MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 11 DECEMBRIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE
B. Decese; Sărbători
Decese
· 384: A decedat Papa Damasus I (n.cca.305). A fost conducatorul Bisericii Romei din octombrie 366 până la moartea sa. Viața lui a coincis cu reunirea sub imparatul Constantin cel Mare a Imperiului Roman de Rasarit cu cel de Apus si cu legalizarea crestinismului in imperiu si cu adoptarea acestuia ca religie oficiala in Imperiul Roman in anul 380.
· 861: A decedat califul abbasid Al-Mutawakkil ALA Allāh Jafar ibn al-Mutasim (n.martie 822) care a domnit în Samarra de la 847 până la 861. Este cunoscut pentru caa pus capăt Inchiziției ( “Mihna” – “calvar”), instituita de predecesorii săi in incercarea de a impune o singura versiune a Islamului.
· 969: Imparatul bizantin Nichifor al II-lea Phokas (n.cca. 912), este asasinat de soţia sa Theofano şi iubitul acesteia care va ajunge împăratul Ioan Tzimiskes I.
· 1241: A murit hanul mongol Ogodai, al treilea fiu al lui Genghiz Han. A fost al doilea han suprem al mongolilor de la 1227 pana in anul mortii sale. In timpul domniei lui are loc din 1237, cucerirea stepelor rusești de către armata mongola condusa de Batu-han, nepotul său și crearea Hoardei de Aur.
· 1282: A decedat imparatul bizantin Mihail al VIII-lea Paleologul; (n. 1225). A domnit intre anii 1259-1282 si a fost fondatorul dinastiei Paleologilor care au condus Imperiul Bizantin până la caderea Constantinopoluluiîn 1453. La 25 iulie 1261, trupele sale conduse de generalul Alexios Stratigopoulos au recucerit Constantinopolul lichidand Imperiul latin si restaurand imperiul Bizantin. S-a încoronat imparat in ziua de 15 august a aceluiasi an.
· 1581: Arhiducesa Maria de Austria (15 mai 1531 – 11 decembrie 1581) a fost fiica împăratului Ferdinand I și a soției acestuia, Anna Iagello.
La 18 iulie 1546, Arhiducesa Maria s-a căsătorit cu Wilhelm, Duce de Jülich-Cleves-Berg ca a doua soție a acestuia și au avut următorii copii:
- Maria Eleonora (25 iunie 1550 – 1608) căsătorită cu Albert Frederic, Duce de Prussia
- Anna (1 martie 1552 – 6 octombrie 1632) căsătorită cu Philip Louis, Conte Palatin de Neuburg.
- Magdalene (2 noiembrie 1553 – 30 iulie 1633) căsătorită cu Ioan I, Conte Palatin de Zweibrücken, fratele lui Philip Louis, Conte Palatin de Neuburg.
- Karl Friedrich (1555–75)
- Elizabeth (1556–61)
- Sibylle (1557–1627) căsătorită cu Karl II de Habsburg (1560–1618), care era fiu morganatic al lui Ferdinand al II-lea, Arhiduce de Austria
- Johann Wilhelm (28 mai 1562 – 25 martie 1609), episcop de Münster, Conte de Altena, Duce de Jülich-Cleves-Berg; căsătorit prima dată în 1585 cu Jakobea de Baden (1558–97), fiica lui Philibert, Margraf de Baden-Baden; a doua oară în 1599 cu Antonia de Lorena (1568–1610), fiica lui Carol al III-lea, Duce de Lorena.
| Arhiducesa Maria de Austria | |
 Maria de Habsburg și fiica ei Maria Eleonora |
* 1628: Cesare d'Este (1561 – 11 decembrie 1628) a fost Duce de Modena și Reggio din 1597 până la moartea sa.
Născut la Ferrara, Cesare a fost fiul marchizului Alfonso d'Este de Montecchio, al patrulea fiu al lui Alfonso I d'Este și văr cu Alfonso al II-lea d'Este, duce de Ferrara și Modena. Mai târziu, când vărul său a murit fără moștenitori, în octombrie 1597, Cesare a moștenit ducatul.
La 30 ianuarie 1586 el s-a căsătorit cu Virginia de Medici, fiica lui Cosimo I de' Medici, care a suferit de simptome de nebunie până la moartea ei, în 1615. Cesare a fost succedat de fiul său, Alfonso.
Copii:
- Giulia d'Este (1588–1645); a murit nemăritată.
- Alfonso III d'Este, Duce de Modena (1591–1644), Duce de Modena din 1628; s-a căsătorit cu Prințesa Isabella de Savoia.
- Laura d'Este (1594–1630;) s-a căsătorit cu Alessandro I Pico, Duce de Mirandola
- Luigi d'Este, Signore de Montecchio și Scandiano (1593/1594–1664)
- Caterina d'Este (1595–1618); a murit nemăritată.
- Ippolito d'Este (1599–1647); a murit nemăritată.
- Niccolo d'Este (1601–1640); s-a căsătorit cu Sveva d'Avalos, nu au avut copiii.
- Borso d'Este (1605–1657); s-a căsătorit cu Ippolita d'Este (fiica fratelui său Luigi)
- Foresto d'Este (1606–1639/1640)
- Angela Caterina d'Este (m 1651); a murit nemăritată, a fost călugăriță.
| Cesare d'Este | |
| Duce de Modena | |
 |
* 1669: Anna Maria de Mecklenburg-Schwerin (1 iulie 1627 – 11 decembrie 1669) a fost o nobilă germană, membră a Casei de Mecklenburg și, prin căsătorie, Ducesă de Saxa-Weissenfels.
A fost al patrulea copil și a doua fiică a lui Adolf Frederic I, Duce de Mecklenburg-Schwerin și a primei lui soții, Anna Maria de Ostfriesland[1]. Războaiele în care era implicat Mecklenburg l-au forțat pe tatăl ei să-și trimită copiii inițial în Suedia, apoi în Danemarca, la curtea reginei Sofia (născută Ducesă de Mecklenburg-Güstrow). În 1629 Anna Maria a fost trimisă în Saxonia, la castelul Lichtenberg, unde a fost educată. În 1642 s-a întors la Schwerin, unde și-a reîntâlnit doar tatăl, mama ei murind în 1634. Probabil atunci și-a văzut pentru pima dată mama vitregă, Marie Katharina de Brunswick-Dannenberg, și ce trei frați vitregi. Anna Maria era copilul preferat al tatălui ei așa cum demonstrează tonul cordial, chiar afectuos al scrisorilor pe care și le-au scris unul altuia.
La Schwerin, la 23 noiembrie 1647, Anna Maria s-a căsătorit cu Augustus, Duce de Saxa-Weissenfels. Ei au avut 12 copii:
- Magdalene Sibylle (n. 2 septembrie 1648, Halle - d. 7 ianuarie 1681, Gotha); s-a căsătorit la 14 noiembrie 1669 cu Ducele Frederic I de Saxe-Gotha-Altenburg. A fost strămoașa reginei Victoria a Regatului Unit.
- Johann Adolf I (n. 2 noiembrie 1649, Halle - d. 24 mai 1697, Weissenfels).
- August (n. 3 decembrie 1650, Halle - d. 11 august 1674, Halle); s-a căsătorit la 25 august 1673 cu Charlotte de Hesse-Eschwege. Singurul lor copil a murt la naștere (24 aprilie 1674).
- Christian (n. 25 ianuarie 1652, Halle - ucis în bătălie la Mainz, 24 august 1689), mareșal al armatei saxone
- Anna Maria (n. 28 februarie 1653, Halle - d. 17 februarie 1671, Halle).
- Sophie (n. 23 iunie 1654, Halle - d. 31 martie 1724, Zerbst); s-a căsătorit la 18 iunie 1676 cu Karl, Prinț de Anhalt-Zerbst. Ca și sora ei mai mare Magdalene Sybille, este strămoașă a reginei Victoria.
- Katharine (n. 12 septembrie 1655, Halle - d. 21 aprilie 1663, Halle).
- Christine (n. 25 august 1656, Halle - d. 27 aprilie 1698, Eutin); s-a căsătorit la 21 iunie 1676 cu August Friedrich de Holstein-Gottorp, Prinț-episcop de Lübeck.
- Heinrich (n. 29 septembrie 1657, Halle - d. 16 februarie 1728, Barby); a moștenit Barby.
- Albrecht (n. 14 aprilie 1659, Halle - d. 9 mai 1692, Leipzig).
- Elisabeth (n. 25 august 1660, Halle - d. 11 mai 1663, Halle).
- Dorothea (n. 17 decembrie 1662, Halle - d. 12 mai 1663, Halle).
Anna Maria a murit la 42 de ani, la Halle. La doi ani după decesul ei, soțul ei s-a recăsătorit cu Johanna Walpurgis de Leiningen-Westerburg cu care a avut doi fii.
| Anna Maria de Mecklenburg-Schwerin | |
 Anna Maria de Mecklenburg-Schwerin, gravură de Johannes Frentzel, 1654. | |
| Căsătorit(ă) | Augustus, Duce de Saxa-Weissenfels |
|---|---|
| Familie nobilă | Casa de Mecklenburg |
| Tată | Adolf Frederic I, Duce de Mecklenburg-Schwerin |
| Mamă | Anna Maria de Ostfriesland |
· 1686: Ludovic al II-lea de Bourbon, Prinț de Condé (8 septembrie 1621 - 11 noiembrie 1686) a fost un general francez și cel mai cunoscut reprezentant al Casei de Condé ramură a Casei de Bourbon. Înainte de moartea tatălui său în 1646, a fost Duce de Enghien. Pentru meritele sale militare a fost denumit Marele Condé (Le Grand Condé).
Ludovic s-a născut la Paris, ca fiul lui Henric al II-lea de Bourbon, prinț de Condé și al Charlottei-Marguerite de Montmorency. Tatăl său era verișor cu regele Henric al IV-lea al Franței iar mama sa era moștenitoarea uneia dintre cele mai importante familii ducale din Franța.
