagoga Marcali. (modificată)
- 1905. Târgu Mureș. Primărie. Concurs: premiul I.
- 1906-1907.Palatul administrativ, Târgu Mureș (1910, construit între 1911 -1913)
- 1906-1907. Kecskemét.Casa industriei
- 1906. Oradea. Camera de comerț și industrie. Concurs: premiul I.
- 1906. Oradea. Hotelul Vulturul Negru. Concurs: premiul I. Realizat: 1907-1908 [5]
- 1906. Oradea. Casă de economii. Concurs: premiul II.
- 1906. Bratislava. Vigadó și palatul muzicii[6]
- 1907. Subotica, Primărie. (realizat 1908-1910)
- 1907. Subotica. Banca comercială
- 1907. Budapesta. Sediul fundației pentru muncitorii bolnavi.
- 1908. Budapesta, I. piața Döbrentei, casă de locuit. (demolată)
- 1908. Viena. Ministerul apărării. Concurs: premiul III.
- 1908. Timișoara. Bancă Comercială
- 1908-1909. Szolnok. Bancă Comercială și casă de economii. (nu s-a păstrat)
- 1908-1909. Oradea. palatul Stern
- 1908-1909. Budapesta, VI. str. Benczúr nr. 47. Sanatoriul Liget. [7]
- 1909. Palics. Vigadó.
- 1909-1910. Budapesta, VI. str. Színyei Merse nr. 21. casa Lefèvre
- 1909-1910. Budapesta, II. str. Keleti Károly nr. 29-31. biroul și locuința lui Komor și Jakab.
- 1909-1910. Budapesta, VIII. str. Hegedüs Gyula nr. 94. Locuință colectivă.
- 1910. Târgu Mureș. casa administrativă a județului (vármegye) Mureș-Turda. Concurs: premiul I. [8]
- 1910. Déva, teatru.
- 1910. Budapesta, VIII. str. Rákóczi nr. 43. Hotelul Palace.
- 1911. Palatul bancii Budapesta. palotája. Tervpályázat: megvétel. [9]
- 1911. Budapesta, VII. str. Dózsa György nr 84. Sanatoriul Park (demolată)
- 1911. fosta Opera Poporului, (astăzi: teatrul Erkel (realizat cu ajutorul planurilor lui Márkus Géza)
- 1911-1913. Târgu Mureș Palatul Culturii,
- 1912. Buda, Sinagogă. Concurs. [10]
- 1912-1914. palatul regelui bulgar Murány Ferdinánd. Concurs: premiul I. și realizare.[6]
- 1913. Teatrul Național din Budapesta
| Márcell Komor | |
 |
· 1878: S-a nascut Lise Meitner, fiziciană austriacă. Împreună cu Otto Hahn şi Fritz Strassmann a descoperit fisiunea uraniului. Laureată a premiului Enrico Fermi, în anul 1966; (d.27.10.1968).
Familia viitoarei savante, originară din Meiethein, regiunea Olmütz, se mutase încă din secolul al XVII-lea la Viena. Când a trebuit să adopte un nume de familie pe timpul domniei lui Iosif al II-lea al Sfântului Imperiu Roman, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a fost ales – în amintirea locului de origine – acela de Meietheiner, care mai târziu a fost prescurtat în Meitner.
Elise s-a născut în al doilea district al Vienei (Leopoldstadt), fiind al treilea dintre cei șapte copii ai avocatului (și jucător internațional de șah) Philipp Meitner (1839-1910) și a soției sale Hedwig Skovran (1850-1926) din Mährisch Weißkirchen, Moravia. Tatăl ei și-a desfășurat activitatea în calitate de avocat al curții și al tribunalului, înainte ca familia să se mute la „adrese mai bune”, anume în Kaiser-Joseph-Straße 27, (în prezent Heinestraße). Lise Meitner a fost educată religios în ritul protestant.[11] În anul 1908 Lise Meirner a fost botezată în acest rit. A doua fiică a părinților săi, Auguste (convertită mai târziu la catolicism), a fost o pianistă de concert, al cărei fiu a fost fizicianul Otto Robert Frisch.
Lise Meitner a frecventat mai întâi o școală civilă de meserii (comerț și meșteșugărie). După absolvirea școlii, a trecut examenul de învățători pentru limba franceză. În plus, s-a pregătit singură pentru bacalaureat, pe care l-a promovat în 1901 la Gimnaziul Academic din Viena, la vârsta de 22 de ani.[14]
În același an a început studiul fizicii, matematicii și filozofiei la Universitatea din Viena. Cel mai important profesor al său a fost Ludwig Boltzmann. Încă din primele semestre s-a ocupat cu problemele legate de radioactivitate. A obținut doctoratul în 1906, fiind a doua femeie care a studiat fizica drept materie principală la această universitate. Titlul tezei de doctorat a fost Prüfung einer Formel Maxwells (Demonstrația unei formule a lui Maxwell), publicată sub titlul Wärmeleitung in inhomogenen Körpern (Conducția termică în corpuri neomogene), sub îndrumarea lui Franz-Serafin Exner. A depus o cerere de angajare la Marie Curie în Paris, dar fără succes. În consecință, în primul an după obținerea doctoratului a lucrat la Institutul de fizică teoretică din Viena
La Institutul de Chimie Kaiser Wilhelm din Berlin
În 1907, Meitner a mers pentru o pregătire științifică suplimentară la Berlin, la Institutul de Chimie Kaiser Wilhelm, unde a dorit în principal să audieze prelegerile lui Max Planck. Acolo l-a întâlnit pentru prima dată pe tânărul chimist Otto Hahn, cu care avea să conlucreze în următorii 30 de ani. A muncit ca „vizitator neplătit” alături de Otto Hahn în camera de lucru a lui Planck, un fost atelier de prelucarea lemnului al institutului, situat în partea veche a clădirii. Deoarece femeile nu aveau încă voie să studieze în Prusia, a trebuit să intre în clădire întotdeauna prin ușa din spate și nu a avut voie să viziteze sălile de curs și laboratoarele experimentale ale studenților. Această interdicție a durat până în 1909, când studiul pentru femei a fost introdus în mod oficial în Prusia.[16]
După ce Societatea Kaiser Wilhelm pentru promovarea științelor a deschis în 1912 la Berlin-Dahlem două institute – unul pentru chimie și altul pentru chimia fizică și electrochimie – condițiile de muncă s-au schimbat pentru tânăra cercetătoare. A lucrat în continuare gratuit alături de Otto Hahn în secțiunea de radiochimie ca „oaspete științific”, unde a continuat studiul inițiat anterior asupra comportamentului radiației β ale diferitelor substanțe radioactive în câmp magnetic, fiind foarte bucuroasă de a fi scăpat de fostul atelier de prelucrare a lemnului, deja contaminat radioactiv. Împreună cu Hahn a descoperit în acest timp diverși radionuclizi și a fost cea care a făcut primele fotografii ale urmelor pozitronilor anihilați de către radiația gama și cea care a demonstrat formarea de perechi pozitron–electron la energii ridicate. Totuși, ca femeie nu a fost considerată egală colegilor ei de gen masculin. Statutul său de persoană tolerată s-a schimbat pentru Meitner atunci când a primit o ofertă a Universității Caroline din Praga pentru preluarea unei funcții de conferențiar universitar, cu perspectiva ulterioară de a deveni profesor. Nedorind să o piardă, Societatea Kaiser Wilhelm i-a oferit o poziție permanentă în 1913, devenind astfel primul membru științific feminin al societății. Între 1912–1915 a fost asistentă (neoficială) a lui Max Planck. Prin aceste succese, Lise Meitner și-a făcut un nume în fizică și i-a cunoscut personal pe Albert Einstein și pe Marie Curie.
Cel puțin la începutul Primului Război Mondial, fiziciana a fost la fel de entuziasmată de război ca aproape toți colegii săi. Otto Hahn, alături de James Franck și Gustav Hertz, a supravegheat personal (în numele lui Fritz Haber) prima utilizare a clorului drept gaz de luptă în a doua bătălie din Flandra (21 aprilie – 25 mai 1915). Norul de gaze otrăvitoare a surprins inamicul, ucigând circa 5000 de soldați și vătămând alte aproximativ 10000.[19] Trei zile mai târziu, Meitner i-a scris lui Hahn: „Vă felicit pentru succesul la Ypres!”.[20] Cu toate acestea, Meitner nu a fost implicată direct în cercetarea sau dezvoltarea armelor chimice. S-a instruit ca infirmieră și asistentă de radiografie, iar din iulie 1915 a activat drept soră medicală a armatei Austro-Ungare într-un spital militar de pe frontul de est.[21]
În octombrie 1916 Lise Meitner s-a întors la institutul din Berlin,[22] unde a continuat să lucreze alături de Hahn, reîntors – la rândul său – în decembrie 1916 de pe front. În 1917, Hahn și Meitner au descoperit izotopul protactiniu-231, forma de viață mai îndelungată a elementului cu numărul atomic 91. Izotopul protactiniu-234 cu timp de înjumătățire mai scurt (denumit pe atunci Brevium), fusese anterior descoperit de către Kasimir Fajans și Oswald Helmuth Göhring în 1913. În 1949, elementul cu numărul de ordine 91 a fost numit în cele din urmă protactiniu, iar Hahn și Meitner au fost confirmați de către Uniunea Internațională de Chimie Pură și Aplicată (IUPAC) drept unici descoperitori
În anul 1918, Lise Meitner a primit pentru prima dată conducerea unei secții, fiind remunerată corespunzător, devenind astfel șefa departamentului de radiofizică al „Institutului de Chimie Kaiser Wilhelm”. În 1922 a obținut abilitarea (așadar a căpătat facultas docendi) și dreptul de a lucra ca docent. În această perioadă s-a concentrat pe investigarea naturii fizice a radiațiilor α, β și γ precum a proceselor de dezintegrare asociate, devenind cunoscută curând pe plan internațional pentru cercetările sale asupra radiației secundare β cu originea în învelișul electronic. Contrar presupunerii cercetătorilor britanici, ea a susținut că radiația gama ar fi emisă după transmutațiile nucleare suferite în urma dezintegrării α sau β, fapt dovedit în 1925.[24] În sfârșit, în anul 1926 a fost numită profesor asociat de fizică nucleară experimentală la Universitatea Humboldt din Berlin, devenind astfel prima profesoară universitară de fizică din Germania
După 31 ianuarie 1933, ziua când Adolf Hitler a fost numit cancelar al imperiului, Meitner, ca mulți alții, a crezut că partidul NSDAP va rămâne tolerant, pentru că astfel de perioade de schimbare sunt la început inevitabil legate de tot felul de frământări, dar ar depinde pe moment de o reticență rezonabilă, datorită și faptului, că discursul inaugural al lui Hitler în calitate de cancelar al Reichului, difuzat la radio, a sunat „foarte moderat, plin de tact și conciliant”. Dar, ca urmare a legii pentru restabilirea serviciului public de la începutul lunii aprilie 1933, profesoarei a fost abjudecată autoritatea didactică din cauza descendenței ei evreiești, deci deja de mult creștină. De acea a putut continua lucrarea științifică la experimentele de iradiere cu neutroni numai în Institutul non-statal „Kaiser Wilhelm”.[25]
După sancționarea legilor de la Nürnberg în 1935 și tratamentul din ce în ce mai nemilos și inuman către evrei și descendenții lor precum pierderii cetățeniei austriece din cauza conexiunii Austriei cu Germania, Otto Hahn a fost foarte îngrijorat de siguranța ei (deși Lise și-a fost mult mai puțin conștientă de pericolul iminent), temându-se că colega lui va deveni foarte curând victima ideologiei rasiale naziste, și, prin urmare, a pregătit împreună cu chimistul olandez Dirk Coster plecarea ilegală în exil care a reușit pe 13 iulie 1938. Ultima noapte înainte de plecarea ei de la Berlin a petrecut-o în casa soților Edith și Otto Hahn în Dahlem. Chimistul faimos i-a dăruit cu acest prilej un inel cu diamante foarte valoros, o moștenire de familie din partea mamei sale, pentru situații de urgență în străinătate.[26] Peste Olanda și Danemarca a sosit în Suedia, unde a fost angajată de „Institutul Nobel”, căpătând acolo posibilitatea de a continua cercetările ei. Meitner și Hahn au rămas în corespondență. Astfel, Hahn a informat-o mai departe de progresul în cercetările lor comune. I-a scris despre procesul pe care l-a descoperit împreună cu asistentul său, Fritz Straßmann, pe baza unor metode radio-chimice extrem minuțioase, pe care le-a denumit „spargerea” nucleului ((Uraniu]]lui. Cu acest comportament a riscat, dacă ar fi fost descoperit, internarea într-un Lagăr de concentrare nazist și probabil moartea.[27] Între timp devenită pacifistă, Meitner a refuzat cooperația oferită de americani respectiv construcției bombei atomice, rămânând în exilul suedez până în 1946
_1953_OeNB_USIS_2955727.jpg)
.jpg)
În 1946, în timpul unui turneu de prelegeri în SUA, Lise Meitner a fost denumită de către presa americană – la numai un an după bombardarea orașelor Hiroshima și Nagasaki – drept „femeia anului” și „mama evreică a bombei atomice” (fapt chestionabil, dar care s-a propagat până în prezent), fapt care a stârnit nemulțumirea savantei. Pentru ea a fost întotdeauna de neconceput să contribuie la construcția unei arme de distrugere în masă, mai ales pentru că a militat până la moartea sa pentru utilizarea pașnică a fisiunii nucleare.[29][30]
Din 1947, Lise Meitner a condus Departamentul de Fizică Nucleară de la Institutul de Fizică al Universității Tehnice Regale din Stockholm și a susținut numeroase prelegeri ca profesor invitat al universităților americane.[31]
În perioada postbelică, Lise Meitner a primit numeroase distincții în întreaga lume, în special în Republica Federală Germania, țară pe care a vizitat-o destul de des și cu drag. De asemenea, ea nu a pierdut ocazia de a călători de la Stockholm la Göttingen, pentru a-l felicita personal și public pe prietenul ei Otto Hahn la împlinirea vârstei de 80 de ani (8 martie 1959). Dar bătrânețea a silit-o să se retragă din toate funcțiile și s-a mutat, în 1960, la nepotul ei Otto Robert Frisch rezident la Cambridge.
Elise Meitner a petrecut 22 de ani în Suedia, dar a rămas toată viața ei cetățeancă austriacă, deși i-a fost oferită cea suedeză de mai multe ori. Abia după ce i s-a acordat explicit păstrarea cetățeniei austriece, a luat-o – în plus – și pe cea suedeză.[32] După marele război a vizitat patria iubită de mai multe ori, dar după moartea ei a fost înmormântată, departe de aceasta, în cimitirul St James Churchyard din Bramley, districtul Basingtoke and Deane Borough. Hampshire.
Lise Meitner a avut contribuții importante aduse cunoașterii naturii radioactivității. Cea mai mare parte a activității ei a fost dedicată studiului radioactivității, în special a radiațiilor alfa și beta. Ea s-a concentrat asupra efectului acestor tipuri de radiații asupra diferitelor materiale.
A descoperit – împreună cu Otto Hahn – un număr de izotopi radioactivi, inclusiv protactiniu-231 (și implicit elementul protactiniu), actiniu-C (bismut-211) și thoriu-D (plumb-208).
La începutul anului 1939 – împreună cu Otto Robert Frisch – a formulat prima interpretare fizico–teoretică asupra fisiunii nucleare. Fără îndoială, aceasta a avut o mare importanță în dezvoltarea utilizărilor (militare și pașnice) a energiei nucleare. În toamna aceluiași an, o teorie mult mai cuprinzătoare asupra mecanismului fisiunii nucleare a fost enunțată de către Niels Bohr și John Archibald Wheeler.
De asemenea, a contribuit semnificativ la înțelegerea structurii nucleelor atomice și a eliberării energiei prin dezintegre radioactivă. Împreună cu Otto Frisch a publicat o serie de lucrări care au explicat și au elucidat fundamentele fizice ale fisiunii nucleare. După 1945, s-a concentrat din ce în ce mai mult pe aspectele sociale ale fizicii nucleare, împotrivindu-se dezvoltării armelor nucleare și utilizării militară a energiei nucleare.
Pe lângă cercetările ei, angajamentul personal a fost – mai presus de toate – cel față de pace, de utilizarea precaută a energiei nucleare și de drepturile egale ale omenenilor în știință, indiferent de gen
Un lucru mai este de menționat, anume discuția care continuă până în prezent, anume dacă Lise ar fi trebuit sau nu să primească Premiul Nobel pentru Chimie, alături de Otto Hahn. Fără îndoială, a avut o contribuție importantă la descoperirea fisiunii nucleare, deși a crezut inițial că rezolvarea problemei după metoda lui Otto Hahn (chimică) nu ar fi posibilă, văzând rezolvarea numai pe cale fizică (după cum i-a declarat lui Fritz Strassmann în 1938).
În plus, este cert că numai cu ajutorul lui Otto Hahn, Meitner a putut scrie – împreună cu nepotul ei, fizicianul nuclear Otto Robert Frisch – prima interpretare fizico-teoretică asupra „spargerii” nucleului atomic al uraniului (fenomen numit astfel de Otto Hahn și redenumit ulterior „fisiune nucleară” de către Frisch). Savanta a fost singura ținută la curent asupra tuturor rezultatelor experimentelor efectuate în Berlin, în ciuda riscului asumat de Hahn de a fi descoperit și încarcerat; nici măcar fizicienii din institutul de la Berlin nu au fost informați. Lucrarea lui Meitner și Frisch a fost publicată în jurnalul științific american Nature sub titlul Disintegration of Uranium by Neutrons: a New Type of Nuclear Reaction („Dezintegrarea uraniului prin neutroni: un nou tip de reacție nucleară”) în februarie 1939.[36] Această publicație a apărut însa la o lună distanță de cea a lui Hahn și Strassmann (15 ianuarie 1939).[37]
Un motiv important pentru neacordarea premiului a fost probabil circumstanța că Meitner a fost în exil în timpul experimentelor decisive (deși a comunicat cu Hahn prin telefon asupra câtorva aspecte importante). În acest context Dirk Coster, unul din mijlocitorii refugiului ei în exil, i-a spus: Otto Hahn, der Nobelpreis! Er hat ihn sicher verdient. Es ist aber schade, dass ich Sie 1938 aus Berlin entführt habe […] Sonst wären Sie auch dabei gewesen. Was sicher gerechter gewesen wäre. („Otto Hahn, Premiul Nobel! Sigur că l-a meritat. Dar este păcat că v-am răpit din Berlin în 1938 [...]. Altfel ați fi fost și dumneavoastră de față. Ceea ce ar fi fost cu siguranță mai corect.”).[38]
Otto Frisch a declarat în legătură cu premiul acordat numai lui Otto Hahn: Das ist auch nach meiner Meinung ganz richtig. Die Entdeckung der Uranspaltung […] war die entscheidende Beobachtung, aus der sich alles weitere sehr rasch entwickeln mußte. („Această decizie este și în opinia mea corectă. Descoperirea fisiunii uraniului [...] a fost observația decisivă din care totul a trebuit să se dezvolte foarte rapid.”).[37]
Decisiv pentru încheierea discuției inițiată în mod repetat ar trebui să fie în primul rând punctul de vedere al lui Meitner, care a declarat de mai multe ori că acordarea premiului numai pentru Hahn ar fi fost absolut corectă. Aici câteva exemple:
- Die Entdeckung der Kernspaltung durch Otto Hahn und Fritz Straßmann hat ein neues Zeitalter in der Geschichte der Menschheit eröffnet. Die dieser Entdeckung zugrunde liegende wissenschaftliche Leistung scheint mir darum so bewundernswert, weil sie ohne jede theoretische Wegweisung auf rein chemischem Weg erreicht worden ist. („Descoperirea fisiunii nucleare de către Otto Hahn și Fritz Straßmann a deschis o nouă eră în istoria omenirii. Realizarea științifică care stă la baza acestei descoperiri mi se pare atât de admirabilă, deoarece a fost realizată într-un mod pur chimic, fără orientare teoretică.”)
- Hahn hat sicher den Nobelpreis für Chemie voll verdient, da ist wirklich kein Zweifel. Aber ich glaube, daß Frisch und ich etwas nicht Unwesentliches zur Aufklärung des Uranspaltungsprozesses beigetragen haben – wie er zustande kommt und daß er mit einer so großen Energieentwicklung verbunden ist, lag Hahn ganz fern. („Cu siguranță, Hahn a meritat pe deplin Premiul Nobel pentru chimie. Nu există urmă de îndoială cu privire la acest aspect. Cred însă că Otto Robert Frisch și eu însămi am adus contribuții ce nu pot fi neglijate cu privire la procesul fisiunii nucleare – care îi este originea și de ce produce atât de multă energie, aceste aspecte fiind foarte departe de preocupările lui Hahn.”)[39] Asistentul ei Carl Friedrich von Weizsäcker a mai adăugat ulterior: Er hat in der Tat diesen Nobelpreis verdient, hätte ihn auch verdient, ohne dass er diese Entdeckung gemacht hätte. Aber dass für die Kernspaltung ein Nobelpreis fällig war, das war wohl jedermann klar. („Cu siguranță că el a meritat Premniul Nobel. L-ar fi meritat chiar și fără să fi făcut această descoperire. Dar toată lumea admite că fisiunea nucleului atomic este fenomenul ce merită Premiul Nobel.”)[40]
- Es gelang mit einer ungewöhnlich guten Chemie von Hahn und Straßmann, mit einer phantastisch guten Chemie, die zu dieser Zeit wirklich niemand anderer gekonnt hat. Später haben’s die Amerikaner gelernt. Aber damals waren wirklich Hahn und Straßmann die einzigen, die das überhaupt machen konnten, weil sie so gute Chemiker waren. Sie haben wirklich mit der Chemie einen physikalischen Prozeß sozusagen nachgewiesen. („Hahn și Strassmann au fost capabili să facă acesta printr-o chimie excepțională, fantastică, ce a fost mult înaintea a ceea ce a fost oricine altcineva capabil în acele timpuri. Americanii au învățat să o facă mai târziu. Dar la acel moment, Hahn și Strassmann au fost într-adevăr singurii care au putut să o facă. Și asta pentru că au fost atât de buni chimiști. Cumva au reușit cu adevărat în utilizarea chimiei pentru a demonstra și de a dovedi un proces fizic.”) [41]
Lise Meitner va rămâne întotdeauna, chiar și fără un Premiu Nobel, una din cele mai importante personalități în domeniul fizicii.
| Lise Meitner | |||||
,_lecturing_at_Catholic_University,_Washington,_D.C.,_1946.jpg)
| |||||
.JPG)
· 1879: S-a nascut comunistul Leon Trotsky ( Leiba Davidovici Bronștein), figura proeminenta a revolutiilor ruse de la 1905-1907 si 1917; (d.21.08.1940). Lev Davidovici Troțki (n. 26 octombrie 1879 (S.N. 7 noiembrie) – d. 21 august 1940), născut Léiba sau Leib Bronștéin, revoluționar bolșevic și intelectual marxist rus născut într-o familie de evrei așkenazi din Ucraina.
· 1881 - S-a născut Peter Neagoe, scriitor şi publicist (m.28.10.1960).
· 1885: S-a nascut Frank Knight, economist american. A fost unul dintre fondatorii şcolii economice de la Chicago impreună cu Milton Friedman şi George Stigler ; (d. 15.04.1972).
· 1897: S-a nascut Herman J. Mankiewicz, scriitor, regizor si producator de film american.
* 1897: Dmitri Nikolaevici Andrusov (în rusă Дми́трий Никола́евич Андру́сов; n. 7 noiembrie 1897 - d. 1 aprilie 1976[4]) a fost un geolog slovac de origine rusă; fiul geologului și paleontologului rus Nikolai Andrusov și nepotul arheologului german Heinrich Schliemann.[5]
* 1897: Dmitri Nikolaevici Andrusov (în rusă Дми́трий Никола́евич Андру́сов; n. 7 noiembrie 1897 - d. 1 aprilie 1976[4]) a fost un geolog slovac de origine rusă; fiul geologului și paleontologului rus Nikolai Andrusov și nepotul arheologului german Heinrich Schliemann.[5]
Se află în Cehoslovacia din 1922. Este asistent la Universitatea Tehnică Cehă din Praga(en) din 1929, iar între 1932 și 1938 este docent la aceeași universitate.[5] În 1938 se mută în Slovacia, unde predă la Colegiul Tehnic din Bratislava. Este primul profesor de geologie în colegiile slovace.[6] Fondează Institutul de Geologie de Stat din Bratislava, pe care îl conduce începând cu anul 1945. Este membru al Academiei de Științe din Slocavia din 1953 și membru corespondent al Academiei de Științe din Cehoslovacia din 1956.
Dmitri Andrusov a condus studii despre tectonica Carpaților de Vest.[5] În 1973, i se înmânează Medalia Gustav-Steinmann(en) pentru meritele sale în domeniul geologiei.
| Dmitri Andrusov | |
 |
· 1903 - S-a născut Konrad Lorenz, fondatorul austriac a etiologiei moderne : „Aşa-zisul rău (despre istoria naturală a agresiunii)” (m.27.02.1989).
Scrieri:
Scrieri:
- Er redete mit dem Vieh, den Vögeln und den Fischen (1949), tradusă în engleză sub titlul King Solomon's Ring (1952)
- So kam der Mensch auf den Hund (1950), tradusă în engleză sub titlul Man Meets Dog (1950)
- Evolution and Modification of Behavior (1965)
- Das sogenannte Böse. Zur Naturgeschichte der Agression, în engleză On Aggression (1966)
- Studies in Animal and Human Behavior, vol. I (1970)
- Studies in Animal and Human Behavior, vol. II (1971)
- Die Rückseite des Spiegels (1973), în engleză Behind the Mirror (1973)
- Die acht Todsünden der zivilisierten Menschheit (1973), în engleză Civilized Man's Eight Deadly Sins (1974)
- Das Jahr der Graugans (1979), în engleză The Year of the Greylag Goose (1979)
- The Foundations of Ethology (1982)
- Der Abbau des Menschlichen (1983)
- The Natural Science of the Human Species: An Introduction to Comparative Behavioral Research - The Russian Manuscript (1944-1948)(1995)
| Konrad Lorenz | |||||||
| |||||||
· 1905: S-a nascut William Alwyn, compozitor englez.
* 1911: Maria Lătărețu (n. 7 noiembrie 1911, Bălcești, Gorj — d. 27 septembrie 1972, Românești, județul Botoșani) a fost o cântăreață română de etnie romă ce a interpretat muzică tradițională și muzică populară. A fost una dintre cele mai îndrăgite interprete din domeniu, fiind numită pe rând: Privighetoarea Gorjului, Crăiasa cântecului românesc, Prințesa cântecului popular românesc[1][2][3] sau Ella Fitzgerald a României.[4] În cariera sa a susținut un număr mare de concerte, a realizat numeroase înregistrări discografice și a participat la un număr mare de emisiuni de radio și TV.
* 1911: Maria Lătărețu (n. 7 noiembrie 1911, Bălcești, Gorj — d. 27 septembrie 1972, Românești, județul Botoșani) a fost o cântăreață română de etnie romă ce a interpretat muzică tradițională și muzică populară. A fost una dintre cele mai îndrăgite interprete din domeniu, fiind numită pe rând: Privighetoarea Gorjului, Crăiasa cântecului românesc, Prințesa cântecului popular românesc[1][2][3] sau Ella Fitzgerald a României.[4] În cariera sa a susținut un număr mare de concerte, a realizat numeroase înregistrări discografice și a participat la un număr mare de emisiuni de radio și TV.
Încă din copilărie, Maria Lătărețu a cântat la hore, nunți, petreceri boierești etc. La 13 ani fratele artistei, Ioniță Borcan, îi cumpără o chitară și o învață să se acompanieze.
În 1928 ea se căsătorește cu vioristul Mihai (zis Tică) Lătărețu din comuna Lelești și cântă împreună în mai toate satele din Gorj.
Ajunge pentru prima oară în București în 1933 unde cântă pentru o scurtă perioadă de timp la localul „La fânăreasă”, întorcându-se apoi în Gorj.
În 1937 este descoperită în Gorj de o echipă de folcloriști alcătuită din Constantin Brăiloiu, Harry Brauner, Tiberiu Alexandru și Mihai Pop. Încântați de vocea, stilul și de repertoriul său tradițional, au invitat-o la București pentru a o înregistra.
Primele înregistrări ale Mariei Lătărețu au fost efectuate, pe cilindri de fonograf, la data de 19 iulie 1937. Apoi, pe 13 septembrie 1937, înregistrează la casa de discuri „Columbia”, sub supravegherea artistică a Arhivei de Folclor a Societății Compozitorilor Români (Arhiva Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” de azi). Cântă prima oară la Radio București pe 29 august 1937.[5]
Cântă la localul lui Marcu Căciularu (din strada Vespasian, zona Gării de Nord) în 1937, la „Luna Bucureștiului” în 1938 și în perioada 1939-1949 la „Dorul Ancuței”, restaurant de lux din strada Alexandru Lahovari, frecventat de diferiți artiști – scriitori, compozitori, actori. La acesta din urmă a fost angajată la recomandarea lui Constantin Brăiloiu.
Cântă cu taraful soțului ei până în 1949, când devine prim-solistă a Orchestrei „Barbu Lăutaru” a Institutului de Folclor. De aici se pensionează în 1966.
Întreprinde numeroase turnee atât în țară, cât și în străinătate: Polonia, Cehoslovacia, U.R.S.S., Egipt, Siria, Elveția, Turcia, Ungaria, Grecia, Bulgaria, Iugoslavia, Iordania.
De-a lungul carierei sale a cântat cu mari șefi de orchestră și dirijori:Gelu Barabancea, Nicu Stănescu, Ionel Budișteanu, Victor Predescu, Radu Voinescu, George Vancu, Ion Luca-Bănățeanu, Florea Cioacă, Constantin Mirea, Nicu Novac.
În septembrie 1972, Maria Lătărețu a pornit într-un turneu în toată țara, alături de Ion Luican, Laura Lavric și Ionel Schipoancă. Moare, din cauza unei congestii cerebrale, pe 27 septembrie 1972, în culise, după ce și-a susținut recitalul, la căminul cultural din comuna Românești (județul Botoșani). Este înmormântată la cimitirul „Sfânta Vineri” din București
| Maria Lătărețu | |
 |
· 1913: Albert Camus (Pronunție în franceză: /albɛʁ kamy/; n. 7 noiembrie 1913, Mondovi, Algeria franceză, azi Dréan, în arabă الدرعان, Algeria - d. 4 ianuarie 1960, Villeblevin, departamentul Yonne, Franța) a fost un romancier, dramaturg și filozof francez, reprezentant al existențialismului.
Se naște într-un ținut sărac al Algeriei, Dréan - părinții săi fiind stabiliți aici încă din 1871. Albert este al doilea fiu al soților Camus, născut după fratele său mai mare, Lucien. Prima mare experiență capitală a existenței pe care o trăiește Camus este cea a sărăciei. Tatăl său, Lucien Camus, un țăran francez, moare în primele lupte ale Primului Război Mondial. Mama sa, Catherine Camus, de origine spaniolă, analfabetă, împreună cu cei doi fii, se stabilește la Alger, unde a muncit întâi la o fabrică de cartușe, iar apoi a spălat cu ziua rufele pe la familiile avute. Albert își petrece copilăria lângă mama sa, aproape surdă și care vorbea foarte puțin, un unchi infirm, dogar de meserie și fratele său, Lucien. Mediul familial, aflat sub semnul lipsurilor elementare, îi marchează profund personalitatea.
„Ducând o viață săracă”, nota el în Caiete, „printre oamenii aceia umili sau vanitoși, eu am atins în modul cel mai sigur ceea ce mi se pare a fi adevăratul sens al vieții”.
Oricum ar fi arătat mediul copilăriei, el îl identifică cu paradisul pierdut. Este un sentiment de recunoștință care nu ia decât forma conștiinței vinovate, căci oamenilor bogați cerul li se pare un dat firesc, iar pentru cei săraci este un har infinit. Și, într-adevăr, bucuriile cerului, ale lumii și aerului le înlocuiau pe cele pe care nu i le putea oferi o copilărie orfană și dominată de umbrele nevoii. Complexul recuperării valorilor pierdute îl înrobește și Camus este mereu pe drumuri spre a-și completa fondul de cunoștințe, impresii, senzații. Se pare că nu-și dorea să fie un om de excepție, un geniu, ci prefera normalitatea: „Sunt un om mediu plus o existență. Valorile pe care aș simți nevoia să le apăr sunt valori medii”. Și totuși din odiseea sa nu lipsește miza cea mai înaltă: vrea, în taină, să obțină absolutul, ca și eroul său, Meursault.
În următorii ani, preocuparea sa principală devin studiile. Absolvă cursurile școlii comunale, după care urmează, ca bursier, cursurile liceului din Alger; a urmat și studii universitare. Face studii de filozofie, luîndu-și licența cu teza Metafizica creștină și neoplatonismul, care are ca obiect raportul dintre elenism și creștinism la Plotin și Sfântul Augustin. Din aceeași perioadă datează și afirmația: "Mă simțeam un grec trăind într-o lume creștină".
Camus trăiește intens extremele existențiale: se dedică pasiunii sportive, devine chiar un celebru fotbalist, gustă o formă de glorie accentuată, dar la vârsta de 17 ani apar primele simptome ale tuberculozei. Boala îi frânează avânturile și îl determină să aleagă o viață mai retrasă în locul uneia de boem.
În 1933, odată cu venirea lui Adolf Hitler la putere, Camus a participat activ într-o mișcare antifascistă.
Anul 1934 este marcat de două evenimente importante. În 1934, Camus s-a căsătorit cu Simone Hié, dar această căsătorie nu a durat mai mult de un an.
Cel de-al doilea eveniment este intrarea sa, la îndemnul unui prieten, în Partidul Comunist Francez, unde primește sarcina de partid de a se ocupa cu propaganda în mediile musulmane (deși spunea altundeva că "libertatea n-a învățat-o de la Marx, ci din mizerie".
În toată această perioadă Camus și-a continuat studiile la Facultatea din Alger, având concomitent diverse ocupații pentru a-și câștiga existența. Până în 1939 viața sa decurge în mod obișnuit, fără evenimente spectaculoase. Însă în acest an izbucnește cel de-al Doilea Război Mondial. Camus a încercat să se înroleze, dar este respins din cauza sănătății sale. El pleacă la Oran – „un oraș obișnuit și nimic mai mult decât o prefectură franceză de pe coasta algeriană” – unde va plasa acțiunea romanului Ciuma.
În 1942 un reviriment al bolii sale îl obligă pe Camus să se odihnească la Chambon-sur-Lignon. La 8 noiembrie 1942 are loc debarcarea trupelor anglo-americane în Africa de Nord, fapt care îl separă până la Eliberare pe Camus de soția sa, rămasă la Oran.
În 1946 termină de scris romanul Ciuma. Vine, apoi, amurgul împlinirilor, marcat și de decernarea Premiul Nobel pentru literatură în 1957. După trei ani, la 4 ianuarie 1960, moare într-un stupid accident de mașină, în timp ce se întorcea la Paris din scurta vacanță a sărbătorilor de iarnă, de la schi.
Romanele autorului francez propun un conținut problematic (Străinul), formule narative noi (structuri epice inserate într-un monolog - Căderea) și sensuri alegorice dezvoltate într-un permanent plan secund al scriiturii (simbolul răului - pesta).
Meursault, protagonistul primului roman publicat, Străinul, ucide un om în timpul unei încăierări. Cum a ucide "din cauza soarelui" nu poate fi o motivație acceptată nici de apărare, nici de acuzare, el asistă în timpul procesului la deformarea realității de către ambele părți, care admit ca probă concludentă faptul că eroul nu a plâns la moartea mamei sale.
Rememorându-și existența, Meursault are sentimentul că trăiește o farsă și că absurdul i-a întins o cursă din care nu are cum să iasă decât condamnat, deoarece gloanțele trase în arab au fost "bătăile în poarta nenorocirii".
Un alt "străin" este și personajul romanului Căderea, care nu se susține prin epic, ci tocmai prin semnificațiile exilului, dezvoltare în subtext. Jean-Baptiste Clemence este un avocat parizian celebru, a cărui specialitate au fost cauzele nobile și a cărui conduită s-a desfășurat exemplar, până când, într-o seară, a văzut o femeie aruncându-se în apele Senei și el nu a făcut nimic pentru a-i împiedica sinuciderea. Acest moment îl transformă în judecător al Sinelui, iar textul, integrând posibile ecouri dostoievskiene (din Însemnări din subterană) sau ecouri din William Faulkner (din Recviem pentru o călugăriță), construiește un monolog în care singura voce a cărții se acuză și se destramă în fața unui narator imaginar, ce îi potențează sentimentul exilului.
Prozatorul pare să nu acorde eroilor săi șansa de a ieși din absurd, înstrăinare și vinovăție nici măcar prin moarte, care ar fi un final sigur, precizat și terapeutic. Doar romanul Ciuma refuză ideea agoniei perpetue, întrezărind o soluție temporară pentru umanitate: lupta...
| Albert Camus | |||||
| |||||
· 1914 - S–a născut poetul Ion Bănuţă (m.30.12.1986).
· 1916: S-a nascut Mihai Şora, eseist si filosof, membru fondator al Grupului pentru Dialog Social şi al Alianţei Civice, al „Solidarităţii universitare” şi al Asociaţiei „România viitoare”; după 1989 a fost ministru al Învăţământului (volume: „Despre dialogul interior”, „Firul ierbii”). Mihai Șora (n. 7 noiembrie 1916, Ianova, județul Timiș), filosof și eseist român. Din 24 octombrie 2012 este membru de onoare al Academiei Române.
Al doilea fiu al preotului Meletie Șora și al Anei (născută Bogdan),[3] Mihai Șora studiază la Școala primară din comuna Izvin, județul Timiș, apoi la Timișoara (1923–1927), încheind studiile liceale la „Constantin Diaconovici-Loga” din același oraș (1927–1934), unde a studiat temeinic filosofia și limbile clasice, latina și elena.
A studiat filosofia la Universitatea din București (1934–1938). I-a avut ca profesori, printre alții, pe Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu, iar la seminar l-a avut ca asistent, timp de trei ani, pe Mircea Eliade. Mihai Șora a obținut o bursă din partea Institutului Francez din București în 1938 (concomitent cu Eugène Ionesco).[4] A părăsit Parisul aflat sub ocupație germană în 1940 și a ajuns în Grenoble, unde, sub îndrumarea lui Jacques Chevalier, a realizat o teză de doctorat despre opera lui Blaise Pascal
Când intrarea germanilor în Paris a fost iminentă, soții Șora au plecat în sudul Franței și, după lungi peregrinări, s-au stabilit la Grenoble. Aici rămân până după eliberarea Franței, în 1944, fiind martori la ororile dictaturii hitleriste. Mânat de un antifascism militant, Mihai Șora s-a înscris în Partidul Comunist Francez.[3] În cartea-interviu redactată de Leonid Dragomir, Mihai Șora își explică opțiunea politică de atunci:[5]
„Discutasem îndelung cu prietenii mei din studenție despre procesele staliniste din anii '30, știam exact care le fuseseră dedesubturile, dar pe vreme de război s-a înfiripat (sau, cel puțin, așa mi se părea) un fel de democratizare reală, s-au deschis bisericile etc. Totul s-a dovedit, în cele din urmă, a nu fi fost decât o manevră prin care Stalin voia să-și câștige o platformă populară; în presa aliată lucrurile erau însă prezentate ca o democratizare reală, ca o îndulcire a regimului. Un proces ireversibil, credeam eu. Nu m-am lămurit decât atunci când am ajuns aici. Și cred că, dacă rămâneam în Franța, s-ar fi putut să încremenesc și eu, ca toată intelectualitatea franceză, în postura unui intelectual de stânga – ba chiar comunizant.”
Între anii 1945 și 1948 activează ca cercetător la Centre national de la recherche scientifique din Paris. A debutat la Gallimard cu Du dialogue intérieur. Fragment d'une anthropologie métaphysique în anul 1947.[6] Cartea a avut ecouri printre mari personalități filosofice franceze.[3] A refuzat cetățenia franceză care i-a fost propusă imediat după apariția cărții la Gallimard.[7]
În 1948 a plecat în România pentru a-și vedea părinții, însă autoritățile nu i-au permis să se întoarcă în Franța, acolo unde îl așteptau soția și cei doi copii.[4] Ulterior, aceștia au fost nevoiți să îl urmeze.[8] Forțat să stea în România după 1948, Sora și-a manifestat dezacordul față de comuniștii aflați la putere, precum și față de ideologia promovată de aceștia, iar timp de 20 de ani nu a publicat nimic.[4]
A lucrat ca referent de specialitate la Ministerul de Externe în perioada ministeriatului Anei Pauker (1948–1951), apoi ca șef de secție la Editura pentru Limbi Străine (1951–1954) și redactor-șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1954–1969), unde are meritul editorial de a fi fost fondatorul noii serii BPT (acronim pentru „Biblioteca Pentru Toți”). În urma publicării Antologiei poeziei interbelice, în care erau prezenți poeți ca Nichifor Crainic și Radu Gyr, foști deținuți politici, iar, din emigrație, Aron Cotruș, Ștefan Baciu și Horia Stamatu, este imediat înlăturat și trimis ca simplu redactor la Editura Enciclopedică
După evenimentele din decembrie 1989, a fost ministru al învățământului în primul guvern democratic provizoriu, condus de Petre Roman (30 decembrie 1989–28 iunie 1990). Afirmă că și-ar fi dat demisia din guvern în semn de protest față de mineriadele din 13–15 iunie 1990 și că ar fi refuzat să fie reconfirmat pe post în guvernul constituit după alegerile din mai[9], fapt infirmat de către Petre Roman, care în 2018 declara:[10]
„Sunt surprins de povestea asta. Nu e adevărat deloc. Dl.Mihai Șora nu a demisionat și nici nu a avut vreo tentativă de a demisiona din guvernul meu, nu știu cum și de unde a putut să apară o asemenea informație. Nu doar că nu a demisionat în semn de protest față de venirea minerilor, dar, dacă vă amintiți, în ziua de 16 iunie 1990, cabinetul meu a emis un comunicat de presă în care, între altele, înfieram extrem de tăios pe vreo patru pagini evenimentele din 13 iunie. Ori, îmi amintesc că dl.Șora fusese acolo, în ședința de guvern, există stenograme ale discuțiilor. Și Pleșu – cel care îl propusese pe Mihai Șora drept ministru, în decembrie 1989 – și Șora au fost oripilați în acea ședință de guvern de ce s-a întîmplat în 13 iunie.Guvernul respectiv și-a dus integral mandatul pînă la final, în ziua de 28 iunie, cînd a intrat în funcție noul guvern, rezultat din alegerile din 20 mai. Și eu vă spun cine anume a venit la mine și a spus ”Noi vrem să rămînem în guvern”: domnii Șora și Paul Cornea. ”Am fi încîntați să rămînem în guvern” mi-au spus.Paul Cornea era un prieten al lui, un fost mare activist comunist, pe care dl.Șora îl adusese în minister ca ministru adjunct.”
În anul 2000, Mihai Șora și alți intelectuali (Sorin Vieru, Horia Roman Patapievici) s-au alăturat unei manifestații împotriva lui Corneliu Vadim Tudor și a extremismului politic.[11] Mihai Șora a fost unul dintre oponenții vocali ai modificărilor la legile justiției, care au declanșat protestele din 2017–2018, alăturându-se deseori demonstranților,[12][13][14] în ciuda vârstei înaintate și sănătății precare. În timpul manifestațiilor de stradă împotriva OUG 13/2017, Mihai Șora și-a făcut publică poziția:[15]
Prima soție a lui Mihai Șora, scriitoarea Mariana Șora, a părăsit România la sfârșitul anilor '70 și a decedat la München, în Germania, în anul 2011, la vârsta de 94 de ani.[16] Din această primă căsătorie, Mihai Șora are trei copii: Alexandra, Andrei și Tom.[17]„Nu în 1990 ne întoarcem, ci în 1947.Ceea ce au făcut guvernanții în această noapte pot face oricând, în orice moment, cu orice lege, nu doar în Justiție. Dacă acum pui lacăt pe independența Justiției, mâine poți interzice circulația persoanelor, poți suprima internetul, presa liberă; poți închide granițele, poți trimite oamenii în lagăre, la munca silnică ori îi poți, pur și simplu, extermina. Iar toate acestea în numele votului democratic care te-a adus la Putere, în numele „democrației”, al poporului... În numele „democrației populare”.Mecanismul de atac la statul de drept este predictibil și își dovedește, iată, ciclicitatea implacabilă. A fost noaptea minții guvernanților. Este prea mult și prea periculos pentru a-i lăsa să-și facă în continuare de cap!”
Mihai Șora s-a recăsătorit pe 19 iulie 2014, la vârsta de 98 de ani, cu scriitoarea Luiza Palanciuc-Șora.
· 1918:
La nivel mondial, Billy Graham este cel mai renumit predicator baptist din a doua jumătate a secolului 20 și una dintre cele mai notorii personalități americane ale acestei perioade. Aducînd mesajul unei a doua renașteri(d), Billy Graham este renumit pentru adunările evanghelistice organizate în întreaga lume, care au produs convertiri masive. Invitat obișnuit al Casei Albe sub zece președinți americani, începând cu Harry S. Truman, pastorul Billy Graham este una dintre cele mai mediatizate personalități din Statele Unite ale Americii.
| Billy Graham | |||||
 Graham în 1966
| |||||
· 1922: S-a nascut Al Hirt, trompetist american.
* 1923: Paul Georgescu (n. 7 noiembrie 1923, Țăndărei – d. 15 octombrie 1989, București) a fost un critic literar, eseist, jurnalist, romancier și scriitor român.
* 1923: Paul Georgescu (n. 7 noiembrie 1923, Țăndărei – d. 15 octombrie 1989, București) a fost un critic literar, eseist, jurnalist, romancier și scriitor român.
Paul Georgescu a fost redactorul-șef al „vechii” Gazete literare[1], numele dintre 1954 și 1968 al revistei România literară, calitate în care a practicat critica literară de încurajare, spre exemplu susținând debutul literar al lui Nichita Stănescu
Scrieri:
- 1964 – Păreri literare - Editura pentru Literatură
- 1967 – Polivalența necesară; asociații și disociații, Editura pentru Literatură
- 1967 – Vârstele tinereții
- 1968 – Coborând
- 1973 – Printre cărți, Editura Eminescu
- 1973 – 3 nuvele
- 1975 – Înainte de tăcere
- 1976 – Doctorul Poenaru, Editura Eminescu
- 1977 – Revelionul, Editura Eminescu
- 1978 – Volume, Cartea Românească
- 1980 – Vara baroc, Editura Eminescu
- 1982 – Solstițiu tulburat, Editura Eminescu
- 1983 – Siesta, Editura Eminescu
- 1984 – Mai mult ca perfectul, Editura Eminescu
- 1986 – Natura lucrurilor, Editura Eminescu
- 1987 – Pontice, Editura Cartea Românească
- 1988 – Geamlîc, Cartea Românească
- 1990 – Între timp, Cartea Românească
| Paul Georgescu | |
 |
· 1926: Joan Sutherland, cântăreață australiană de operă
* 1927: Mihai Berechet (Brăila, 7 noiembrie 1927 - Fayence, 16 decembrie 1991) a fost un actor, regizor de teatru si memorialist român.
* 1927: Mihai Berechet (Brăila, 7 noiembrie 1927 - Fayence, 16 decembrie 1991) a fost un actor, regizor de teatru si memorialist român.
A fost căsătorit cu actrița Anca Șahighian, fiica regizorului Ion Șahighian și a actriței Ecaterina Nițulescu, și sora actriței Lia Șahighian.
Ca regizor la Teatrul Național din București și Teatrul Nottara, a pus în scenă piese de mare succes și longevitate printre care "O femeie cu bani" de G.B.Shaw, "Micul infern" și "Căruța cu paiațe" de M.Stefanescu, "Comedie de modă veche", de A.Arbuzov ...
A scris două apreciate cărți de memorii, "9 caiete albastre" si "Alte caiete albastre- O viață dedicată teatrului"
Filmografie
- Ciulinii Bărăganului (1958) - Boierul
- Serbarile galante (Les fêtes galantes) (1966)
- Calea Victoriei sau cheia visurilor (1966) - Judecatorul Giculescu
- Golgota (1966) - Capitanul Maerus
- Amprenta (1967)
- Răpirea fecioarelor (1968)
- Răzbunarea haiducilor (1968)
- The Adventures of Tom Sawyer / Aventurile lui Tom Sawyer (1968)
- Doi ani de vacantă / Deux ans de vacances (1974)
- Comedie fantastică (1975)
- Insula comorilor (1975)
- Piratii din Pacific (1975)
- Trandafirul galben (1981)
Mihai Berechet, regizor și actor
· 1927: Hiroshi Yamauchi, ex-preșdintele japonez a firmei de jocuri Nintendo
* 1930: Mircea-Ioan Ștef (n. 7 noiembrie 1930) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Iași pe listele partidului FSN. În cadrul activității sale parlamentare, Mircea-Ioan Ștef a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Turcia, Republica Portugheză și Republica Italiană.
* 1930: Mircea-Ioan Ștef (n. 7 noiembrie 1930) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Iași pe listele partidului FSN. În cadrul activității sale parlamentare, Mircea-Ioan Ștef a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Turcia, Republica Portugheză și Republica Italiană.
· 1932 - S-a născut scriitorul francez de origine rusă Vladimir Volkoff („Reîntoarcerea”) (m.14.09.2005).
* 1935: Nicolae Andronati (n. 7 noiembrie 1935 la Caragaș[1]) este un specialist în domeniul informaticii și a tehnicii de calcul, care a fost ales ca membru titular al Academiei de Științe a Moldovei. A fost deputat în primul parlament al Republicii Moldova.
* 1935: Nicolae Andronati (n. 7 noiembrie 1935 la Caragaș[1]) este un specialist în domeniul informaticii și a tehnicii de calcul, care a fost ales ca membru titular al Academiei de Științe a Moldovei. A fost deputat în primul parlament al Republicii Moldova.
Este președinte al Societății de Informatică și Tehnică de Calcul din Republica Moldova, membru al Comitetului Executiv al European Universities Information Systems Organization. A fost decorat cu Ordinul Drapelul Roșu de Muncă.
* 1936: Marius Guran (n. 7 noiembrie 1936, Bârca, județul Dolj - d. 24 aprilie 2019) a fost un inginer, specialist în calculatoare, unul din pionierii informaticii românești, membru de onoare al Academiei Române din 2011
Imediat după absolvirea facultății a continuat activitatea în domeniul didactic, urcând treptele carierei: preparator (1960), șef de laborator (1961), asistent (1962), șef de lucrări (1966), conferențiar (1970) și profesor universitar (1988). În 1965 s-a numărat printre membrii fondatori ai Catedrei de calculatoare din Facultatea de Automatică și Calculatoare de la Politehnica din București, aceasta reprezentând una dintre principalele sale contribuții în dezvoltarea informaticii în România.
De asemenea, a fost profesor la Facultatea de Ingineria și Managementul Sistemelor Tehnologice din cadrul Universității Politehnica din București și Director general al Centrului de cercetare și consultanță pentru Pregătirea privind Managementul și Ingineria Întreprinderilor Industriale Virtuale.[4]
A devenit conducător de doctorat în specialitatea Informatică aplicată și știința calculatoarelor în cadrul Facultății de Automatică și Calculatoare din cadrul Universității Politehnica din București. Astfel a contribuit la pregătirea a numeroși specialiști ca cercetători și manageri în domenii precum: rețele de calculatoare, sisteme de producție integrate pe bază de calculator, sisteme ierarhizate cu prelucrare distribuită a datelor, sisteme suport pentru decizie, managementul cercetării-dezvoltării, sisteme informaționale sau managementul și marketingul pentru întreprinderi virtuale.
În paralel cu activitatea didactică, a desfășurat activitate în domeniul cercetării. O dată cu înființarea în 1970 a Institutului Central de Informatică București, Marius Guran a fost numit director al instituției - o altă contribuție deosebită a lui Marius Guran la dezvoltarea informaticii în România. Aici, a fost cercetător științific principal gradul I între 1970–1986 și a revenit pe post de consilier în perioada 1990–1997. Începând cu 1971 a dezvoltat aici prima echipă de cercetare în domeniul rețelelor de calculatoare. Colectivul realiza o rețea experimentală de transmisie de date prin comutație de pachete, unul dintre cele mai complexe proiecte din domeniul științei și tehnologiei informației, numit ARPANET, apreciat la “International Conference on Computer Communications”, 1972, Washington.
În anul 1975, după fabricarea primelor modemuri românești (IPA), prin colaborarea dintre ICI, sub conducerea lui Marius Guran, și MTTc, s-a făcut testarea liniilor de telecomunicații din România pentru transmisia de date.
În 1979, la ICI, s-a realizat o rețea locală (LAN) pentru interconectarea calculatoarelor în rețele pe zone restrânse, în cadrul proiectului CAMELEON[5] (împreună cu cercetătorii Florin Păunescu, Dan Goleșteanu ș.a.), în cadrul căruia au fost realizate componentele hardware și software necesare interconectării locale a micro și minicalculatoarelor.
În 1984, colectivul condus de Marius Guran a realizat prima rețea națională de calculatoare electronice, în cadrul proiectului RENAC/RENOD, denumit apoi UNIREA. Proiectul a primit premiului “Traian Vuia” al Academiei Române în anul 1985. S-a reușit pentru prima dată interconectarea prin transmisii de date prin comutație de pachete, a principalelor provincii istorice ale României. Până în 1989 această rețea a ajuns la un număr de 18 noduri operaționale.
În perioada 1979-1985 a fost consultant UNESCO pentru informatică și rețele de calculatoare. De-a lungul carierei sale a avut contribuții deosebite în domeniul informaticii nu numai în plan multilateral (UNESCO, CAER, UE), ci și bilateral (Franța, URSS, SUA, China etc).
Între anii 1986-1990 a fost director științific la Institutul de Cercetare Științifică și Inginerie Tehnologică - Mașini Unelte București (ICSIT-MU/SIMTEX după 1990), pentru conducerea proiectului “Sistem flexibil de fabricație bazat pe calculator (SFF-001)”, finalizat în octombrie 1989 și prezentat la TIB`89, instalat la IMU Bacău.
După 1989 a obținut domeniul internet .ro pentru România.
În perioada 1995-2001 a fost membru al Consiliului de administrație al Societății Române de Radiodifuziune.[6]
A avut o intensă activitate publicistică: peste 70 de articole în reviste cu referenți, peste 120 de comunicări la reuniuni științifice, peste 40 de proiecte contractate de cercetare - dezvoltare cu rapoarte tehnice asociate.
| Marius Guran | |||||
| |||||
· 1937: S-a nascut Mary Travers, cantareata americana, a cantat in Peter, Paul and Mary.
· 1938 - S-a născut istoricul literar Eliza Botezatu („Poezia meditativă moldovenească”, „Compunerea”, „Poezia şi dialectica vieţii”).
· 1940: Dorina Lazăr (n. ,[1] Hunedoara, România) este o actriță română de film/teatru, televiziune, radio și dublaj.
A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, Facultatea de Teatru, secția Actorie la clasa profesorului Ion Finteșteanu, care i-a avut asistenți pe Sanda Manu și Dem Rădulescu. A debutat în 1961 la Teatrul Regional București, iar din 1969 este actriță la Teatrul Odeon. Pe marele ecran a debutat în 1974 în filmul Păcală al regizorului Geo Saizescu. Printre cele mai importante filme în care a mai jucat se numără Angela merge mai departe (1981), Liceenii (1986), Balanța (1991) și Amen (2001).
În anul 1979 a primit premiul Leul de bronz la Festivalul Internațional de Teatru de la Arezzo pentru spectacolul „Năpasta”. În anul 1982 a primit premiul Cea mai bună actriță de film din partea Asociației Cineaștilor din România (ACIN) pentru rolul Angela din Angela merge mai departe (1981). În anul 2000 a fost decorată cu Ordinul Național Serviciul Credincios în grad de cavaler. Din 2003 este directoarea Teatrului Odeon. În anul 2012 a primit titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor din partea Ministerului Culturii și Comunicării din Franța
Filmografie:
- Păcală (1974)
- Gustul și culoarea fericirii (1978)
- Angela merge mai departe (1981)
- Năpasta (1982)
- Fram (1983)
- Ochi de urs (1983)
- Liceenii (1986)
- Divorț... din dragoste (1992)
- București NonStop (2013)
- Funeralii fericite (2013)
În Arta conversației de Ileana Vulpescu
· 1941:
Angelo Scola s-a născut la 7 noiembrie 1941, la Malgrate, în Lombardia. Tatăl său, Carlo Scola, era camionagiu, iar mama sa, Regina Colombo, era casnică. Fratele său mai mare, Pietro, a fost în mai multe rânduri primar la Malgrate.
Angelo Scola a participat la Acțiunea Catolică și a frecventat liceul clasic Alessandro Manzoni din Lecco. În 1958, l-a întâlnit pentru prima oară pe don Luigi Giussani la Lecco, în timpul Săptămânii Sfinte, în timpul reuniunilor de pregătire a sărbătorii Sfintelor Paști, și a rămas frapat de figura și de predicarea acestuia; a devenit președinte al Tineretului Studențesc local.
După doi ani de studii de inginerie la Politehnică, Angelo Scola a trecut la studierea filosofiei la Universitatea Catolică Sacro Cuore, unde a devenit mare prieten al lui don Giussani. În 1967, Scola și-a susțiut teza despre filosofia creștină, sub conducerea lui Gustavo Bontadini. Între 1965 și 1967, era și președinte al Federației Universitare Catolice Italiene (în italiană Federazione Universitaria Cattolica Italiana, având sigla FUCI), din Milano, fiind numit de cardinalul Giovanni Colombo.
Apoi ia, ca adult, decizia de a deveni un preot, intră în seminarul diecezan în 1967, la Milano: un an în Saronno, apoi la Venegono, de unde iese din nou, lăsând eparhia ambroziană pentru a merge la seminarul de Teramo, unde acesta va fi hirotonit preot pe 18 iulie 1970 pentru Dieceza de Teramo Atri.
În consistoriul din 21 octombrie 2003, papa Ioan Paul al II-lea l-a creat cardinal cu titlul de cardinal preot al Sfinților Apostoli (Ss. XII Apostoli).
Este la originea creării Fundației Internaționale Oasis dedicată promovării cunoașterii reciproce și întâlnirii între creștini și musulmani, cu o atenție deosebită la realitatea minorităților creștine în țările cu majoritate musulmană.
În 2005, la moartea papei Ioan Paul al II-lea, cardinalul Angelo Scola a fost considerat ca papabil pentru conclavul din 2005.[2]
La Curia Romană, este membru al Congregației pentru Cler, al Congregației pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor, Consiliului Pontifical pentru Familie și al Consiliului Pontifical pentru Laici
În 2011 a fost numit arhiepiscop de Milano, ceea ce îl făcea și mai papabil, Arhidieceza de Milano dăduse doi papi în secolul al XX-lea[2]. Unele surse, în pofida secretului obținut cu ușile închise, îl creditau cu patru voturi în fiecare din primele două tururi de scrutin.[3]. A rămas unul din favoriți în Conclavul din 2013, ținut în urma renunțării papei Benedict al XVI-lea[4], iar presa se aștepta mai degrabă la alegerea sa încât anunța anticipând Conferința Episcopală Italiană[5]. Însă, a fost ales papa Francisc, la 13 martie 2013.
În dimineața zilei de 6 iunie 2013 cardinalul Angelo Scola a prezidat o mesă la Biserica Sfântul Mihail din Cluj, avându-l alături pe arhiepiscopul romano-catolic al locului, György Jakubinyi, în fața a 500 de credincioși romano-catolici, greco-catolici și ortodocși. În aceeși zi, la propunerea facultăților de teologie greco-catolică și de teologie romano-catolică, Universitatea Babeș-Bolyai i-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa.
| Angelo Scola | |
 |
· 1942: Mariana Mihuț (n. , Chișinău, Regatul României) este o actriță română de film, radio, teatru, televiziune și voce. Este căsătorită cu actorul Victor Rebengiuc.
Activitate profesională:
- Actriță la Teatrul Giulești (1964-1972)
- Colaborări cu Teatrul Nottara, Teatrul Odeon, Teatrul Național (1964-1972)
- Din 1972 actriță la Teatrul Bulandra
- Colaborări radio-teatru la microfon, diverse emisiuni, recitări de poezie
- Colaborări cu Radiodifuziunea Română
ROLURI ÎN PIESE DE TEATRU TV
- "Idioata"
- "Cadavrul viu"
- "Aici nu doarme nimeni"
- "Nebunia lui Pantalone"
- "Ciuta"
- "O scrisoare pierdută"
- "Improvizația de la Versailles"*
- "Îngerii triști"
- "Ursul"
- "D-na Ministru"
- "Piatra din casă"
ROLURI ÎN TEATRU
- Audrey, Rosalinda - Cum vă place? de William Shakespeare, Studioul Casandra, 1963
- Pălăria florentină de Labiche, regia Lucian Giurchescu
- Nunta lui Figaro de Beaumarchais, regia Dinu Cernescu
- Îngerii triști de D.R. Popescu, regia Geo Saizescu
- Visul unei nopți de iarnă de Tudor Mușatescu, regia Geta Vlad
- Rosaura - Mincinosul de Goldoni, regia Sanda Manu, Teatrul Bulandra București, 1971
- Cecily - Bună seara, domnule Wilde! de Oscar Wilde, Teatrul "C.I. Nottara" București, 1971
- Fiica primarului - Revizorul de Gogol, regia Lucian Pintilie, Teatrul Bulandra București, 1972
- Maria - A douăsprezecea noapte de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei, Teatrul Bulandra București, 1973
- Primărita - Interviu de Ecaterina Oproiu, regia Cătălina Buzoianu, Teatrul Bulandra București, 1976
- Eliza Doolite - Pygmalion de G.B. Shaw, regia Moni Ghelerter, Teatrul Bulandra București, 1974
- Cathleen - Lungul drum al zilei către noapte de Eugene O'Neill, regia Liviu Ciulei, Teatrul Bulandra București, 1976
- Mașa - Pescărușul de A.P. Cehov, regia Liviu Ciulei, Teatrul Bulandra București, 1977
- Miranda - Furtuna de Shakespeare, regia Liviu Ciulei, Teatrul Bulandra București, 1978
- Zoe - O scrisoare pierdută de I.L.Caragiale, regia Liviu Ciulei, Teatrul Bulandra București, 1979
- Nicola Davies - Cum se numeau cei patru Beatles de Stephen Poljakoff, regia Florian Pittiș, Teatrul Bulandra București, 1980
- Josie Hogan - Luna dezmoșteniților de Eugene O'Neil, regia Sanda Manu, Teatrul Bulandra București, 1983
- Regina Ginevra - Merlin de Tancred Dorst, regia Cătălina Buzoianu, Teatrul Bulandra București, 1991
- Kathleen - Home de David Storey, regia Ion Caramitru, Teatrul Bulandra București, 1992
- Placida - Teatrul comic de Carlo Goldoni, regia Silviu Purcărete, Teatrul Bulandra București, 1992
- Enea - A șaptea poruncă de Dario Fo, regia Gelu Colceag, Teatrul Bulandra București, 1993
- Claire Zachanassian - Vizita bătrânei doamne de Friederich Durrenmatt, regia Felix Alexa, Teatrul Bulandra București ,1993
- Esther - Victor sau copiii la putere de Roger Vitrak, regia Gelu Colceag, Teatrul Bulandra București, 1994
- Halie - Copilul îngropat de Sam Shepard, regia Cătălina Buzoianu, Teatrul Bulandra Buucrești, 1996
- Cezara - O batistă în Dunăre de D.R. Popescu, regia Ion Cojar, Teatrul Național București
- Nikita Zotov - Petru de Vlad Zografi, regia Cătălina Buzoianu, Teatrul Bulandra București, 1998
- Zoe - Levantul de Mircea Cărtărescu, regia Cătălina Buzoianu, Teatrum Mundi și Tetarul Bulandra București, 1999
- Anna Fierling - Mutter Courage de Bertolt Brecht, regia Cătălina Buzoianu, Teatrul Bulandra București, 1999
- Dădaca - Unchiul Vania de A.P. Cehov, regia Yuri Kordonsky, Teatrul Bulandra București, 2001
- Fiokla Ivanovna - Căsătoria de Gogol, regia Yuri Kordonsky, Teatrul Bulandra București 2003
- Inna Rasadina - Sorry de Aleksandr Galin, regia Yuri Kordonsky, Teatrul Bulandra București 2004, premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol principal
Filmografie
- Pădurea spânzuraților (1965), regia Liviu Ciulei - Marta
- Diminețile unui băiat cuminte (1967) - blonda
- Regizorul (1968), regia Dan Necșulea
- Revizorul (1972), regia Lucian Pintilie - fiica primarului
- Iaurtul și cunoașterea lumii (1973), regia Puși Dinulescu
- Păcală (1974)
- Capcana (1974), regia Manole Marcus
- Mușchetarul român (1975), regia Gheorghe Vitanidis
- Profetul, aurul și ardelenii (1978)
- Ultima frontieră a morții (1979), regia Virgil Calotescu
- Echipaj pentru Singapur (1981), regia Nicu Stan
- De ce trag clopotele, Mitică? (1981), regia Lucian Pintilie - Mița
- O scrisoare pierdută (spectacol de televiziune, 1982)
- Fructe de pădure (1983)
- Cei care plătesc cu viața (1991), regia Șerban Marinescu
- Balanța (1992), regia Lucian Pintilie
- Cel mai iubit dintre pământeni (1993), regia Șerban Marinescu
· 1942: Johnny Rivers, cântăreț american
· 1942 :
Fiind discipol al cardinalului Lustiger, al cărui adjunct a fost 18 ani, a fost numit arhiepiscop de Paris[5] de către papa Ioan Paul al II-lea, la data de 11 februarie 2005, ziua sărbătorii Notre-Dame de Lourdes. El succede cardinalului Lustiger care era în funcție din 2 februarie 1981 și care demisionase la vârsta de 75 de ani, după cum cere regulamentul. Monseniorul André Vingt-Trois a fost instalat la 5 martie 2005 devenind astfel cel de-al 30-lea arhiepiscop al Parisului.
La 9 martie 2007 a fost numit membru al Congregației pentru Episcopi de către papa Benedict al XVI-lea.[6]
A dat cuminecarea / împărtășania și a administrat mirugerea (maslul) cardinalului Lustiger, cu puțin timp înainte de decesul acestuia, la 5 august 2007.
A doua zi, 6 august 2007, cardinalul Vingt-Trois a celebrat o mesă nocturnă la Catedrala Notre-Dame din Paris pentru odihna sufletului defunctului cardinal.
La 5 noiembrie 2007 a fost ales președinte al Conferinței Episcopilor din Franța (CEF).
André Vingt-Trois a fost creat cardinal-preot, cu titlul de Saint-Louis-des-Français, în Consistoriul din 24 noiembrie 2007. Anunțul a fost făcut de papa Benedict al XVI-lea, la 17 octombrie 2007.
Este membru al Congregației pentru Episcopi[7], al Consiliului Pontifical pentru Pastorala Migranților și Persoanelor în Deplasare[8] și al Comitetului Președinției Consiliului Pontifical pentru Familie[7].
La 25 iulie 2012 a trimis episcopilor din Franța o scrisoare conținând o propunere națională de rugăciune pentru Franța cu ocazia Sărbătorii Adormirea Maicii Domnului (15 august).[9]
Din 2012 este membru al Congregației pentru Bisericile Orientale.
| André Vingt-Trois | |
 |
· 1943 - S-a născut Joni Mitchell (Roberta Joan Anderson), vocalistă, chitaristă, pianistă şi compozitoatre canadiană.
* 1944: Luigi Riva (n. 7 noiembrie 1944), mai bine cunoscut ca Gigi Riva sau după porecla lui Rombo di Tuono (Fulgerul), este un fost jucător italian de fotbal și cel mai bun marcator din istoria Italiei. Considerat unul dintre cei mai buni marcatori din generația sa, Riva a marcat un număr deosebit de goluri pentru Cagliari mulțumită detentei bune cu capul și șutului foarte bun cu piciorul stâng.
* 1944: Luigi Riva (n. 7 noiembrie 1944), mai bine cunoscut ca Gigi Riva sau după porecla lui Rombo di Tuono (Fulgerul), este un fost jucător italian de fotbal și cel mai bun marcator din istoria Italiei. Considerat unul dintre cei mai buni marcatori din generația sa, Riva a marcat un număr deosebit de goluri pentru Cagliari mulțumită detentei bune cu capul și șutului foarte bun cu piciorul stâng.
· 1948 - S-a născut britanicul Jonathan Scheele, din octombrie 2001 este şeful Comisiei Uniunii Europene la Bucureşti.
· 1951: Sorin Mircea Oprescu (n. 7 noiembrie 1951, București) este un politician român, fost primar general al municipiului București. De profesie medic chirurg, Oprescu a fost director al Spitalului Universitar de Urgență din București (1994–2006) și al Spitalului Elias (2001-2005).
* 1953: Aleksandr Anatolievici Romankov (în rusă Александр Анатольевич Романьков, n. 7 noiembrie 1953, Korsakov, regiunea Sahalin, Rusia) este un fost scrimer sovietic specializat pe floretă, laureat cu cinci medalii olimpice, inclusiv una de aur, în trei participații la Jocurile Olimpice
* 1954: Ilan Pappé (în ebraică: אילן פפה; n. 5 noiembrie 1954) este un istoric israelian expatriat și un activist socialist. Pappé este profesor la Colegiul de Științe Sociale și Studii Internaționale al Universității Exeter din Regatul Unit, director al Centrului European de Studii privind Palestina al universității și co-director al Centrului Exeter pentru Studii Etno-Politice.
Un apropiat al lui Ion Iliescu, Oprescu a fost membru al PDSR (devenit ulterior Partidului Social Democrat). În ierarhia partidului a deținut funcțiile de președinte al filialei PSD București (în 2006) și de vicepreședinte. A fost ales senator în două rânduri, în legislaturile 2000–2004 și 2004–2008.
În aprilie 2008 a demisionat din PSD pentru a candida ca independent la alegerile din același an pentru Primăria Municipiului București, pe care le-a câștigat în turul al doilea. La alegerile din 2012 a fost reales din primul tur pentru aceeași funcție. În septembrie 2015 a fost arestat preventiv pentru presupuse fapte de corupție.
Sorin Oprescu s-a născut pe 7 noiembrie 1951. Tatăl său, Mircea Oprescu, a fost înainte de Revoluția din 1989 general de Securitate, membru al conducerii Serviciului D (Dezinformare) din cadrul Departamentului Securității Statului.[1] Oprescu ar fi fost prieten cu Nicu Ceaușescu, fiul dictatorului Nicolae Ceaușescu.[2]
De profesie medic chirurg, Sorin Oprescu a fost în timpul facultății membru al Asociației Studenților Comuniști din România.
A candidat fără succes de două ori la funcția de primar al municipiului București. În 1998 a fost învins în al doilea tur de scrutin de Viorel Lis (CDR), iar în 2000 de Traian Băsescu (Partidul Democrat).
În cadrul Alegerilor legislative din 2000 a fost ales senator din partea PDSR în circumscripția electorală nr. 42 din București. În timpul mandatului a fost vicepreședinte al Comisiei pentru sănătate publică.[3]
În 2004 a candidat din nou în circumscripția electorală nr. 42 din București, pe listele Uniunii Naționale PSD+PUR, și a fost ales senator, fiind validat la 17 februarie 2004. În timpul celui de-al doilea mandat de senator, Oprescu a fost până în aprilie 2008 membru al grupului parlamentar al PSD. Până în iunie 2008 a fost vicepreședinte al Comisiei pentru sănătate publică
Pe 21 aprilie 2008 și-a dat demisia din PSD, pentru a candida ca independent pentru funcția de primar general al municipiului București,[5] pe care a și câștigat-o în al doilea tur de scrutin al alegerilor locale din 15 iunie.
În 2009 s-a lansat în campania pentru alegerile prezidențiale din acel an, având drept semn electoral un soare albastru înscris într-un cerc.[6] Sorin Oprescu a obținut 3,18% din voturi, situându-se pe poziția a 6-a dintre cei 12 candidați.[7]
La alegerile locale din 2012 Oprescu a fost reales din primul tur în funcția de primar general al municipiului București, cu 430.512 de voturi, adică 54,79% din totalul voturilor exprimate. Contracandidatul său principal, afaceristul Silviu Prigoană (reprezentând PDL), a obținut 17,12% (134.552) din voturi.[8]
În data de 27 martie 2015 Arhiepiscopia Romano-Catolică de București a depus la DNA o plângere penală împotriva lui Sorin Oprescu, acuzat de constituirea unui grup infracțional împreună cu mai mulți oameni de afaceri și angajați ai Primăriei Municipiului București, în legătură cu tergiversarea punerii în aplicare a sentinței de demolare a imobilului Cathedral Plaza.[9]
În iulie 2015 Solomon Wigler, consilierul și conform ziarului Adevărul mâna dreaptă a primarului Sorin Oprescu, a fost prins în flagrant în timp ce primea o mită de 25.000 de euro. Conform procurorilor, Wigler primise în mai multe tranșe o mită de 204.000 de euro în schimbul aprobării de autorizații de construcție.[10][11][12] Wigler a recunoscut că a primit bani, pe care i-ar fi considerat „atenții”, însă a negat că i-ar fi dat mai departe lui Oprescu.[13]
La începutul lui septembrie 2015 Sorin Oprescu a fost reținut de către Direcția Națională Anticorupție, după ce a primit o mită de 25.000 de euro.[14] Conform comunicatului DNA, a fost reținut inițial pe 6 septembrie, la ora 0:33 pentru 24 de ore.[15] Către capătul aceleiași zile, înainte de miezul nopții, a fost arestat preventiv pentru 30 de zile.[16] Conform comunicatului DNA, între 2013 și 2015, în administrația locală din Municipiului București s-a format un grup de funcționari care condiționa acordarea contractelor publice de către primărie de plătirea unei părți din profitul brut, primarul Oprescu primind 10% din valoarea contractelor.[15]
Câteva zeci de persoane și-au manifestat bucuria pornind pe bicilete din Piața Universității până la sediul DNA.[17] Politicianul și activistul civic Nicușor Dan, președințele PMP Eugen Tomac, partidul M10 și co-președintele PNL Alina Gorghiu i-au cerut lui Oprescu demisia.[18][19]
Pe 7 septembrie 2015 Agenția Națională de Integritate a declanșat procedura de verificare a averii lui Sorin Oprescu.[20] În aceeași zi, Casa Regală a anunțat că a decis retragerea Ordinului „Coroana României”,[21] care îi fusese decernat la 12 mai 2013, pentru „bunele practici în dezvoltarea urbană a Capitalei”.[22]
A fost suspendat pe 15 septembrie de către prefectul Bucureștiului și mandatul de primar a fost preluat de Marin Dan-Ștefănel.
| Sorin Oprescu | |
 |
* 1952: David Howell Petraeus AO (pronunție AFI, |p|ɨ|ˈ|t|r|eɪ|.|ə|s); născut la 7 noiembrie 1952) este un general și fost oficial american. Petraeus a fost directorul Agenției Centrale de Informații a Statelor Unite de la data de 6 septembrie 2011 [3] până la data de 9 noiembrie 2012,[4] când și-a dat demisia din funcție.
Înainte de a fi fost numit direct al CIA, Petraeus a fost general de armată, care fusese activ în United States Army pentru o perioadă de peste 37 de ani. Ultimele sale funcții în Armata de uscat a Statelor Unite fuseseră cea de comandant al Forțelor internaționale de asigurare a securității (cunoscute ca International Security Assistance Force sau sub acronimul de ISAF și cea de Comandant al forțelor Statelor Unite din Afganistan (Commander of the U.S. Forces Afghanistan, acronim USFOR-A) între 4 iulie 2010 și 18 iulie 2011.
Petraeus a declarat în mod repetat că nu are nici un fel de ambiții politice.
| David Petraeus AO | |||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||
* 1954: Maria Grapini (n. , Berești, România) este o femeie de afaceri și politiciană română, de profesie inginer textilist. A deținut funcția de ministru delegat pentru IMM-uri în Cabinetul Ponta II, iar din 2014 este deputat în Parlamentul European.
Maria Grapini a absolvit Liceul Teoretic din Berești în 1973, iar apoi a urmat Institutul Politehnic „Gheorghe Asachi” din Iași, Facultatea de Textile, specializarea „Tehnologia Mecanică a Filării și Țeserii”, pe care l-a absolvit în 1978.[2]
După absolvirea facultății și până în 1989 a lucrat în cadrul Întreprinderii Textile „Garofița” din Timișoara pe diferite posturi.[3] Între 1995 și 2012 a fost președinte al Consiliului de Administrație și director general al SC Pasmatex SA.[4] De asemenea, între 1998 și 2012 a fost președinte al Consiliului de Administrație al SC Pasmatex Conf International SA, firmă specializată în producția de lenjerie pentru Triumph International AG.[3]
Maria Grapini a fost, printre altele, președintele Asociației Femeilor Antreprenor din România, președintele Federației Patronale din Industria Ușoară, membru în Consiliul Național al Exportatorilor și Consul Onorific al Republicii India în România
Maria Grapini a reușit să intre în folclorul urban din cauza deselor greșeli de ortografie pe care le-a făcut de-a lungul timpului, în special în postările de pe contul său de Facebook. În acest sens, în iulie 2015 a fost lansată o aplicație online, numită ironic GRAPINIzer, care oferă utilizatorilor posibilitatea să introducă într-o căsuță un text corect gramatical, în limba română, iar ulterior, cu ajutorul opțiunii „grapinize”, să vadă cum arată textul în varianta „grapinizată”.[16]
În august 2018, Maria Grapini a fost reclamată la CNCD pentru un mesaj distribuit pe Facebook în care i-a jignit pe românii din diaspora care și-au anunțat prezența la un miting antiguvernamental în Piața Victoriei din București, afirmând că trebuie „să plătească o taxă de prost la USR”.[17] Ulterior, Maria Grapini a declarat că nu este de acord cu afirmația și a explicat motivul pentru care a distribuit mesajul: „Am distribuit pentru a se vedea că nu toată diaspora are același punct de vedere. O doamnă din diaspora a postat acest lucru. Eu am distribuit o singură dată, fără să fac niciun comentariu. Mesajul meu este că nu se poate nimeni erija că reprezintă toată diaspora”
| Maria Grapini | |
 |
Pappé s-a născut în orașul Haifa din Israel.[1] Anterior stabilirii sale în Regatul Unit, el a fost lector senior în științe politice la Universitatea din Haifa (1984–2007) și președinte al Institutului Emil Touma pentru Studii Palestiniene și Israeliene din Haifa (2000–2008).[2] El este autorul lucrărilor Purificarea etnică a Palestinei (2006), Orientul Mijlociu modern (2005), O istorie a Palestinei moderne: o țară, două popoare (2003) și Marea Britanie și conflictul arabo-israelian (1988).[3] Pappé a fost și membru de frunte al partidului Hadash[4] și candidat pe lista acestui partid la alegerile legislative pentru Knesset din 1996[5] și 1999[6].
Pappé este unul din noii istorici israelieni care, odată cu declasificarea unor documente guvernamentale britanice și israeliene la începutul anilor 1980, au început să rescrie istoria înființării statului Israel în 1948, precum și expulzarea sau fuga cauzată de aceasta a circa 700.000 de palestinieni în același an. El a scris că expulzările nu au fost decise ad hoc, așa cum au argumentat alți istorici, ci au constituit o purificare etnică a Palestinei în concordanță cu Planul Dalet, conceput în 1947 de viitorii conducători ai Israelului.[7] Pappé consideră crearea Israelului drept răspunzătoare pentru lipsa de pace în Orientul Mijlociu, argumentând că sionismul este mult mai periculos decât militantismul islamic, și a chemat la un boicot academic internațional împotriva Israelului.[8][9]
Pappé sprijină soluția unui singur stat, care presupune înființarea unui stat binațional pentru israelieni și palestinieni.[10]
Activitatea sa a fost în același timp lăudată și criticată de către alți istorici. Înainte de a părăsi Israelul în 2008, el a fost condamnat în Knesset, parlamentul israelian. În plus, un ministru al Educației a cerut ca Pappé să fie demis din post, fotografia sa a apărut într-un ziar în centrul unei ținte de tir și istoricul a primit numeroase amenințări cu moartea
Cărți:
- (cu Noam Chomsky) On Palestine. Chicago: Haymarket Books. . ISBN 978-1-60846-470-8.
- The Idea of Israel: A History of Power and Knowledge. New York: Verso. .
- The Bureaucracy of Evil: The History of the Israeli Occupation. Oxford: Oneworld Publications. .
- "The Boycott Will Work: An Israeli Perspective" in Audrea Lim (ed.) The Case for Sanctions Against Israel. Londra & Brooklyn, NY: Verso. .
- The Forgotten Palestinians: A History of the Palestinians in Israel. New Haven, CT: Yale University Press. .
- (cu Noam Chomsky) Gaza in Crisis: Reflections on Israel's War Against the Palestinians (Hamish Hamilton, 2010). ISBN: 978-0-241-14506-7
- Out of the Frame: The Struggle for Academic Freedom in Israel. Londra: Pluto Press. .
- The Rise and Fall of a Palestinian Dynasty: The Husaynis, 1700–1948. Londra: Saqi Books. .
- The Ethnic Cleansing of Palestine (Londra și New York: Oneworld, 2006). ISBN: 1-85168-467-0
- The Modern Middle East (Londra și New York: Routledge, 2005). ISBN: 0-415-21409-2
- A History of Modern Palestine: One Land, Two Peoples (Cambridge University Press, 2004), ISBN: 0-521-55632-5
- (cu Jamil Hilal). Parlare Con il Nemico, Narrazioni palestinesi e israeliane a confronto (Milano: Bollati Boringhieri, 2004).
- The Aristocracy: The Husaynis; A Political Biography (Ierusalim: Mossad Byalik, (Hebrew), 2003).
- The Israel-Palestine Question (Londra și New York: Routledge, 1999; 2006). ISBN: 0-415-16948-8
- (cu M. Maoz). History From Within: Politics and Ideas in Middle East (Londra și New York: Tauris, 1997). ISBN: 1-86064-012-5
- (cu J. Nevo). Jordan in the Middle East: The Making of a Pivotal State (Londra: Frank Cass, 1994). ISBN: 0-7146-3454-9
- The Making of the Arab-Israeli Conflict, 1947–1951 (Londra și New York: I.B. Tauris, 1992; 1994). ISBN: 1-85043-819-6
- Britain and the Arab-Israeli Conflict, 1948–1951 (Londra: St. Antony's College Series, Macmillan Press; New York: St. Martin's Press, 1988). ISBN: 0-312-01573-9
| Ilan Pappé | |
 Ilan Pappé pe 10 iunie 2017, la Frankfurt pe Main |
· 1957: S-a nascut Christopher Knight, actor american.
* 1958: Rodica-Mariana Ion (n. 7 noiembrie 1958, Râmnicu-Sărat, județul Buzău) este profesor universitar, cercetător și inventator de origine română, specialistă în chimie (fotochimie), tehnici analitice de investigație, nanomateriale și nanotehnologii utilizabile în conservarea și restaurarea obiectelor și monumentelor din patrimoniul cultural. Este profesor universitar la Universitatea Valahia din Târgoviște și conducător de doctorat la aceeași universitate, specialitatea Ingineria Materialelor [1]. De asemenea, este autoare a 20 brevete de invenție. Conduce grupul de cercetare Evaluare și Conservare Patrimoniu Cultural de la Institutul Național de cercetare-dezvoltare pentru chimie și petrochimie[2] din București.
* 1961: Serghei Aleinikov (n. 7 noiembrie 1961) este un fost fotbalist Belarus.
* 1958: Rodica-Mariana Ion (n. 7 noiembrie 1958, Râmnicu-Sărat, județul Buzău) este profesor universitar, cercetător și inventator de origine română, specialistă în chimie (fotochimie), tehnici analitice de investigație, nanomateriale și nanotehnologii utilizabile în conservarea și restaurarea obiectelor și monumentelor din patrimoniul cultural. Este profesor universitar la Universitatea Valahia din Târgoviște și conducător de doctorat la aceeași universitate, specialitatea Ingineria Materialelor [1]. De asemenea, este autoare a 20 brevete de invenție. Conduce grupul de cercetare Evaluare și Conservare Patrimoniu Cultural de la Institutul Național de cercetare-dezvoltare pentru chimie și petrochimie[2] din București.
Rodica-Mariana Ion este cel mai bine cunoscută în lumea științifică pentru inventarea unei noi metode de tratament a cancerelor dermatologice pre-maligne. A publicat numeroase lucrări științifice de dimensiuni mici și mijlocii, referitoare în special la chimie și fotochimie.[3] Reprezentative sunt volumele de Fotochimie (4 volume editate in 2005-2007)[4], Tratatul de Dermato-oncologie[5], precum și nenumăratele capitole în volume apărute la edituri de renume internațional[6], [7], [8], [9]
În ultimii ani, Rodica-Mariana Ion a inițiat o nouă direcție de cercetare: conservarea și restaurarea pieselor de patrimoniu, punând accent pe investigațiile complexe de natură chimică a acestora în scopul identificării celor mai bune soluții de salvare a pieselor investigate. A înființat un nou laborator de investigații fizico-chimice și mecanice a diverselor materiale implicate în piesele de patrimoniu (hârtie, piatră, sigilii, stucaturi etc.), cât și implementarea unei noi metode de restaurare a acestora bazată pe utilizarea de nanomateriale
* 1959: Mihail Formuzal (în găgăuză Mihail Formuzal, în rusă Михаил Формузал; n. 7 noiembrie 1959, satul Beșghioz, raionul Ciadîr-Lunga) este un om politic din Republica Moldova, care din decembrie 2006 și până în martie 2015 a îndeplinit funcția de guvernator (bașcan) al UTA Gagauz Yeri. Din 2011 este președinte al Partidului Regiunilor din Moldova.| Mihail Formuzal | |
 |
* 1962: Vasile Chira (n. 7 noiembrie 1962[1], Breb, județul Maramureș) este un filosof[2], teolog[3], dramaturg, eseist, poet și prozator român, lector universitar la Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna”, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu[4][5]. Vasile Chira este de asemenea președintele Institutului de Studii-, Pluri-, Inter- și Transdisciplinare / Institute of Pluri-, Inter- and Transdisciplinary Studies (IPITS)[6] și solistul grupului folcloric „Dacii liberi” din Maramureș.
După absolvirea primei trepte de liceu, frecventează cursurile Seminarului Teologic Ortodox din Cluj-Napoca (1980-1985), continuându-si apoi studiile teologice la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Andrei Șaguna”din Sibiu (1986-1990). Urmează concomitent cursurile Facultății de Istorie și Filosofie, specialitatea filosofie (1992-1996) si ale Facultății de Litere, secția filologie clasică - limba latină și limba greacă veche (1993-1996) din cadrul Universității ”Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca. Intre anii 1998 și 2000 frecventează cursurile Facultății de Litere, secția Română-Etnologie din cadrul aceleiași universități clujene. După susținerea licenței în filosofie (1996), face studii de doctorat în filosofie (1997-2003). In 2002 primește o bursă la Institutul Ecumenic, Bossey și Universitatea din Geneva (Graduate School). In martie 2004, devine Doctor în filosofie al Facultății de Istorie și Filosofie, specialitatea filosofie din cadrul Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.
În anul școlar 1990/ 1991 este învățător la Școala generală din satul Breb, jud. Maramureș. Ulterior este profesor de limba latină la Liceul teoretic „Octavian Goga” din Huedin, jud. Cluj (1992-1993). În anul 1993 se angajează pedagog la Seminarul Teologic Liceal Ortodox Cluj-Napoca. Din anul 1994 până în 2001 va ocupa mai multe funcții în cadrul acestei instituții :profesor de istorie și limbi clasice (1994-1997), bibliotecar (1997-2001). În anul 1999 intră, prin concurs, în învățămîntul universitar ca lector titular la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea din Oradea (1999-2000), unde va preda limbile clasice (limba greacă și limba latină), dar și Istoria filosofiei.
În anul 2000 devine, prin concurs, lector universitar titular la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Andrei Șaguna”, Universitatea ”Lucian Blaga”din Sibiu, unde funcționează până în prezent. Aici a susținut următoarele cursuri si seminarii: Istoria filosofiei (2000-2005);Limba latină (2000-prezent ); Limba greacă (2000- prezent );Filosofie creștină (2009-2010); Introducere în filosofie (2005-prezent); Dicționar teologic și filosofic (2002-2005);Teologia istoriei (2002-2005);Filosofia istoriei (2002-2005);Mistică (2003/2004);Metodologia cercetării teologice (2007-2008);Propedeutică teologică și filosofică (2007-2008); Idei și curente ale culturii și civilizației europene (2006-2007); Sociologia religiei (2006/2007); Vulgata. Interpretări de texte (2008-2000); Septuaginta. Interpretări de texte (2009-2010); Teologia suferinței ( 2002-2005;2009-2010); Poetică religioasă /secția Teologie litere (2007-2008); Patristică și filosofie (Master secția Teologie sistematică, 2009-2010); Teologie și știință (Master secția Teologie sistematică, 2009-2010); Teologie si filosofie (Master Teologie sistematica, 2010-216); seminar Istoria filosofiei (2000-2016); seminar Limba latină (2000-2016); seminar Limba greacă (2000-2016); seminar Teologie socială (2007/2008); istoria și filosofia religiilor (Seminar anul III și IV licență + anul I și II Master Teologie sistematică ,în anul univ.2010/2011).
Între anii 2005 si 2007 este lector universitar asociat la Departamentul de Filosofie al Facultății de Jurnalistică, Univ. ”Lucian Blaga”, Sibiu unde va ține cursurile de Filosofie modernă (2005-2007), Filosofie analitică (2006-2007), Filosofia în secolul XX (2007-2008) sau seminarii precum Kant și Newton. Paradigmele modernității (2006-2007), Filosofie modernă (2005-2007) și Filosofie analitică (2006-2007).
Vasile Chira este membru al Uniunii Scriitorilor din România (din aprilie 2006)[7][8]. În aprilie 2018 , este ales membru în Comitetul de Conducere al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu.
În campania pentru alegerile parlamentare din anul 2008 a candidat în calitate de candidat independent la Camera Deputaților[9].
În anul universitar 2008/2009, a fost premiat cu titlul de Profesor Bologna de către Alianța Națională a Organizațiilor Studenților din România – ANSOR , prin proiectul Gala profesorului Bologna, "care își propune să identifice, să promoveze și să premieze adevăratele valori din educație, pe acei profesori („profi tari”) care sunt exemple de bună practică, atât prin cunoștințele teoretice și abilitățile pedagogice pe care le dețin, cât și prin faptul că reușesc să plaseze studenții în centrul actului educațional și să îi inspire"(http://www.profitari.ro/comunitate/profesori-bologna.html).
Din martie 2009, până în iunie 2010, a moderat emisiunea „Regândim România” la postul de televiziune TV SIBIU.
Scrieri:
- Homo interrogans (poeme), Ed. Dacia, 1999
- Curs de limba latină pentru studenții facultăților de teologie Vol. I, Morfologia, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2000
- Jocul eonilor (poeme), Ed. Eikon, 2004
- Requiem. Dialogul lutului cu Ființa, Ed. Eikon, 2005
- O noapte cu Dumnezeu (poeme), Ed. Eikon, 2006
- Dominantele gândirii cioraniene, Ed. Univ. „Lucian Blaga” Sibiu 2006
- Curs de limba greacă veche Vol.I Morfologia, Ed. Univ. „Lucian Blaga” Sibiu 2006
- Fragmentarium, Ed. Univ. „Lucian Blaga” Sibiu 2006
- Nicanor și Secunda (tragedie în șapte acte), Ed. Eikon Cluj-Napoca 2007
- Problema Transcendenței la Cioran, Ed. Univ. „Lucian Blaga” Sibiu 2007
- Istoria filosofiei presocratice în 492 de capete, Ed. Univ. „Lucian Blaga” Sibiu 2007
- Orologiul (roman), Ed. "Dacia" Cluj-Napoca 2010[10]
- Prelegeri de filosofie, Ed. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 2010
- Studii de pluri-, inter- si transdisciplinaritate, Ed. Univ. „Lucian Blaga”,Sibiu, 2012
- Lecții de filozofie, Ed. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 2012
- Limba greacă, Vol. II, Sintaxa propoziției, Editura „ASTRA Museum” Sibiu 2014
- Limba latină, Vol. II, Sintaxa propoziției , Editura „ASTRA Museum” Sibiu 2014
- Antologie de literatură patristică (selecția textelor,introduceri, traducere din lb. greacă și lb.latină, note și vocabular de Vasile Chira), Editura „ASTRA Museum” Sibiu 2014
- Liber miscellaneus,Editura „ASTRA Museum” Sibiu 2014
- Analitica existentială La Cioran/ Existential analytic for Cioran(Editie bilingva), Editura „ASTRA Museum”, Sibiu,2014
- Maramureșul voievodal - spațiul ontologic originar al României, Editura „ASTRA Museum”, Sibiu,2017.
Peste 60 de studii și articole, publicate în reviste de cultură din țară și străinatate: Idei în Dialog, Dilema Veche, Castalia, Euphorion, Transilvania, Saeculum, Renasterea, Antropomedia[11], Verso, Telegraful Român[12], Transdisciplinary Studies,Cosmopolis.Revue de cosmopolitique, European Journal of Science and Theology[13], Revista teologică , Adevărul, Transdisciplinary Journal of Engineering & Science (TJES),official journal of the Academy of Transdisciplinary Learning & Advanced Studies (ATLAS), SUA etc.
* 1963: Angelika Werthmann (născută la 7 noiembrie 1963, în Schwarzach im Pongau, Austria) este o politiciană austriacă, fostă membră a Parlamentului European în perioada iulie 2009 - iulie 2014.[1] În perioada 4 iulie 2012 - 7 aprilie 2014 ea fiind membră a Grupului Liberal din Parlamentul European.
· 1964: S-a nascut Dana Plato, actrita americanca.
· 1967:
David Guetta a vândut peste 6 milioane de albume și 15 milioane de single-uri în lumea întreagă.[3] În 2011 Guetta a fost votat DJ-ul #1 în sondajul 'DJ Mag Top 100 DJs'.[4]
În 2013, Billboard a clasificat cântecul său "When Love Takes Over" ca fiind colaborarea numărul #1 în dance-pop din toate timpurile
VIAȚA PERSONALĂ
Guetta s-a căsătorit în 1992 cu managerul de cluburi de noapte Cathy Lobé.[10] Împreună ei au doi copii: un fiu, Tim Elvis Eric (n. 9 februarie 2004) și o fiică, Angie (n. 23 septembrie 2007).[11] După 22 de ani de căsătorie, în martie 2014 cei doi au inițiat procedura de divorț la o instanță din Paris, urmând să se înțeleagă asupra împărțirii averii de $30.000.000
| David Guetta | |||||||||
| |||||||||
· 1968: Liviu Almășan, politician român
* 1968: Gheorghe Butoiu (n.7 noiembrie 1968,Argeș) este un fost jucător român de fotbal a activat ca mijlocaș. În prezent activează ca antrenor, iar din aprilie 2013 este antrenor secund al echipei Săgeata Năvodari.
* 1968: Gheorghe Butoiu (n.7 noiembrie 1968,Argeș) este un fost jucător român de fotbal a activat ca mijlocaș. În prezent activează ca antrenor, iar din aprilie 2013 este antrenor secund al echipei Săgeata Năvodari.
* 1968: Mark Preston (n. 7 noiembrie 1968) este actualul principal al echipei de Formula E Amlin Aguri, și fostul director tehnic al echipei de Formula 1 Super Aguri.
* 1968: Oleg Iaroslavovici Tiagnibok (în ucraineană Олег Ярославович Тягнибок; n. 7 noiembrie 1968, Lvov, RSS Ucraineană) este un politician ucrainean, președintele partidului «Uniunea Panucraineană „Libertatea”» și fracțiunii ei în Rada Supremă a Ucrainei, deputat al poporului al Ucrainei (1998-2006, 2012-prezent).
În anul 1991 a devenit unul dintre fondatorii Partidului Social-Național din Ucraina (din 2004 — Uniunea Panucraineană „Libertatea”). Între anii 1994-1998 și 2006-2012 este deputat în Consiliu Regiunii Liov. De două ori a candidat la funcția de Președinte al Ucrainei: în anul 2010 a obținut 1.43 % de voturi, în 2014 — 1.16 %)
În urma masivelor proteste de la Kiev partidul lui Tiagnibok „Libertatea” a devenit unul dinte partidele de guvernamânt.
| Oleg Tiagnibok | |
 |
· 1972: Christopher Daniel Barnes, actor american
* 1972: Jason London (n. 7 noiembrie 1972) este un actor american. Este cel mai cunoscut pentru rolul său Randall "Pink" Floyd din filmul Dazed and Confused regizat de Richard Linklater.
* 1973: Martín Palermo (n. 7 noiembrie 1973 în La Plata) este un fost jucător de fotbal argentinian, care ultima dată a jucat pentru Boca Juniors și pentru Echipa națională de fotbal a Argentinei.
* 1975: Oleg Efrim (n. 7 noiembrie 1975, Cornești) este un jurist și om politic din Republica Moldova, Ministru al Justiției al Republicii Moldova între 6 mai 2011[1] și 10 decembrie 2014,[2] după ce la înlocuit pe Alexandru Tănase (2009 - 2011).
* 1976: Robert Caggiano (născut la 7 noiembrie 1976) este un chitarist italian-american și producător, mai bine cunoscut ca fiind chitaristul solo al trupei americane de Heavy Metal Anthrax. Prima lui formație profesionistă a fost Boiler Room , formată în 1996. Trupa a intrat în atenția Roadrunner Records când a cântat în deschiderea trupei Orgy în 1999. După câteva întârzieri albumul lor de debut Can't Breathe a fost lansat de Tommy Boy Records . Imediat după lansarea albumului trupa s-a destrămat în vara lui 2001. Inițial a cântat cu Anthrax din 2001 până în 2005, când line-up-ul de pe Among the Living s-a reformat, dar Caggiano s-a întors când line-up-ul original s-a destrămat din nou. El a apărut pe We've Come for You All și pe albumul compilație Greater of Two Evils și pe albumul live Music of Mass Destruction. Rob a făcut parte și din turul The Big Four . El va apărea și pe DVD-ul al celor 4 trupe care va apărea pe 2 noiembrie 2010. El este de asemenea și producător pentru Scrap 60 Productions, cunoscut pentru ca a lucrat cu artiști precum Cradle of Filth, Anthrax, și Jesse Malin, împreună cu alți artiști rock\metal proeminenți. Rob este de asemenea și chitaristul și liristul unei noi trupe promițătoare numite The Damned Things , alături de Scott Ian(Anthrax), Joe Trohman și Andy Hurley (Fall Out Boy), și Keith Buckley (Everytime I Die). Albumul lor de debut a fost lansat prin Island Records la 14 decembrie 2010, a fost produs și înregistrat de Caggiano însuși.
* 1979: Otep Shamaya (născută la 7 noiembrie 1979, în Austin, Texas) este o interpretă, compozitoare, actriță, poet, pictor și scriitoare americană. Mai mult e cunoscută în calitate de solistă a trupei metal Otep.
* 1972: Jason London (n. 7 noiembrie 1972) este un actor american. Este cel mai cunoscut pentru rolul său Randall "Pink" Floyd din filmul Dazed and Confused regizat de Richard Linklater.
S-a născut în San Diego, California, ca fiul lui Debbie (născută Osborn), o chelneriță și a lui Frank London, un lucrător cu foi (tablă) de metal .[3] Jason London a fost crescut în Oklahoma, aproape de Tuttle și DeSoto, Texas. Fratele său, geamăn identic, este de asemenea actor. În 2003, cei doi au jucat împreună într-un episod din 7th Heaven intitulat "Smoking". Jeremy a fost dublura lui Jason în Omul din Lună (The Man in the Moon).
| Jason London | |||||
| |||||
* 1975: Oleg Efrim (n. 7 noiembrie 1975, Cornești) este un jurist și om politic din Republica Moldova, Ministru al Justiției al Republicii Moldova între 6 mai 2011[1] și 10 decembrie 2014,[2] după ce la înlocuit pe Alexandru Tănase (2009 - 2011).
| Oleg Efrim | |
 Oleg Efrim în 2011 |
| Rob Caggiano | |
 |
Otep este o lesbiană[2] și o vegetariană[3] declarată. Ea e cunoscută ca fiind un apărător al drepturilor animalelor. De asemeni Shamaya a ținut un discurs la 2008 Democratic National Convention
| Otep Shamaya | |
 |
| Vladimir Cebotari | |
.jpg) |
* 1984: Giulia Anghelescu (n. 7 noiembrie 1984, Galați), cunoscută și după mononimul Giulia, este o cântăreață română de muzică pop.[2] Anterior a mai făcut parte din trupa Candy și a fost solista formației DJ Project.
Giulia a pășit prima oară pe scenă la 6 ani, la spectacolul-emisiune pentru copii Tip Top Minitop. În acea vreme, prezentator era regretatul Ioan Luchian Mihalea. Tot în 1995, Giulia și-a lansat prima casetă cu melodii compuse de Adrian Ordean și Mihai Ochiu. În '96, a făcut parte dintr-un trio feminin, iar în 1998, când clubul Giulia și-a închis porțile, a devenit prezentatoarea unei emisiuni TV dedicată adolescenților.
În același an, au urmat alte succese: a câștigat preselecția pentru Școala Vedetelor și și-a înființat un alt trio, din care făcea parte Monica Andrei, viitoare componentă a trupei Candy și Andreea Antonescu de la fostul Andre. Din păcate, formula nu a fost menită să reziste, foarte curând, fetele s-au despărțit. În martie, 2000, Giulia s-a gândit să-și viziteze un prieten din copilărie: Laurențiu Duță. Inițial, Giulia își dorea un material solo, dar Laurențiu i-a propus altceva: un nou trio, așa a ajuns Giulia la Candy. Începând din anul 2002, Giulia se mută în București și absolvă Colegiul "Gheorghe Lazăr". Ulterior, s-a înscris la cursurile Facultății de Sociologie - Psihologie din cadrul Universității "Spiru Haret".
În anul 2004 Giulia renunță la trupa Candy optând pentru o carieră solo. Imediat lansează și primul album solo intitulat "Giulia", de ziua ei, pe 7 noiembrie 2004.
În octombrie 2004, Giulia devine co-prezentatoare la emisiunea "Cool-Mea Distracției", la TVR2, ulterior fiind unic prezentator al emisiunii "Kiss Adventure" de la Prima TV. Giulia, alături de Andu Câmpu, a prezentat emisunea "Kiss my way", de la Kiss FM. Cel de al 2-lea album a fost lansat în vara lui 2006 si s-a numit "Fluturi". Albumul este unul matur, venind cu o schimbare în viața Giuliei, care renunță la atitudinea de adolescentă rebelă, alegând să se transforme într-o domnișoară visătoare. Piesele de pe album reușesc să surprindă un puzzle din viața artistei.
În 2008, este lansat cel de-al treilea album solo al Giuliei, intitulat "Primul Pas". De pe acest album, este promovată piesa "Te-am ales", un featuring cu Gabriel Huiban. Tot în 2008, artista participă la show-ul TV "Dansez pentru tine", unde se clasează pe primul loc reușind astfel să câștige Trofeul Viselor. Începând cu 2009, devine solista trupei DJ Project, cu care lansează 3 piese care în scurt timp vor ajunge să ocupe locuri fruntașe în topurile de specialitate ("Nu", "Regrete" și "Mi-e dor de noi").
În 2011, Giulia declară în mod oficial că este însărcinată. În această perioadă lansează și videoclipul piesei "Vorbe Goale", un clip care marchează relansarea carierei sale solo. În 2012, apare noul album "Un om cu un pian", de pe care este extrasă ca single piesa cu același nume.
In prezent, Giulia are 2 copii, o fata, pe nume Antonia si un baiat, pe nume Eduard Mikael.
| Giulia Anghelescu | |
.jpg) |
Olimpia Melinte a urmat cursurile Colegiului Național de Artă "Octav Bancilă" din Iași, unde a debutat în rolul Wendla din "Deșteptarea primăverii" de Frank Wedekind, sub îndrumarea actorului Nicolae Ionescu. Acest rol i-a adus și premiul "Cea mai buna Actriță" în cadrul "Olimpiadei Nationale de Artă Teatrală", Timișoara 2005. A absolvit apoi Facultatea de Arte "George Enescu" din Iași, secția artă dramatică, sub îndrumarea actorului Emil Coșeru. Olimpia Melinte a debutat în lungmetraj cu filmul „Cele ce plutesc” in regia lui Mircea Daneliuc [2] , în 2009. Rolul interpretat in acest film [3] i-a adus două nominalizări la Galele GOPO 2010, pentru „Cea mai buna actriță in rol principal” cât și pentru Premiul "Tânară Speranță". A urmat întâlnirea cu regizoarea Luiza Pârvu [4] și rolul [5] din scurt metrajul „Draft 7”, răsplătit cu premii atât în țara cât și în străinătate. Cu Luiza Pârvu a mai colaborat pentru filmele „My Baby” (2012) și „Start Anew World” (2014)[6].
Prima întâlnire cu televiziunea a avut loc în 2010 - în calitate de prezentator el emisiunii VIDEOTERAPIA [7], alături de Marius Bodochi.
În 2011 a fost aleasă din 250 de actrițe pentru a interpreta rolul Luminiței din filmul "Sette opere di misericordia"/"Seven Acts of Mercy" in regia lui Massimiliano si Gianluca de Serio[8]. Filmul a obținut numeroase premii la festivalurile internaționale de film din lume ca Locarno, Annecy, Vilerupt sau Marrakech.
În toamna anului 2013, Olimpia Melinte s-a făcut remarcată la Festivalurile Internaționale de Film de la Toronto [9], San Sebastian, și Torino [10] pentru dublul rol jucat în filmul Canibal (r. Manuel Martin Cuenca), co-produs de Tudor Giurgiu (Libra Film), care va putea fi văzut în luna iunie 2014 și pe marile ecrane din Romania - distribuit de Transilvania Film.
Olimpia Melinte [11] a fost nominalizată pentru prestația sa din „Canibal” la [12] la categoria „Mejor actriz revelación”, precum și la Premiile C.E.C - "Medallas del Círculo de Escritores Cinematográficos" [13] și la Gala ”Premios Unión de Actores y Actrices” la aceeași categorie. Este prima româncă nominalizată la aceste prestigioase premii în Spania[14].
Olimpia Melinte [15] va apărea în 2014 pe ecrane în comedia „Selfie”[16] și în filmul de dragoste „Planșa”, nominalizat la Festivalul Internațional al Filmului de Dragoste de la Mons, Belgia [17], iar în toamnă în cel mai recent film al lui Dan Chișu, „București Non-stop”.
Filme
- Vlad (2019)
- #Selfie 69 (2016)
- București NonStop (2015)
- Cel Ales (2015)
- #Selfie (2014)
- Proiecte de trecut (2014)
- O lume nouă (2014)
- Canibal (2013)
- Planșa (2013)
- Sette opere di misericordia (2011)
- Draft 7 (2010)
- Cele ce plutesc (2009)
- Pisi Pisi Pam Pam (2008)
Dublaje
- Disney Channel
- Sunt în formație - Lana
- Totul pentru dans - Rocky Blue
- Baftă Charlie - Teddy Duncan
- Lemonade Mouth - Olivia White
- Magicienii din Waverly Place - Julieta Van Heusen
- O viață minunată pe punte - Maddie Fitzpatrick
- Prieteni și Adversari - Halley Brandon
- K.C. sub acoperire - K.C. Cooper
* 1987: Halîna Pundîk (ucraineană Галина Пундик) (n. 7 noiembrie 1987, regiunea Hmelnîțkîi, Ucraina) este o scrimeră ucraineană specializată pe sabie, laureată cu aur pe echipe la Jocurile Olimpice de vară din 2008 de la Beijing. Este dublă campioană mondială în 2009 și în 2013, iar dublă campioană europeană pe echipe în 2009 și în 2010.
Fratele său cel mai mic Dmîtro este și el un scrimer de performanță. Logodnicul său, William Boe-Wiegaard, este un jucător de tenis
* 1989: Jimmy Dub este un cântăreț român. Pasiunea pentru muzică a descoperit–o la vârsta de 7 ani. A început în lumea dansului, iar după aceea a devenit DJ. În noiembrie 2010, Jimmy lansează videoclipul piesei „Monday”[1], care devine un succes[2] și este difuzat la toate posturile muzicale. În vara lui 2011, lansează videoclipul melodiei „Sunglasses", alături de John Rivas.[3] Rezultatele nu au întârziat să apară și în august 2011, Jimmy Dub este răsplătit cu premiul pentru „Best New Artist" la Romanian Top Hits 2011
* 1990: David de Gea Quintana (n. 7 noiembrie 1990) este un portar de fotbal spaniol care joacă la Manchester United.
* 1995: Alexandru Florin „Alex” Bologa (n. 7 noiembrie 1995, Derșida, județul Sălaj) este un judoka român nevăzător, vicecampion european la juniori și laureat cu bronz la Jocurile Paralimpice de vară din 2016 în categoria -60 kg.* 1996: Lorde (născută Ella Maria Lani Yelich-O'Connor, pe 7 noiembrie 1996)[2][3] este o cântăreață și cantautoare neozeelandeză care și-a făcut debutul în 2013, odată cu lansarea discului single „Royals” și a albumului de studio Pure Heroine.[4] Materialele sale discografice au fost intens apreciate atât de public,[5] cât și de critica de specialitate, și s-au bucurat de succes în teritoriile anglofone.[6] Revista Time a inclus-o pe interpretă pe lista celor mai influenți adolescenți ai anului 2013,[7] iar Academia Națională a Artelor și Științelor de Înregistrări din SUA i-a oferit patru nominalizări la premiile Grammy.
| Lorde | |
 Lorde la gala premiilor ARIA 2013 _(14919531183).jpg) Lorde la ACL Music Festival în Austin, octombrie 2014 |
* 2003: Andrei-Gabriel Gheorghe (n. 7 noiembrie 2003, București) din Măgurele, Ilfov, România, cunoscut sub pseudonimul artistic Andreas[1], este un cântăreț român de muzică pop, pop-rock, dance, R & B și reggaeton, apreciat îndeosebi pentru calitățile sale vocale și marea lui pasiune pentru muzică
Andreas[3] și-a început cariera artistică la vârsta de cinci ani, talentul său fiind remarcat de către părinții lui, care l-au înscris la o preselecție organizată pentru cooptarea de noi membri în grupul vocal de copii Andante. Andreas a moștenit talentul de la părinții săi: tatăl, Florian Gheorghe, fost DJ radio, a studiat chitara și a cântat alături de propriul său grup vocal-instrumental, iar mama sa, Cristina Gheorghe, a cântat în tinerețe în corul bisericii.
Calitățile sale vocale i-au adus lui Andreas, încă de la începuturile carierei muzicale, numeroase premii și trofee la toate concursurile și festivalurile de interpretare muzicală din România la care a participat.
La vârsta de șapte ani a devenit Membru de excelență[4] al Fundației ”Dan Voiculescu” din România , iar la vârsta de opt ani i s-a conferit calitatea de Membru de excelență[5] al IRSCA Gifted Education România.
A fost invitat să participe la numeroase show-uri de divertisment și emisiuni TV, printre care se numără și: "Next Star", "Atenție! Se cântă!", "Vedeta Familiei", etc., precum și la diverse spectacole caritabile[6], în cadrul cărora a avut, de fiecare dată, apariții remarcabile.
Deși provine dintr-o familie modestă, părinții săi au depus numeroase eforturi pentru a-i oferi lui Andreas pregătirea muzicală necesară întreținerii vocii și cultivării talentului său artistic. Pentru a-i oferi toate condițiile necesare dezvoltării carierei sale muzicale, aceștia au înființat în anul 2018 casa de producție și de discuri Apollo Music Production S.R.L., label în cadrul căruia Andreas își desfășoară activitatea ca artist, compozitor, textier și producător muzical.
Andreas a realizat numeroase cover-uri după piese aparținând unor cântăreți consacrați, naționali și internaționali, precum Cornel Fugaru, Aurelian Andreescu, Bruno Mars, Michael Buble etc., de fiecare dată fiind apreciat de către publicul spectator, precum și de juriile de specialitate.
La vârsta de 15 ani, Andreas a hotărât că este timpul să treacă la un alt nivel al carierei sale muzicale și a realizat primul său proiect muzical audio-video, în calitate de compozitor și textier, proiect intitulat
Muzica este viața mea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu