REVISTA MEA DIN 8 NOIEM;BRIE / 1. A.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 8 NOIEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

A. Evenimente; Nașteri

Nașteri

·         30: Nerva, împărat roman (d. 98). Cezar Augustus  Marcus Nerva Cocceius (8 noiembrie 30 – 27 ianuarie 98), a fost impărat roman intre anii 96 si 98 , dupa ce la 18 septembrie 96, imparatul Domitian a fost asasinat în urma unei  conspiraţii de palat in care era  implicată Garda  Pretoriana. În aceeaşi zi, Nerva a fost declarat împărat de către Senatul Roman,  prima dată când Senatul a ales un împărat roman. Noul conducător al Imperiului Roman a promis să restabilească libertăţile care au fost reduse în timpul guvernării autocrate a lui Domitian. Cu toate acestea, domnia scurta a lui Nerva a fost marcată de dificultăţi financiare şi de incapacitatea sa de a-si  afirma autoritatea sa asupra armatei romane. In anul 97,  l-a adoptat ca  moştenitor al tronului si  succesor al său pe  Traian, un general tânăr şi popular in randurile armatei. Nerva a murit din cauze naturale, la 27 ianuarie 98. După moarte, el a fost zeificat de Traian, care l-a succedat la conducerea imperiului

·         1511: S-a nascut teologul si reformatorul german Paul Eber; (d. 1569).

·         1572: Johann Sigismund, Elector de Brandenburg (d. 1619)

·         1656: Edmond Halley, astronom englez, care a descoperit cometa ce îi poartă numele (d. 1742)

·         1676: Louise Bénédicte de Bourbon (Anne Louise Bénédicte; 8 noiembrie 1676 – 23 ianuarie 1753), a fost fiica lui Henri Jules de Bourbon Prinț de Condé și al Anne Henriette de Bavaria. Ca membră a Casei de Bourbon a fost prințesă de sânge. S-a căsătorict cu Louis Auguste de Bourbon, fiul recunoscut al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a metresei sale, Madame de Montespan.

Louise Bénédicte

Părinți Henri Jules, Prinț de Condé Anne Henriette de Bavaria  Frați și surori Louis, Prinț Condé Marie Anne de Bourbon, Duchess of Vendôme[*] Anne Marie de Bourbon[*] Marie Thérèse de Bourbon  Căsătorită cu Louis Auguste de Bourbon Copii Louis Auguste, Prinț de Dombes Louis Charles, Conte de Eu Louise Françoise, Mademoiselle du Maine

·         1715: Elisabeth Christine de Brunswick-Wolfenbüttel (8 noiembrie 1715 – 13 ianuarie 1797) a fost soția lui Frederic cel Mare și deci regină a Prusiei. A fost Ducesă de Brunswick-Wolfenbüttel prin naștere și prințesă a Prusiei prin căsătorie.
Elisabeth Christine a fost al treisprezecelea copil și prima fiică a lui Ferdinand Albert al II-lea, Duce de Brunswick-Wolfenbüttel și a Antoinettei de Brunswick-Wolfenbüttel.

Palatul ei de vară, Schloss Schoenhausen din Berlin, locul unde s-a căsătorit

În 1733, Prințul Moștenitor Frederic al Prusiei a eșuat în încercarea sa de a fugi din regimul tiranic al tatălui său și a fost obligat să se căsătorească cu fiica Ducelui de Brunswick-Lüneburg.^[1] care era și nepoata soției împăratului Carol al VI-lea. În ciuda faptului că ea a fost crescută în religia luterană, a fost logodită cu prințul Prusiei, care era calvinist. Căsătoria a fost aranjată de curtea austriacă în speranța de a obține influență asupra Prusia pentru o altă generație.^[1] Logodna a fost sărbătorită la Berlin la 10 mai 1732.

La 12 iunie 1733 s-a căsătorit cu Prințul Moștenitor Frederic al Prusiei la palatul de vară al tatălui ei, Schloss Salzdahlum. După ceremonie, s-a dat la palat un balet, o pastorală în care tânărul prinț a deținut rolul principal, apoi o operă de Graun și Haendel. După nuntă cuplul s-a mutat la Neuruppin și mai târziu la palatul din Rheinsberg.

Având în vedere circumstanțele din spatele logodnei lor, se știa că Frederic era nemulțumit de căsătorie încă de la bun început.^[1] Frederic aproape a ignorat-o complet pe Elizabeth și din căsătorie nu au rezultat copii. El a fost de acord să se căsătorească cu Elisabeth doar după ce încercarea de a scăpa din regimul tiranic al tatălui său nu a reușit. Astfel, poziția Elisabetei, care avea doar șaptesprezece ani când s-a căsătorit, la Curtea din Berlin, a fost dificilă de la început, singurul sprijin pe care putea conta fiind regele. Într-adevăr, socrul ei a rămas atașat de nora sa până la moarte, fiind în special mândru de pietatea ei, care însă nu a apropiat-o de soțul ei.

Regina Elisabeth Christine, ca. 1739

Regina Elisabeth Christine, văduvă, 1789.

Totuși, Frederic a fost suficient de perspicace pentru a recunoaște oportunitatea oferită de soția sa de a-și îmbunătăți relația cu tatăl său, și a folosit-o în mod sistematic pentru a obține favoruri de la el. Pe parcursul primului an de căsătorie, Frederic a stat la garnizoana din Ruppin, în timp ce Elisabeth a trăit la Berlin, la curtea regelui, și el a copleșit-o cu scisori prin care cerea permise de călătorie, bani etc. de la rege, sau chiar cerea ca ea să-i plătească datoriile. Acest model a continuat chiar și după ce cuplul s-a mutat la palatul Rheinsberg în 1736.

Acolo, lui Frederic i s-a permis să-și mențină propria lui curte pentru prima dată, și acolo, viața civilă a cuplului pare să fi fost mai normală decât va fi vreodată; mai târziu Elisabeth-Christine și-a reamintit de anii de la Rheinsberg ca "cei mai fericiți din viața ei". Baza pentru aceasta relație, care a fost caracterizată de sinceră admirație sau chiar de dragoste din partea Elisabetei și de calculul rece din partea lui Frederic, a dispărut odată cu accesiunea lui pe tron, în 1740.

În 1740, tatăl lui Frederic a murit iar el i-a succedat la tronul Prusiei ca regele Frederic al II-lea. Atunci a inițiat separarea de soția sa. Elisabeth a început să trăiască separat de el la palatul Schönhausen în nordul Berlinului. Pe parcursul întregii sale vieți, Frederic nu a arătat interes nici unei femei. Nu a avut relații cunoscute și a condus foarte spartan, aproape de o curte militară, unde femeile au apărut rareori și niciodată nu au avut nici o influență.

Frederic nu s-a dus niciodată să-și vadă soția iar ea nu a fost niciodată invitată la palatul lui Sanssouci din Potsdam. De obicei cuplul se întâlnea la reuniunile de familie. În 1757-58 și din nou în 1760-63, de ambele dăți în timpul Războiului de șapte ani, Elisabeth a fost forțată să-și părăsească căminul și să se mute la Magdeburg. A fost prima dată cu aceste ocazii când a văzut Sanssouci. În 1763, când Frederic și-a văzut soția pentru prima dată după șase ani, singurul comentariu a fost "Madame s-a îngrășat".

Elisabeth a fost interesată de literatură. De asemenea, ea a scris cărți despre morală în franceză. A introdus cultivarea mătăsii în Prusia.

Regele a murit în 1786 lăsând tronul nepotului său Frederic Wilhelm al II-lea. Regina a murit la Stadtschloss în 1797 și a fost înmormântată la catedrala din Berlin.

Elisabeth Christine de Brunswick-Wolfenbüttel

Regină a Prusiei

Regina Elisabeth Christine, c. 1740, de Antoine Pesne. Părinți Ferdinand Albert al II-lea, Duce de Brunswick-Lüneburg Antoinette Amelie de Brunswick-Lüneburg  Frați și surori Sofia Antonia de Brunswick-Wolfenbüttel Luise Amalie de Braunschweig-Wolfenbüttel Therese de Brunswick-Wolfenbüttel Karl I, Duce de Brunswick-Wolfenbüttel Duke Louis Ernest of Brunswick-Lüneburg[*] Anton Ulrich de Brunswick Friedrich Franz von Braunschweig-Wolfenbüttel[*] Duke Ferdinand of Brunswick-Wolfenbüttel[*] Albrecht Braunschweig[*] Juliana Maria de Brunswick-Wolfenbüttel  Căsătorită cu Frederic al II-lea al Prusiei

·         1746: Elisabeth Christine de Brunswick-Lüneburg (8 noiembrie 1746 - 18 februarie 1840), a fost prima soție a Prințului Frederic Wilhelm, vărul ei primar și viitorul rege Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei.

Elisabeth Christine a fost al șaptelea copil și a treia fiică a lui Carol I, Duce de Brunswick-Lüneburg și a soției lui, Prințesa Philippine Charlotte a Prusiei, care era sora lui Frederic cel Mare. A fost aleasă de unchiul ei, regele Prusiei, ca mireasă potrivită pentru moștenitorul tronului Prusiei. La 14 iulie 1765 Elisabeth s-a căsătorit cu Frederic Wilhelm, Prințul Moștenitor, la moșia familiei în Salzdahlum.

Curând a devenit clar: cuplul nu a fost fericit unul cu altul. Regele Frederic a sperat că mariajul ar duce la producerea unui moștenitor, însă a observat că Frederic Wilhelm își neglija soția și îi era necredincios. Când primul lor copil s-a dovedit a fi o fată, relația lor s-a deteriorat. Rănită de neglijarea soțului ei și infidelitatea sa, Elisabeth a început să aibă aventuri cu muzicieni și ofițeri din Potsdam, lucru care a condus la un scandal în 1769 când a rămas însărcinată.

Fiica Elisabetei, Prințesa Frederica Charlotte a Prusiei.

A plănuit să fugă împreună cu amantul ei însă a fost trădată și căsătoria a fost dizolvată în câteva zile. Frații Elisabetei au forțat-o să plece. Prințesei nu i s-a permis să-și păstreze titlul. Regele și-a forțat nepotul să se recăsătorească în termen de câteva luni.

În acest timp, Elisabeth a fost pusă sub arest la castelul din Stettin sub supravegherea unei rude. În cele din urmă, Frederic i-a îmbunătățit condițiile de viață. Începând cu anul 1774, reședința de vară a fost într-o mănăstire medievală din Jasenitz, acum parte a districtului Police în Pomerania. După moartea lui Frederic cel Mare în 1786, ea a fost tratată mai puțin strict. Când armata franceză a ocupat orașul în 1810, Elisabeth s-a mutat la o moșie în afara zidurilor orașului, pe care ea a numit-o Friedrichsgnade (mila lui Frederic).

Elisabeth a murit la vârsta de 93 de ani, supraviețuind tuturor fraților și surorilor sale. A avut un mausoleu separat deoarece nu a vrut să fie lângă rudele ei.

După divorț nu și-a mai văzut fiica niciodată. Frederica Charlotte a Prusiei a fost educată de bunica și mama vitregă și s-a căsătorit cu Prințul Frederic, Duce de York și Albany.

Elisabeth Christine de Brunswick-Lüneburg

Prințesă Moștenitoare a Prusiei

Elisabeth Christine de Johann Georg Ziesenis, 1965. Părinți Karl I, Duce de Brunswick-Wolfenbüttel Prințesa Philippine Charlotte a Prusiei  Frați și surori Auguste Dorothea von Braunschweig-Wolfenbüttel[*] Duchess Sophie Caroline Marie of Brunswick-Wolfenbüttel[*] Anna Amalia de Brunswick-Wolfenbüttel Frederick Augustus, Prince of Brunswick-Wolfenbüttel-Oels[*] Leopold of Brunswick-Wolfenbüttel[*] Albrecht Heinrich von Braunschweig[*] Wilhelm Adolf von Braunschweig-Wolfenbüttel[*] Carol al II-lea, Duce de Braunschweig-Wolfenbüttel  Căsătorită cu Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei Copii Frederica Charlotte a Prusiei

·         1768: Prințesa Augusta Sofia (8 noiembrie 1768 – 22 septembrie 1840) a fost membră a familiei regale britanice, a doua fiică a regelui George al III-lea al Regatului Unit și a reginei Charlotte. A fost prințesă a Regatului Unit și prințesă de Hanovra.

Portret al Prințesei Augusta Sofia

Prințesa Augusta Sofia s-a născut la Palatul Buckingham, Londra, al șaselea copil și a doua fiică a regelui George al III-lea (1738–1820) și a soției lui, regina Charlotte. Tatăl ei își dorea mult ca noul copil să fie o fată.^[1]

Tânăra prințesă a fost botezată la 6 decembrie 1768, de Frederick Cornwallis, arhiepiscop de Canterbury, la Palatul St. James. Nașii ei au fost Prințul Carol de Mecklenburg (unchi din partea maternă), regina Danemarcei (mătușa paternă) și Ducesa de Braunschweig-Lüneburg (mătușa paternă).^[2] Când avea numai o lună, Lady Mary Coke a declart-o "cel mai frumos bebeluș pe care l-am văzut"

Prințesa Augusta Sofia

Prințesa Augusta Sofia a Regatului Unit

Părinți George al III-lea al Regatului Unit Charlotte de Mecklenburg-Strelitz  Frați și surori Prințesa Elisabeta a Regatului Unit Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester și Edinburgh Prințesa Sofia a Regatului Unit Prințesa Amelia a Regatului Unit Charlotte a Marii Britanii George al IV-lea al Regatului Unit William al IV-lea al Regatului Unit Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn Ernest Augustus I de Hanovra Prince Octavius of Great Britain[*] Frederick, Duce de York Prince Alfred of Great Britain[*] Adolphus, Duce de Cambridge Augustus Frederick, Duce de Sussex

·         1777: Désirée Clary, regină a Suediei (d. 1860). După eșecul logodnei sale cu Napoleon Buonaparte, s-a  căsătorit  în 1798 cu generalul J.B. Bernadotte, care a devenit ulterior regele Carol al XIV-lea al Suediei, cu care  a avut un singur copil, viitorul rege Oskar I al Suediei.

·         1823:  S-a nascut  Joseph Monier, un grădinar francez considerat a fi inventatorul betonului armat modern; (d. 12 martie 1906). În tentativele sale de a obtine  ghivece de flori mai rezistente, grădinarul Joseph Monier a  incercat  printre altele și betonul turnat într-o formă în care se găsea un “schelet” din sârmă ce avea conturul aproximativ al ghiveciului pe care dorea sa-l construiască. La Expoziția de la Paris din 1867,  inginerul francez François Hennebique a studiat cu mare interes  tuburile de beton armat concepute  de Joseph Monier care l-au stimulat  să găsească o soluție de aplicare a acestui procedeu la construcția  de clădiri. În același an a  primit  un brevet de invenție pentru noul material, betonul armat  folosit la construcția grinzilor, plăcilor, tuburilor și stâlpilor.

·         1843: Moritz Pasch, matematician german d. 1930)

·         1847: S-a nascut Bram Stoker, romancier irlandez, cunoscut ca si creator al celebrului personaj Dracula din cartea cu acelasi nume pe care a publicat-o in 1897.  In romanul sau, “Dracula”, Vlad Țepeș este descris ca un monstru, un vampir ce bea sânge de om și un mare amator de cruzimi. A avut probabil acces și la cartea History of Moldavia and Wallachia a lui Johann Christian Engel, care îl descrie pe Vlad Țepeș ca un tiran sângeros, ceea ce i-a dat probabil ideea să-l  ia pe printul  Valahiei   ca model pentru personajul sau fictiv “Dracula”. Unii istorici au propus ideea că Stoker ar fi avut o relație de amiciție cu un profesor maghiar de la Universitatea din Budapesta, Arminius Vambery (Hermann Vamberger), și este posibil ca acesta să- i fi dat informații despre Vlad Țepeș.

·         1848: Gottlob Frege, matematician și logician german, fondatorul logicii matematice (d. 1925)

·         1849:  

·         1857:  S-a nascut  omul  politic patriot roman Alexandru C. Cuza, profesor de economie politică la Universitatea din Iaşi, membru titular al Academiei Române din 1936; (m. d. 04.11.1947).Tatăl său a fost membru al familiei boierilor Cuzeşti. A.C. Cuza fiind şi un nepot al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. A infiintat in 1922,  împreună cu doctorul Nicolae Paulescu, Uniunea National Crestina   publicând totodată revista.  În 1895 împreună cu Iorga devine inițiatorul Alianței Antisemite Universale (Universal Antisemitic alliance). La 4 martie 1923,  înființează  Liga Apararii  Mational Crestine , care  la 14 iulie 1935  fuzionează cu Partidul National Agrar a lui  Octavian Goga, formand  Partidul Naţional Creştin, chemat să guverneze câteva luni în 1938. În anul 1943 părăseşte casa din Iaşi din cauza invaziei sovietice şi se autoexilează nu prea departe, tot în Ţara pe care a iubit-o până în ultima clipă a vieţii sale, în Ardeal, la Sibiu. La data de 23 februarie 1945, guvernul român a anunțat că a fost anulat titlul de profesor onorific al lui Alexandru Cuza. A murit în anul 1947 la Sibiu şi este înmormântat în Cimitirul Central.

·         1866: S-a nascut Herbert Austin, inginer englez, pionier in domeniul automobilismului.

·         1869: S-a născut medicul român Nicolae Paulescu, descoperitorul pancreinei (insulina), membru de onoare post-mortem al Academiei Române; (m. 19 iulie 1931). Nicolae Constantin Paulescu (n. 8 noiembrie sau 30 octombrie SV 1869, București; d. 19 iulie 1931, București), om de știință român, medic și fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din București, a contribuit la descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu insulină.

·         1869: Joseph Franklin Rutherford, judecător american (d. 1942)
* 1871: George Ulise Negropontes (8 noiembrie 1871, Galați^[1]- 5 ianuarie 1945,^[2] București a fost un mare latifundiar, industriaș și comerciant român de origine greacă, care s-a făcut remarcat după Primul Război Mondial prin suportul oferit construcției Mausoleului de la Mărășești.

A fost descendent al unei familii boierești de origine greacă,^[3] având ca proveniență insula Chios^[4] (insula Eubeea, după o altă sursă).^[3] Fugiți de turci în perioada 1821-1822, asociată cu Masacrul din Chios, membrii familiei s-au refugiat mai întâi la Constantinopol și de aici la nord de Dunăre, primul venit fiind pe la 1840-1848 Jean Negropontes. Acesta a cumpărat case la Brăila și Constanța, iar fiul său, Jean Ulise Negropontes, a fost armator și și-a pus flota la dispoziția României, în timpul Războiului de Independență^[4]

Jean Ulise Negropontes a cumpărat o moșie la Mărășești,^[4] de la boierul Cartargiu,^[1] precum și moșiile Grozești și Afumați, totalul averii sale funciare ridicându-se astfel la 42.000 de hectare. S-a căsătorit cu fiica Sophie a unui consilier și în același timp bancher al sultanului de la Constantinopol, Gheorghe Zarafi și, împreună au avut patru copii: Catina (născută la Constantinopol în 1870),^[4] George Ulise (mort în 1945), Elena (1879-1853) și Jean.^[2]

Catina s-a căsătorit cu Hector Economus, fondator^[4] împreună cu socrul Jean Ulise și cu cumnatul său George Ulise, al fabricii de zahăr de la Mărășești^[2] (printre marii acționari găsindu-se și bancherul Chrissoveloni).^[5] Elena s-a căsătorit cu generalul Eremia Grigorescu. Cei doi s-au cunoscut la Onești în perioada în care generalul comanda apărarea Oituzului și și-a avut Cartierul General într-o casă de a lui Negropontes,^[6] Elena Negropontes devenind cea de-a doua sa soție.^[7] Cel de-al petrulea frate Jean, după un accident de călărie avut în copilărie, a rămas în îngrijirea rudelor sale

În 1897 numele lui George Ulise s-a regăsit pe actul de fondare al fabricii de zahăr de la Mărășești. La moartea bătrânului Jean Ulise, cel de-al doilea născut al său – George Ulise – a moștenit în anul 1914 moșiile de la Mărășești și Afumați, precum și casele din Brăila și Constanța.^[2] La Mărășești, proprietatea funciară Negropontes era în 1904 de 6158 de hectare.^[8] În anul 1906, George Ulise deținea deja în zona Mărășeștiului două mori de apă și două cu aburi,^[9] precum și din 1908 o fabrică de materiale de construcții.^[10] A investit de asemenea în fabrica de parchete din zona de sud a orașului, precum și în fabrica de produse chimice și de sticlă.^[1]

În anii 1920-1921 George Ulise fost primar al Mărășeștiului, calitate în care a primit ca și reprezentant al localității în 1920 de la delegația franceză condusă de către generalului Joffre, Crucea de Război atribuită orașului Mărășești.^[2]

Pasionat de cai de rasă, George Ulise a deținut o herghelie.^[2] S-a căsătorit cu Haricleea Scanavi, cu care a avut patru copii: Ulise, Theodor și o pereche de gemeni, Vania și Zizica.^[11] Ulise a ajuns avocat^[12] și s-a căsătorit cu Sanda Tătărescu, fiica premierului Gheorghe Tătărescu.

În anii Primului Război Mondial, Negropontes deținea peste 42.000 de hectare de pământ.^[3] Aici, arhitectul italian Giovanni Culluri construise conacul care avea să ia numele lui Negropontes. Palatul Negropontes de la Mărășești domina satul și deoarece regiunea era viticolă, clărirea avea o pivniță care se putea ușor transforma în adăpost pentru garnizoană.^[14]

La 22 iulie 1917 în timp ce trupele Puterilor Centrale au ajuns lângă Mărășești la halta de cale ferată Siret, trupele ruse s-au repliat la 200 de m de sat, în porumbul lui Negropontes.^[15]

“	Companiile 10 și 11 ale Regimentului 51 ies din viile Negroponte, unde erau masate și se reped in pas alergător intru intâmpinarea inamicului, una în dreapta și cealaltă în stânga companiei a noua.[3]	”
— Constantin Kirițescu, 1923

Pe pământul latifundiarului s-au dat lupte intense.^[7]Soldații Regimentului 51/52 Infanterie au fost inițial îngropați în viile sale,^[3] ulterior aceștia fiind reînhumați în Mausoleul de la Mărășești.^[7] De asemenea, devenit sediu al comandanților germani ai operațiunilor militare, palatul Negropontes a fost bombardat de către artileria română,^[7] însuși Negropontes remarcându-se prin faptul că a aprobat bombardarea comandamentului german încartiruit pe proprietatea sa,^[3] în conac.

În 1920, George Ulise Negropontes a donat Societății Naționale a femeilor Ortodoxe Române terenul de 20 de hectare pe care a fost construit Mausoleul de la Mărășești, precum și suma 50.000 lei în aur,^[3] sumă care avea să fie folosită la ridicarea mausoleului.^[6] Francezii l-au decorat ulterior cu Legiunea de Onoare.^[16]

După reforma agrară din 1921 care a redus moșia de la Mărășești (în 1928 aceasta mai avea numai 451 de hectare ), în 1924 Negropontes s-a retras la București.^[17] Cu toate acestea, în 1935 a devenit principalul asociat la Cooperativa de Aprovizionare, Producție și Desfacere a Produselor Agricole Mărășești.^[18]

Ca filantrop, acesta a finanțat în perioada 1926-1932 restaurarea bisericii Sfânta Sofia de pe malul lacului Floreasca, din București și i-a donat acesteia terenul din jur, acesta primind ca hram numele pe care îl avea soția sa. Aceasta își doarme aici somnul de veci, împreună cu Negropontes.

În 1940, Negropontes a contribuit cu o cotizație de 50.000 de lei pentru procurarea armamentului necesar apărării antiaeriene a orașului.^[20]

În 1945, după moartea sa, moșia de la Mărășești a fost redusă la 50 de hectare,^[21] după 1945 familia fiind deposedată de orice avere îi mai rămăsese.^[1] Gemenii, împreună cu mama lor Haricleea care trăia în anturajul familiei regale, au luat calea exilului.^[11]

De fostul castel Negropontes astăzi nu mai amintește decât fosta cabană a paznicului de la intrarea în domeniul Negroponte, care în prezent se află în Parcul Joffre și găzduiește biblioteca orășenească.

·         1875: Qiu Jin, militantă și scriitoare din China (d. 1907)

·         1883: Arnold Bax, compozitor englez (d. 1953)

·         1884: Hermann Rorschach, psihiatru elvețian (d. 1922)
*1889: Mihail Lascăr (n. 8 noiembrie 1889, Târgu Jiu - d. 24 iulie 1959, București) a fost un politician comunist și general de armată român, ministru al Apărării Naționale în anii 1946-1947.

A luptat în cel de-al Doilea Război Balcanic, în Primul Război Mondial și în cel de-al Doilea Război Mondial, participând la Bătălia de la Stalingrad de partea forțelor germane; a fost luat prizonier de Armata Roșie la 22 noiembrie 1942.

A fost decorat pe 17 octombrie 1941 cu Ordinul „Mihai Viteazul” cl. III-a „pentru curajul, hotărîrea și energia remarcabilă de care a dat dovadă în operațiunile dela frontieră, cucerirea Bucovinei și Basarabiei de Nord. La trecerea Nistrului, de asemenea a condus Brigada cu fermitate și energie, apărînd apoi Capul de pod cu înverșunare, respingănd prin contraatacuri toate atacurile dușmanului”.^[1]

Pentru merite de război a fost decorat cu Frunze de Stejar la Crucea de Cavaler a Crucii de Fier (una dintre cele mai înalte distincții militare germane, primită de încă doi militari români, generalii Corneliu Teodorini și Petre Dumitrescu) și cu Ordinul Mihai Viteazu clasa II. În timp ce era prizonier la Armata Roșie, a optat pentru trecere de partea inamicului sovietic, încălcându-și astfel jurământul militar de credință față de țară și rege. Prin această acțiune, a contribuit, în calitate de comandant și ofițer superior, la formarea Diviziei sovietice de voluntari Horia, Cloșca și Crișan, ca parte a armatei sovietice. Mihail Lascăr a revenit în țară după 23 august 1944, contribuind alături de Valter Roman, care îndeplinea funcția de comandant politic al diviziei, la impunerea comunismului în România. În perioada 1 octombrie 1945 - 30 noiembrie 1946, generalul de armată Mihail Lascăr a condus Armata a IV-a, a îndeplinit funcția de președinte al Comisiei electorale a armatei, contribuind la fraudarea alegerilor din 1946. După alegerile din 1946 și venirea la putere oficială a comuniștilor, a fost numit ministru al Apărării Naționale, funcție pe care a îndeplinit-o până în 1947, fiind înlocuit de Emil Bodnăraș.

Generalul Mihail Lascăr a fost comandant al Academiei Militare din București (1949).

Mihail Lascăr

Generalul de armată Mihail Lascăr Ministrul Apărării Naționale În funcție 29 noiembrie 1946 – 5 noiembrie 1947 Precedat de Vasile Constantin Vasiliu Rașcanu Succedat de Emil Bodnăraș Participant la Bătălia de la Stalingrad Fondator al Diviziei Horia, Cloșca și Crișan Comandat al Armatei a IV-a În funcție 1 octombrie 1945 – 30 noiembrie 1946

·         1893: S-a nascut regele Siamului, Rama al VII-lea; (d. 30 mai 1941). Phra Bat Somdet Phra Poramintharamaha Prajadhipok Phra Chao Yu Pok Klao sau Rama VII, a fost ultimul monarh absolut și primul monarh constituțional al țării. . De asemenea, el a fost singurul monarh siamez silit să abdice.

·         1897: Dorothy Day, social-activistă americană (d. 1980)

·         1900 - S-a născut scriitoarea americană Margaret Mitchell: “Pe aripile vântului” (m. 1949)
* 1901: Gheorghe Gheorghiu-Dej (numele la naștere Gheorghe Gheorghiu,^[1] n. 8 noiembrie 1901,^[2] Bârlad, România^[3] – d. 19 martie 1965,^[4][2] București, Republica Populară Română^[3]; pronunțat în română [ˈɡe̯orɡe ɡe̯orˈɡi.u deʒ]  ( audio)) a fost liderul comunist al României din 1947 până la moartea sa și Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 - 19 martie 1965.

Atitudinea politică a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă până la moartea lui Stalin, iar imediat după aceea a început procesul de destalinizare a României^[5], prin susținerea creării industriei grele, eliminarea influenței culturale a URSS-ului, încurajarea sentimentelor antisovietice și stabilirea de relații diplomatice cu statele occidentale capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii^[6] ceea ce i-a adus și moartea subită în anul 1965, în cadrul ultimei vizite la Varșovia când a fost iradiat

Gheorghe Gheorghiu s-a născut într-o familie de muncitori bârlădeni, tatăl era Tănase Gheorghiu și mama sa, Ana. La vârsta de doi ani a fost înfiat de unchiul său Nicolae Gheorghe Ionescu din Moinești, Bacău și a urmat învățământul gimnazial în actuala școală nr. 1 „Ștefan Luchian”.^[8] După terminarea școlii a lucrat la o fabrică de cherestea, la o țesătorie, iar apoi s-a angajat la meșteri dogari din Piatra Neamț și Moinești.^[9]. S-a calificat în meseria de electrician la societatea petrolieră „Steaua Română” Moinești, iar apoi a lucrat la atelierele CFR Galați.^[8] A participat la greva generală a muncitorilor din Valea Trotușului, în anul 1920. Între anii 1919 și 1921 a lucrat ca electrician la Câmpina, după care s-a întors la Galați, unde s-a angajat ca electrician la o stație de triaj.Transferul de la stația din Galați la stația de triaj din orașul Dej (ca urmare a acuzației de „agitație comunistă”) i-a adus și supranumele „Dej”. De-a lungul timpului, i se va spune „Machiavelli al Balcanilor” pentru că avea o „formidabilă capacitate de intrigă și manipulare”.^[10]

În 1926 s-a căsătorit la Galați, cu Maria Stere Alexe, fiica unui sifonar. Au avut două fiice: Vasilica (viitoarea actriță de cinema Lica Gheorghiu, n. 15 martie 1928) și Constanța („Tanți”), născută în 1931.^[11]

În 1930 a intrat în rândurile Partidului Comunist Român. Este arestat între martie 1933 și august 1944, ca urmare a rolului jucat în organizarea grevei de la Atelierele CFR Grivița din București.

La 2 februarie 1933, muncitorii ceferiști de la Atelierele CFR Grivița din București au declanșat o grevă, după ce guvernul anulase înțelegerile mai vechi cu privire la condițiile de muncă. Greva s-a extins și la ceferiștii din Cluj și Iași. La 14 februarie au fost arestați Gheorghiu-Dej și alți membri ai Comitetului Central de Acțiune, iar în 15 februarie au avut loc ciocniri violente între muncitori și poliție în care au murit câțiva ceferiști. Dej a fost judecat ca instigator, alături de Constantin Doncea, Chivu Stoica, Dumitru Petrescu, Ilie Pintilie și Gheorghe Vasilichi și de alți 100 de „agitatori”. La 19 august 1933^[12] a fost condamnat prin Sentința nr. 571 la 12 ani de muncă silnică, în urma procesului de la Craiova, începându-și ispășirea pedepsei în închisoarea Doftana, lângă Câmpina, trecând și la penitenciarul din Caransebeș și lagărul de la Târgu Jiu. În 1936 este ales în absență, membru al CC al PCR, devenind lider al facțiunii din închisori a partidului (termenul face distincția dintre comuniștii încarcerați în țară și cei aflați în exil în Uniunea Sovietică – facțiunea moscovită). Și-a consolidat autoritatea în interiorul organizației de partid a închisorilor cu ajutorul unui grup de agenți sovietici închiși în România: Pintilie Bodnarenko-Pantiușa, Serghei Nikonov - Nicolau, Petea Gonciaruk, Vasile Bucikov, Mișa Posteuca etc.^[13]

Grupul din țară al Partidului Comunist care și-a petrecut anii de război în lagărul de la Târgu Jiu îi includea pe Gheorghe Apostol, Nicolae Ceaușescu, Miron Constantinescu, Alexandru Drăghici, Teohari Georgescu și Alexandru Moghioroș.^[14]

Dej (primul din dreapta) în curtea închisorii din Craiova în timpul procesului conducătorilor luptelor de la C.F.R. Grivița

Pictură în ulei, reprezentând pe Gheorghe Gheorghiu la vârsta de 18 ani împărțind manifeste printre muncitorii de pe Valea Trotușului, posibil Moinești (1919)

Dat fiind statutul său de lider comunist de frunte, este transferat în lagărul de la Târgu Jiu în timpul regimului lui Ion Antonescu, aici petrecându-și cea mai mare parte a detenției în timpul celui de-al doilea război mondial. Închis în aceeași celulă cu Nicolae Ceaușescu, devine mentorul politic al acestuia din urmă. La 12 august 1944, înainte de lovitura de stat, a evadat din închisoare. A fost ales Secretar general al Partidului Comunist Român la Conferința națională din 16 octombrie 1945 și a condus PCR în colaborare cu Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu, care au fost aleși membri ai Biroului Politic și secretari. A reușit să dețină controlul asupra partidului în mai-iunie 1952, când a epurat partidul de membrii facțiunii moscovite, "antipartinice", în frunte cu Ana Pauker (liderul neoficial al partidului de la terminarea războiului care sosise de la Moscova la București și care s-a bucurat multă vreme de sprijinul lui Stalin). În guvernul generalului Sănătescu a fost ministru al Comunicațiilor și lucrărilor publice. La mijlocul lunii ianuarie 1945, Gheorghiu-Dej și Ana Pauker au făcut o călătorie la Moscova pentru convorbiri cu conducătorii de partid sovietici, Stalin și Viaceslav Molotov. În urma acestei întâlniri, Gheorghiu-Dej și comuniștii din jurul său s-au asigurat de sprijinul de care aveau nevoie în drumul lor spre cucerirea puterii.^[15] După întoarcerea delegației, Frontul Național Democrat - o coaliție politică promovată de către Partidul Comunist - a inițiat o campanie sistematică pentru înlocuirea guvernului Rădescu cu un guvern propriu. La 6 martie 1945, Regele Mihai a anunțat formarea unui guvern condus de Petru Groza, care fusese impus de către Uniunea Sovietică.

La 16 octombrie 1945 a fost convocată prima Conferință Națională a Partidului Comunist Român, la care delegații au ales un Comitet Central, un Birou Politic, format din Gheorghiu-Dej - secretar general, Ana Pauker și Teohari Georgescu -secretari.^[16] În raportul prezentat Conferinței, Gheorghiu-Dej a propus industrializarea țării, cu accent pe industria grea și pe crearea unor noi surse de energie, în special prin electrificare.

La 1 decembrie 1946, Gheorghiu-Dej, secretar general al Partidului Comunist, a obținut conducerea Ministerului Economiei Naționale (care a fost numit în anul următor Ministerul Industriei și Comerțului), a cărui funcție principală era mobilizarea tuturor resurselor țării în vederea îndeplinirii politicii economice comuniste. În această calitate, el a avut grijă să fie îndeplinite obligațiile economice ale României față de Uniunea Sovietică, în conformitate cu prevederile armistițiului din 1944, și a estimat resursele și bogățiile naționale în perspectiva naționalizării. Această sarcină specială a presupus deplasări repetate la Moscova.^[17]

În 1946-1947 Gheorghiu-Dej a fost membru al delegației române conduse de Gheorghe Tătărescu la tratativele de pace de la Paris. Delegația română pentru negocierile de pace cu România, de la Paris, condusă de Tătărescu, a inclus pe Gheorghiu-Dej și Lucrețiu Pătrășcanu. Ei au încercat la negocieri, fără succes, să obțină recunoașterea statutului de cobeligeranță pentru România, dar pe de altă parte, nu au obiectat față de anexarea sovietică a Basarabiei și a Nordului Bucovinei.^[16]

La 5 octombrie 1947 s-a ținut ultimul congres al Partidului Social Democrat la care au participat ca invitați Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Ana Pauker, la care a fost adoptată cu aclamații o rezoluție cu privire la unirea cu Partidul Comunist. După formarea Partidului Muncitoresc Român, fostul Partid Social Democrat condus de Titel Petrescu a fost dispersat prin intimidarea și arestarea activiștilor săi, liderul însuși, Titel Petrescu, a fost arestat în mai 1948 și întemnițat fără judecată.^[14]

La primul Congres, desfășurat la 21-23 februarie 1948, al noului Partid Muncitoresc Român, alcătuit prin fuziunea dintre PCR și Partidul Social Democrat, Gheorghiu-Dej a fost ales secretar general ,iar Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu au fost numiți în secretariatul partidului și în Biroul Politic. Lucrețiu Pătrășcanu nu a mai fost ales în nici unul dintre forurile conducătoare ale partidului, iar la scurt timp după aceea a fost demis din funcția de Ministru al Justiției.

În cadrul Secretariatului C.C. al P.M.R. a coordonat activitatea Comisiei Controlului de Partid, Consiliului Central al Sindicatelor din R.P.R., Secțiilor de Industrie Grea și Agrară ale C.C. al P.M.R. și Direcției Treburilor a C.C. al P.M.R. (din 7 octombrie 1955).

Regimul Dej se caracterizează prin lupta pentru epurarea politică în interiorul partidului și eliminarea adversarilor, epurare care a cunoscut trei etape:^[18]

• Prima etapă începe în 1945 prin lichidarea/asasinarea lui Ștefan Foriș, secretar general al Partidului până în aprilie 1944, și atinge punctul culminant în 1948 prin arestarea lui Lucrețiu Pătrășcanu care a fost condamnat la moarte și executat. Responsabilitatea pentru decizia de înlăturare a lui Foriș a fost pe bună dreptate atribuită lui Dej în perioada comunistă, însă există bănuieli că hotărârea fusese luată la Moscova, deoarece un rol esențial în punerea ei în practică a fost jucat de Emil Bodnăraș.^[17] Bodnăraș i-ar fi înmânat lui Foriș o notă dactilografiată prin care i se ordona să predea toate materialele partidului și prin care era autorizată arestarea sa la domiciliu. Bodnăraș i-a spus lui Foriș că ordinul venise din Uniunea Sovietică.
• A doua etapă a epurării a vizat pe Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu. Vasile Luca a fost arestat în 16 august 1952, condamnat la moarte în 1954, pedeapsă comutată în închisoare pe viață.^[5] Ana Pauker a fost arestată în 20 februarie 1953, pentru o vreme, după care a trăit uitată în București. Teohari Georgescu a fost eliminat din conducerea de partid și de stat o dată cu Ana Pauker și Vasile Luca. Teohari Georgescu a fost reabilitat politic de Ceaușescu și reintrodus în Comitetul Central.
• A treia etapă debutează în iunie 1957, an în care la Plenara din iunie sunt anihilați Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu. Chișinevschi a fost "asociat" cu Miron Constantinescu, construindu-se ficțiunea unei conspirații, care l-ar fi inclus și pe Constantin Pârvulescu.

Acuzațiile împotriva „deviaționiștilor” Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu au fost concepute de Miron Constantinescu, Iosif Chișinevschi și Alexandru Moghioroș, sub supravegherea consilierilor sovietici, dintre care cel mai important a fost Aleksandr Mihailovici Saharovski, consilierul sovietic în probleme de securitate de pe lângă Ministerul de Interne. Un alt consilier despre care se spune că a fost consultat a fost Mark Borisovici Mitin, membru al Comitetului Central al PCUS.

Gheorghiu-Dej cu Hrușciov în 1960

Influența politică sovietică din timpul lui Stalin s-a exercitat prin liderii de partid, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej (perceput în toate mediile ca un lider animat de convingeri staliniste puternice). Influența economică sovietică s-a materializat prin crearea companiilor mixte Sovrom, prin care economia română a fost transformată după modelul economiei planificate centralizate sovietice. Dintre acestea, cele mai importante pentru Uniunea Sovietică au fost Sovrompetrol și Sovromtransport, care au intrat în funcțiune imediat. Ultimul sovrom, Sovromcuarțitul a fost revândut românilor abia în anul 1956, punându-se astfel capăt unei forme de exploatare economică directă de către ruși.

La nivel politic, toate inițiativele românești trebuiau să aibă aprobarea lui Iosif Stalin. Gheorghiu-Dej a manevrat de așa natură tendințele antisemite ale liderului de la Kremlin din ultima parte a vieții sale, pentru a obține permisiunea de epurare din partid a liderilor de origine evreiască, acuzați de „cosmopolitism”. În această acțiune, Gheorghiu-Dej s-a bazat pe Departamentul Securității Statului, creat cu sprijinul sovietic. Mișcarea lui politică s-a înscris în cadrul mai general al epurărilor Proceselor de la Praga și al Complotului doctorilor de la Kremlin. Gheorghe Gheorghiu-Dej nu poate totuși să fie considerat un antisemit. Deși cei mai mulți politicieni epurați erau evrei (în frunte cu Ana Pauker), în tabăra proprie se aflau în egală măsură evrei, așa cum a fost Gheorghe Gaston Marin. Gheorghiu-Dej a țintit în principal creșterea gradului de control asupra partidului și s-a folosit de naționalism și antisemitism pentru a câștiga simpatia populară.

Până la moartea lui Stalin din 1953, Gheorghiu-Dej nu a schimbat cu nimic linia de represiune politică insuflată de la Moscova, represiune care viza întreaga societate românească. (În România fusese instaurat un regim penitenciar asemănător Gulagului sovietic, principalul lagăr fiind cel al Canalului, înființarea cărui fusese personal sugerată de Stalin). Pentru consolidarea puterii sale, Dej nu s-a dat în lături să elimine și lideri de etnie română, instigând la eliminarea fizică a lui Ștefan Foriș (1946) și la arestarea lui Lucrețiu Pătrășcanu (1948). Cel puțin în cazul celui din urmă, motivul înlăturării lui nu era nici cosmopolitismul, nici antisemitismul mascat – Pătrășcanu era unul dintre membrii facțiunii secretariatului și unul dintre naționaliștii fervenți ai partidului. De fapt, fusese acuzat că era „agent al Poliției fasciste burgheze și al serviciilor secrete britanice”, spionaj în favoarea „imperialiștilor”, „exponent al ideologiei burgheze” și că „a supraestimat forțele dușmanului de clasă, ajutat poate și de puterile imperialiste occidentale”.^[17] De asemenea, a fost acuzat că colaborase cu imperialiștii anglo-americani pentru răsturnarea regimului instituit la 6 martie 1945 și că dăduse informații secrete în legătură cu securitatea statului serviciilor secrete engleze și americane. Aceste acuzații au fost aduse în fața unui tribunal militar și au condus la condamnarea sa la moarte, pe care o stipulase Gheorghiu-Dej, cu aprobarea sovieticilor.^[14] Invidia lui Gheorghiu-Dej față de creșterea popularității lui Pătrășcanu în Partid în anii 1944-1945 fusese generată și de capacitățile intelectuale ale acestuia din urmă: dacă Dej avea puține studii și nu publicase nimic, în perioada 1944-1945 Pătrășcanu a publicat două studii politice importante și era autorul câtorva articole din ziarul Scânteia despre industrializarea din România (Sub trei dictaturi, în 1944, Un veac de frământări sociale, în 1945).^[17] După înlăturarea lui Nikita Hrușciov din calitatea de lider sovietic, la 14 octombrie 1964, Gheorghiu-Dej l-a convocat pe ambasadorul sovietic la 21 octombrie și i-a cerut retragerea consilierilor KGB din România.^[14] În 22 octombrie, președintele KGB, Vladimir Efremovici Semiceastnâi, i-a trimis o telegramă lui Alexandru Drăghici (ministrul de interne) , amintindu-i că România trăia sub „umbrela protectoare a Moscovei”. După discuții între partea română și cea sovietică, inclusiv între Gheorghiu-Dej și Leonid Ilici Brejnev, în cele din urmă în decembrie 1964 consilierii sovietici au fost retrași.

CAER a adoptat în iunie 1962, la insistențele lui Hrușciov, „Principiile diviziunii internaționale a muncii”. Liderul sovietic și-a expus opiniile în acest sens într-un articol din revista „Kommunist”, publicat în august 1962. Aceste texte erau contrare concepției conducerii comuniste a României despre colaborarea economică intersocialistă, ele reafirmau principiul diviziunii între „nordul industrial” și „sudul agrar”. Se insista pe necesitatea transformării CAER-ului într-un organism supranațional, cu largi drepturi de coordonare a politicilor economice naționale. În anii 1962-1963 s-au exercitat numeroase presiuni, fie direct de Hrușciov și Walter Ulbricht, fie în cadrul unor consfătuiri CAER, pentru a-i lămuri pe politicienii români asupra avantajelor integrării economice. Campania a culminat în aprilie 1964 prin publicarea planului Valev de alcătuire a unui „complex economic interstatal” în zona Dunării de Jos, care ar fi înglobat părțile de sud ale Uniunii Sovietice ( Basarabia și sudul Ucrainei, 12.000 km pătrați), zonele de sud-est ale României (100.000 km pătrați) și de nord ale Bulgariei (38.000 km pătrați). Conducerea politică a României a răspuns în mod energic, respingând planul și considerând pe bună dreptate planul ca o încercare de „dezmembrare a economiei naționale și a teritoriului național” (Vlad Georgescu, op. cit. p. 269).

Chivu Stoica, Ho Și Min, Jacques Duclos, Dej, Dolores Ibárruri și Władysław Gomułka la Moscova

Gheorghiu-Dej a fost deranjat de reformele lui Nikita Hrușciov și de declanșarea procesului de destalinizare, care îi punea în primejdie poziția din fruntea partidului, dat fiind statutul său de până atunci, de stalinist. Atunci când, sub influența hrușciovismului s-a pus problema separării de moștenirea lui Stalin, Gheorghiu-Dej a susținut că „ne-am destalinizat în timpul lui Stalin”.^[5] El a lansat formula „Nu avem pe nimeni de reabilitat post-mortem”, întrucât, susținea liderul român, „nucleul sănătos” al partidului, grupat în jurul lui, reușise să înlăture încă din 1952, pe exponenții practicilor staliniste: Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu.

Atitudinea politică a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă. Dacă în 1954 el hotăra eliberarea a numeroși prizonieri politici, în același an Securitatea organiza un nou val de arestări ale oponenților regimului și de noi epurări. Mulți dintre supraviețuitorii acestui nou val de arestări au fost eliberați în 1964, când Dej mai era încă în fruntea partidului și statului. Un nou val de represiune a fost inițiat după înfrângerea de către sovietici a revoluției maghiare din 1956. Unii dintre liderii acestei mișcări antisovietice în frunte cu Imre Nagy au fost deținuți de sovietici o vreme în România.

După anul 1958 a urmat un nou val de persecuții antiintelectuale: procese intentate unor cunoscuți intelectuali, între care Constantin Noica și Alexandru Paleologu, ședințe de „demascare” a unor artiști, scriitori, profesori și studenți, prigonirea intelectualității maghiare etc.

Gheorghiu-Dej a inițiat, împreună cu Ion Gheorghe Maurer strategia „stalinismului național, respectiv acea linie politică bazată pe menținerea unei drastice ortodoxii în politica internă, combinată cu o deschidere spectaculoasă în relațiile cu Occidentul.” (Vladimir Tismăneanu, op. cit. 1995, p. 129).

Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost direct implicat în aplicarea terorii comuniste în România. Prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale din 14 ianuarie 1950 au fost legalizate lagărele de muncă, cunoscute inițial ca "Unități de Muncă". Scopul acestora era „reeducarea elementelor ostile față de Republica Populară Română și pentru pregătirea și integrarea acestor elemente în viața socială a unei democrații populare în plină construcție a socialismului” (art. 1 al Decretului nr. 6). Persoanele pasibile de a fi internate în lagăre erau definite într-un ordin al lui Gheorghe Pintilie, șeful Securității, emis la 3 aprilie 1950. Erau incluși „toți cei care lansează sau răspândesc zvonuri alarmiste, tendențioase sau ostile, sau ascultă sau răspândesc propaganda nerușinată a posturilor de radio imperialiste; toți cei care defăimează Partidul Muncitoresc Român sau pe conducătorii săi, sau Uniunea Sovietică și conducătorii ei; toți acei cetățeni români care au frecventat sau frecventează bibliotecile și ambasadele puterilor capitaliste în România”.^[19]

În primăvara anului 1950, în perioada ruperii de facto a relațiilor cu țările occidentale, regimul comunist a început să-i aresteze pe cei care frecventau institutele și bibliotecile occidentale. Mulți studenți au fost arestați, între care a fost și Șerban Papacostea, reținut pentru că a frecventat biblioteca franceză din București. A fost deținut la lagărul de muncă de la Capul Midia (este de menționat că după 1990, Papacostea a fost directorul Institutului de Istorie „N. Iorga” din București, între 1990 și 2001, precum și membru al Academiei Române).

La 22 august 1952, Consiliul de Miniștri a adoptat rezoluția 1554 prin care lagărele erau desemnate „colonii de muncă”. Documentul a fost semnat de Gheorghiu-Dej, în calitate de președinte al Consiliului. Rezoluția introducea pedeapsa domiciliului forțat, sau exilul intern, pentru cei care nu fuseseră „reeducați” în închisoare sau în lagărele de muncă. Erau incluși aici foști moșieri, bancheri și comercianți angrosiști, rudele apropiate de sex feminin ale celor care părăsiseră țara înainte de 1944 (legionarii). Erau excluși de la aceste prevederi artiștii, sculptorii, compozitorii și academicienii „care lucrează cinstit și sunt utili societății”

Dej a devenit arhitectul unei noi politici externe și economice semiautonome în cadrul Pactului de la Varșovia și a CAER-ului la sfârșitul deceniului al șaselea. El a luat hotărârea creării unei industrii grele, inițiativă care contravenea planurilor moscovite care rezervaseră pentru România rolul de grânar al blocului comunist. Astfel, a fost creat Combinatul siderurgic de la Galați a cărui construcție avea să fie făcută din fonduri din partea FMI. Producția se baza pe minereuri de fier importate din India și Australia. În 1952 s-a început construcția Platformei Petrochimice Borzești cu primul combinat (Rafinăria nr. 10) și a orașului aferent Onești, în mare parte cu forța de muncă a deținuților politici din Rusia.^[20] De asemenea, în 1953 a fost datǎ în exploatare Întreprinderea de Rulmenți Bârlad, care ulterior s-a dezvoltat ajungând la un număr de cca. 9.000 de salariați, cam 1/9 din populația orașului (cca. 80.000 de locuitori la nivelul anului 1989).

România a devenit una dintre principalele țări ale lumii producătoare de oțel, industria construcțiilor de mașini s-a extins în mod considerabil, iar industria chimică a fost dezvoltată excesiv, cu o capacitate de rafinare a petrolului mult peste mărimea producției de materii prime interne. România a început să producă, la prețuri de cost ridicate, dar de o calitate inferioară, avioane civile și militare, tancuri, vase maritime, elicoptere, automobile și computere.

O dezvoltare de mare amploare au căpătat trei ramuri industriale: industria siderurgică, industria petrochimică și industria constructoare de mașini. România, lipsită de surse suficiente de materii prime interne, a fost silită să se bazeze pe importuri, obținute uneori la prețuri extrem de mari. În plus, scăderea cererii de oțel, de mașini-unelte și produse petrochimice pe piața mondială, în ultimul deceniu al regimului Gheorghiu-Dej, a limitat posibilitățile de export al produselor industriale românești și, implicit, a redus masiv fondurile valutare astfel obținute. Lipsa de competitivitate a produselor românești, datorată mai ales calității lor slabe și unor tehnologii învechite, a obligat România să-și vândă mărfurile industriale la prețuri inferioare costurilor lor de producție, în cea mai mare parte pe piețele Lumii a treia și deseori în cadrul unor schimburi de troc sau pe credit.

Gheorghiu-Dej ciocnind paharul cu Antonín Novotný, președintele Cehoslovaciei.

În același timp, au fost inițiați numeroși pași pentru eliminarea influenței Sovromurilor și pentru eliminarea influenței culturale a URSS-ului (desființarea editurii Cartea Rusă, de exemplu).

În 1952 a fost numit prim-ministru, ceea ce a implicat numirea lui Petru Groza -prim-ministru în acel moment - la șefia prezidiului MAN, în locul lui Parhon, întrucât - spuneau tovarășii săi de partid - „Parhon a mai îmbătrânit."^[5]

În 1958, Gheorghiu-Dej (secondat de mai vechiul său protejat, Nicolae Ceaușescu) a obținut o victorie politică importantă, reușind să determine guvernul sovietic să retragă ultimii militari ai Armatei Roșii de pe teritoriul României.^[22] Biroul Politic al PMR a cerut în august 1955 lui N. S. Hrușciov, prin intermediul lui Emil Bodnăraș, retragerea trupelor sovietice din România. Acceptarea de către Bodnăraș a acestui risc atât de mare ar fi fost determinată de dorința răscumpărării vinei de a fi dezertat în URSS, fiind ofițer al armatei române.^[23] Retragerea efectivă a trupelor sovietice a avut loc în iulie 1958. După această dată, Dej a încurajat sentimentele antisovietice. În scrierile istorice a început să se facă referiri la Basarabia românească, iar în ultimii ani ai regimului dejist, cu autorizarea Comitetului Central, au fost publicate textele lui Karl Marx care fuseseră cenzurate până atunci – cele care făceau referire la imperialismul țarist și la ocuparea teritoriilor românești care făceau parte în anii deceniul al șaptelea din Uniunea Sovietică.

În 1961, Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu, cu asentimentul lui Constantin Pârvulescu, au încercat destituirea lui Dej din funcția de prim-secretar al partidului, dar nu au reușit (datorită eșecului de a câștiga sprijinul lui Alexandru Moghioroș). I. Chișinevschi și M. Constantinescu l-au atacat pe Gheorghiu-Dej de pe pozițiile luptei împotriva „cultului personalității" și l-au prezentat ca pe „un mic Stalin" al României. (Florin Constantiniu, 1997, op. cit) „Deviaționiștii de dreapta” au fost apoi pe scurt epurați din organele de conducere.

În ultimii săi ani de conducere, Gheorghe Gheorghiu-Dej a luat hotărârea stabilirii de relații diplomatice cu statele occidentale capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii. Astfel de inițiative au fost încurajate de SUA, președintele Lyndon B. Johnson considerând că România devenise un stat comunist prieten („friendly communist country”) în contextul Războiului Rece. În acțiunile de strângere a relațiilor diplomatice, Dej a fost secondat de Gheorghe Gaston Marin, vicepremierul guvernului. Marin a fost ultimul colaborator al lui Dej care a fost îndepărtat de Nicolae Ceaușescu din guvernul comunist român în 1982. Gaston Marin avea să emigreze mai târziu în Israel. Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost Președinte al Consiliului de Stat în perioada 25 martie 1961- 19 martie 1965.

Mormântul lui Dej

O ediție a ziarului „Steagul Roșu”-prin Organul Comitetului Central al P.M.R., anunță moartea președintelui României

Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit pe 19 martie 1965 de cancer la plămâni. Au existat numeroase zvonuri cu privire la o iradiere intenționată a liderului comunist în timpul ultimei sale vizite la Varșovia^[24], ca urmare a politicii sale tot mai independente. Ion Mihai Pacepa aducea un argument în favoarea teoriei iradierii lui Dej, reproducând afirmațiile lui Nicolae Ceaușescu, care îl informase despre cei „zece lideri internaționali pe care Kremlinul i-a ucis sau a încercat să-i ucidă” (László Rajk și Imre Nagy din Ungaria; Lucrețiu Pătrășcanu și Gheorghiu-Dej din România; Rudolf Slánský și Jan Masaryk din Cehoslovacia; șahinșahul Iranului; liderul Palmiro Togliatti din Italia; președintele american John Fitzgerald Kennedy și liderul chinez Mao Zedong).^[25][26]

Gheorghe Apostol susținea că el fusese numit personal de Dej ca succesor la conducerea partidului, dar Ion Gheorghe Maurer, care îl privea cu deosebită ostilitate, a manevrat în așa fel încât în fruntea partidului să fie ales Nicolae Ceaușescu, unul dintre protejații liderului decedat și un personaj de prim-plan în partid.

Timbru sovietic înfățișându-l pe Dej

Trupul îmbălsămat al lui Gheorghiu-Dej a fost depus într-un mausoleu din Parcul Libertății din București. După 1990, trupul său a fost exhumat și reînmormântat în cimitirul Bellu (Șerban-Vodă), câteva alei mai sus de mormântul lui Aurel Vlaicu și a câtorva mari generali români (intrarea dinspre Bulevardul Olteniței a cimitirului).

Numele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost purtat de Combinatul siderurgic Galați, de Lacul Vidraru, o perioadă de timp de Universitatea Politehnica din București și de municipiul Onești (orașul său preferat, căruia i-a vegheat cu strictețe construcția)^[20]. De asemenea, orașul rusesc Liski a purtat, în perioada 1965-1990, numele de Gheorghiu-Dej (Георгиу-Деж).^[27]

Gheorghiu-Dej a avut două fiice cu soția sa, Maria Alexe: Vasilica (1928-1987) și Constantina (1931 - 2000). Lica Gheorghiu s-a căsătorit cu Marcel Popescu, fost aghiotant al lui Emil Bodnăraș la Ministerul Apărării Naționale. După divorțul de Marcel Popescu, Lica Gheorghiu s-a căsătorit cu inginerul Gheorghe Rădoi, directorul Uzinelor „Steagul Roșu” din Brașov.^[28] A fost actriță de film, deținând roluri principale în filmele „Erupția”, „Lupeni 29”, „Harap Alb” sau „Tudor”. Constantina (Tanți), a fost asistentă universitară la Institutul Politehnic din București.

Un amănunt mai puțin cunoscut este modul cum numeroși activiști importanți ai Partidului Comunist Român își botezau odraslele. Astfel Chivu Stoica, Leontin Sălăjan și Teohari Georgescu și-au botezat fiicele cu numele de Ana în privința considerației pe care aceștia o purtau Anei Pauker, ei considerând părerile și opiniile ei ca fiind infailibile. În mod similar Emil Bodnăraș, Gheorghe Apostol, Iosif Chișinevschi, Ghizela Vass, Alexandru Sencovici și Vasile Vîlcu și-au botezat băieții cu numele de Gheorghe în semn de apreciere a lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Nicolae Ceaușescu a fost o excepție deoarece și-a botezat copiii cu numele de Valentin, Zoe și Nicolae.

Gheorghe Gheorghiu-Dej

Căsătorit cu Maria Alexe Copii Vasilica („Lica”) Constanța („Tanți”)

·         1906: Georg Donatus, Mare Duce Ereditar de Hesse (Georg Donatus Wilhelm Nikolaus Eduard Heinrich Karl; (n. 8 noiembrie 1906,^[1][2] Darmstadt, Imperiul German^[3] – d. 16 noiembrie 1937,^[1][2] Oostende, Belgia) a fost primul copil al lui Ernest Louis, Mare Duce de Hesse și a celei de-a doua soții, Eleonore de Solms-Hohensolms-Lich.

Georg Donatus (stânga) și fratele său Ludwig în 1911

La 2 februarie 1931, la Darmstadt, Georg Donatus s-a căsătorit cu Prințesa Cecilie a Greciei și Danemarcei, al treilea copil al Prințului Andrew al Greciei și Danemarcei și a Prințesei Alice de Battenberg. Cuplul a avut trei copii. La 1 mai 1937 Georg Donatus și Cecilie au aderat la Partidul nazist.^[4]

La 16 noiembrie 1937, Georg Donatus, Cecilie, cei doi fii ai lor mai mari, mama lui Georg, Marea Ducesă Eleonore, au părăsit Darmstadt, unde au participat la funerariile tatălui lui Georg, spre Londra unde trebuia să aibă loc nunta fratelui lui Georg, Prințul Ludwig. Avionul a lovit un coș de fum al unei fabrici, s-a prăbușit în flăcări, ucigând pe toți cei aflați la bord. Cecilie era însărcinată în luna a opta cu cel de-al patrulea copil.

Cel mai mic copil al lui Georg Donatus, Prințesa Johanna, nu a fost în avion și a fost adoptată de unchiul ei Prințul Louis de Hesse și de Rin însă micuța a murit de meningită după un an și jumătate.

Georg Donatus

Mare Duce Ereditar de Hesse

Părinți Ernest Louis, Mare Duce de Hesse Eleonore de Solms-Hohensolms-Lich  Frați și surori Louis, Prince of Hesse and by Rhine[*] Princess Elisabeth of Hesse and by Rhine[*]  Căsătorit cu Prințesa Cecilie a Greciei și Danemarcei Copii Prințul Ludwig Prințul Alexandru Prințesa Johanna

·         1908: Martha Gellhorn, ziaristă, prima femeie corespondent de război. A fost a treia soție a lui Ernest Hemingway (d. 1998)

·         1914: George Dantzig, matematician american

·         1916 - S–a născut scriitorul suedez de origine germana Peter Weiss, grafician si pictor totodata. El se numara printre cei mai importanti dramaturgi de expresie germana din perioada postbelica (“Ancheta”, “Discurs despre Vietnam”, “Noul proces”) (m.10.05.1982).

·         1916:  S-a născut, la Zalău, filozoful român Alexandru Dragomir. A făcut liceul la Cluj, iar apoi a absolvit Facultatea de Drept în 1937 şi Facultatea de Litere şi Filozofie în 1939, ambele la Universitatea din Bucureşti; (d. 13.11.2002).  În 1941, timp de patru luni, a urmat în Germania, la Universitatea din Breslau (astăzi Wroclaw), cursuri şi seminarii de elină, latină şi germană. A fost doctorandul lui Martin Heidegger, fiind înscris la Philosophisches Seminar (Facultatea de Filozofie) al Universităţii “Albert-Ludwig” din Freiburg. A făcut prima traducere în limba română a unui text heideggerian – “Was ist Metaphysik?” (“Ce este metafizica?”). În 1943, pe când Dragomir pregătea dizertaţia privind metafizica lui Hegel, în preajma susţinerii doctoratului este rechemat în ţară, fiind mobilizat şi trimis pe front. Instaurarea regimului comunist în România a oprit evoluţia firească în mediul universitar a lui Alexandru Dragomir, care a fost înlăturat şi marginalizat, ca mulţi alţi oameni de valoare. În 1946, Constantin Noica l-a invitat să ţină prelegeri despre Hegel la “Şcoala de înţelepciune” de la Andronache. După anul 1948 a devenit un “filozof clandestin”, cunoscut doar într-un cerc restrâns. A fost nevoit să facă tot felul de activităţi fără legătură cu filozofia şi competenţele sale: funcţionar la serviciul vânzări, corector, merceolog, achizitor la hidrocentrala de la Bicaz. Începând cu anul 1984, în locuinţa lui Gabriel Liiceanu, Dragomir a ţinut o serie de prelegeri pe teme diverse: “O interpretare platoniciană la “O scrisoare pierdută””, “Întrebare şi răspuns”, “Modalităţi de autoînşelare”, “Socrate – Înfruntarea filozofiei cu cetatea”, “Despre lumea în care trăim”. Auditoriul restrâns, dar elitist, era format din Gabriel Liiceanu, Sorin Vieru, Andrei Pleşu şi, începând cu anul 1995, Horia-Roman Patapievici. Conţinutul prelegerilor sale s-a păstrat prin notiţele luate de auditorii săi, iar după moartea sa din 2002 au fost tipărite parţial. Din opera sa apărută postum amintim: “Crase banalităţi metafizice”, 2004, 2008; “Cinci plecări din prezent. Exerciţii fenomenologice”, 2005; “Caietele timpului”, 2006; “Seminţe”, 2008.

·         1922: Christian Barnard, medic sud-african. A realizat, la 3 decembrie 1967, primul transplant de inimă (d. 2001)

·         1923: Jack S. Kilby, fizician american, laureat al Premiului Nobel (d. 2005)

·         1927: Patti Page, cântăreață americană

·         1927 - S-a născut Chris Connor, cântăreaţă americană.

·         1928 - S-a născut scriitorul Dumitru Micu.

* 1929: Ion Brad (n. 8 noiembrie 1929, Pănade, Târnava-Mică, România – d. 6 februarie 2019,^[2] București, România^[2]) a fost un diplomat, poet, eseist, romancier, memorialist, traducător și scriitor român, unul din exponenții realismului socialist (mai ales în poezie) în anii 1950 și 1960, dar devenit scriitor de orientare din ce în ce mai diferită ulterior

În anul 1948 a obținut bacalaureatul la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj. Între 1948-1952 a urmat cursurile Facultății de Filologie din Cluj. După absolvirea facultății a rămas până în 1955 la Cluj, unde a reușit, ca secretar al Uniunii Scriitorilor, reabilitarea lui Ion Agârbiceanu. În 1955 s-a mutat la București, unde a devenit redactor șef al revistei pentru copii și preadolescenți, purtători ai cravatei de pionier, Cravata roșie. În 1958 a devenit redactor șef al revistei Luceafărul.^[5]

Între 1973-1982 a fost ambasador al Republicii Socialiste România la Atena. În perioada 1965-1989 Ion Brad a fost deputat în Marea Adunare Națională.^[6]

Ion Brad a fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 1974^[7] până la căderea regimului comunist în 1989.^[8]

Între 1984-1990 a fost directorul Teatrului Nottara din București.

Opera publicată

Poezie 

• Cincisutistul - 1952
• Cu sufletul deschis - 1954
• Cântecele pământului natal - 1956
• Cu timpul meu - 1958 (Premiul „George Coșbuc” al Academiei Române în 1959)
• Eroii fabulelor - 1964
• Fântâni și stele - 1965
• Fiica Dunării și a mării - 1966
• Poeme - 1970
• Orga de mesteceni - 1970
• Cele patru anotimpuri - 1972
• Zăpezile de acasă - 1972
• Noaptea cu privighetori - 1973
• Templul dinafară - 1975
• Transilvane cetăți fără somn - 1977
• Războiul cunoașterii - 1979
• Cartea zodiilor - 1982
• Oracole - 1987
• Rădăcinile cerului - 1989
• Icoana nevăzută - 1996
• Al doilea suflet - 2000

Romane 

• Descoperirea familiei - 1964

care a fost reluat ulterior ca o trilogie (devenită în final tetralogie) în

• Romanul de familie - tetralogie - 1986
  • Zăpadia
  • Soare cu dinți
  • În umbra castelului
  • Thalassa

alte romane sunt:

• Ultimul drum - 1975
• Raiul răspopiților - 1978
• Muntele catârilor - 1980 ^[12]
• Întâlnire periculoasă - 1985
• Proces în recurs - 1988
• Muntele - 1996

Eseuri

• Monologuri paralele - Ion Brad și Monica Anton, Editura Curtea Veche, București, 1999

Memorialistică

• Emil Isac, un tribun al ideilor noi (1972)
• Ambasador la Atena: secvențele începutului, Editura Viitorul Românesc, 2001^[13]
• Aicea, printre ardeleni - Casa Carții de Știință, Cluj-Napoca, 2007
• Dincoace de munți

Piese de teatru

• Audiență la consul - 1984
• Nu pot să dorm - 1984 — îl evocă pe Timotei Cipariu ca apărător al identității naționale a românilor din Transilvania în confruntarea lor permanentă cu Imperiul Habsburgic

Traduceri

• Létay Lajos — Versuri, 1954
• Xantopoulos-Palamas, Christos — Călătorie pe Dunăre, 1974 (traducere de Ion Brad și Dumitru Nicolae)
• Nicolai Zidorov — Poezii, 1975 (traduceri de Ion Brad, Alexandru Andrițoiu și Ion Horea)
• Nikos Kranidiotis — Poezii, 1975 (traduceri de Ion Brad și Dumitru Nicolae)
• Evanghelos Averoff-Tossizza — Porumbeii, 1976 (traduceri de Ion Brad și Dumitru Nicolae)
• Ioana Tsatsos — Poezii, 1976 (traduceri de Ion Brad, Lia Brad-Chisacof și alți cunoscători ai limbii elene)
• Tsatsos, Constantin — Aforisme și cugetări, București, Editura Univers, 1977 (traduceri de Ion Brad și Dumitru Nicolae)
• Dimos Rendis Ravanis — Reîntâlnire, 1978 (traduceri de Ion Brad, Lia Brad-Chisacof și alți cunoscători ai limbii elene)
• Elytis, Odysseas — Variațiuni pe-o rază, București, Editura Univers, 1980
• Kranidiotis, Nikos — Urmașii lui Prometeu, București, Editura Demirug, 1994 (traduceri de Ion Brad și D. Nicolae)

Ion Brad

Ion Brad

Ion Brad la aniversare - 85 de ani

·         1929 - S-a născut Ken Dodd, actor şi cântăreţ britanic.

·         1931: S-a nascut Darla Hood, actrita americanca. 

·         1935: S-a nascut Alain Delon, actor, regizor si producator francez. Fara sa aiba o pregatire de specialitate, si-a facut aparitia pe marile ecrane in 1957. De atunci actorul a aparut in aproape 90 de productii, lucrand cu cei mai mari regizori din lume. La un an de la debut, Delon a intalnit-o pe actrita Romy Schneider careia i-a dat replica intr-o piesa de teatru. A devenit cu adevarat star de cinema in 1960 dupa ce a avut rolul principal in productia “In plin soare” (“Plein soleil”), o adaptare dupa romanul “Mr. Ripley” de Patricia Highsmith. 
Anul urmator a fost distribuit in “Rocco si fratii sai” (“Rocco e i suoi fratelli”), in regia lui Visconti, obtinand un premiu special din partea juriului Festivalului de Film de la Venetia. Au venit apoi alte si alte distinctii pentru actorul francez la Cannes si in SUA. S-a castorit cu Francine Canovas, cuplul avand un copil, botezat Anthony, in 1964. Patru ani mai tarziu a divortat, dupa care s-a recasatorit cu actrita Mireille Darc, cu care a stat pana in 1984, iar mai apoi cu Rosalie Van Bremen, cu ultima avand inca doi copii.

Delon s-a născut în Sceaux, o suburbie a Parisului. Părinții săi, Édith și Fabien Delon, au divorțat când Delon avea patru ani. Ei s-au recăsătorit, iar Delon are o soră vitregă și doi frați vitregi. A urmat o școală romano-catolică, fiind prima dintr-o serie de școli din care Delon a fost exmatriculat din cauza comportamentului său. Profesorii săi au încercat să-l convingă să devină preot datorită aptitudinilor sale.

La vârsta de 14 ani a renunțat la școală, lucrând pentru o perioadă la măcelăria tatălui său vitreg. S-a înrolat în marina militară franceză trei ani mai târziu, iar în 1953/54 și-a servit țara ca pușcaș marin în Vietnam primul război indochinez. Delon a spus că în timpul celor patru ani de serviciu militar a petrecut 11 luni în închisoare, pe motiv de „indisciplină”. În 1956 s-a întors la Paris. Nu avea bani și accepta aproape orice muncă. A lucrat ca servitor și vânzător. În acest timp s-a împrietenit cu Brigitte Bardot (?) cu Brigitte Auber!, pe care a acompaniat-o la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, unde a început ulterior propria lui carieră cinematografică.

La Cannes a fost văzut de un căutător de talente, David O. Selznick, mare producător de filme de la Hollywood. Selznick i-a oferit un contract cu condiția ca Delon să învețe engleza. Delon s-a întors la Paris pentru a învăța engleza, dar când l-a întâlnit pe regizorul francez Yves Allégret, a fost convins că trebuie să rămână în Franța pentru a-și începe cariera. Selznick a acceptat rezilierea contractului, iar Allégret i-a oferi lui Delon primul său rol în filmul Quand la femme s'en mêle. Delon și-a arătat, apoi, latura comică în filmul Faibles femmes. A fost filmul său de debut și în America, unde a avut succes.

În 1960 Delon a apărut în Purple Noon al lui René Clément, film bazat pe romanul Patriciei Highsmith, The Talented Mr. Ripley. A interpretat rolul lui Tom Ripley, pentru care a fost foarte apreciat. Apoi a jucat în Rocco și frații lui, în regia lui Luchino Visconti, rol pentru care a fost de asemenea foarte apreciat de criticii de film.

Delon și-a făcut debutul în teatru la Paris în piesa lui John Ford 'This Pity She's a Whore, alături de Romy Schneider, în regia lui Visconti. Delon a lucrat din nou cu Visconti la filmul Il Gattorpado (Leopardul). Delon a lucrat și cu Jean-Pierre Melville, care a regizat filmele Un Flic , Le Cercle Rouge și Samuraiul .

În 1964 a înființat o companie de producție, Delbeau Production, împreună cu Georges Beaume. Au produs un film numit L'insoumis, care a trebuit să fie reeditat din cauza unor probleme legale. Delon și-a înființat apoi propria companie de producție, Adel, jucând și în primul film al companiei, Jeff. Delon a jucat apoi în Borsalino, unul dintre filmele franceze cu cele mai mari încasări în acei ani.

În 1973 a cântat în duet cu cântăreața pop fraceză, Dalida melodia Paroles, paroles. A jucat în Zorro (1975), iar în 1976 a jucat în filmul câștigător al Premiului César, Monsieur Klein .

La 20 martie 1959 s-a logodit cu actrița austriacă Romy Schneider (care evoluase în Germania), pe care o întâlnise în timpul filmărilor la filmul Christine (1958). Pe parcursul relației lor s-a speculat că Delon ar fi avut o aventură cu actrița și cântăreața germană Nico. La 11 august 1962, Nico a născut un fiu, Ari, și a susținut că tatăl copilului ar fi fost Delon. Fiul a fost crescut o perioadă de timp de părinții lui Delon.

În decembrie 1963 Delon și Schneider au decis să pună capăt relației lor. La 13 august 1964 s-a căsătorit cu Nathalie Barthélemy. Fiul lor Anthony Delon s-a născut în septembrie. Cuplul a divorțat la 14 februarie 1969.

În 1968, în timpul filmărilor la Jeff, Delon a cunoscut-o pe actrița franceză Mireille Darc, cu care a avut o relație de 15 ani, până în 1982.

În 1987 a cunoscut-o pe Rosalie van Breemen, manechin din Olanda, în timpul filmărilor la videoclipul cântecului său, Comme au cinéma. Au din această relație doi copii, Anouschka și Alain-Fabien. Relația s-a încheiat în octombrie 2002.

În 1968 unul dintre bodyguarzii lui Delon, iugoslavul Stevan Markovic, a fost găsit împușcat în cap într-un tomberon de lângă casa actorului. Prietenul lui Delon, gangsterul Corsican François Marcantoni, a fost acuzat de tentativă de omor. A fost anchetat și Delon, deși crima a avut loc în Paris, iar Delon se afla în momentul faptei la Saint-Tropez, la filmări. Soția de atunci a lui Delon, Nathalie, a fost de asemeni supusă anchetei.

Filmografie:

Pelicule

• 1957 - Quand la femme s'en mêle de Yves Allégret : Jo.
• 1957 - Sois belle et tais-toi de Marc Allégret : Loulou.
• 1958 - Christine de Pierre Gaspard-Huit : Franz Lobheiner.
• 1959 - Faibles femmes de Michel Boisrond : Julien Fenal.
• 1959 - Le Chemin des écoliers de Michel Boisrond : Antoine Michaud.
• 1960 - În plin soare de René Clément : Tom Ripley.
• 1960 - Rocco și frații săi de Luchino Visconti : Rocco Parondi.
• 1961 - Quelle joie de vivre de René Clément : Ulysse Cecconato.
• 1961 - Les Amours célèbres de Michel Boisrond : Prințul Albert.
• 1962 - L'Amour à la mer de Guy Gilles : Actorul din film
• 1962 - Eclipsa de Michelangelo Antonioni : Piero.
• 1962 - Dracul și cele 10 porunci - Le Diable et les Dix Commandements de Julien Duvivier : Pierre Messager.
• 1962 - L'Échiquier de Dieu de Christian-Jaque.
• 1963 - Carambolages de Marcel Bluwal : Lambert.
• 1963 - Les félins de René Clément : Marc.
• 1963 - Mélodie en sous-sol de Henri Verneuil : Francis Verlot.
• 1963 - Ghepardul de Luchino Visconti : Tancredi Falconeri.
• 1964 - La Tulipe noire de Christian-Jaque : Guillaume et Julien de Saint-Preux
• 1964 - L'Insoumis d'Alain Cavalier :
• 1964 - Les Félins de René Clément :
• 1964 - Rolls Royce-ul galben - The Yellow Rolls-Royce de Anthony Asquith :
• 1965 - Les Tueurs de San Francisco (Once a Thief) de Ralph Nelson :
• 1966 - Paris brûle-t-il ? de René Clément : Jacques Chaban-Delmas.
• 1966 - Texas, nous voilà de Michael Gordon : Don Andrea Baldazar dit Baldy.
• 1966 - Les Centurions de Mark Robson : Philippe Esclavier.
• 1966 - Aventurierii de Robert Enrico : Manu Borelli.
• 1967 - Diaboliquement vôtre de Julien Duvivier : Georges Campo.
• 1967 - Samuraiul de Jean-Pierre Melville : Jef Costello.
• 1968 - La revedere, prietene - (Adieu l'ami) de Jean Herman : Dino Barran.
• 1968 - La Motocyclette de Jack Cardiff : Daniel
• 1968 - La Piscine de Jacques Deray : Jean-Paul Leroy.
• 1968 - Histoires extraordinaires de Louis Malle :
• 1969 - Jeff de Jean Herman : Laurent.
• 1969 - Madly de Roger Kahane : Julien Dandieu.
• 1969 - Clanul sicilienilor de Henri Verneuil : Roger Sartet.
• 1970 - Doucement les basses de Jacques Deray : Simon Médieu.
• 1970 - Borsalino de Jacques Deray : Roch Siffredi.
• 1970 - Cercul roșu de Jean-Pierre Melville : Corey.
• 1971 - Soleil rouge de Terence Young : Gauche
• 1971 - Fantasia chez les ploucs de Gérard Pirès : (apparition)
• 1971 - L'Assassinat de Trotsky de Joseph Losey :
• 1971 - La Veuve Couderc de Pierre Granier-Deferre : Jean Lavigne.
• 1972 - Polițistul (Un flic) de Jean-Pierre Melville :
• 1972 - Le Professeur (La prima notte di quiete) de Valerio Zurlini :
• 1972 - Il était une fois un flic de Georges Lautner : l'homme qui sonne à la porte (apparition, non crédité).
• 1972 - Traitement de choc d'Alain Jessua : docteur Devilers.
• 1973 - Les Grands Fusils (Big Guns) de Duccio Tessari :
• 1973 - Scorpio de Michael Winner :
• 1973 - Ferma suspiciunilor (Les Granges brûlées) de Jean Chapot : le juge Pierre Larcher.
• 1973 - La Race des Seigneurs de Pierre Granier-Deferre :
• 1973 - Doi oameni în oraș (Deux Hommes dans la ville) de José Giovanni : Gino Strabliggi.
• 1974 - Borsalino & Co de Jacques Deray : Roch Siffredi
• 1974 - Les Seins de glace de Georges Lautner : Marc Rilson
• 1974 - Zorro de Duccio Tessari : Don Diego de la Vega/Zorro
• 1975 - Țiganul - Le Gitan, de José Giovanni : Hugo Sennart zis Le Gitan.
• 1975 - Flic Story de Jacques Deray : Roger Borniche.
• 1976 - Comme un boomerang de José Giovanni : Jacques Batkin.
• 1976 - Armaguedon d'Alain Jessua : le docteur Michel Ambroise.
• 1976 - Monsieur Klein de Joseph Losey : Robert Klein.
• 1977 - L'Homme pressé d'Edouard Molinaro : Pierre Niox.
• 1977 - Mort d'un pourri de Georges Lautner : Xavier Maréchal dit Xav.
• 1977 - Le Gang de Jacques Deray : Robert dit Le dingue.
• 1978 - Attention, les enfants regardent de Serge Leroy :
• 1979 - Airport 80 Concorde de David Lowell Rich : Capitaine Paul Metrand.
• 1979 - Le Toubib de Pierre Granier-Deferre : Jean-Marie Desprée.
• 1980 - Teheran 43 d'Alexandre Alov, Vladimir Naournov : Foche
• 1980 - Trei oameni periculoși, (Trois Hommes à abattre) de Jacques Deray : Michel Gerfaut.
• 1981 - Afacerea Pigot - Pour la peau d'un flic : Choucas (și regizor)
• 1982 - Le Choc de Robin Davis :
• 1983 - Un amour de Swann de Volker Schlöndorff : le baron de Charlus.
• 1983 - Le Battant d'Alain Delon :
• 1984 - Notre histoire de Bertrand Blier : Robert Avranches.
• 1985 - Pe cuvânt de polițist (Parole de flic) de José Pinheiro : Daniel Pratt.
• 1986 - Le Passage de René Manzor : Jean Diaz.
• 1988 - Ne réveillez pas un flic qui dort de José Pinheiro : commissaire divisionnaire Eugène Grindel.
• 1990 - Dancing Machine de Gilles Béhat :
• 1990 - Nouvelle Vague de Jean-Luc Godard : Roger Lennox și Richard Lennox.
• 1992 - Le Retour de Casanova de Edouard Niermans : CasanovaGiacomo Casanova.
• 1993 - Un crime de Jacques Deray : Maitre Charles Dunand.
• 1993 - L'Ours en peluche de Jacques Deray :
• 1994 - Les Cent et une nuits de Agnès Varda : Alain Delon , în vizită.
• 1996 - Le Jour et la nuit de Bernard-Henri Lévy : Alexandre.
• 1998 - Une chance sur deux de Patrice Leconte : Julien Vignal.
• 2000 - Les Acteurs de Bertrand Blier : El însuși.
• 2008 - Astérix aux Jeux Olympiques de Frédéric Forestier și Thomas Langmann : Iulius Cezar.

Televiziune

• 1962 - Le chien de François Chalais
• 2001 - Fabio Montale de José Pinheiro : Fabio Montale
• 2003-2004 - Frank Riva de Patrick Jamain : Frank Riva
  • L'Homme de nulle part
  • L'homme traqué
• 2003 - Le Lion de José Pinheiro : John Bullit

Teatru

• 1961 : Dommage qu'elle soit une putain de John Ford
• 1968 : Les yeux crevés de Jean Cau
• 1996 : Variations énigmatiques de Éric-Emmanuel Schmitt
• 1998 : Variations énigmatiques de Éric-Emmanuel Schmitt
• 2004 : Les montagnes russes de Eric Assous
• 2007 : Sur la route de Madison, după un roman de Robert James Waller, regia Anne Bourgeois

Alain Delon

Căsătorit cu Nathalie Barthélemy (1964-1968) Rosalie van Breemen (1987-2002) Copii Christian Aaron Boulogne (n. 1962) Anthony Delon (n. 1964) Anouchka Delon (n. 1990) Alain Delon Jr. (n. 1994)

* 1936: Gheorghe-Ioan Carțiș (cunoscut ca Ioan Carțiș, n. 8 noiembrie 1936, Oradea) este un inginer român, rector al Universității Politehnica Timișoara între 1996–2004.
A fost al treilea copil dintre cinci frați. A urmat clasele I–IV la Școala de Aplicații de pe lângă Școala Pedagogică de Băieți, clasa a V-a la Liceul Loga, clasele VI-VII la Liceul Pedagogic, apoi cursurile Școlii Medii Tehnice pentru Electroenergie și Electrotehnică, pe care a absolvit-o în 1954, după care a urmat Facultatea de Mecanica a Institutului Politehnic din Timișoara, pe care a absolvit-o în 1959, făcând parte din prima promoție cu specialitatea Tehnologia Construcțiilor de Mașini. În 1973 și-a susținut teza de doctorat cu titlul Cercetări teoretice și experimentale asupra structurii proprietăților fizice și rugozității suprafețelor prelucrate prin eroziune electrică sub conducerea lui Aurel Nanu

După absolvire, în perioada 1959–1961 a fost încadrat ca șef de secție fabricație la Centrul Mecanic din Timișoara. Din 1961 și până la pensionare, în 2006, a fost cadru didactic la Universitatea Politehnica din Timișoara: asistent (1961–1968), șef de lucrări (1968–1977), conferențiar (1977–1990), iar din 1990, profesor universitar. Din 1991 a fost conducător de doctorat în domeniul ,,Științe inginerești”, specialitatea ,,Știința materialelor”.^[1][5][6]

În această perioadă a fost șef al catedrei de Tehnologia Construcțiilor de Mașini (1985–1990), prorector (1990–1996) și rector (1996–2004)

În activitatea sa științifică s-a axat pe realizarea unor instalații necesare industriei (instalație de muls mecanic, presă de injectat mase plastice) și diferite utilaje pentru realizarea unor operații tehnologice: tratamente termice (roboți de călire prin curenți de inducție) și termochimice (feroxare, brunare, cadmiere).^[1][5][8]

Din 1999 este membru titular al Academiei de Științe Tehnice din România, activând în cadrul secției „Inginerie Mecanică”

Lucrări publicate:

• Tratamente termice: Tehnologie și utilaje (1982)^[9]
• Tratamente termochimice (1988)^[9]
• 160 de lucrări științifice publicate^[5]

Gheorghe-Ioan Carțiș

Ioan Carțiș la 80 de ani

* 1940: Vasile Ghica (n. 8 noiembrie 1940, Priponești, județul Galați) este un scriitor român. Este cunoscut și apreciat mai ales în calitate de scriitor de aforisme.

A absolvit liceul "Gh.Roșca Codreanu” din Bârlad, apoi facultatea de Filologie din cadrul Universității "Al.Ioan Cuza” Iași în 1965.

După absolvirea facultății, a lucrat ca profesor la o școală din Matca, iar apoi a predat la alte școli din Tecuci. Între anii 1991-2000, a fost inspector de specialitate la Inspectoratul Școlar Județean Galați.

A inițiat, în 1989, Ziua Cercetașului care se serbează la Tecuci în fiecare an pe data de Sf.Constantin și Elena (21 mai), la care vin sute de cercetași din diferite zone ale țării.

Ca scriitor, a început să scrie versuri înainte de a intra la liceu.Ca student, a publicat în revisele "Contemporanul” și "Viața studențească”.A făcut parte din subredacția ieșeană a revistei studențești.

A debutat editorial în anul1989 cu volumul de aforisme "Surâsuri migdalate”(aforisme) la Editura Junimea”din Iași.

A publicat în numeroase reviste: "Ateneu”,Cronica "Porto-Franco”, "Dunărea de Jos” "Lumină Lină”(S.U.A.),Le Courier International de la Francophilie(Galați), "Literatură și artă”(Rep.Moldova,), "Antares”, , "Flacara” , "Vremea” , "Totuși iubirea”, "Flacara lui Adrian Păunescu”, "Viața Liberă”, "Radio-România Cultural”, "Cultural TV”, "Național TV”, "Radio Actualități” , "Radio Iași”.

Aforismele sale au o mare anvergură în toate mediile culturale. Unele dintre ele au fost date ca subiecte și la examenele de bacalaureat.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Bacău și cetățean de onoare al localității natale (Priponești).

Aforisme:

• Surâsuri migdalate”(1989);
• Cristale de fum(1991);
• S.O.S.Iubirea!(1995);
• Recviem pentru mileniul doi (ediție bilingvă:româno-franceză)(1997);
• Răscruce de milenii(1997) (ediție bilingvă română-engleză);
• Chef pe Titanic(2008)
• Perdafuri(2009);ediție bilingvă, română- turcă;
• două volume pe internet la adresele: www.citatepedia.ro și www.varox.ro
• În ghearele râsului(2011);
• Rezervație gri(2011)

Versuri:

• Spălător de cadavre (2007);

Versurile din placheta "Spălător de cadavre” sunt interogații lirice generate de derapajele condiției umane actuale.

Proză umoristică

• La balamac,birjar! (2008)

În "La balamuc,birjar!”, scriitorul divaghează umoristic diverse citate ale unor personalități ilustre.

Mic dicționar enciclopedic

• Nasc și la Tecuci oameni

Aceasta este una dintre cele mai vaste lucrări ale scriitorului, și este o enciclopedie a personalităților care s-au născut în zona Tecuci.

·         1942: S-a nascut Alessandro Mazzola, fotbalist italian. 

·         1942 - S-a născut Gerald Alston, vocalist american (Manhattans).

·         1944 - S-a născut Bonnie Bramlett, vocalistă americană (Delaney & Bonnie).

·         1944 - S-a născut Robert Nix, baterist american (Atlanta Rhythm Section).
* 1946: Fănică-Voinea Ene (pseudonimul publicistic al lui Fănică Ene) (n. 8 noiembrie 1946, Gura-Caliței, județul Vrancea) este un scriitor, jurnalist și specialist în medicină alternativă român.

După ce a urmat Liceul „Unirea” din Focșani (1960-1962), a continuat studiile la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza (1963-1964) și apoi la Școala Superioară de Ofițeri “Nicolae Bălcescu” din Sibiu (1964-1968). După stagiul la unități a urmat Academia de Înalte Studii Militare din București (1976-1978) și, în paralel, Facultatea de Ziaristică din București (1975-1979). În 1980 a absolvit și Cursul Postuniversitar de Analiști-Programatori la Institutul Central de Informatică.

Este căsătorit cu Georgeta Ene (fostă Soare și fostă profesoară și instructor de dans popular pentru zona Vrancei), cu care are doi copii.

A lucrat în presa militară, fiind pe rând redactor la gazeta de educație ostășească „Înainte” (1972-1974) și la „Revista Gărzilor Patriotice” (1984-1985), iar apoi redactor șef de secție la publicațiile „La datorie” (1986-1987) și „Observatorul militar” (1987-1997). a editat publicațiile „Ghidul recrutului” (1990), supliment al ziarului „Armata României”, și revista „Romanian Armed Forces” (1995).

A debutat în beletristică în anul 1973 cu scurte eseuri literare în ziarul “Înainte” la rubrica “Inscripție pe armă”. Le-au urmat referințe de critică literară în aceeași publicație sub genericul “De vorbă cu tinere condeie” și epigrame și catrene tot în aceeași publicație și în ziarele “La datorie” și “Apărarea patriei”. A publicat poezia „Gând de pace” în Suplimentul ilustrat din august 1985 al “Revistei gărzilor patriotice”. A scris scenariul pentru filmul documentar «Școala de Ofițeri ”Nicolae Bălcescu” Sibiu», realizat de Studioul Cinematografic al Armatei în anul 1995.

A contribuit cu povestiri vânătorești și pescărești la ziarul “Observatorul militar” și la revistele “Viața militară” și “Vânătorul și Pescarul Român”.

Pasionat încă din copilărie de medicina naturală (naturistă), pasiune pe care i-a transmis-o bunica sa Dumitra Ene (1889-1980), renumită tămăduitoare populară din zona Vrancei, a studiat ca autodidact tehnicile terapiilor naturiste și le-a aplicat în tratarea a numeroși bolnavi.

A efectuat cercetări medicale proprii în domeniul terapiilor naturiste, sintetizând rezultatele lor într-o serie de comunicări științifice prezentate la conferințele internaționale ale Asociației Naționale de Terapii Complementare și publicate în compendiile acestora:

• Folosirea organelor animaliere în tratarea bolilor, Compendiul lucrărilor celei de a 5-a ediții a Conferinței Internaționale de Terapii Complementare, Arad, 2001, ISBN: 973-8161-28-2, p. 65-68.
• Tratarea diabetului zaharat de tip doi cu mijloace naturale, Compendiul lucrărilor celei de a 5-a ediții a Conferinței Internaționale de Terapii Complementare, Arad, 2001, ISBN: 973-8161-28-2, p. 68-71.
• Tratarea cancerului cu mijloace naturale în 2002, Compendiul lucrărilor celei de a 6-a ediții a Conferinței Internaționale de Terapii Complementare, Arad, 2002, ISBN: 943-8161-69-X, p. 589-602.
• Imunoterapia cancerului cu mijloace naturale în 2005, Compendiul lucrărilor celei de a 9-a ediții a Conferinței Internaționale de Terapii Complementare, Arad, 2005, ISBN: 973-664-100-7,
• Cele 10 porunci ale regenerării psihofizice a omului în 2007, Compendiul lucrărilor celei de a 11-a ediții a Conferinței Internaționale de Terapii Complementare, Arad, 2007, ISBN: 973-664-150-3, p. 285-301.
• Reducerea numărului de bolnavi de cancer în 2008, Compendiul lucrărilor celei de a 12-a ediții a Conferinței Internaționale de Terapii Complementare, Arad, 2008, ISSN: 1844-8127, p. 133-147 și
• Câteva principii ale alimentației de viață lungă în 2011, Compendiul lucrărilor Conferinței Internaționale de Terapii Complementare, Arad, 2011, ISBN: 978-606-92983-6-7, p. 246-263.

A brevetat, în anul 1993, la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci invenția “Dispozitiv portabil pentru localizarea semnelor iridiene pe subiect”.

Cărți publicate de literatură

De literatură

• Însemnări din zilele revoluției. Decembrie 1989, volumul colectiv de publicistică, Editura MilitarĂ, București 1990, ISBN 973-32-0667-9, p. 124-131.
• Ochi de poieniță ascunsă, povestiri vânătorești, Editura ALLFA, București, 320 de pagini, ISBN 978-973-724-300-3, prefațat de mai mulți autori, între care scriitorii Nicolae Boghian și Liviu Vișan. Referințe critice despre lucrare au apărut în revista „AGORA LITERARĂ”, publicație a Ligii Scriitorilor Români, Cluj-Napoca, nr. 11 din iunie 2011, p. 23 („Din templul naturii”, autor Octavian Mihalcea).
• Vânător prin lume, povestiri vânătorești, Editura ”Societatea Scriitorilor Militari”, București, 2012, 196 de pagini, ISBN 978-973-8941-53-3, cu o prefață semnată de scriitorii Nicolae Boghian și Dan Gâju.

De medicină naturistă

• Să ne tratăm singuri. Ghid de terapie naturistă, Editura ALL, București, ed. I în 1996, ed. a II-a în 2001, ed. a III-a în 2002, ed. a IV-a în 2004, ed. a V-a în 2006, ed. a VI-a în 2009, toate revizuite și adăugite. La ed. a VI-a ISBN 978-973-571-947-0, prefață de prof. dr. în științe medicale Ion Pleșca.
• Terapie naturistă. Cazuistică. Cancer. Boli autoimune. Alte afecțiuni, Editura ALL, București, 2006, ISBN 973-571-619-4, prefață de colonel în rezervă dr. Cristian Obrocea, medic primar de medicină internă.
• Terapie naturistă. Ghidul turistului, Editura ALL, București, 2007, ISBN (10) 973-571-711-5, ISBN (13) 978-973-571-711-7, prefață de colonel în rezervă Grigore Radoslavescu, jurnalist.
• Secretele longevității. Ghid de terapie naturistă, Editura ALL, București, 2011, ISBN 978-973-571-988-3, prefață de dr. Marin Popescu, medic primar, specialist în chirurgie și oncologie.

Fănică Ene

Căsătorit cu Georgeta Soare Copii doi

* 1946: Guus Hiddink (Pronunție în olandeză: /ˈɣys ˈɦɪdɪŋk/; n. 8 noiembrie 1946) este un antrenor olandez de fotbal, fost fotbalist profesionist. El a fost cel mai bine plătit antrenor al anului 2009.^[3] Printre performanțele sale sunt Tirpla Europeană (Eredivisie, Cupa Olandei și Cupa Campionilor Europeni) cu PSV Eindhoven; a dus Olanda și Coreea de Sud pe locul patru la Campionatul Mondial de Fotbal 1998 și Campionatul Mondial de Fotbal 2002 respectiv; a dus Australia la cea mai bună performanță a sa la Campionatul Mondial de Fotbal 2006; a dus Rusia în semifinalele Euro 2008 - cea mai bună performanță a Rusiei de la destrămarea URSS; și a condus Chelsea la triumf în Cupa Angliei în fața lui Everton în 2009. Guus Hiddink a mai antrenat și echipe ca Fenerbahçe S.K., Valencia și Real Madrid.

·         1946: Roy Wood, muzician, cântăreț și textier britanic
* 1949: Lilia Amarfi (n. 8 noiembrie 1949, Orhei, URSS – d. 28 septembrie 2010, Moscova, Rusia) a fost o artistă de operetă moldoveancă (soprană de coloratură), care a activat în Rusia.

A absolvit, în 1972, cu mențiune, Institutul Unional de Artă Teatrală din Moscova, la profesorul Lev Sverdlin, împreună cu Irina Maslennikova, solistă la Teatrul Bolșoi, și concertmaistrul Irina Nikolaeva. În același an a debutat pe scena Teatrului de Operetă din Moscova, jucând în opereta Voievodul țiganilor de J. Strauss-fiul. A mai jucat rolurile:

• Adele în Liliacul de J. Strauss-fiul
• Silvia Varescu în Silvia de I. Kalman
• Violetta Cavalini în Vioreaua de I. Kalman
• Angele Dirier în Contele de Luxembourg de F. Lehár
• ș.a.

A fost cunoscută și ca interpretă a cântecelor populare românești. A avut turnee în Cehia, Germania, Ungaria, Republica Moldova etc. A primit distincția de Artistă Emerită a Federației Ruse în 1983.

·         1949: S-a nascut Bonnie Raitt, solista americana. 

·         1949 - S-a născut Alan Berger, basist american (Southside Johnny & The Asbury Jukes).

·         1951 - S-a născut Larry Burnett, chitarist, vocalist şi compozitor american (Firefall).
* 1952: Mariana Lungu (n. 8 noiembrie 1952, Udești, Suceava, România^[1]) este o interpretă de muzică populară românească din Moldova 

·         1954: S-a nascut Jeanette McGruder, muzician american, membra in P Funk. 

·         1954 - S-a născut Ricky Lee Jones, cântăreaţă şi compozitoare americană.
* 1954: Kazuo Ishiguro (japoneză 石黒一雄 Ishiguro Kazuo; n. 8 noiembrie 1954, Nagasaki, Japonia) este un scriitor britanic de origine japoneză, romancier, scenarist și nuvelist. În anul 2017 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură

Ishiguro s-a născut la Nagasaki, Japonia și a locuit acolo până în 1960. Pe când el avea vârsta de cinci ani, familia sa s-a mutat în Anglia, unde tatăl său a lucrat ca ocenograf. Kazuo Ishiguro a crescut în Guildford, Surrey. Ishiguro a obținut diploma de licență la Universitatea din Kent în 1978 și diploma de masterat la Universitatea din East Anglia lui în 1980.

Ishiguro este unul dintre cei mai renumiți autori de ficțiune contemporani din lumea anglofonă, fiind nominalizat de patru ori la Premiul Booker Man, pe care l-a câștigat în 1989, cu romanul The Remains of the Day. În 2008, The Times l-a clasat pe Ishiguro pe locul al 32-lea în lista „celor mai mari 50 de scriitori britanici din 1945 încoace”.^[17]

Al șaptelea roman al său, Gigantul mort, a fost publicat la 3 martie 2015 în Statele Unite și Marea Britanie.

În 2017 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură pentru că „în romane cu mare putere emoțională, a dezvăluit abisul din spatele senzației noastre iluzorii de conectare la lume”.

Primele trei romane sunt niște capodopere, ale literaturii universale, aparținând stilului International, o sinteza pan+umana la nivelul insingurat al individului.

Romane și povestiri

• A Pale View of Hills. London 1982.
  • rom.: Amintirea palidă a munților, Ed. Polirom, 2017; ISBN 978 973 46 7127 4
• An Artist of the Floating World. London 1986.
  • rom.: Un artist al lumii trecătoare, Ed. Polirom, 2013, ISBN 9789734634958
• The Remains of the Day. London 1989.
  • rom.: Rămășițele zilei, Ed. Polirom, 2012, ISBN 9789734630875
• The Unconsoled. London 1995.
• When We Were Orphans. London 2000.
  • rom.: Pe cind eram orfani, Ed. Polirom, 2017, ISBN 9789734668151
• Never Let Me Go. London 2005.
  • rom.: Să nu mă părășești, Ed. Polirom, 2011, ISBN 978-9734620203
  • rom.: Să nu mă părășești, Ed. Polirom, 2017, ISBN 9789734671281
• Nocturnes: Five Stories of Music and Nightfall. London 2009.
  • rom.: Nocturne. Cinci povesti despre muzica si amurg , Ed. Polirom, 2017, ISBN 9789734671267
• The Buried Giant. Faber, London 2015.

Kazuo Ishiguro

Părinți Shizuo Ishiguro[*] Shizuko Ishiguro[*]  Căsătorit cu Lorna MacDougall[*] (din 1986)[14]  Copii Naomi Ishiguro[*][15]

* 1956: Alexandru Chirnițchi a fost un muzician rock sovietic (n. 8 noiembrie 1956, Tiraspol - d. 8 noiembrie 2008, Tiraspol, Transnistria).
Originar din Tiraspol de origine română, basist, vocalist și compozitor. A absolvit școala de muzică la Tiraspol, în clasa profesorului Victor Zelinskii. Membru al formațiilor "Cordial" din Tiraspol , Maghhistrali din Blagoveșcensk, Molodîe golosa din Tambov și Cruiz din Tambov, unde a colaborat cu Valeriu Găină și Vsevolod Coroliuc, deasemena din Basarabia, sau Republica Moldova. A cântat la chitară-bas în stil hard rock. A fost de asemenea compozitor și vocalist. Este autor de șlagăre rock, printre care "Frunusețe" în interpretarea formației Cruiz, care erau foarte populare în prima jumătate a anilor '80. În anii '90 a fost conducător muzical la formații rock din Tiraspol, care s-au produs în cadrul unor festivaluri rock și la Chișinău. A fost căsătorit cu Maia Chirnițchi (1956-2007), coleg de clasă, cu care a avut două fete, Olga (locuiește în Israel), și Alisa (locuiește la Moscova).

·         1957 - S-a născut Porl Thompson, chitarist şi clăpar britanic (The Cure).

·         1958 - S-a născut Terry Lee Miall, baterist britanic (Adam & The Ants).
* 1958: Richard Whalley Anthony Curtis,OBE (n. 8 noiembrie 1958) este un scenarist, producător, actor și regizor, cunoscut pentru filmele de comedie romantică Patru nunți și o înmormântare, Jurnalul lui Bridget Jones, Notting Hill, și Pur și simplu dragoste, dar și pentru sitcomurile Blackadder, Mr. Bean și Vicarul de Dibley. Este fondator al fundației de caritate Comic Relief. La Oxford l-a întâlnit pe Rowan Atkinson, cu care a colaborat în mai multe seriale.

Filme

• The Tall Guy (1989) (scenarist)
• Four Weddings and a Funeral (1994) (scenarist/Co-Producător executiv)
• Bean (1997) (scenarist/Producător executiv)
• Notting Hill (1999) (scenarist/Producer)
• Bridget Jones's Diary (2001) (scenarist)
• Pur și simplu dragoste (Love Actually) (2003) (regizor/scenarist)
• Bridget Jones: The Edge of Reason (2004) (scenarist)
• Sixty Six (2006) (Producător executiv)
• Vacanța lui Mr. Bean (2007) (Producător executiv)
• The Boat That Rocked (2009) (regizor/scenarist/Producer) (cu titlul Pirate Radio in SUA)
• War Horse (2011) (scenarist)

Televiziune

• Not the Nine O'Clock News (1979–82) (scenarist)
• Blackadder (scenarist)
• Spitting Image (1984–85) (scenarist)
• Bernard and the Genie (1991) (scenarist)
• Mr. Bean (1990–1995) (scenarist)
• The Vicar of Dibley (1994–2007) (scenarist/Co-Producător executiv)
• Robbie the Reindeer (scenarist)
• The Girl in the Café (2005) (scenarist/Producător executiv)
• Casualty (2007) (scenarist - 1 episod)
• The No. 1 Ladies' Detective Agency (2008) (scenarist/Producător executiv)
• Doctor Who (2010) (scenarist - 1 episod: Vincent și doctorul)

Richard Curtis

·         1959 - S-a născut Alan Graham Frew, vocalis şi compozitor britanic (Glass Tiger).

·         1961 - S-a născut Leif Garrett, actor şi cântăreţ american.
* 1965: Marian Calafeteanu (n. 8 noiembrie 1965, Craiova) este un fost jucător român de fotbal ce a activat pe postul de mijlocaș.

·         1965: S-a nascut Jahn Ivar "Mini" Jakobsen, fotbalist

·         1967: S-a nascut Courtney Thorne-Smith, actrita americana. 

·         1968: S-a nascut Sergio Porrini, fotbalist italian.
* 1970: Diana King (n. 8 noiembrie 1970) este o cântareață și compozitoare jamaicană de muzică R&B si reggae fusion.
În 2012, Diana a mărtusisit pe Facebook că este lesbiană
* 1974: Masashi Kishimoto (岸本 斉史 Kishimoto Masashi^?) (n. 8 noiembrie 1974,^[1][2] Nagi[*], Japonia) este un artist manga japonez, cel mai bine cunoscut pentru seria Naruto. Fratele său geamăn mai mic, Seishi Kishimoto, este și el un artist manga, fiind creatorul seriilor 666 Satan și Blazer Drive.
Prima lucrare ca artist manga a fost Karakuri publicată de Shueisha în 1996. În anul 1999, Naruto a fost serializat în revista Shonen Jump, câștigând premiul lunar Hop Step Award. Naruto încă continuă cu peste 40 de volume, și până la volumul 36 a vândut peste 71 de milioane de copii în Japonia,^[3] fiind adaptată și în două serii anime de succes. Seria manga Naruto a devenit una dintre cele mai productive proprietăți ale Viz Media,^[4] fiind responsabilă pentru 10% din toate vânzările de manga din anul 2006. Al șaptelea volum lansat de Viz a devenit primul manga căruia i s-a acordat premiul Quill, dar și premiul Best Graphic Novel.
Kishimoto îl numește pe Akira Toriyama, creator al faimoasei serii manga Dr. Slump și Dragon Ball, ca unul din cele mai mari influențe.^[8] Când a fost întrebat într-un interviu cu Shonen Jump care a fost povestea si personajul său favorit din Dragon Ball, Kishimoto a răspuns că i-a plăcut seria până la venirea lui Freeza și că îl admira pe Kuririn, un personaj cu care se putea compara.^[9] Kishimoto a insinuat că filmul de lung metraj Akira i-a influențat semnificativ arta, inclusiv seria manga a lui Katsuhiro Otomo
* 1975: Silvia Lăuneanu (n. 8 noiembrie 1975, Timișoara) este o cântăreață română. A făcut parte din trupa De La Vegas, alături de care a lansat albumul „Care din noi”.

În anul 1998 îl intâlnește pe Daniel Robu (actualul partener de scenă) care, fascinat de talentul și frumusețea ei, îi propune o colaborare. Rezultatul a fost single-ul „Fata cu vioara”, un hit care a dominat toate topurile de specialitate din România, înregistrând un real succes și totodata intrarea artistei în aria muzicii pop-dance.

În anul 2001 formația De La Vegas a lansat primul album solo vocal-instrumental „Posesiv”, al cărui producător muzical a fost același Daniel Robu.

·         1975: Tara Reid, actriță americană
* 1980: Geraldo Washington Regufe Alves (n. 8 noiembrie 1980, Póvoa de Varzim) este un fotbalist portughez retras din activitate, care a jucat în România pentru echipe precum Steaua București, Petrolul Ploiești și Astra Giurgiu.

Geraldo Alves este fratele mai mare al lui Bruno, de asemenea fotbalist profesionist, care joacă la Zenit St. Petersburg. Tatăl său este brazilian,^[1] în timp ce mama sa este portugheză.
* 1980: Luís Fabiano Clemente (n. 8 noiembrie 1980, Campinas, São Paulo, Brazilia), cunoscut mai bine sub numele de Luís Fabiano, este un fotbalist brazilian, care joacă la São Paulo FC pe poziția de atacant.
* 1981: Joseph „Joe” John Cole (n. 8 noiembrie 1981, Londra) este un jucător profesionist de fotbal englez care evoluează la clubul englez Aston Villa. El și-a început cariera cu West Ham United, unde a jucat mai mult de 100 de jocuri pe parcursul a cinci ani, până când a plecat la Chelsea în 2003. În vara anului 2010, Joe Cole s-a transferat la Liverpool FC după ce rămăsese liber de contract. El a câștigat o serie de trofee cu Chelsea, inclusiv două titluri de Premier League și Cupa Angliei în 2007.

·         1982: Mika Kallio, pilot finlandez
* 1982: Theodore Marvin "Ted" DiBiase Jr. (n. 8 noiembrie 1982) este un fost wrestler american. Ocazional joaca si ca actor, facandu-si debutul in filmul The Marine 2, un direct-to-DVD lansat in 2009.

·         1983: Pavel Pogrebniak, fotbalist rus
* 1991: Maria Ficzay (n. 8 noiembrie 1991,^[1] Ocna Șugatag, Maramureș, România) este o jucătoare română de fotbal feminin pe postul de apărător. A jucat în Campionatul României pentru Olimpia Cluj, cu care a participat în UEFA Champions League.^[2] În prezent joacă în Polonia la Medyk Konin.

Este, de asemenea, selecționată în echipa națională a României.

* 1991: 

* 1992: Cristina Iovu (n. 8 noiembrie 1992) este o halterofilă de talie mondială din Republica Moldova, specializată în ridicarea greutăților la categoria de 53 kg. În 2012 a devenit campioană mondială la proba respectivă și a fost purtătoarea drapelului țării la Jocurile Olimpice de vară din 2012 de la Londra.