Ludovic a primit o educație aprofundată, a studiat istoria, dreptul și matematica în timpul celor șase ani de la școala iezuită de la Bourges. După absolvirea școlii a intrat la Academia Regală de la Paris. La șaptesprezece ani, în absența tatălui său, a guvernat Burgundia. Tatăl său l-a logodit cu Claire Clémence de Maillé Brézé, nepoata puternicului cardinal Richelieu, înainte de a intra în armată în 1640. La douăzeci de ani Ludovic s-a îndrăgostit de Mademoisellelle du Vigean (Marthe Poussard, numită mademoiselle du Vigean, fiica lui François Poussard, marchiz de Fors și baron du Vigean prin soția sa Anne de Neubourg) însă a fost obligat de tatăl său să se căsătorească cu logodnica aleasă.
În 1643 Ducele de Enghien a fost numit la comanda armatei împotriva spaniolilor în nordul Franței. Bătălia de la Rocroi (19 mai) a pus capăt supremației armatei spaniole și a inaugurat o lungă perioadă de predominare a armatei franceze. Însuși Ducele de Enghien a condus atacul decisiv și la vârsta de douăzeci și doi de ani și-a câștigat locul printre cei mai mari generali ai timpurilor moderne.
După o campanie de succese neîntrerupte, Ducele de Enghien a revenit la Paris în triumf și a încercat să uite eșecul mariajului său cu o serie de afaceri (după moartea lui Richelieu în 1642 a încercat anularea căsătoriei sale în speranța unei căsătorii cu Mademoisellelle du Vigean, până când ea a intrat la Carmelite în 1647[1]) În 1644, a fost trimis cu întăriri în Germania pentru a-l ajuta pe Vicontele de Turenne. În finalul Bătăliei de la Freiburg (august) armata franceză a câștigat o mare victorie asupra bavarezilor comandați de Baronul Franz von Mercy.
Campania din vara anului 1645 s-a deschis cu înfrângerea Vicontelui de Turenne de către Baronul Franz von Mercy în Bătălia de la Mergentheim dar acest lucru a fost reparat prin victoria de la Nördlingen în care Mercy a fost ucis iar Ducele de Enghien rănit. Capturarea orașului Philippsburg a fost cea mai importantă realizare a acestei companii. În 1646 Ducele de Enghien a servit sub comanda lui Gaston, Duce de Orléans în Flandra și când după capturarea orașului Mardyck, Ducele de Orléans s-a întors la Paris, Ducele de Enghien lăsat la comanda armatei a capturat Dunkirk (11 octombrie).
Tatăl său moare lăsându-i titlul de Prinț de Condé. De asemenea, devine primul prinț de sânge toată lumea adresându-i-se de la rege în jos ca Monsieur le prince. Puterea enormă care a căzut pe mâinile prințului a alarmat serios pe regenta Ana de Austria și pe ministrul său.
Cu Claire Clémence de Maillé Brézé, nepoata Cardinalului Richelieu:
- Henric Jules (1643 – 1709)
- Louis (1652 – 1653)
| Ludovic al II-lea | |
| Prinț de Condé "le Grand Condé" |
| Părinți | Henric al II-lea, Prinț de Condé Charlotte Marguerite de Montmorency  |
|---|---|
| Frați și surori | Armand de Bourbon, Prinț de Conti Anne Genevieve de Bourbon-Condé |
| Căsătorit cu | Claire-Clémence de Maillé |
| Copii | Henri Jules, Prinț de Condé Louis, Duce de Bourbon Mademoiselle de Bourbon |
· 1694: Ranuccio II Farnese (17 septembrie 1630 – 11 decembrie 1694) a fost al 6-lea Duce de Parma și Piacenza din 1646 până la moartea sa și Duce de Castro din 1646 până în 1649.
Ranuccio a fost fiul cel mare al lui Odoardo Farnese, al 5-lea duce suveran de Parma, și al soției sale, Margherita de Medici. După moartea bruscă a tatălui său, la doar 34 de ani, Ranuccio i-a succedat ca duce. Cum el era minor, primii doi ani ai domniei sale au fost sub regența unchiului său, Francesco Maria Farnese, și a mamei sale.
Ranuccio a aparținut Casei de Farnese, fondată de Papa Paul al III-lea. Ducii Farnese au domnit în Parma și Piacenza de când fiul nelegitim al Papei Paul, Pier Luigi Farnese, a primit ducatul în posesie. Pier Luigi a fost, de asemenea, Duce de Castro, un titlu conferit de către tatăl său, după ce acesta din urmă a creat teritoriul din ținuturile recuperate după moartea lui Ranuccio cel Bătrân, fratele mai mic a lui Pier Luigi.
În timpul domniei tatălui său în Castro, un fief farnese în statele papale de nord ale Romei, pe care Barberini (familia Papei Urban) erau dornici să-l dobândească, a provocat ca Odoardo să fie excomunicat în 1641.
Ranuccio a refuzat să ramburseze datoriile contractate de către tatăl său, în ciuda faptului că acesta din urmă a semnat un tratat de pace prin care urma ca acest lucru să se întâmple. De asemenea, el a refuzat să-l recunoască pe noul episcop de Castro, numit de succesorul Papei Urban, Papa Inocențiu al X-lea. În 1649, noul episcop, cardinalul Cristoforo Giarda, a fost ucis în drumul său spre Castro. Papa l-a acuzat pe Ranuccio de crimă și ca represalii forțele loaiale papei au asediat Castro. În luna august a aceluiași an, trupele parmeneze au fost zdrobite, nu departe de Bologna, și Ranuccio a rămas fără mijloce de a-și obține înapoi fieful, în ciuda încercărilor sale de a-l cumpăra înapoi cu bani.
În 1672 el a cumpărat principatele Bardi și Compiano. În ultimele zile ale domniei sale, ducatul a suferit foarte mult de prezența trupelor imperiale, care luptau în disputa dintre Victor Amadeus al II-lea de Savoia și Franța.
| Ranuccio al II-lea | |
 Portret al lui Ranuccio II de Jacob Denys |
· 1756: Maria Amalie Josefa Anna de Austria (n. 22 octombrie 1701 – 11 decembrie 1756) a fost cea mai mică fiică a împăratului Iosif I și a împărătesei Wilhelmine Amalia de Brunswick-Lüneburg. S-a căsătorit cu Carol Albert de Bavaria, prinț-elector și duce de Bavaria (în perioada 1726-1745), rege al Boemiei (în perioada 1741-1743) și împărat al Sfântului Imperiu Roman (în perioada 1742-1745).
Fiul ei a devenit Maximilian al III-lea, Elector de Bavaria. Fiica ei Maria Josepha s-a căsătorit cu fiul cel mare și moștenitorul Mariei Tereza, împăratul Iosif al II-lea, dar a murit de variolă după doi ani, fără moștenitori. O altă fiică, Maria Antonia, s-a căsătorit cu vărul ei primar, Frederic Christian, care a fost prinț-elector de Saxonia pentru mai puțin de trei luni în 1763. Fiica ei Maria Anna Josepha Augusta a fost ultima prințesă de Baden-Baden.
| Maria Amalia | |
| Împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman | |
 |
· 1780: Prințesa Anna Sophie de Schwarzburg-Rudolstadt (9 septembrie 1700 – 11 decembrie 1780) a fost prințesă de Schwarzburg-Rudolstadt.
Ea a fost fiica lui Ludwig Friedrich I, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt (1667-1718) și a Anei Sofia de Saxa-Gotha-Altenburg (1670–1728).
La Rudolstadt la 2 ianuarie 1723 Anna Sophie s-a căsătorit cu Franz Josias, moștenitor al ducatului al de Saxa-Coburg-Saalfeld. Cuplul a avut opt copii. Anna Sophie a fost străbunicul regelui Leopold I al Belgiei și stră-străbunicul Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha și al reginei Victoria a Regatului Unit.
| Prințesa Anna Sophie | |||||||||
| |||||||||
* 1784: Anders Johan Lexell (24 decembrie 1740 – 11 decembrie 1784) a fost un astronom și matematician suedezo- (finlandezo)-rus. În Rusia, el este cunoscut sub numele de Andrei Ivanovici Leksel (Андрей Иванович Лексель). Numele său este ortografiat uneori Anders Johann Lexell sau încă Johann Anders Lexell.
A emigrat în Rusia și a devenit prietenul lui Euler și al elevului său, Nicolas Fuss, cu care a colaborat la studierea triunghiurilor sferice. I se datorează studiul mișcării cometelor și îndeosebi calculul orbitei cometei D/1770 L1 (Lexell), care a fost, ca urmare, denumită în onoarea sa, deși fusese descoperită de Charles Messier. Această cometă a fost cea care a trecut cel mai aproape de Pământ în întreaga istorie cunoscută a cometelor (deși unii asteroizi au trecut mai aproape) făcând din ea primul obiect din apropierea Pământului recenzat; distanța exactă nu este cunoscută, însă a fost estimată de ordinul a 3 milioane de kilometri. Lexell a arătat că obiectul cosmic respectiv a avut un periheliu larg până când l-a întâlnit pe Jupiter în 1767. Lexell a prezis că, după o întâlnire mai apropiată (2 revoluții mai târziu), în 1779, cometa va fi expulzată din Sistemul Solar interior.
Lexell a fost primul care a calculat orbita lui Uranus după descoperirea sa și a realizat după orbita acestuia că era vorba, mai degrabă, de o planetă decât de o cometă. Mai mult, a găsit că Uranus era perturbat și a dedus existența unei alte planete (eventual Neptun), deși poziția acestuia nu fusese calculată până la Urbain Le Verrier. În sfârșit, i se datorează o teoremă relativă la liniile trigonometrice în triunghiurile sferice, prelungindu-le pe cele ale lui François Viète[5] și care dă locul geometric al vârfurilor triunghiurilor sferice având aceeași arie și aceeași bază.
Asteroidul 2004 Lexell, descoperit de N.S. Cernîh[6], la 22 septembrie 1973, a fost denumit în onoarea sa.
| Anders Johan Lexell | |
 Anders Johan Lexell |
· 1826: Maria Leopoldina a Austriei (portugheză Maria Leopoldina da Áustria; germană Erzherzogin Maria Leopoldine von Österreich) (22 ianuarie 1797 – 11 decembrie 1826) a fost împărăteasă a Braziliei și, pentru două luni, simultan, regină a Portugaliei. A fost străbunica pe linie maternă a regelui Ferdinand I al României.
S-a născut la Viena, Austria, ca fiică a lui Francisc al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman și a celei de-a doua lui soții, Maria Teresa a celor Două Sicilii.
A patra fiică a părinților ei, însă a doua care a supraviețuit copilăriei, arhiducesa Maria Leopoldina Josefa Carolina s-a născut la Palatul Schönbrunn într-o duminică, 22 ianuarie 1797. Ea a fost una dintre cei doisprezece copii imperiali. În momentul nașterii ei, tatăl ei era de cinci ani împărat al Sfântului Imperiu Roman. Mama ei era fiica regelui Ferdinand I al celor Două Sicilii și a primei lui soții, Arhiducesa Maria Carolina a Austriei. Prin mama ei, era nepoata împărătesei Maria Terezia a Austriei. A fost crescută în conformitate cu principiile educaționale stabilite de bunicul ei, împăratul Leopold al II-lea. Printre acestea a fost și obiceiul de a scrie de mână următorul text:[1]
| “ | Nu asupri pe cei săraci. Fii caritabil. Nu te plânge de ceea ce Dumnezeu ți-a dat, dar îmbunătățește-ți deprinderile. Trebuie să ne străduim cu seriozitate să fim buni. | ” |
În plus, ea și surorile ei au fost învățate să vorbească franceza și latina. Ele au fost, de asemenea, educate în desen, pian, călărie și vânătoare.[1] Mama ei a murit când ea avea zece ani și tatăl ei s-a recăsătorit cu Maria Ludovika de Austria-Este. Leopoldina a avut șansa să-l întâlnească pe Johann Wolfgang von Goethe în 1810 și 1812 atunci când a fost în Carlsbad cu mama sa vitregă.[1] Printre pasiunile ei s-au inclus: științele naturale, în special botanica și mineralogia.[1] Ea a fost formată în conformitate cu cele trei principii habsburgice: disciplină, pietate și simțul datoriei.[1]
Deși Maria Theresa de Neapole și Sicilia a fost mama ei naturală, Leopoldina întotdeauna a considerat-o pe Maria Ludovika d'Este, mama ei vitregă, a fi mama ei și a crescut având-o pe Ludovika drept "mama ei spirituală".
La 24 septembrie 1816, Leopoldina a fost anunțată de tatăl ei că Pedro de Brangança își dorește ca soție o prințesă de Habsburg.[2] Klemens von Metternich a sugerat că ar putea fi Leopoldina. [3]
Două nave au fost pregătite și, în aprilie 1817, oameni de știință, pictori, grădinari și un taxidermist, toți însoțiți de asistenți, s-au deplasat la Rio de Janeiro împreună cu Leopoldina. Între timp, Leopoldina a studiat istoria și geografia viitoarei ei țări și a învățat limba portugheză. În timpul acestor săptămâni Leopoldina a scris un vademecum, un document unic care nu a fost produs de nici o altă prințesă Habsburg.[4]
La 13 mai 1817 Leopoldina s-a căsătorit cu Dom Pedro per procuram (prin procură) la Viena. La ceremonie mirele a fost reprezentat de unchiul Leopoldinei, Arhiducele Karl. Îmbarcare a avut loc la Livorno la 13 august 1817 și după o călătorie care a durat 81 de zile, Leopoldina a sosit la Rio de Janeiro la 5 noiembrie unde în cele din urmă și-a întâlnit soțul.[5]
Inițial, de la distanță, Pedro i-a apărut Leopoldinei a fi perfect, un gentleman bine educat însă realitatea s-a dovedit foarte diferită. Dom Pedro era cu un an mai tânăr decât Leopoldina; temperamentul lui era impulsiv și coleric iar educația modestă. Chiar și comunicarea verbală era dificilă între ei doi, Pedro vorbind foarte puțin franceza iar portugheza lui putea fi descrisă ca fiind doar vulgară.[5]
La aproape 19 ani Pedro de Braganza avea în spatele lui un șir de aventuri amoroase iar principalele lui interese îl reprezentau cursele de cai și femeile. În 1817 (anul căsătoriei cu Leopoldina) el locuia cu dansatoarea franceză Noemie Thierry, care îmn cele din urmă a fost îndepărtată de la Curte de tatăl lui la o lună după sosirea Leopoldinei la Rio de Janeiro.[5]
Tânărul cuplu de căsătoriți și-au stabilit reședința în șase camere relativ mici în Quinta Boa Vista în São Cristóvão. Curtea interioară și calea de la grajduri au fost pavate iar ploile tropicale au transformat rapid totul în noroi. Erau peste tot insecte, inclusiv în hainele lor, uniformele și podoabele regale din catifea au putrezit.[5]
Maria Leopoldina a devenit prima împărăteasă consort a Braziliei și regină consort a Portugaliei. Ea a jucat un rol important în procesul Declarației de Independență. Două luni mai târziu Pedro a fost obligat să renunțe la tronul Portugaliei în favoarea fiicei lor Maria în vârstă de șapte ani. Leopoldina a murit la Rio de Janeiro în 1826 după un avort, în același an ca și socrul ei.
Maria Leopoldina și Pedro au avut șapte copii înainte ca ea să moară în urma unui avort:
- Maria a II-a a Portugaliei (1819–1853)
- Miguel, Prinț de Beira (1820).
- João Carlos, Prinț de Beira (1821–1822).
- Januária Maria, Prințesă Imperială a Braziliei (1822–1901), numită după orașul Rio de Janeiro, căsătorită cu Prințul Louis, Conte de Aquila (1824–1897), fiul regelui Francisc I al celor Două Sicilii.
- Prințesa Paula Mariana a Braziliei (1823–1833).
- Prințesa Francisca a Braziliei (1824–1898) căsătorită cu François, Prinț de Joinville (1818–1900), fiul regelui Franței Ludovic-Filip I.
- Pedro al II-lea al Braziliei (1825–1891), căsătorit cu Prințesa Teresa a celor Două Sicilii (1822–1889), fiica cea mică a regelui Francisc I al celor Două Sicilii.
- avort (11 decembrie 1826).
· 1908 - A încetat din viaţă compozitorul Eduard Wachmann, primul dirijor şi director al Filarmonicii Române (1868-1906) (vodeviluri, muzică vocal-simfonică, corală, de cameră, vocală; culegeri de folclor şi lucrări didactice) (n. 10 februarie 1836)
· 1913: Ioan Lazăr Kalinderu (născut Calenderoglu,[1] cunoscut ca Iancu Kalinderu, Ioan Kelenderu, Ioanŭ Calenderu sau Jean Kalindéro;[2] n. 28 sau 29 decembrie 1840, București – d. 11 decembrie 1913) a fost un jurist, silvicultor și publicist român, confident al regelui Carol I, care a slujit timp de treizeci de ani ca administrator al domeniilor coroanei și timp de trei ani ca președinte al Academiei Române.[3] Educat în Franța, el a fost fiul unui bancher bogat și influent, Lazăr Kalenderoglu, și fratele medicului Nicolae Kalinderu. Ca și ei, a fost simpatizant al Partidului Național Liberal, cu care a debutat în politică în anii 1880.
Kalinderu a fost expert în Drept Roman, dar încercările sale în domeniu, precum și studiile sale ulterioare de istoria Romei antice, sunt în general văzute ca niște contribuții minore. Competența sa generală în calitate de interpret de lege a fost pusă la îndoială după ce s-a ocupat de Afacerea Strousberg, deși a lucrat la Curtea de Casație și la organisme internaționale de experți. Kalinderu a rămas în calitate de consilier juridic al lui Carol, ajutându-l și în negocieri directe cu naționali liberali și conservatori și a fost luat în considerare de mai multe ori pentru funcția de prim-ministru.
În calitate de administrator al domeniilor coroanei, Kalinderu și-a impus viziunea de îmbunătățire a spațiului rural, a înființat ferme model și industria căminelor, promovând alfabetizarea și artele și încurajând antreprenoriatul. El a privit aceste metode ca o alternativă de lucru la reforma agrară, apărarea drepturilor de proprietate în timpul și după răscoala țărănească din 1907. A fost lăudat pentru pasiunea și dedicarea sa, dar și criticat pentru incertitudinea rezultatului lor. Pe lângă proiectul său agrar și munca sa socială, Kalinderu a jucat un rol semnificativ în promovarea alpinismului și o silvicultură modernă, a înființat stațiunea Bușteni și a creat propriul său muzeu de artă. O figură pitorească cu obiceiuri excentrice, adesea considerată ca fiind snoabă și servilă, a devenit un caracter stereotip pentru scriitori și pentru caricaturiștii de la revista Furnica. Promisiunea lui neîmplinită de a-și dona averea publicului a sfârșit într-un scandal postum care a durat în anii interbelici.
Ioan Kalinderu a fost președinte al Academiei Române în perioada 1904-1907.
Ioan Kalinderu s-a născut la București la 28 sau 29 decembrie 1840.[4][5][6] Tatăl lui a fost Lazăr (Lazaros) Kalenderoglu (sau Calenderoglu). De origine posibil turcă,[7] familia a funcționat ca una dintre cele mai mari instituții bancare și exportatoare din Țara Românească și apoi în Principatele Unite.[8] Lazăr a intrat în rândurile nobilimii boierești a Țării Românești: în 1838, 1844 și 1847 a intrat în administrația locală a Bucureștiului și a obținut titlul de pitar.[9]
Deși nativ valah și relativ asimilat,[10] Lazăr a fost uneori considerat etnic turc, din cauza numelui său turc de familie.[11] El s-a identificat drept greco-român și încă din 1879 a fost ctitor al unei biserici ortodoxe grecești în București. Ioan și fratele său Nicolae au fost educați în limba greacă,[1] înainte de a absolvi liceul din București.[6] Ioan a studiat dreptul la Universitatea din Paris. Și-a luat diploma de licența cu un studiu asupra zestrei în dreptul roman (1860) și doctoratul cu o teză privind legile ex post facto (1864) (De la non-rétroactivité des lois, 1864),[12] apoi s-a întors acasă pentru a ocupa un post de judecător, devenind primul președinte al Tribunalului București.[4] Ulterior a devenit consilier al Curții de Casație.[4][5][6][13]
Din 1872, Ministerul Justiției îl folosește drept consultant pentru reforma penală, alături de Vasile Boerescu, Nicolae Mandrea, Grigore Păucescu, Mihail Pherekyde și Grigore Triandafil. Boerescu s-a referit la Kalinderu ca "un om al lumii noi, cu idei foarte progresive și un excelent jurist".[14] La acea vreme, familia sa a fost implicată în mișcarea liberal-radicală. Fratele Nicolae, un medic instruit la Paris, a devenit unul dintre fondatorii Partidului Național Liberal în 1875.[15] Bătrânul Kalenderoglu a fost fondatorul "Creditul Rural", o uniune de credite în beneficiul țăranilor, alături de figurile liberale importante.[16]
|
În 1875, Ioan a intrat în PNL în opoziție cu concesiunea căii ferate Predeal englezului George Crawley; alături de liderii de partid Ion Brătianu și Dimitrie Sturdza, el a creat o firmă de investiții care a încercat să concureze cu Crawley pentru contract.[17] Kalinderu a avansat pe scena publică în urma afacerii Strousberg, în timpul căreia România și-a cumpărat calea ferată de la investitorul prusac B. H. Strousberg care era în faliment. În februarie 1880, el și Strudza au fost trimiși la Berlin pentru a negocia plata obligațiunilor guvernamentale ale lui Strousberg cu autoritățile germane imperiale.[18] În aprilie, domnitorul Carol I l-a numit pe Ioan în comisia principală pentru administrația căilor ferate. Ceilalți membri au fost Eugeniu Stătescu și Ștefan Fălcoianu.[19] Kalinderu și-a menținut funcția la Berlin până în 1882,[5] reprezentând noul Regat al României. În 1882, el a publicat un volum în limba franceză despre implicațiile juridice ale afacerii Strousberg: De la compétence des tribunaux et particulièrernent des tribunaux prussiens dans toute contestation relative aux biens mobiliers qu'un état étranger peut posséder en Prusse.[20]
Așa cum a menționat Titu Maiorescu la vremea respectivă, Kalinderu a fost responsabil pentru plasarea guvernului său într-o poziție umilitoare și a fost surprinzător faptul că o astfel de misiune a fost încredințată unui individ atât de necalificat.[21] Brătianu, care a preluat funcția de prim-ministru, a sosit la Berlin pentru a supraveghea personal negocierile, pentru că rusinea de partea germană pentru a închide acordul "a inspirat în el o gravă neliniște".[22] Brătianu l-a înlocuit pe Kalinderu cu Eugeniu Carada în toate negocierile, cu excepția numelui.[23] Cu toate acestea, autoritatea lui Kalinderu în dreptul internațional a fost recunoscută în urma angajării sale de către Curtea Permanentă de Arbitraj.[6][24] Din 1888, de asemenea, el a fost membru asociat al Institutului de Drept Internațional.[4]
Kalinderu a câștigat favoruri suplimentare de la Carol I, încoronat rege al românilor, care l-a numit consilierul său în chestiuni juridice și agricole.[6] Pentru o vreme, a ocupat funcția de administrator al pădurilor și câmpiilor de stat.[4] În iunie 1884, Kalinderu a fost numit primul administrator al domeniilor coroanei[6][21][25] și demisionează din funcția sa de la compania feroviară în decembrie 1885.[26] Deținute de stat și gestionate de Casa de Hohenzollern (prin Kalinderu), domeniile au inclus inițial douăsprezece moșii și doi munți din Carpații Meridionali: Clăbucetul Taurului și Caraiman.[6] În primii ani ai noii sale misiuni, Kalinderu a încercat să urmeze în pralel o carieră politică. A candidat pentru Consiliul București în 1886, al doilea pe lista Partidului Național Liberal..[27] El s-a retras citând "multe alte angajamente".[28] În timpul alegerilor din 1888, "I. Calenderoglu" a candidat la Olt ca independent, dar a pierdut, colectând 55 din 165 de voturi.[29] În cele din urmă el a preluat achiziționarea căilor ferate Strousberg, negociind un împrumut de 175 milioane de lei în 1889.[5] În 1891, în urma demisiei guvernului conservator sub Gheorghe Manu, Carol l-a propus pe Kalinderu ca prim-ministru al unui cabinet independent. Această manevră a fost respinsă de Opozanți naționali liberali - refuzul a fost inițiat de un Brătianu muribund.
În 1888, Kalinderu a fost ales membru corespondent al Academiei Române.[4] A fost făcut titular în martie 1893, a devenit președinte al secțiunii istorice în 1895-1897, și din nou în 1907-1910.[24] De asemenea, a fost președinte al Academiei în perioada 1904-1907.[6][24] Administratorul proprietății Ioan Oteteleșanu, după ce a câștigat procesul împotriva rudelor sale în 1889,[31] el a donat cea mai mare parte Academiei. În timpul mandatului său, Kalinderu l-a marginalizat pe Ioan Slavici, care îi criticase conducerea,[32] și a încercat, dar nu a reușit, să facă același lucru cu istoricul Radu Rosetti.[33] El a fost, de asemenea, confruntat cu critici din partea lui Duiliu Zamfirescu, care, în 1904, a susținut că Academia s-a transformat într-un "azil pentru cei cu deficiențe intelectuale".[34]
.jpg)
Între timp, el a continuat să lucreze ca trimis al regelui. Până în 1899, cu România lovită de o criză economică majoră, Kalinderu și Manu au fost trimiși în străinătate pentru a negocia împrumuturile - așa cum notează Ornea, a fost o aventură "diletantă".[35] Kalinderu a raportat, de asemenea, fostului său coleg din Berlin, Sturdza, pe atunci prim-ministrul național liberal, că regele Carol l-a respins,[36] apoi a negociat o reunificare a conservatorilor și a dezertorilor junimiști, determinată de dorința regelui de a avea un partid guvernamental stabil.[37] El a refuzat să-l înlocuiască pe Sturdza, favorizându-l pe Theodor Rosetti sau pe Ioan Lahovary pentru această poziție.[38]
Kalinderu a fost deosebit de preocupat de construirea și refacerea clădirilor religioase ortodoxe de pe domeniul regelui,[6][39][40] implicându-se personal în restaurarea și refacerea bisericii din Bălteni-Periș.[41] El a supravegheat fermele experimentale,[6][13][42] a scris un manual pentru slujbașii coroanei,[43] și a ordonat întemeierea societăților culturale, prima apărând pe un domeniu în 1897.[39] A publicat "revista enciclopedică populară" Albina, care a apărut între octombrie 1897 și 1916. Kalinderu a fost redactorul șef și coeditori: George Coșbuc, Petre Dulfu și Petre Vasiliu-Năsturel.[44] Munca sa în domeniul alfabetizării publice l-a determinat să înființeze Asociația Steaua. Împreună cu Constantin Banu și Spiru Haret, iar mai târziu cu Barbu Știrbey și Alexandru Lapedatu, a avut ca scop promovarea "publicațiilor morale, patriotice și utile" și prevenirea "prin toate măsurile legale a scrierilor și publicațiilor imorale".[45]
Kalinderu a fost, de asemenea, editorul buletinului de știri al Ministerului Culturii, Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, și al revistei forestiere, Revista Pădurilor,[46] în calitate de președinte al Comisiei Monumentelor Istorice, al Progresului în Societatea Silvică și al Societății Geografice Regale.[24] De asemenea, i s-a oferit președinția Ateneului Român, dar a refuzat cu regret, argumentând că era prins în munca sa agricolă. În schimb, el a promis să doneze o "sumă frumușică" de bani Ateneului la moartea sa.[47] În 1906, în urma demisiei primului ministru Sturdza, Kalinderu a fost din nou în cărți ca premier.[48]
Descris de Zigu Ornea ca un "pseudo-istoric", Kalinderu a scris studii "ridicole" despre coafuri romane,[49] care i-au amuzat pe contemporani.[50] Ele au fost publicate în 1900-1901 sub Portul barbeĭ și pĕruluĭ la Romanĭ și Portul perucilor și bărbieriĭ la Romanĭ.[43] Alte publicații ale lui Kalinderu au fost caracterizate de Maiorescu drept "compilații fără valoare".[21] Acestea includ monografii despre praetorium ius (1885), legea municipală romană și Senatul Bizantin (ambele în 1887), despre legea cele douăsprezece table (1888), despre vacanțele romane (1895), despre Augustus și suita lui literară (1897-1898), despre Războiul Civil al lui Caesar (1902), despre îmbrăcămintea din Roma antică (1903-1904) și despre viața socială din timpul lui Pliniu cel Bătrân (1904).[51] De asemenea, a publicat un omagiu pentru Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, studii de succesiune pe tronul românesc și o biografie aprobată de Academie a lui Melhisedec Ștefănescu.[52] Într-o broșură polemică, Une poignée de vérités à nos prétendants, Kalinderu și Alexandru Candiano-Popescu, sub pseudonimului comun Un Paysan du Danube ("Un țăran de la Dunăre"), și-au apărat munca alături de rege
Kalinderu și-a datorat în mare măsură ascensiunea în poziții proeminente prin munca sa la domeniile coroanei și influența sa asupra regelui Carol I.[49] Cu toate acestea, activitatea sa în îmbunătățirea agriculturii și a activităților sociale i-au adus respect. Începând cu anul 1898, Angelo de Gubernatis a făcut referire la "munca sa puternică și pozitivă" numindu-l pe Kalinderu "unul dintre cele mai nobile figuri din România de astăzi"[54] Un alt vizitator, André Bellessort, a glumit că mereu tânărul "Mr. Kalindero" seamănă cu "un zeu rustic", un patron al fermierilor cu "ochi de azot".[55] Contribuțiile lui Kalinderu la știința agricolă și activismul său, acoperite într-o monografie din 1903 de către agrarianistul Vasile Kogălniceanu, [56] au fost lăudate de sociologi; Dimitrie Drăghicescu le-a văzut marcate de un "spirit antreprenorial, neîncetat în activitatea sa";[57] Nicolae Mihăescu-Nigrim îl numește pe Kalinderu "unul dintre cei mai eminenți economiști ai țării" și un "administrator neobosit".[58] După cum notează chimistul Amuliu Proca, Kalinderu a transformat domeniile într-o "instituție pentru înfrângerea sărăciei, un factor în educarea și îmbunătățirea culturală a satelor". Ea "a dat un exemplu de ceea ce poate fi realizat, într-un timp scurt, de către o țară care a făcut pași importanți în dezvoltarea ei".[6]
După cum a rezumat presa oficială a timpului său, el "și-a depus toate eforturile în direcționarea țăranilor către industria căminelor", a creat "cursuri de economie la domiciliu și cursuri de educație pentru adulți" și "este primul care vorbește" la conferințe educaționale. A înființat o fabrică de produse lactate, precum și magazine pentru țesători, tâmplari și cioplitori și a prezentat produsele lor la Târgul Mondial din 1900.[40] A reintrodus reîmpădurirea și agricultura forestieră, unde practicile rele au afectat mediul.[59] Kalinderu a susținut ideea că țăranul român era nefericit că era analfabet și că "tot ce este necesar este un set de împrejurări favorabile pentru ca el să-și arate talentele".[60] O parte semnificativă din timpul său a fost consumată pentru a-i învăța pe țărani să-și diversifice hrana, inclusiv oferind mâinii de lucru angajate rații zilnice de legume, carne și lapte. Acest lucru a contribuit la prevenirea izbucnirilor de pelagra.[61]
În anul 1901, agronomul Constantin Sandu-Aldea a recunoscut că există o diferență clară între "masa cultivatorilor care se află în spatele progresului" și cei care trăiesc și lucrează pe terenurile coroanei. După cum a subliniat, Kalinderu "inteligent și energic" a gestionat proprietățile și țăranii de pe ele susținut pe "toate datele științifice din agricultura modernă".[62] Modelând eforturilor sale pe colonizarea austriecă a Bosniei, Kalinderu a finanțat proiecte de cercetare pentru angajații săi, trimițând mulți dintre ei să studieze în Austro-Ungaria.[63] Pe domeniile coroanei, managementul a fost împărțit între rețele de ingineri forestieri, ingineri agricoli și contabili, care au decis orele de lucru și au îndeplinit cerințele bugetare; lucrătorii au primit asigurări sociale, inclusiv asigurări de invaliditate.[64] În vederea promovării unui cod moral strict, din contracte erau excluși bețivii și cuplurile necăsătorite.[65] Cu toate acestea, încercările sale de a înlătura alcoolismul și de a promova igiena personală au avut rezultate mixte, potrivit scriitorului Mihail Sadoveanu, care observa cu sarcasm că "în aceste zile, tavernele au fost înlocuite de băi și biblioteci".[66] Un proiect de construire a unor teatre rurale în 1901 a fost luat în derâdere și parodiat de Ion Luca Caragiale în Moftul Român.[66] Se spune că ordinul său de a construi biblioteci pe domenii a fost sabotat în mod activ de către curatorii locali, care nu le-ar fi permis țăranilor să le consulte sau chiar să pătrundă în clădiri.[67]
Kalinderu a preluat locul tatălui său la Creditul Rural, care a finanțat industria căminelor și, în 1906, a fost prezidat de Sturdza. Instituția a fost zguduită de scandaluri între managerii conservatori și naționaliștii liberali - când Sturdza a demisionat în martie 1906, Kalinderu l-a înlocuit.[68] Credința sa în ajutorul de sine și apărarea drepturilor sale de proprietate asupra unei alte reforme funciare au fost evidențiate după Răscoala Țărănească din 1907, în timpul căreia propria lui proprietate de la Schitu-Greci a fost jefuită.[69] În cadrul Societății Silvice, el a condamnat convingerea țăranilor că "statul are datoria de a le oferi pământ" și a insistat că principala cauză a revoltei a fost eșecul lor de a accepta modernitatea și practicitatea. După cum a remarcat la acea dată, "pe domeniile coroanei, [...] țăranii nu s-au răzvrătit niciodată, ci, dimpotrivă, au apărat proprietatea împotriva invadatorilor".[70]
În medierea dintre conservatori și rege, Kalinderu a obținut garanții împotriva reformei, deși el și coroana au susținut "o uniune de credit sub controlul statului, care să permită țăranilor să acumuleze mai mult pământ".[71] A demisionat din funcția de conducere la Creditul Rural, în urma unui acord cu Dinu Brătianu, care l-a înlocuit.[72] În perioada 1908-1911, echipa sa de la Albina a publicat și un "buletin social" săptămânal, oferind preoților și profesorilor din mediul rural îndrumări în domeniul muncii sociale.
Alte idei ambițioase ale lui Kalinderu s-au manifestat haotic, inclusiv un proiect pentru o școală internat pentru fete la Turnu Măgurele, "Institutul Oteteleșanu",[74] pe care l-a lansat fără acordul Academiei.[21] A fost, de asemenea, implicat în dezvoltarea stațiunii montane Bușteni, unde a construit o moară de hârtie și un liceu care astăzi îi poartă numele. A promovat schiul ca sport, iar o pârtie este numită în onoarea sa.[75] Proprietatea sa a crescut până în 1907, adăugând 401 hectare la Seaca - închiriate fraților Predescu - și alte terenuri din Tecuci-Kalinderu.[76]
Din iulie 1906,[77] celălalt proiect al său a fost colecționarea artei, cu scopul de a înființa un muzeu în vila sa de pe strada Vasile Sion, în apropierea Grădinilor Cișmigiu. Casa însăși, proiectată de Ion D. Berindey, costa 2 milioane de lei aur și era mobilată cu generozitate.[13] Colecția a inclus ceramică greacă veche și lucrări de desen de Donatello, Andrea del Verrocchio, Giovanni Paolo Panini, Théodore Géricault, Léon Bonnat, Auguste Raffet și colecția completă de gravuri a lui Piranesi. Acestea erau îmbinate cu o sală românească, cu pânze de Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Ion Andreescu, Camil Ressu și alții.[13]
Lumea artei era sceptică față de gusturile lui: Tudor Arghezi și Alexandru Lapedatu au remarcat că Ioan Kalinderu a adunat obiectele de artă fără prea mult discernământ; mai târziu, istoricul de artă Petre Oprea a concluzionat că Ioan Kalinderu a fost condus de "ticăloșie și o sete de faimă".[78] Similar, criticul George Oprescu sugerează că gustul lui Ioan în artă a fost eclipsat de fratele său Nicolae, care a selectat "tot ce era mai bun" în colecția Kalinderu.[79] Potrivit colegului colecționar Krikor Zambaccian: "spilcuit, distant și implacabil, Smyrniote a fost trufaș și nu a tolerat concurența".[7] Zambaccian și-a găsit rivalul în general "inofensiv", deși a observat un incident în care un Kalinderu furios "a decapitat" o lucrare de sculptură.[80]
Alte excentricități ale lui Kalideru au atras atenția către el. Considerat de contemporani și de istoricii recenți ca excesiv de orgolios și deci susceptibil, a fost decorat cu panglici de numeroase țări europene,[21][81] deține Marea Cruce al Ordinului Steaua României, Legiunea de Onoare ca Marele Ofițer,[31] și, din 1903, Marele Cordon al Ordinului lui Osmanieh.[82] Într-una dintre acuzațiile sale, Arghezi a susținut că Ioan Kalinderu, "Omul cu ochi violeți", era în întregime străin față de națiunea pe care pretindea că o salvează, o "floare purulentă pe înălțimile vieții noastre naționale".[11] Lapedatu a comentat "Mustața neagră ca a lui Napoleon al III-lea" și îmbrăcămintea lui "în stil englezesc, cu pantaloni largi, sacou gri, o floare enormă la rever și o pălărie înaltă gri".[7] Constantin Argetoianu a observat că, deși Kalinderu nu era foarte înclinat către sport sau călărie, el ar fi ieșit în fiecare dimineață pe un ponei pe care abia îl putea călări.[7][83] Deși această activitate l-a plictisit, nu ar fi renunțat la nimic pentru că a citit că este un obicei al lorzilor la Londra.[7] Mai tarziu, el a devenit un velocipedist înflăcărat si a fost singura persoana cu permisiunea specială de a conduce un velociped în Cișmigiu.[7][83]
Văzut de Radu R. Rosetti, Kalinderu apare "cu un stil sentențios, ridicol, dar foarte apreciat de rege".[84] Se spune că a lucrat gratuit la domeniile coroanei, refuzând salariul: "Singurele recompense pe care le dorește sunt binecuvântările țărănești și biliardul său cu Majestatea Sa". [85] Aprecierea regelui era strict contextuală, fapt observat de politicianul Ion G. Duca: deși Kalideru "întreținea iluzia" că era prieten apropiat cu Carol, acesta "s-a asigurat să o risipească"; curteanul putea fi "servantul și instrumentul util al regelui, dar niciodată prietenul lui".[86] Se spune că regele Carol i-a ordonat lui Kalinderu să-i prevină pe Printul Ferdinand și pe Prințesa Maria pentru cheltuielile lor generoase.[87] Viitoarea regină Maria a fost mai mult amuzată de Kalinderu, descriindu-l ca fiind "mic, rotunjor, cu o barbă tunsă scurt și cu un nas de proporții pronunțate semitice; avea în unul din ochi o sclipire vicelană care arăta o deșteptăciune din cale afară de ageră.[24][88] Ea și-a amintit o vizită cu el la Castelul Windsor, unde "era cu adevărat nostim să vezi pe măruntul gentilom foarte mulțumit de sine, prinzând toate cu privirea, cântărind, judecând, luând măsura oamenilor și a lucrurilor, cu acel ochi mic, pătrunzător, aproape viclean". Chiar și atunci când a fost prezentat Reginei Victoria, ochiul lui "rătăcea prin toate părțile, temându-se, parcă, să nu-i scape ceva".[88] Când i s-au arătat comorile de la Windsor, le-a observat "cu aerul de superioritate al unui cunoscător, al unui om care se pricepe la colecțiile de preț"
Așa cum remarcă regina, "înfățișarea încrezută și mulțumită de sine" a lui Kalinderu a devenit "o ispită neobosită pentru caricaturiști".[24][88] În timpul celor nouă ani în care activitatea lor s-a suprapus, revista Furnica l-a transformat într-un bufon total prin proză, poezie și desen animate.[90] Furnica lui George Ranetti a difuzat, de asemenea, acuzații grave împotriva lui Kalinderu, acuzându-l că a accidentat un copil cu mașina lui și sugerând că și-a folosit conexiunile pentru a evita urmărirea penală.[91] În timpul revoltei țărănești, Furnica a publicat un desen animat care îl înfășișa pe Kalinderu ca personificare a lui Cajolery, intercalându-se între Carol și Adevăr (personificat de un fermier);[92] Se spune că Kalinderu însuși era în general conștient de batjocură, dar pretindea a fi "inviolabil",[81] și chiar l-a incitat pe Ranetti călărindu-și calul până la birou.[13] Cu toate acestea, și-a pierdut calmul cu pictorul Ion Theodorescu-Sion, care a contribuit cu un set de desene animate la campanie. Potrivit revistei, acest incident a arătat limitările sale ca patron al artei.[93]
|
Printre ultimele contribuții ale lui Kalinderu în calitate de filantrop a fost implicarea sa în Crucea Roșie Română. Din octombrie 1912, el a făcut parte din Consiliul General al Crucii Roșii Române, alături de Sturdza, Gheorghe Grigore Cantacuzino, Grigore C. Crăiniceanu, Nicolae Filipescu și Alexandru Obregia.[94] Cea mai mare parte a anului 1913 a petrecut-o în conflict cu guvernul conservator, condus de vechiul rival Maiorescu. Împotriva lui Maiorescu, Kalinderu a încercat să-l convingă pe Carol I să nu reînnoiască pactul care leaga România de Tripla Alianță. Argumentând că a constituit un sprijin pentru o hegemonie germană, el a reușit să amâne ratificarea.[95] Unul dintre gesturile sale finale a fost intervenția în favoarea unui cărturar protegé, Orest Tafrali, pentru care a obținut un scaun la Universitatea din Iași.[96]
Kalinderu a murit în decembrie 1913, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu, lângă tatăl și fratele său.[97] La funeralii au vorbit Constantin C. Arion, Constantin Istrati, Basile M. Missir și Sabba Ștefănescu.[20] Kalinderu intenționa să-și dezmoștenească rudele și numele său să fie lăudat după ce dădea donații generoase instituțiilor regale și academice ale culturii; totuși, niciuna dintre voințe nu a fost scrisă în formă legală, astfel încât marea avere a lui Kalinderu a ajuns în mare parte la rudele sale.[21][47][98] Misterul și scandalul din jurul ultimei dorințe a lui Kalinderu au inspirat o nuvelă lui Nicolae M. Condiescu. Aceasta ficționează o teorie, conform căreia Kalinderu ("Conu Enake" în nuvelă) scrie în testament că-și donează averea Academiei, apoi îl distruge dintr-un capriciu.[99]
Din 1914, slujba lui Kalideru la domeniile coroanei a fost preluată de Barbu Știrbey.[100] Un muzeu care poartă numele fraților Ioan și Nicolae, și care conține colecțiile lor de artă, a fost deschis în același an. Primul muzeu de artă privat din țară,,[6] a suferit daune în timpul Primului Război Mondial: secția de artă românească a fost evacuată în timpul Bătăliei pentru București, apoi confiscată de Rusia bolșevică. Redeschis în perioada interbelică cu restul colecției sale,[13] muzeul l-a avut ca ultim director pe Jean Alexandru Steriadi.[101]În cele din urmă a fost închis în 1946,[7][102] cu puțin timp înainte de inaugurarea regimului comunist român. În urma Revoluției din 1989, munca și moștenirea lui Kalinderu au fost revăzute: în 2005 a fost dezbătut un proiect de restabilire a Muzeului Kalinderu.[7][102] În ianuarie 2014, centenarul morții lui Kalinderu a fost marcat solemn de Asociația Generală a Inginerilor din România, care a discutat despre deschiderea unui muzeu al domeniilor coroanei în Segarcea.
· 1938: Christian Louis Lange, om politic norvegian, laureat al Premiului Nobel pentru Pace pe anul 1921 (n. 1869)
· 1950: Ernst Wilhelm Friedrich Carl Maximilian, Prinț de Hohenlohe-Langenburg (13 septembrie 1863 – 11 decembrie 1950) a fost un aristocrat german, fiu al lui Hermann, Prinț de Hohenlohe-Langenburg și a Prințesei Leopoldine de Baden, fiica Prințului Wilhelm de Baden.
La 20 aprilie 1896 la Coburg, Germania s-a căsătorit cu nepoata reginei Victoria, Prințesa Alexandra de Saxa-Coburg-Gotha (sora reginei Maria a României), fiica lui Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha și a Marii Ducese Maria Alexandrovna a Rusiei.
A lucrat în Ministerul de Externe german și a fost asistentul tatălui său, care a fost guvernator german de Alsacia-Lorena din 1894 până în 1907. Din 1900 până în 1905 a fost regent al ducatului de Saxa-Coburg și Gotha pentru vărul soției sale, Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha. Din 1907 până în 1911 a servit în Reichstag și a fost vice-președinte în perioada 1909 - 1910. I-a succedat tatălui său ca Prinț de Hohenlohe-Langenburg în 1913. A servit guvernul german în diferite roluri militare și diplomatice în timpul Primului Război Mondial - ca delegat general pe Frontul de Est, ca Imperial comisar și Inspector militar și ca trimisul special la Constantinopol și Balcani.
După ce Hitler a preluat puterea în Germania, prințul, ai cărui fii se alăturaseră deja Partidului Nazist în 1931, s-a înscris și el în Partidul Nazist în 1936. După cel de-Al Doilea Război Mondial s-a retras; a murit la 11 decembrie 1950 la vârsta de 87 de ani la Langenburg, Baden-Württemberg, Germania.
Copii săi sunt descendenți atât ai reginei Victoria cât și ai surorii vitrege a reginei Victoria, Feodora de Leiningen.
Ernst și Alexandra au avut cinci copii:
- Gottfried, al 8-lea Prinț de Hohenlohe-Langenburg (24 mai 1897 - 11 mai 1960); căsătorit cu prințesa Margarita a Greciei și Danemarcei, au avut moștenitori
- Prințesa Marie Melita de Hohenlohe-Langenburg (18 ianuarie 1899 - 8 noiembrie 1967)
- Prințesa Alexandra de Hohenlohe-Langenburg (2 aprilie 1901 - 26 octombrie 1963)
- Prințesa Irma de Hohenlohe-Langenburg (4 iulie 1902 - 8 martie 1986)
- Prințul Alfred de Hohenlohe-Langenburg (16 aprilie 1911 - 18 aprilie 1911)
| Ernst II | |||||||||
| Prinț de Hohenlohe-Langenburg | |||||||||
 Ernst II, Prinț de Hohenlohe-Langenburg
| |||||||||
* 1961: Alexandru Săvulescu (n. 8 ianuarie 1898 – d. 11 decembrie 1961) a fost un fotbalist român și apoi antrenor de fotbal, care a antrenat echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1934 și la Campionatul Mondial de Fotbal din 1938.
· 1965, 11/12: A murit la Coniston, Cumbria, Marea Britanie, savantul român George (Gogu) Constantinescu, inginer, inventator şi inovator. A fost numit de către revista engleză „The Graphic” unul din cei 17 titani ai lumii care au revoluţionat ştiinţa, aşezându-l alături de Einstein, Marconi, Edison sau Lister. A fost unul din cei mai prolifici inventatori români ai tuturor timpurilor cu peste 300 de invenţii brevetate (a promovat utilizarea betonului armat; a elaborat „Teoria Sonicităţii” pe care a aplicat-o în numeroase invenţii: mitraliera sonică, motorul sonic, pompa sonică, ciocanul sonic, injectorul sonic, caloriferul sonic şi altele. A proiectat şi construit „Convertorul Gogu Constantinescu”, prima cutie de viteze automată, pentru automobile şi locomotive); membru titular al Academiei Române din 1965 (n. 4 octombrie 1881, Craiova). NOTĂ: Unele surse menţionează ca dată a morţii 12 decembrie 1965.
A pus baza teoriei sonicității care permite folosirea compresibilității lichidelor (sau fluidelor în general) pentru a transmite putere prin vibrații (oscilații), prin folosirea modelelor matematice existente în domeniul electricității. Compresibilitatea lichidelor este în general ignorată în manualele de fizică deoarece pentru majoritatea aplicațiilor practice efectul lor este neglijabil iar complexitatea includerii lor ar fi prea mare pentru efectul minor pe care îl au. I-au fost refuzate primele brevete in America deoarece conducerea institutului de patente a considerat nerealizabile inventiile tocmai datorita teoriei incompresibilitatii lichidelor [necesită citare].
A aplicat teoria sonicității în dezvoltarea mai multor invenții: motorul sonic, pompa sonică, ciocanul sonic și altele. Printre alte realizări ale sale se mai numără și un dispozitiv de tragere printre palele elicei indiferent de turația acesteia și primul schimbător de viteze automat. A participat activ la construcția de avioane englezești, tip Bristol[1], înainte de Primul Război Mondial. În acest context, la 29 martie 1920, renumitul ziar "The Times" publica: "Vice Mareșalul Sir John Maitland a prezidat sâmbătă o prelegere a domnului Gogu Constatinescu în Sonicitate (transmiterea puterii prin vibrații), dată la Politehnică, sub auspiciile unei serii de prelegeri pentru profesori ai Consiliului Ținutului Londrei. Sir John Maitland a spus că datorită d-lui Constatinescu și dispozitivului de tragere pe care l-a inventat, noi am deținut supremația peste germani în aer, așa cum am făcut-o"[necesită citare].
A fost printre primii care a folosit betonul-armat în construcția clădirilor din România - printre clădirile construite de acesta: Cazinoul din Constanța, Castelul de apă de la Periș, podurile de peste râul Siret de la Adjud, Răcătău, Roman, [2] Palatul Patriarhiei, Hotelul Athénée Palace, Marea Moschee din Constanța (Moscheea Carol I).
În contul lui Gogu Constatinescu figurează circa 400 de brevete de invenție, parte patentate în SUA, Danemarca, Elveția, Austria, Germania, Marea Britanie, Franța, România etc., precum și altele, care nu au fost niciodată publicate. Un mic calcul ne arată că de la apariția primei invenții (1907), până la data trecerii în eternitate (1965), a fost realizat câte un brevet la mai puțin de 2 luni [necesită citare].
Cu toate că opera lui Gogu Constatinescu este de o valoare inestimabilă, ea nu a fost cunoscută îndeajuns, în bună parte datorită caracterului secret dat de utilizările preponderent militare, iar pe de altă parte puținelor publicații referitoare la aceasta. Astfel, primul volum publicat în 1918 la Londra, într-un număr limitat de exemplare, a fost declarat secret de către guvernul Marii Britanii, din cauza explicațiilor pe care le avea noua teorie în domeniul armelor și mijloacelor de război[necesită citare].
Cu ocazia împlinirii a 125 de ani de la nașterea ilustrului nostru compatriot, s-a încercat umplerea golului de informare privind realizările sale prin apariția a trei lucrări semnificative:„Inventeurs de genie. Gogu Constantinescu.”, Editura Mediamira, Cluj-Napoca 2006, „Tratat de Teoria Sonicității”, (600 pagini) și „Integrala Invențiilor” (4 volume, peste 2000 pagini), Editura Performantica a Institutului Național de Inventică, Iași 2006 (lucrări apărute cu sprijinul Autorității Naționale pentru Cercetare Științifică).
Recunoașterea lui Gogu Constantinescu pe plan internațional este atestată printr-un tablou publicat de revista britanică „The Graphic” în anul 1926, în care sunt prezentate ilustre personalități științifice ale vremii, începând cu Einstein, Edison, Kelvin, Gogu Constantinescu (primul pe rândul al doilea), Rutherford, Marie Curie etc.
Domeniile atinse de geniul lui Gogu Constatinescu au fost foarte diverse, realizările practice fiind impresionante, dintre acestea menționăm o mică parte:
- A promovat utilizarea betonului armat. Era o sarcină grea deoarece metoda dăduse rezultate dezastruoase în alte părți ale Europei, cum ar fi podul "Celestial Globe" de la Expoziția Universală din Paris din 1900 și hotelul "Black Bear" din Basle din 1903. A construit primul pod de beton armat cu traverse drepte din România, 1906, a consolidat cupola Palatului Parlamentului (care suferise deplasări și fisurări), a realizat cupola minaretului Moscheii din Constanța etc., cu toată opoziția fostului său profesor, Anghel Saligny.[necesită citare]
- A elaborat „Teoria Sonicității” (metoda de transmitere a puterii, prin unde de presiune).
- A construit un sistem de sincronizare a tragerii la avioane, prin spațiul lăsat de palele elicelor acestora.[necesită citare]
- A materializat primul tun sonic.[necesită citare]
- A proiectat și construit „Convertorul Gogu Constantinescu”, o cutie de viteze automată, pentru automobile și locomotive, fără ambreiaj și roți dințate, bazată pe efectul inerțial al maselor în mișcare.[necesită citare]
- A gândit primul Hidroglisor care a fost materializat în jurul anilor 1970 de către ruși.[necesită citare]
- A demonstrat efectul termic al sonicității prin realizarea primului calorifer sonic.[necesită citare]
| George Constantinescu | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 4 octombrie 1881 Craiova, România | ||
| Decedat | 11 decembrie 1965, (84 de ani) Coniston, Cumbria, Regatul Unit | ||
| Înmormântat | Lowick[*] | ||
| Cetățenie | .svg){kind=small} România | ||
| Ocupație | Inginer | ||
| Activitate | |||
| Alma mater | Colegiul Național Carol I din Craiova École nationale des ponts et chaussées | ||
| Rude | Margareta Cosăceanu | ||
| |||
· 1968: A murit Arthur Hays Sulzberger, publicist american, director al prestigiosului cotidian “New York Times” în perioada 1935–1961; (n.12.10.1891).
· 1971 - A murit actorul Miluţă Gheorghiu, cunoscut mai ales prin rolurile în travesti din comediile lui Vasile Alecsandri (seria „Chiriţelor”) (n.1897).
· 1978: Vincent du Vigneaud, biochimist, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie pe anul 1955 (n. 1901)
· 1980: Prințesa Victoria Louise a Prusiei, Ducesă de Braunschweig (germană Viktoria Luise Adelheid Mathilde Charlotte; 13 septembrie 1892 – 11 decembrie 1980) a fost singura fiică din cei șapte copii ai împăratului Wilhelm al II-lea și a împărătesei Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein. Prințesa Victoria Louise este bunica maternă a reginei Sofia a Spaniei și a fostului rege Constantin al II-lea al Greciei.
CĂSĂTORIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Ernest Augustus, moștenitor al titlului de Duce de Cumberland și nepot al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei prin mama sa, Prințesa Thyra a Danemarcei, a venit la curte și s-a îndrăgostit de Prințesa Victoria Louise.
Căsătoria lor, la 24 mai 1913 la Berlin, a pus capăt rupturii dintre Casa de Hanovra și Casa de Hohenzollern, care a început după anexarea din 1866 a Regatului de Hanovra în Regatul Prusiei, în urma războiului austro-prusac. Nunta lor a fost unul dintre marile evenimentele sociale ale regalității europene înainte de Primul Război Mondial. Acesta a fost sărbătorită în prezența regelui George al V-lea al Regatului Unit și a Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei, precum și alte familii regale importante.
Cinci ani mai târziu, în urma Primului Război Mondial, Wilhelm al II-lea al Germaniei precum și alți monarhi germani au renunțat la putere iar monarhia a fost abolită în Germania, Rusia și Austro-Ungaria.
Victoria Louise și Ernest Augustus au avut cinci copii:
- Ernest Augustus IV; 18 martie 1914 - 9 decembrie 1987 ; căsătorit prima dată în 1951 cu Prințesa Ortrud de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg; au avut copii; recăsătorit în 1981 cu contesa Monika de Solms-Laubach; fără copii
- Prințul George William; 25 martie 1915 - 8 ianuarie 2006 ; căsătorit în 1946 cu Prințesa Sofia a Greciei și Danemarcei; au avut copii.
- Frederica, regină a Greciei; 18 aprilie 1917 - 6 februarie 1981 ; căsătorită în 1938 cu Paul al Greciei; au avut copii.
- Prințul Christian Oscar; 1 septembrie 1919 - 10 decembrie 1981 ; căsătorit în 1963 cu Mireille Dutry, divorțat în 1976; au avut copii.
- Prințul Welf Henry; 11 martie 1923 - 12 iulie 1997 ; căsătorit în 1960 cu Prințesa Alexandra de Ysenburg și Büdingen; fără copii.
| Prințesa Victoria Louise | |||||||||
| Ducesă de Brunswick | |||||||||
 Prințesa Victoria Louise, ca. 1900
| |||||||||
· 1993: A încetat din viaţă, la Paris, Elvira Popescu, actriţă de teatru şi film. Stabilită în Franţa din anul 1924, a jucat pe scenă roluri special create pentru ea de oameni de teatru ca Jean Cocteau, Maurice Druon, Sacha Guitry. În 1989, preşedintele Franţei, Francois Mitterand, i-a acordat titlul de Comandor al Legiunii de Onoare (n. 10 mai 1896).
Elvira Popescu, devenită prin căsătorie contesă De Foy, a dat dovadă încă din copilărie de talente scenice: grație în mișcări, prestanță la mers, vioiciune și limpezime în grai, un dar de imitație ascuțit și plin de haz.
A absolvit cu brio Conservatorul de Artă Dramatică din București și a fost angajată la Teatrul Național, unde i s-au dat încă de la începutul carierei sale roluri principale. Întemeiază Teatrele Mic și Excelsior, împreună cu actorii Ion Manolescu și respectiv Ion Iancovescu. Autorii francezi au ocupat un loc de predilecție în repertoriul ei, dintre care Louis Verneuil, la vremea aceea unul din cei mai spirituali și în vogă autori de vodeviluri, a fost favoritul ei.
Același Verneuil, care va scrie mai târziu special pentru Elvira Popescu numeroase piese de teatru, va juca de fapt un rol decisiv în viața și cariera talentatei actrițe. Tot el a angajat-o pentru prima dată în 1923 la Teatrul De la Michodière din Paris - printr-o întâmplare, protagonista titulară fiind bolnavă - în rolul principal din piesa Ma Cousine de Varsovie, în care a debutat cu un succes extraordinar, deși nu stăpânea perfect limba franceză. Aproape instantaneu, "L'accent d'Elvira Popescu" a devenit proverbial. Critica a elogiat-o in corpore, fapt care este foarte rar întâlnit în Franța, supranumindu-o "Reine du Boulevard", "Notre Dame du Théâtre", "Monstre Sacré" etc.
Cariera teatrală a Elvirei Popescu a durat neîntrerupt timp de 65 de ani. Pentru o atât de lungă perioadă de timp, repertoriul pieselor interpretate de ea a fost totuși relativ restrâns. În afară de piesele lui Louis Verneuil, a mai jucat în creațiile lui Henry Bernstein, André Roussin, Sacha Guitry. Explicația repertoriului relativ redus este simplă, toate piesele în care Elvira Popescu era protagonistă țineau afișele cu anii, fiind extrem de solicitată de public. Unele dintre ele au depășit 2000 de spectacole, ceea ce rămâne o performanță rareori egalată de alți actori și/sau actrițe.
Cariera cinematografică a actriței se întinde pe o perioadă cuprinsă între anii 1920 și 1970, cu o activitate mult mai intensă în anii 1930 și 1940. Chiar dacă Elvira Popescu a fost considerată de critică ca neegalând în calitate de protagonistă a ecranului triumfurile teatrale, actrița a creat totuși și pe memoria de celuloid anumite personaje remarcabile. A jucat în filmele "La Présidente", "Ils étaient neuf célibataires", "Austerlitz", "Plein Soleil", ș.a.m.d.
În schimb, ca actriță pe scenă, Elvira Popescu era realmente inegalabilă, posedând toate atuurile, subtilitățile, nuanțele și finețele profesiunii.
Elvira Popescu și-a asumat și răspunderea conducerii unor companii teatrale, fiind co-directoare alături de actorul Hubert de Malet, la Théâtre de Paris și Théâtre Marigny.
La o vârstă foarte înaintată, fără să-și piardă farmecul, a continuat să țină un salon deschis în apartamentul său din Avenue Foch, frecventat de toată protipendada literară, artistică, financiară și politică (de toate nuanțele) a Parisului. André Roussin, Guy de Rothschild, Jacques Chirac, Pierre Cardin, Valéry Giscard d'Estaing, precum și mulți alții, se numărau printre cei care o priveau și o ascultau fermecați.
A fost distinsă cu premiul "Molière" pentru cea mai bună actriță, decernat de asociația actorilor francezi, și de două ori cu ordinul Legiunea de Onoare, una dintre cele mai înalte distincții ale statului francez.
A încetat din viață la venerabila vârstă de 99 de ani, la Paris. Este înmormântată într-un splendid cavou în marmură (no. 119,diviziunea 89), pe o alee lăturalnică, aproape de ieșirea din Cimitirul Père-Lachaise din Paris.
Filmografie:
Filmografia Elvirei Popescu se întinde pe o perioadă destul de lungă, da la începutul anilor 1920 și până în anii 1970. Vârful activității filmice se găsește într-o perioadă de circa 12 ani, 1931 - 1943, urmată de o revitalizare în anii 1960. Iată o listă invers cronologică a filmografiei actriței.
- 1912 : Independența României regia Aristide Demetriade
- 1923 : La Jeune Fille de la mansarde (Țigăncușa de la iatac) regia Alfred Halm
- 1931 : L'Étrangère regia Gaston Ravel
- 1931 : Ma cousine de Varsovie regia Carmine Gallone
- 1932 : Sa meilleure cliente de Pierre Colombier
- 1934 : Une femme chipée de Pierre Colombier
- 1935 : Dora Nelson de René Guissart
- 1936 : Le Roi de Pierre Colombier
- 1936 : L'Homme du jour de Julien Duvivier
- 1936 : L'Amant de madame Vidal d'André Berthomieu : Catherine Vidal
- 1937 : La Maison d'en face de Christian-Jaque
- 1937 : L'habit vert de Roger Richebé
- 1937 : Le Club des aristocrates de Pierre Colombier
- 1937 : À Venise, une nuit de Christian-Jaque
- 1938 : Tricoche et Cacolet de Pierre Colombier
- 1938 : La Présidente de Fernand Rivers
- 1938 : Éducation de prince de Alexander Esway
- 1938 : Eusèbe député d'André Berthomieu
- 1938 : Mon curé chez les riches de Jean Boyer
- 1939 : Le Veau gras de Serge de Poligny
- 1939 : Le Bois sacré de Léon Mathot et Robert Bibal
- 1939 : Derrière la façade de Georges Lacombe et Yves Mirande
- 1939 : L'Héritier des Mondésir de Albert Valentin
- 1939 : Ils étaient neuf célibataires de Sacha Guitry
- 1940 : Paradis perdu d'Abel Gance
- 1941 : Parade en sept nuits de Marc Allégret : Madame
- 1941 : L'Âge d'or de Jean de Limur
- 1941 : Mademoiselle swing de Richard Pottier
- 1941 : Le Valet maître de Paul Mesnier
- 1942 : Fou d'amour de Paul Mesnier
- 1942 : Frédérica de Jean Boyer
- 1942 : Le Voile bleu de Jean Stelli
- 1960 : Austerlitz regia Abel Gance
- 1960 : În plin soare de René Clément
Actriţa Elvira Popescu.
* 1995: Florea Fătu (n. 17 iulie 1924 în Ciocile, Brăila - d. 11 decembrie 1995) a fost un fotbalist român care juca pe postul de atacant. A câștigat primul meci din istoria Stelei alături de: Gheorghe Lăzăreanu, Romeo Catană, Aurel Cernea, Ioan Jivan, Eugen Mladin, Stere Zeană, Mircea Crețu, Gheorghe Popescu, Florin Marinescu și T. Balaș în echipa antrenată de Coloman Braun Bogdan.
· 1997 - A murit lingvistul Ion Coteanu (n. 6 octombrie 1920)
· 1997: A murit Eddie Chapman, celebru spion britanic din cel de-al doilea razboi mondial; (n. 1914).
· 2001 - A încetat din viaţă Cornel Radu Constantinescu, critic de artă şi ziarist, autor al unor monografii de plasticieni români şi coautor al unor lucrări de referinţă privind arta românească (n. 23 decembrie 1938)
· 2011: A decedat la Chișinău, poeta, publicista și militanta activistă pentru reunirea Basarabiei cu România, Leonida Lari-Iorga (n. 26 octombrie 1949, Bursuceni, RSS Moldovenească, URSS). A fost colaborator la Muzeul de literatură D. Cantemir din Chișinău (1971-1973), redactor la revista „Literatura și Arta” (1985-1988) din RSS Moldoveneasca, redactor șef al primei publicații în grafie latină din Republica Moldova – „Glasul națiunii” (1988-2003). Leonida Lari s-a aflat printre fruntașii Mișcării de emancipare națională din Basarabia în anii 1988-1991. A fost Deputat în Sovietul Suprem al URSS (1988-1990) și membru al Biroului Permanent al Frontului Popular din Republica Moldova între 1990 și 1992. Între 1990 și 1997 a stat în fruntea Ligii Creștin Democrate a Femeilor din Moldova (una din componentele constituante ale Partidului Social-Liberal în 2001). Începînd cu anul 1992 este deputat în Parlamentul României (în 2004 a fost aleasă pe lista Partidului România Mare).
Este autor a 24 de volume de poezie și proză, precum și traducător din marea poezie universală.
- Piața Diolei (1974)
- Marele vânt (1980)
- Mitul trandafirului (1985)
- Scoica solară (1987)
- Insula de repaos (1988)
- Lumina grăitoare (1989)
- Dulcele foc (1989)
- Anul 1989 (1990)
- Lira și păianjenul (1991)
- Govorâŝij svet (1992)
- Al nouălea val (1993)
- Epifanii (1994)
- Scrisori de pe strada Maica Domnului (1995)
- Lunaria (1995)
- Aldebaran (1996)
- Între îngeri și demoni (1998)
- Învingătoarele spații (1999)
- Insula de repaus (2000)
- Răstignirea porumbeilor (2003)
- Epifanii și teofanii (2005)
- Infinitul de aur (2006)
- Sibila (2006)
- Traduceri din lirica universala (2009)
- 101 poeme (2009)
· 2011: A murit Mihnea Gheorghiu, cineast, scriitor şi traducător (de numele său se leagă traducerea integrală a operelor lui William Shakespeare şi Walt Whitman), fost preşedinte al Uniunii Cineaştilor din România, membru titular al Academiei Române din 1996, (n. 5 mai 1919, Bucureşti). A urmat studii de litere și filozofie la Universitatea din București şi a debutat în periodice în 1937. Între 1944 și 1946 a fost redactor-șef al ziarului „Scânteia tineretului”, iar începând cu 1948-1949, abordează proletcultismul. Fondează însă în 1961 revista „Secolul 20”, la care rămâne redactor-șef până în 1963. A primit numeroase premii, distincții și titluri de-a lungul vieții, fiind unoscut mai ales prin activitatea sa de traducător din Shakespeare, Walt Whitman, Robert Burns, Charles Dickens, Marquez etc.
· 2014: A decedat Şerban Orescu (n.16 mai 1925, Brăila), economist și publicist român, redactor al programului Actualitatea românească la Radio Europa Liberă (1978-1995);(n. 1925). Este descendentul ilustrului arhitect Alexandru Orescu (1817-1894), constructorul Universităţii din Bucureşti. Până la instaurarea regimului comunist în România a fost membru al tineretului PNL. A urmat studii de drept şi filosofie în Bucureşti (1944-1948) şi de electronică, în cadrul Facultăţii de profil de la Institutul Politehnic din Capitală (1951-1957), fiind doctor în economie industriala (1972). În anul 1978 a emigrat în Republica Federală Germania și a lucrat ulterior ca redactor al secţiei române a postului de radio Europa Liberă din München. Este autor al lucrării: Ceauşismul. România între 1965-1989, Bucureşti 2006.
* 2015: Mihai Adam (n. 3 iulie 1940 - d. 11 decembrie 2015) a fost un fotbalist român, remarcat în România pentru activitatea sa la echipa U Cluj.[1] A fost golgheterul Diviziei A de 3 ori: în sezonul Divizia A 1964-1965 cu 18 goluri, Divizia A 1967-1968cu 15 goluri și Divizia A 1973-1974 cu 23 de goluri. După retragere, a activat ca arbitru și observator federal
Sărbători
· Cuv. Daniil Stalpnicul si Luca cel Nou (calendar creștin-ortodox)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu