REVISTA MEA DIN 18 DECEMBRIE / 2.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 18 DECEMBRIE 2020

PARTEA A DOUA: RELIGIE ORTODOXĂ; ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 18 Decembrie

RELIGIE ORTODOXĂ 18 Decembrie

+) Sf Cuv Daniil Sihastrul; Sf Mc Sebastian și Zoe; Sf Ier Modest, arhiepiscopul Ierusalimului 

Sf Cuv Daniil Sihastrul

Cuviosul  Părintele nostru Daniil Sihastrul a fost unul din cei mai mari sfinţi pe care i-a odrăslit pământul Moldovei, mare dascăl al pustiei şi povăţuitor al călugărilor.

    Acest sfânt al neamului nostru s-a născut într-o familie de oameni săraci de pe moşia mănăstirii Sfântul Nicolae din Rădăuţi, la începutul secolului al XV-lea, primind din botez numele de Dumitru. Fiind ales de Dumnezeu din sânul maicii sale pentru viaţa cea îngerească a pustnicilor, s-a dovedit din pruncie purtător de Hristos. Că niciodată nu lipsea de la biserică, nici nu se juca asemenea cu ceilalţi copii, nici nu căuta odihnă şi mâncare; ci mereu se ruga, şi întru toate ascultă de părinţi.

    Când avea vârsta de zece ani, fiind dat să înveţe carte în mănăstirea Sfântul Nicolae din Rădăuţi, copilul Dumitru, deşi tânăr cu vârsta, s-a dovedit bătrân cu înţelegerea. Căci în puţină vreme a deprins Ceaslovul şi Psaltirea pe de rost, precum şi nevoinţa cea duhovnicească, adică rugăciunea cea de taină a inimii, postul, smerenia şi păzirea minţii de gânduri rele. Pentru aceasta cuvioşii călugări foarte mult îl iubeau şi se foloseau de blândeţea şi priceperea lui, căci era întotdeauna umbrit de darul Duhului Sfânt.

    După cinci ani de ucenicie, tânărul ostaş al lui Hristos s-a făcut călugăr în această mânăstire, primind numele marelui prooroc şi împărat David. Şi era întru toate ascultător cuvioşilor părinţi, având ca dascăl şi părinte duhovnicesc pe mult nevoitorul şi purtătorul de Dumnezeu Sfântul Ierarh Leontie de Rădăuţi.

    Acest tânăr monah David era foarte râvnitor în nevoinţa vieţii călugăreşti. Cel mai mult iubea liniştea, postul şi rugăciunea. Zilnic nu gusta nimic până la asfinţitul soarelui, iar uneori postea desăvârşit câte trei şi chiar cinci zile şi se hrănea numai cu legume şi ierburi. În ascultare era tăcut, blând şi tuturor supus, iar la biserică zăbovea ziua şi noaptea ca o candelă mereu nestinsă. Încă şi la chilie dormea puţin pe un mic scăunel, mereu veghind şi cugetând la cele dumnezeieşti. Iar dintre cărţi cel mai mult iubea Psaltirea, pe care o ştia pe de rost şi o repeta zilnic.

    Aşa nevoindu-se câţiva ani de zile, Cuviosul David s-a făcut vas al Sfântului Duh, învrednicindu-se de darul preoţiei şi al facerii de minuni. Mulţi bolnavi, auzind de minunile ce se făceau prin rugăciunile lui, alergau la smeritul ieromonah David şi se vindecau de suferinţele lor. Alţii veneau să-i ceară sfat, că era foarte înţelept în cuvânt şi înainte-văzător, iar alţii veneau să-şi mărturisească păcatele, căci ajunsese cuviosul vestit duhovnic în părţile de nord ale Moldovei.

    Văzând ieromonahul David că este înconjurat de lume şi nu mai are linişte de rugăciune, temându-se de duhul slavei deşarte, a luat binecuvântare de la episcopul de Rădăuţi şi s-a retras la mănăstirea Sfântul Lavrentie (Laurenţiu). Dar şi acolo îl căutau credincioşii, precum şi cei bolnavi de duhuri necurate. Cuviosul David însă ziua făcea ascultare şi stătea între oameni, iar noaptea priveghea, se ruga şi împletea coşuri de nuiele pentru obşte. Aşa îşi omora cuviosul ispitele tinereţii şi cugetul slavei deşarte.

    Odată l-a trimis egumenul cu oarecare ascultare în oraşul Şiret. Acolo, înconjurându-l credincioşii, a zăbovit cuviosul o zi, neputând a se întoarce la timp în mănăstire. Atunci egumenul i-a dat canon să nu mai iasă o vreme din lavră. Deci, smerindu-se ieromonahul David, şi-a împlinit cu bucurie canonul, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate.

    Trecând câţiva ani şi Cuviosul David sporind mult în nevoinţa duhovnicească, se simţea chemat de Duhul Sfânt la viaţa pustnicească. Sufletul său era rănit de dragostea lui Hristos şi dorea să-L slăvească neîncetat cu îngerii şi cu sihaştrii din codrii Carpaţilor.

    Deci, primind binecuvântare de la egumenul mănăstirii Sfântul Lavrentie, a îmbrăcat mai întâi marele şi îngerescul chip al schivniciei, schimbându-şi numele din David în Daniil. Apoi, tăinuindu-se de lume, cu puţin înainte de anul 1450, s-a retras singur în adâncul codrilor pe valea pârâului Secu din judeţul Neamţ, unde mai târziu a luat fiinţă mânăstirea Sihăstria. Aici s-a nevoit paisprezece ani în aspre osteneli călugăreşti. Dar, văzându-se înconjurat de lume, s-a retras în nordul Moldovei, aproape de sihăstria Putna.

    Călăuzit de Dumnezeu, Cuviosul Daniil şi-a făcut aici mai întâi o colibă de lemn pe valea pârâului Viţeul. Apoi, aflând o stâncă mare în apropiere, şi-a săpat cu dalta o mică chilioară în peretele stâncii, cât să poată încăpea. Alături şi-a săpat o altă încăpere, drept paraclis de rugăciune, cum se vede până astăzi. În această stâncă s-a nevoit Cuviosul Daniil în plăcere de Dumnezeu mai mult de douăzeci de ani.

    Nevoinţa Preacuviosului Părintelui nostru Daniil Sihastru în chilia de la Putna era aceasta: Ziua şi noaptea priveghea în neîncetată rugăciune şi cugetare la cele dumnezeieşti, postind până la asfinţitul soarelui şi dormind foarte puţin pe un mic scaun de lemn. Din chilie nu ieşea deloc toată săptămâna. Mâncarea lui era formată din pesmeţi de pâine, rădăcini şi ierburi, iar lucrul mâinilor sale era împletirea coşurilor de nuiele. Duminica săvârşea Sfânta Liturghie şi se împărtăşea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, apoi primea pe cei ce veneau la el pentru vindecare de boli şi pentru cuvânt de folos. În posturi se înfrână câte trei şi uneori cinci zile şi avea darul rugăciunii şi al lacrimilor.

    Pentru sfinţenia vieţii sale, pentru postul îndelungat şi pentru privegherile cele de toată noaptea cu rugăciuni şi cu lacrimi, Cuviosul Daniil Sihastrul a fost multă vreme ispitit de diavoli, căutând să-l alunge din pustie sau să-l arunce în păcatul cel cumplit al slavei deşarte. Dar el, cerând ajutorul lui Hristos şi cu puterea Sfintei Cruci, biruia toate cursele diavolului. Pentru aceea, în puţină vreme s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor, al mai înainte-vederii şi al vindecării de boli. Căci izgonea duhurile necurate din oameni numai cu cuvântul şi vindecă tot felul de bolnavi. Apoi cunoştea cugetele cele ascunse şi spunea multora tainele cele viitoare, căci era plin de darul Duhului Sfânt.

    Pentru nişte daruri ca acestea, numele Cuviosului se făcuse cunoscut în toată ţara Moldovei, iar poporul, de la mic până la mare, l-a numărat din tinereţe în ceata sfinţilor. Cei mai mulţi îl numeau Sfântul Daniil, Sihastrul cel Bătrân, căci era părinte şi povăţuitor al tuturor sihaştrilor din nordul Moldovei. Alţii, îndeosebi călugării, îl numeau Sfântul Daniil Schimonahul. Iar după mutarea sa din trup, era numit în popor Sfântul Daniil cel Nou, ca să-l deosebească de alţi cuvioşi cu acelaşi nume.

    În anul 1451, întâmplându-se grabnică moarte domnului ţării, Bogdan Voievod, fiul său, Ştefan, cu greu a scăpat de primejdie. Dar, auzind de nevoinţa şi minunile Sfântului Daniil Sihastrul şi fiind în grea strâmtoare, a fost călăuzit de Duhul Sfânt la chilia lui. Aici, poposind câteva zile, şi-a mărturisit cugetele înaintea Cuviosului şi a primit de la el dezlegare de păcate şi multe cuvinte de mângâiere. Apoi, liniştindu-i sufletul, marele sihastru l-a binecuvântat şi s-a rugat pentru dânsul, apoi i-a proorocit că în curînd va fi domn al Moldovei şi l-a liberat cu pace.

    În primăvara anului 1457, Ştefan cel Mare, ajungând pe scaunul Moldovei, s-a încredinţat de împlinirea proorociei Sfântului Daniil Sihastrul şi de darul lui Dumnezeu care era întru dânsul. Din anul acela, Cuviosul i-a fost marelui domn cel dintâi sfetnic, duhovnic şi rugător către Dumnezeu. Adeseori voievodul poposea la chilia lui şi îşi mărturisea păcatele, apoi cerea cuvânt de folos şi nimic nu făcea fără rugăciunea şi binecuvântarea lui. Iar Cuviosul îl îmbărbăta şi îl îndemna să apere ţara şi creştinătatea de mâinile păgînilor, încredinţându-l că de va zidi după fiecare luptă câte o biserică spre lauda lui Hristos, în toate războaiele va birui.

    Astfel, ascultându-l, Ştefan cel Mare a apărat cu multă vitejie Biserica lui Hristos şi ţara Moldovei după căderea Bizanţului, aproape o jumătate de secol, câştigând patruzeci şi şapte de războaie şi înălţând patruzeci şi opt de biserici. În felul acesta, Sfântul Daniil Sihastrul s-a dovedit un mare apărător al Ortodoxiei româneşti şi ctitor duhovnicesc al mănăstirilor înălţate la îndemnul său.

    Odată, poposind domnul Moldovei în chilia Cuviosului, a fost îndemnat de marele sihastru să zidească în apropiere de chilia sa o mănăstire de călugări, întru pomenirea Adormirii Maicii Domnului, către care avea mare evlavie. Deci, ascultându-l Ştefan Voievod şi împreună alegând locul, cu binecuvântarea lui s-a început în anul 1466 zidirea Mănăstirii Putna. Iar în anul 1470, când s-a sfinţit acest dumnezeiesc locaş, însuşi Sfântul Daniil a luat parte, fiind cinstit de toţi ca un al doilea ctitor.

    Se mai spunea despre dânsul că, voind Ştefan Vodă să-i încredinţeze mănăstirea, de multe ori l-a rugat să fie egumen şi părinte duhovnicesc al Putnei. Dar Cuviosul, socotindu-se nevrednic de o cinste ca aceasta şi iubind mai mult liniştea, a rămas mai departe la mica lui chilie din peşteră.

    Pentru sfinţenia vieţii sale, Cuviosul Daniil Sihastrul s-a dovedit din tinereţe purtător de Hristos şi mare dascăl al liniştii şi rugăciunii lui Iisus. În timpul vieţii sale nu era în Moldova alt sihastru şi duhovnic mai vestit, nici alt lucrător şi dascăl al rugăciunii mai iscusit decât el. De aceea, toţi egumenii şi duhovnicii din nordul Moldovei, ca şi dregătorii din sfatul ţării îl aveau de părinte duhovnicesc.

    Urmând exemplul vieţii sale, numeroşi călugări iubitori de linişte din chinovii se retrăgeau în pustie cu binecuvântarea Cuviosului Daniil şi deveneau sihaştri şi lucrători sporiţi ai rugăciunii lui Iisus. Astfel, acest mare ascet al Moldovei, avea prin mănăstiri şi sate numeroşi fii duhovniceşti, iar prin munţi şi prin codri avea peste o sută de ucenici sihaştri, care se nevoiau în plăcere de Dumnezeu, după sfatul său.

    Într-adevăr, Sfântul Daniil Sihastrul a creat în Moldova de nord o mare mişcare isihastă, aproape fără egal, înnoind astfel pentru multă vreme viaţa duhovnicească în mănăstiri şi schituri şi ridicând o întreagă generaţie de sihaştri şi rugători ai neamului.

    După anul 1470, văzând Cuviosul că la Putna nu mai are linişte din cauza mănăstirii şi a mulţimii credincioşilor ce veneau aici, a părăsit chilia în care se nevoise peste douăzeci de ani şi s-a retras în taină în pădurile seculare din jurul Mănăstirii Voroneţ. Aici se nevoiau ca la cincizeci de călugări sub povăţuirea ieroschimonahului Misail, vrednic ucenic al Sfântului Daniil. Deci, aflând un loc retras în preajma mănăstirii, şi-a făcut o mică chilie sub stâncă numită Şoimul şi aici se ostenea Cuviosul în desăvârşita linişte şi plăcere de Dumnezeu.

    Însă n-a trecut multă vreme şi îndată numele lui s-a făcut cunoscut în toate satele din partea locului, încât veneau la el tot felul de bolnavi, paralizaţi, oameni stăpâniţi de duhuri necurate şi se vindecau. Credincioşii, neputând ajunge la chilia lui, aşteptau jos în mănăstire. Iar Cuviosul cobora noaptea, se rugă pentru ei, le spunea pricina suferinţei, îi sfătuia, îi binecuvânta şi îi trimitea sănătoşi la casele lor.

    În vara anului 1476, Ştefan cel Mare, pierzând lupta de la Războieni în faţa turcilor, s-a dus la chilia Sfântului Daniil Sihastrul, bunul său părinte duhovnicesc de la Voroneţ. Deci "bătând Ştefan Vodă în uşa sihastrului să-i descuie, a răspuns sihastrul să aştepte Ştefan Vodă afară până va termina ruga. Şi după ce şi-a terminat sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pe Ştefan Vodă. Şi s-a spovedit Ştefan Vodă la dânsul. Şi a întrebat Ştefan Vodă pe sihastru ce să facă, că nu poate să se mai bată cu turcii. Închina-vă ţara la turci sau nu? Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este al lui; numai că, după ce va izbăvi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe".

    Deci, crezând domnul Moldovei în proorocia Sfântului Daniil că va birui pe turci şi luând de la el rugăciune şi binecuvântare, îndată a adunat oaste şi a izgonit pe turci din ţară. Aşa ajută Cuviosul cu rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu să se izbăvească Moldova şi ţările creştine de robia păgânilor.

    Răposând mitropolitul Teoctist, în toamna anului 1477, Ştefan cel Mare s-a sfătuit cu clerul şi episcopii ţării să aleagă păstor şi părinte al Moldovei pe Sfântul Daniil Sihastrul de la Voroneţ. Dar Cuviosul auzind de aceasta, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu şi voievodului să nu-l înstrăineze până la moarte de fericită lui linişte. Deci, cucerindu-se toţi de smerenia şi sfinţenia lui, şi-au cerut iertare şi l-au lăsat în pustie să slăvească neîncetat pe Dumnezeu.

    Timp de douăzeci de ani cât a sihăstrit la Voroneţ, Cuviosul Daniil a creat aici o nouă vatră isihastă, tot atât de importantă ca cea de la Putna. Căci în puţină vreme s-au adunat în jurul său zeci de sihaştri, unii mai nevoitori decât alţii, care se osteneau fie în codrii Voroneţului, fie în munţii Rarăului, fie de-a lungul Carpaţilor Răsăriteni. Cei mai mulţi practicau rugăciunea lui Iisus, postul şi tăcerea. Alţii citeau zilnic psaltirea, alţii făceau mii de metanii şi împleteau coşuri, iar alţii, fiind buni caligrafi, scriau cărţi de slujbă pentru biserici şi mănăstiri. Cei mai aleşi ucenici ai Cuviosului Daniil Sihastrul au fost: mitropolitul Grigore Roşca, monahul caligraf Ioan, precum şi egumenii Misail şi Efrem, toţi din Mănăstirea Voroneţ; apoi cuviosul Pahomie Sihastrul şi egumenul Nil din Mănăstirea Slatina; egumenul Paisie, Paladie Sihastrul şi Anastasie Sihastrul de la Mănăstirea Neamţ, Isaia Pustnicul de la Mănăstirea Moldoviţa, egumenul Gherontie de la Humor şi mulţi alţii.

    Aducându-şi aminte Ştefan cel Mare de făgăduinţa dată lui Dumnezeu şi Sfântului Daniil Sihastrul, în vara anului 1488 a zidit din temelie, la Mănăstirea Voroneţ, o frumoasă biserică din piatră închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, în locul vechii biserici de lemn. La 14 septembrie, în acelaşi an, biserica a fost sfinţită de mitropolitul Gheorghe, în prezenţa fericiţilor ei ctitori, Ştefan Voievod şi Cuviosul Daniil Sihastrul şi a zeci de mii de credincioşi, călugări, clerici şi dregători de ţară. În acestă zi, cu sfat de obşte, Sfântul Daniil, deşi bătrân, a fost numit egumen al Mănăstirii Voroneţ.

    Timp de aproape zece ani Sfântul Daniil a povăţuit obştea Mănăstirii Voroneţ, ca un mare părinte duhovnicesc al călugărilor, al sihaştrilor şi al întregii Moldove. Căci deşi petrecea mai mult la chilia sa de sub stâncă Şoimului, fiind foarte iubitor de linişte, adeseori cobora în obşte, mărturisea soborul, tămăduia pe cei bolnavi ce se adunau de prin sate şi îi sfătuia pe toţi. Apoi iarăşi se retrăgea la chilia sa.

    În timpul egumeniei sale, Mănăstirea Voroneţ a trăit cea mai înfloritoare perioadă duhovnicească din istoria sa, fiind socotită multă vreme lavra isihasmului din Moldova. Toţi monahii din obşte, care număra peste şaizeci de nevoitori, practicau rugăciunea lui Iisus. Unii erau vestiţi păstori şi duhovnici pentru credincioşi, alţii erau dascăli învăţaţi în şcoala mănăstirii şi neobosiţi caligrafi, iar cei mai mulţi erau călugări de rugăciune, care slăveau pe Dumnezeu neîncetat şi se rugau pentru toată lumea. La Voroneţ au învăţat carte şi au deprins nevoinţa duhovnicească numeroşi preoţi de parohie, egumeni, episcopi, monahi, sihaştri şi dregători de ţară. Iar în codrii seculari din munţii Voroneţului, ai Rarăului şi Stânişoarei, se nevoiau pentru dragostea lui Hristos alţi peste cincizeci de sihaştri, ucenici ai Sfântului Daniil. Pe toţi aceştia îi supraveghea şi îi povăţuia pe calea cea bună a împărăţiei cerurilor, marele egumen şi povăţuitor de suflete "Cuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul cel Bătrân".

    Ajungând vas ales al Duhului Sfânt, plin de tot felul de bunătăţi şi trecând de vârstă de nouăzeci de ani, Sfântul Daniil, marele sihastru al Moldovei, dascălul pustiei şi făcătorul de minuni, şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos la sfârşitul secolului al XV-lea (1496). Mulţimea ucenicilor lui, împreună cu mitropolitul şi domnul ţării l-au plâns îndeajuns şi l-au îngropat în pronaosul bisericii Voroneţ, cum se vede până astăzi, punând deasupra o piatră cu inscripţia: "Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimonahul Daniil". Apoi, împărţind credincioşilor multe milostenii şi sărutând sfintele lui moaşte, s-a întors fiecare la ale sale.

    După săvârşirea sa, văzând ucenicii şi credincioşii că se fac oarecare minuni şi vindecări de boli la moaştele Cuviosului, l-au trecut în ceata sfinţilor, numindu-l "Sfântul Stareţ Daniil", "Sfântul Daniil Sihastrul", sau mai ales "Prea Cuviosul de Dumnezeu rugătorul Părintele nostru Daniil cel Nou".

    Obştea Mănăstirii Voroneţ, împreună cu mitropolitul Grigore Roşca, ucenicul său, au dat acestei lavre, după hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, al doilea hram în cinstea Sfântului Daniil cel Nou, pomenindu-l în rândul fericiţilor ctitori. Totodată i-au rânduit zi de prăznuire peste an, anume după pomenirea Sfântului Daniil Stâlpnicul. Astfel, în Moldova, pomenirea cuviosului Daniil Sihastru s-a făcut, secole de-a rândul, la 23 aprilie, hramul Mănăstirii Voroneţ, şi la 18 decembrie, după Sfântul Daniil Stâlpnicul, 11 decembrie.

    Ca sfânt cu aureolă a fost pictat, pentru prima dată în 1547 de acelaşi mitropolit, pe peretele de sud al bisericii Mănăstirii Voroneţ, în stânga uşii de intrare în pridvor, cum se vede până astăzi, ţinând în mâna sa un sul desfăcut pe care scrie: Veniţi, fraţilor, de mă ascultaţi. Vă voi învăţa frica Domnului. Cine este omul ...

    Râvna credincioşilor a îndemnat pe călugării de la Mănăstirea Voroneţ, la începutul secolului al XVII-lea, să scoată din mormânt moaştele făcătoare de minuni ale Sfântului Daniil Sihastrul şi să le aşeze în biserică, în sicriu frumos împodobit, pentru închinare. Pe acestea însuşi mitropolitul Dosoftei le-a sărutat, cum singur spune în Vieţile Sfinţilor, scrise şi tipărite de el la Iaşi în anii 1682-1686. Vestea minunilor lui ajunsese până la Kiev, în Polonia, în Transilvania şi la Sfântul Munte, de unde veneau credincioşi să i se închine şi toţi îl numeau "Sfântul Daniil cel Nou, făcătorul de minuni".

    În anul 1749, egumenul Mănăstirii Voroneţ, anume Ghedeon, a dat Mănăstirii Putna degetul arătător al Sfântului Daniil ferecat în argint, unde se păstrează până astăzi. Moaştele poartă inscripţia: "Aceste relicve le-am ferecat eu, Ghedeon, egumen de la Voroneţ, cu toată cheltuiala mea, în anul 1749, decembrie 4". În anul 1775, Moldova de nord ajungând sub ocupaţia Austriei, moaştele Sfântului Daniil Sihastrul au fost aşezate din nou în mormântul său, unde se păstrează până astăzi. În anul mântuirii 1992, la 21-22 iunie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat, în mod solemn, mai mulţi sfinţi din România, printre care şi pe Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul, rânduindu-i zi de prăznuire peste an la 18 decembrie.

    Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi pe toţi, ca un singur bun şi iubitor de oameni. Amin.

Sfinţii Mucenici Sebastian şi Zoe – Sfântul Mucenic Sebastian s-a născut în anul 255 în oraşul Narbona din Galia (Franţa de astăzi), dar a crescut în Mediolan (Milan – Italia) de unde era familia sa. În anul 283 a trebuit ca fiu de nobil ce era, să intre în armata împăratului Carin (283-285). Dorinţa lui Sebastian era aceea de a ajuta pe creştini în suferinţele şi necazurile lor. Ocazia s-a ivit atunci când doi fraţi, Marcelin şi Marcu, mărturisiseră pe Hristos cu mult curaj şi îşi aşteptau moartea în linişte. Părinţii lor, Tranquilin şi Marcia, ceruseră judecătorilor un răgaz de 30 de zile pentru a-i readuce la păgânism.

În clipa aceasta de grea cumpănă a venit la ei Sebastian, comandantul cohortei I de pretorieni. Cei de faţă au rămas uimiţi auzindu-l pe Sebastian cum îi îmbărbăta pe cei doi fraţi să moară pentru credinţa lor în Dumnezeu: Ostaşi ai lui Hristos, iată că prin înălţarea sufletelor voastre v-aţi apropiat de biruinţă. Nu vă lipsiţi de El pentru o astfel de tânguire nefolositoare… Dacă părinţii şi fraţii voştri ar şti de viaţa cea veşnică, cea plină de bucurie, s-ar sârgui să meargă şi ei împreună cu voi.

Toate acestea s-au întâmplat în casa lui Nicostrat, care se ocupa cu paza celor întemniţaţi. Soţia lui Nicostrat, de şase ani era mută. Văzând aceasta pe Sebastian cum încuraja pe cei doi mucenici, a căzut în genunchi înaintea lui arătându-i că este mută. Sebastian i-a făcut semnul crucii peste gură şi în clipa aceea şi-a recăpătat glasul. În urma acestei minuni, mucenicii Marcu şi Marcelin şi părinţii lor Marcia şi Tranquilin, Zoe şi soţul ei Nicostrat şi încă 16 din cei întemniţaţi au primit sfântul botez din mâinile pretoului Policarp.

În momentul când persecuţia împotriva creştinilor s-a înteţit, Zoe a fost prinsă în timp ce se ruga la mormântul Sfântului Apostol Petru şi după cinci zile de temniţă a suferit moarte martirică. Marcelin şi Marcu au fost supus supliciilor şi în cele din urmă au primit moarte martirică.

Sfântul Mucenic Sebastian a murit în hipodrom (locul de întrecere al călăreţilor) încredinţând sufletul său lui Dumnezeu în chip mucenicesc.

Viața Sf Mc Sebastian

Sfântul Sebastian, bărbatul cel binecredincios, s-a născut în cetatea Narvoniei, iar în Mediolan a crescut și a învățat carte. El era atât de plăcut și iubit paginilor împărați Dioclețian și Maximian, încât l-au făcut voievod al ostașilor lor celor mai de aproape și i-au poruncit ca totdeauna să fie înaintea lor, pentru că era bărbat viteaz și priceput, plin de înțelepciune, în cuvinte adevărat și în judecăți drept, iar în sfaturi mai înainte văzător. În lucrurile cele ce i se încredințau lui și în slujbe era credincios și cu bărbăție, însemnat în bunătate și în toată rânduiala obiceiurilor era foarte ales. Pe acesta îl cinsteau ostașii ca pe un părinte și toți cei din palatul împărătesc foarte mult îl iubeau și îl cinsteau, căci era cinstitor de Dumnezeu, adevărat și om drept; că pe care îl miluise Dumnezeu cu darurile sale, acela de toți să se iubească și să se cinstească.

În toate zilele slujea lui Hristos cu osârdie, rugându-se și păzind sfintele Lui porunci. Și aceasta o făcea în taină, ca să nu afle paginii împărați credința lui în Hristos; nu de munci temându-se, nici iubind averea, ci numai pentru aceasta tăinuia sub hlamida stăpânirii pământești pe ostașul lui Hristos, ca să ajute creștinilor, care în acea vreme erau foarte izgoniți și munciți. Pentru că pe care nu putea să-i ceară și să-i elibereze din legături și din munci, nici să le facă vreo ușurare, pe aceia îi întărea cu cuvinte folositoare, ca să-și dea sufletele cu bărbăție pentru Domnul lor, cu al Cărui sânge erau răscumpărați și să-și verse sângele lor privind către veșnicele răsplătiri, care vor fi după muncile vremelnice de aici. Apoi se sârguia a câștiga lui Dumnezeu sufletele pe care diavolul se nevoia a le răpi spre pierzare.

Deci, precum grăiește Scriptura, întărind mâinile cele slabe și genunchii cei slăbănogiți ai credincioșilor și pe cei slabi la suflet, care se îndoiau și se temeau de munci, pe aceia îi învăța și-i făcea să fie cu bărbăție și îi deștepta către nevoință. Apoi, văzând pe mulți înaintea sa nevoindu-se și alergarea săvârșindu-și și credința nevătămată în muncile cele grele păzindu-și și către primirea cununilor celor veșnice mergând - se aprindea însuși cu dorința de a pătimi pentru Hristos și aștepta până când îi va arăta lui Domnul vreme lesnicioasă spre aceasta. Deci, a dobândit vremea întru care nu i-a mai fost cu putință a tăinui văpaia dragostei și a râvnei celei dumnezeiești ce ardea înăuntru și cu dinadinsul s-a arătat pe sine tuturor cine era; căci n-a răbdat mai mult a se ascunde lumina în întuneric. Și a fost vremea aceea astfel:

Doi bărbați cinstiți și de bun neam, Marchelin și Marcu, frați după trup și împreună născuți, au fost prinși mărturisind pe Hristos și mult timp au fost ținuți legați. La aceștia adeseori mergea fericitul Sebastian și îi mângâia pe dânșii, vorbind despre sfânta credință și despre cele folositoare, sfătuindu-i să se lepede de înșelăciunile lumești cele degrabă trecătoare și să nu se teamă de muncile cele vremelnice. Iar ei, ascultând sfatul lui cel sănătos, răbdau cu bărbăție rănile cele aduse asupră-le de către cei ce-i chinuiau și erau neclintiți în credință; apoi au fost osândiți la tăiere cu sabia.

Dar s-a dat astfel de poruncă, că, dacă într-acel ceas, când vor pleca capetele sub sabie, vor vrea să jertfească zeilor, apoi să-i elibereze la casele lor, la părinți, la familiile și copiii lor, căci încă erau vii părinții lor. Pe tată îl chema Tracvilin, iar pe mamă o chema Maria, fiind amândoi bătrâni. Și au rugat părinții și toți ai casei lor pe Agresta Hromatie, eparhul cetății Romei, să mai îndulcească zilele vieții lui Marchelin și a lui Marcu treizeci de zile, în care timp ar putea să-i sfătuiască să se închine zeilor, pentru că părinții, femeile și tot neamul lor, erau întru întunericul relei credințe păgânești. Deci, dându-le vremea cea cerută, i-au înconjurat părinții, femeile, copiii, rudeniile și prietenii lor, cu multă tânguire rugându-i să se miluiască pe ei și pe aceștia și să facă după plăcerea împăraților.

Tatăl lor, intrând în temniță, se tânguia, zicându-le: "O! fiii mei prea iubiți, nu vă pare rău de ticăloasele mele bătrâneți? Care alt toiag și ajutor al bătrâneților mele voi avea eu? Cine mă va căuta pe mine lipsitul întru slăbiciunile mele? Cine îmi va îngropa ticălosul meu trup și cine va moșteni averile mele? Fie-vă jale și milă de mine, tatăl vostru, o, fiii mei, care v-am născut și v-am crescut. Pentru ce vă duceți de voia voastră la moarte? Pentru ce nu vă întristați de tinerețile voastre, de bătrânețile mele, de femeile voastre și de copiii care jelesc în tot ceasul fără mângâiere? Pentru ce vă lipsiți de toate cele frumoase ale lumii, de viața cea preadulce și să mănânce vrăjmașii bogăția voastră, iar eu să mă păgubesc într-o zi de toată averea, de viață, de fii și de lumina ochilor mei".

Zicându-le acestea, tatăl a început împreună cu maica lor a se boci fără mângâiere, smulgându-și părul capului și fața zgîriindu-și-o, zicând: "Aduceți-vă aminte, fiii mei prea iubiți, de ostenelile ce am suferit, născându-vă, legănându-vă, crescându-vă și hrănindu-vă, eu, ticăloasa de mine".

Acestea și multe altele ziceau părinții lor, ca să-i pornească către milostivire și împreună pătimire. Femeile lor plângeau și se boceau asemenea și, purtând copiii lor în brațe, ziceau: "Soții noștri prea iubiți! Pentru ce vă arătați către noi și către voi atât de nemilostivi? Dacă ați avut o socoteală că aceasta nebună, ca să vă omorâți fără de vreme și în zadar, pentru o nădejde deșartă a vieții ce va să fie, care nu știți de este adevărată, pentru ce ne aruncați pe noi în munci? Cum vom vedea noi moartea voastră cea amară și nedreaptă? Cum vom suferi văduvia noastră, ticăloasele de noi? Cum vom hrăni pe copiii voștri? Fie-vă milă și vă îndurați de noi! Dacă nu vă este milă de trupurile voastre, apoi omorâți-ne pe noi mai întâi, ca să nu vedem sfârșitul vostru, căci nici o zi nu voim să trăim în urma voastră, ci vom ruga pe schingiuitori să ne taie și pe noi cu aceeași sabie. Sau, dacă nu ne vor asculta, noi înșine ne vom tăia singure".

După ce au zis acestea, femeile, rudeniile și prietenii lor, au făcut pe mulți ascultători să lăcrimeze; și, mai ales, mucenicilor - ca niște oameni și ei trup fiind - li s-a făcut milă de femeile și copiii lor și vărsau multe lacrimi.

Atunci Sfântul Sebastian, care se întâmplase acolo în acea vreme, văzându-i pe ei aproape de cădere și de pierzare a sufletelor, fiindu-i milă de dânșii, apoi, cunoscând că și vremea mărturisirii sale a sosit ca și altora să ajute și singur să iasă la nevoința pătimirii, a făcut semne tuturor să tacă și a zis: "O, ostașii lui Hristos cei tari! O, luptători prea iscusiți ai oștirii celei dumnezeiești! Iată că și prin tăria sufletelor voastre și cu bărbăție v-ați apropiat de biruință. Iar acum, pentru ticăloasa momire de la ai voștri, voiți a lepăda jos cununile cele veșnice? Să învețe prin voi bărbăție ostașii lui Hristos a se înarma cu credință. Să nu voiți a vă lepăda semnul biruinței voastre, pentru lacrimile femeii și nu slăbiți punerea picioarelor voastre pe grumajii vrăjmașilor, pentru că nu, iarăși luând putere, să se ridice spre război, care, deși întâi era cumplit asupra voastră, mai pe urmă însă mai cumplit se va arăta.

Deci ridicați, în pătimirile acestea pământești, cu preaslăvire, steagurile nevoinței voastre și nu vă lipsiți de Hristos pentru o nefolositoare tânguire copilărească. Căci aceștia pe care îi vedeți plângând, s-ar fi bucurat acum de ar fi știut cele ce știți voi; căci ei socotesc că numai această singură este viața, care, luând sfârșit, nici o parte nu rămâne celui viu, trupul fiind mort. De ar fi știut că este altă viață fără de moarte și fără de durere, în care împărtășește bucuria cea de-a pururea, cu adevărat s-ar fi sârguit împreună cu voi a merge către aceea și viața aceasta vremelnică întru nimic socotind-o, pe cea veșnică ar fi poftit-o. Pentru că viața aceasta de acum este degrabă trecătoare și atât de nestatornică, încât nici către cei ce o iubesc pe ea nu poate vreodată să-și păzească credința; căci, de la începutul lumii, cei ce au nădăjduit spre dânsa s-au păgubit și pe toți cei ce au poftit-o, i-a înșelat; apoi și-a bătut joc de toți cei ce s-au mândrit cu dânsa, pe toți i-a mințit și pe nici unul nu l-a făcut cu nădejde; în fine, cu totul s-a arătat că este minciună. O! de-ar fi umblat numai cu minciuna și să nu se fi dus în rătăcirea cea cumplită! Dar ce este mai amar, că viața aceasta pe iubitorii ei îi duce către toată fărădelegea. Aceasta pe iubitorii de pântece îi îndulcește cu îmbuibare și cu băutură. Pe iubitorii de patimi, la desfrânare și la toată necurățenia îi îndeamnă.

Viața aceasta îndeamnă pe tâlhari să fure, pe cel mânios să se iuțească, pe cel mincinos să înșele. Aceasta seamănă între bărbați și între femei despărțire; între prieteni, vrajbă; între cei blânzi, gâlceavă; între cei drepți, nedreptăți; între frați, sminteli. Aceasta ia de la judecători judecata dreaptă, de la cei curați, întreaga înțelepciune; iar de la meșteri, cinstea și, ca să nu pomenim pe cele mai cumplite ale ei, apoi ea duce către mari fapte rele pe iubitorii săi, încât uneori ucide frate pe frate, fiu pe tată și prieten omoară pe prieten. Oare cu a cui îndemânare se fac acestea? Cu al cui sfat? Cu ce fel de nădejde și gând se săvârșesc niște fărădelegi ca acestea?

Oare nu pentru viața aceasta de acum, pe care prea mult iubind-o, oamenii se urăsc unul pe altul? Pentru că fiecare își caută lui singur petrecerea cea mai cu bune plăceri. Căci pentru ce înjunghie tâlharul pe călător, bogatul năpăstuiește pe cel sărac, cel mândru face strâmbătate celui smerit și cel vinovat de tot răul gonește pe cel nevinovat? Cu adevărat toate răutățile acestea le lucrează cei ce slujesc vieții acesteia de acum, care poftesc a petrece și a se îndulci cu dragostea ei multă vreme; ea, sfătuind la toate răutățile pe poftitorii și slujitorii săi, îi dă pe ei fiicei sale celei născute dintr-însa, adică morții celei veșnice, în care au căzut și oamenii cei dintâi pentru aceasta. Căci, creați fiind spre câștigarea vieții celei veșnice, s-au dat pe sine întru dragostea vieții vremelnice; apoi s-au făcut robi plăcerii pântecului și tuturor dulceților. După aceea au căzut în iad, nimic neducînd cu ei din bunătățile cele pământești. Această viață de acum vă înșală pe voi, o, prieteni iubiți?"

Apoi a zis către părinții mucenicilor: "Pe acești iubiți ai voștri, care merg către viața cea veșnică, să-i întoarceți înapoi cu sufletul vostru cel nedrept? Aceasta vă invită pe voi o! cinstiți părinți, ca să dați înapoi cu tânguirile voastre cele fără de socoteală pe fiii voștri care aleargă către ostășirea cea cerească, către cinstea cea nestricată și către prietenia Împăratului celui veșnic?. Aceasta vă silește pe voi, o! femei ale sfinților, ca prin momelile voastre să răzvrătiți mințile cele mucenicești și să-i abateți de la scopul lor cel bun? Prin sfătuirile voastre le mijlociți moarte în loc de viață și robie în loc de mântuire. Pentru că, de se vor învoi cu sfaturile voastre, apoi puțină vreme vor viețui cu voi, iar după aceea va fi nevoie a se despărți de voi; și astfel se vor despărți, încât nu veți putea să vă mai vedeți unul cu altul acolo, fără numai în muncile cele veșnice, unde văpaia arde sufletele necredincioșilor, unde șerpii tartarului mănâncă buzele hulitorilor, unde aspidele rup piepturile închinătorilor de idoli, unde este plânsul cel amar și suspinarea cea grea, unde nu se mai contenește tânguirea în munci.

Deci dați loc acestora ca să scape de muncile acelea, după aceea sîrguiți-vă și voi a vă izbăvi de acelea, spuneți-le iarăși a se sârgui către cununa cea gătită lor. Nu vă temeți, căci nu se despărțesc de voi, ci merg ca să vă gătească vouă în cer lăcașuri strălucite, întru care cu dânșii și cu fiii voștri vă veți sătura de bunătățile cele veșnice. Dacă aici vă mângâie casele cele frumoase de piatră, cu cât mai vârtos vă vor mângâia pe voi frumusețile curților celor de sus, unde mesele de aur curat strălucesc, unde cămările sunt zidite din pietre scumpe, cu mărgăritare împodobite și cu slavă strălucite; unde-s grădinile de-a pururea înflorite cu flori neveștejite, unde-s câmpuri verzi și îndestulate cu izvoare de ape dulci; unde văzduhul este întodeauna cu mireasmă bună negrăită, unde este ziua cea neînserată, lumina cea neapusă și bucuria cea nesfârșită; unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, nici un fel de vedere urâtă, nici o grea mirosire, nici o auzire a vreunui glas de întristare, de plângere și de înfricoșare. Ci toate se văd frumoase, toate au miros ca niște aromate, toate se aud înveselitoare. Acolo cânta neîncetat cetele îngerilor și ale arhanghelilor, slăvind pe Împăratul cel fără de moarte într-un glas.

Deci, pentru ce să treceți cu vederea o viață ca aceasta și să o iubiți pe cea vremelnică? Au doară pentru bogății? Acelea pier degrabă, iar cei ce voiesc a le avea lângă ei veșnic, să audă ce răspund către dânșii bogățiile lor: așa ne iubiți pe noi, ca să nu ne despărțim de voi niciodată; însă a merge în urma voastră, după ce muriți voi nu putem; iar a merge înaintea voastră, viețuind voi, putem; însă numai dacă ne veți porunci voi, adică de ne veți trimite înaintea voastră. Lacomul împrumutător și lucrătorul de pământ cel osârduitor să vă fie vouă chip, căci acela dă omului aur în datorie, că îndoit să ia de la dânsul; iar celălalt, feluri de semințe seamănă în pământ, ca să le poată lua însutit. Deci datornicul dă împrumutătorului îndoit aurul său și pământul crește sămânța semănătorului însutit; iar bogățiile voastre pe care le veți încredința lui Dumnezeu, oare nu le va da vouă îndoit de multe?

Astfel trimiteți acolo bogăția voastră înainte și apoi sîrguiți-vă a merge și voi degrabă. Pentru că ce folosește viața aceasta vremelnică? De ar trăi cineva o sută de ani și apoi când va veni ziua cea de pe urmă, au nu se văd toți anii cei trecuți și toate dulcețile vieții, ca și cum n-ar fi fost niciodată? Numai că rămân niște urme ca ale unui călător străin, care ar fi găzduit la noi într-o zi. O! cu adevărat nebunul și acela care nu știe nici unele din aceste bunătăți, numai acela nu poate iubi această viață prea frumoasă. Cu adevărat al celui fără de pricepere este lucrul acesta a se teme de pierderea acestei vieți pieritoare, spre a primi pe cea pururea viitoare, întru care îndulcirile, bogățiile și veseliile se încep, ca să nu se sfârșească niciodată, ci fără sfârșit rămân în veci. Căci cel ce nu voiește să iubească o viață ca aceasta pururea fiitoare, acela și pe aceasta vremelnică în deșert o pierde și cade în moartea cea veșnică. Apoi se ține legat în iad, unde este focul cel nestins, supărarea cea de-a pururea și muncile cele neîncetate, unde viețuiesc duhuri cumplite, cu capete de șerpi, ai căror ochi slobod săgeți de foc, ai căror dinți sunt mai tari ca fildeșul, cu cozile de scorpie, cu glasuri ca ale leilor răcnesc și numai la vedere sunt înfricoșătoare și aduc mare frică, durere cumplită și moarte amară.

O! de-ar fi cu putință a muri într-acele înfricoșări și munci, dar ce este mai cumplit, căci de aceea viețuiesc ca să moară neîncetat. Pentru aceea nu se mistuiește până în sfârșit, ca fără de sfârșit să se muncească. De aceea rămân întregi ca în veci să se învenineze de mușcările balaurilor. Apoi mădulările cele mușcate iarăși se înnoiesc, ca iarăși, să fie spre mâncarea șerpilor celor înveninați și a viermilor celor neadormiți.

O! prieteni, o cinstite femei ale sfinților! Nu doriți a întoarce această doime sfântă de la viața cea fără de sfârșit, către acel fel de moarte înfricoșată și fără de sfârșit! Nu-i atrageți de la bucurie către tânguire! Nu-i sfătuiți a merge de la lumină la întuneric! Nu-i chemați de la odihna cea dulce la muncile cele amare! O! doime sfântă, Marcheline și Marcu! Nu vă lăsați să vă înșele dușmanul cel viclean care v-a adus o ispită că aceasta prin casnicii voștri! Nu vă aruncați în muncile cele nesfârșite și nu vă dați în mâinile diavolului! Nu vă înșelați cu dragostea acestei vieți vremelnice, cu frumusețile acestei lumi văzute și dulcețile cele deșarte ale vieții! Nu vă lăsați biruiți de rugămintea părinților, de tânguirea femeilor, de lacrimile copiilor, de momelile prietenilor și ale rudeniilor! Aduceți-vă aminte de cuvintele Domnului: Vrăjmașii omului sunt casnicii lui. Căci nu ne sunt prieteni aceștia care ne despart pe noi de Dumnezeu, ci vrăjmași. Dragostea lor către noi nu este adevărată, ci mincinoasă, de vreme ce dragostea lui Dumnezeu și împărăția cerurilor cea gătită celor ce iubesc pe Dumnezeu o jefuiesc și de atâtea bunătăți ne lipsesc pe noi.

Deci, nu lăsați ca să vă ia din mâini plata aceea pentru care v-ați ostenit atâta! Căci iată, cu adevărat că și cum în mâinile voastre țineți acum bunătățile cele gătite vouă. Iată, acum stați lângă ușile cămării celei cerești. Iată, acum cununile vi s-au împletit și Hristos, puitorul de nevoințe, vă așteaptă ca să vă încununeze și să vă preamărească înaintea sfinților îngeri. Iată, acum a sosit sfârșitul alergării voastre. Deci, nu vă întoarceți înapoi ca femeia lui Lot, ca să nu vă faceți stâlp neînsuflețit, căci veți pierde sufletele voastre. Nu vă întoarceți cu mai multă dragoste către părinți, către femei, către copii, ca să nu fiți nevrednici de Hristos, care a zis: Cel ce iubește pe tatăl său sau pe maică-sa, sau pe fiu sau fiică, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Să nu fiți așa de nepricepuți, ca după ce ați început cu duhul, acum să sfârșiți cu trupul. O! de aș fi avut parte de Hristos, Dumnezeul meu, ca mai înainte de voi, să-mi vărs sângele pentru El; ca voi să fi privit la pătimirea mea și moartea mea să vă fi fost vouă pildă spre a vă pune sufletele pentru Domnul vostru și al meu"!

Acestea și altele multe grăind Sfântul Sebastian, îndată l-a strălucit o lumină dumnezeiască din înălțime și fața lui era ca a îngerului, încât s-au spăimântat necredincioșii de slava feței lui. Apoi au fost văzuți de unii șapte îngeri, îmbrăcând pe fericitul Sebastian cu haină strălucită și un tânăr prea frumos, zicându-i: "Tu, totdeauna vei fi cu mine". Acestea s-au făcut în casa lui Nicostrat, unde erau închiși Marchelin și Marcu. Iar femeia lui Nicostrat, cu numele Zoe, care de șase ani își pierduse glasul dintr-o boală cumplită, a rămas mută, dar puterea auzului și a înțelegerii o avea nevătămată. Aceasta, auzind toate cele grăite de Sebastian și înțelegându-le bine, apoi, văzând și strălucirea feței lui, a căzut la picioarele lui, rugându-l să i se dezlege limba ei. Iar fericitul a zis: "De sunt rob al lui Iisus Hristos și de sunt adevărate toate cele ce a auzit această femeie din gura mea și prin ele a crezut, să poruncească Domnul meu, ca să se dezlege buzele și limba, precum odinioară a proorocului Zaharia".

Acestea zicând, a făcut semnul Sfintei Cruci peste gura femeii și îndată ea a început a vorbi cu mare glas zicând: "Fericit ești tu, binecuvântat este cuvântul gurii tale și fericiți sunt cei ce cred prin tine în Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Că eu am văzut cu ochii mei pe înger, pogorându-se din cer către tine și ținând o carte deschisă înaintea ochilor tăi, din care citeai cuvântul tău. Deci, binecuvântați sunt cei ce cred cele grăite de tine și blestemați sunt cei ce se îndoiesc măcar de un cuvânt din cele auzite. Că precum luceafărul răsare și izgonește întunericul nopții și aduce lumină ochilor tuturor, așa lumina cuvintelor tale a gonit toată întunecarea, atât a neștiinței, cât și a orbirii mele și mi-a răsărit ziua cea luminată a credinței celei drepte; apoi ai deschis amuțirea de șase ani a gurii mele, spre lauda lui Dumnezeu".

O minune ca aceea văzând toți cei ce erau acolo, s-au plecat spre a crede în Hristos. Iar Nicostrat, bărbatul Zoii, văzând atâta putere a lui Hristos, a căzut la picioarele sfântului, cerând iertare că prin porunca împăratului a ținut legați și închiși pe cei doi. Și, luând legăturile de fier din mâinile lor, le cuprinse genunchii și-i rugă a merge liberi. Apoi zise: "O! cât aș fi fost de fericit dacă aș fi putut să fiu legat pentru sănătatea voastră; căci, cu vărsarea sângelui meu pentru voi, aș fi spălat păcatele mele și, izbăvindu-mă de moartea cea veșnică, aș fi dobândit viața aceea care a voit a ne-o vesti Dumnezeu, prin gura domnului Sebastian".

Iar când ruga pe sfinți să meargă la ale lor, i-au zis aceia: "Paharele pătimirilor noastre nu voim a le lăsa ție; iar Domnul nostru Iisus Hristos este bogat și îndurat; El este puternic să te învrednicească și pe tine de un pahar ca acesta, dacă cu adevărat îl poftești. Că de vreme ce vouă necrezând încă, vi s-a dăruit lumina cunoștinței adevărului, cu cât mai vârtos acum, crezând tot ceea ce veți cere, vi se va da; pentru că dumnezeiasca bunătate totdeauna este gata a da în dar cele dorite, mai ales celor care cred în El fără îndoială. Credința voastră, acum din învățătură s-a început. Și într-un ceas ați învățat ceea ce ar fi putut cineva să învețe într-un an. Și precum vedem, nimic nu vă oprește pe voi cei ce credeți în Domnul nostru a fi gata de a muri pentru El. Nici părinții, nici fiii, nici bogățiile, ci îndată treceți cu vederea cele ce ați iubit totdeauna și căutați ceea ce niciodată nu știați, alergând pe cărările cele neștiute, căci îndată ați venit către Hristos și prin dorință ați intrat acum în cele cerești, de vreme ce nici o mângâiere nu căutați pe pământ! O! cât de mare laudă este lucrul acesta! O! cât este de următor faptei bune! Dar cu Hristos nu v-ați unit în apa Botezului, apoi începuturile ostășirii n-ați văzut și acum luați arme pentru Împăratul Cel adevărat și pe ostașii Lui dezlegându-i din legături, singuri vă faceți ai Lui; iar pentru cei ce vor să fie omorâți, nu vă temeți singuri a vă da la moarte".

Zicând acestea, sfinții s-au umilit toți în inimile lor și plângeau, căindu-se de neștiința lor cea de mai dinainte pentru că voiau să întoarcă pe ostașii lui Hristos de la nevoința cea bună. Atunci a zis Marcu: "Învățați-vă, o! părinți prea iubiți, o femei și prieteni, învățați-vă a sta cu bărbăție împotriva vrăjmașului, luând pavăza credinței, cu care veți putea stinge săgețile cele aprinse ale dușmanului. Scoală-se și iuțească-se asupra noastră slugile diavolului, ori cu ce muncă vor voi, rupă trupurile noastre, că trupul îl vor putea omorî, dar sufletul, cel ce se luptă pentru biruință, nu-l vor putea birui. Iar pentru uciderea și ruperea trupului să nu băgăm seamă, pentru că mai slăviți îi fac pe ostași rănile ce se primesc pentru Împăratul ceresc. Se iuțește asupra noastră diavolul cu mare mânie, căci singur se muncește văzând răbdarea noastră; aduce asupra noastră felurite munci și ne îngrozește cu multe chinuri, pentru a ne înfricoșa și a ne rupe de la nevoința cea bună. Și unde nu sporește nimic cu muncile, acolo cu vicleșug momește; făgăduiește viață, ca pe viață s-o ia; făgăduiește cinste, ca să necinstească; făgăduiește bogății, ca să sărăcească; dă slavă, ca să umple de rușine; făgăduiește neîntristare, ca să arunce în primejdie și necaz neîncetat.

Acestea sunt războaiele lui meșteșugite, acestea sunt sfaturile cele amăgitoare ale lui, adică a scoate trupul din munci, iar pe suflet a-l omorî cu păcatele. Iar noi să mergem împotriva lui, să trecem cu vederea trupul, ca să ajutăm sufletul; că pentru ce să ne temem a muri vremelnic, nădăjduind a viețui veșnic? Pentru ce să ne fie jale de această viață, nădăjduind a dobândi pe cea bună? Să se teamă că vor muri acei care nu vor vedea viața în veci. O! cât de mulți iubitori ai acestei vieți, întâmplarea fără de veste i-a pierdut! Fulgerul i-a lovit, marea i-a înecat, prăpăstiile i-au înghițit, sabia i-a înjunghiat. Și pe această viață cu durere au pierdut-o, ticăloșii, iar pe cealaltă nicidecum n-au aflat-o. Deci aceia să se tânguiască pentru viața aceasta, aceia să se cutremure de moarte. Iar nouă ce durere să ne fie de moarte și ce purtare de grijă să avem pentru viața aceasta? Noi, care avem viață gătită de la Iisus Hristos și bunătăți nevăzute de ochi, neauzite de urechi și neajunse la minte".

Grăind Sfântul Marcu acestea, toți se înaripară cu dorința vieții ce va să fie, iar de aceasta de acum se îngrețoșau. Toți se aprindeau cu dragostea lui Hristos, iar lumea au început să o urască și mulțumeau lui Dumnezeu că le-a luminat întunericul și le-a deschis ochii minții și, scoțându-i din calea pierzării, le-a arătat calea mântuirii. Și așa, cei ce veniseră ca să întoarcă pe sfinții mucenici de la Hristos, s-au întors singuri către Hristos. Și cei ce așteptau să vâneze pe alții în pierderea lor, singuri s-au vinat spre mântuire. Iar Nicostrat, cu femeia sa Zoe, stăruiau zicând: "Nu vom mânca, nici nu vom bea, de nu ne vei da taina credinței creștinești".

Sfântul Sebastian i-a zis: "Schimbă-ți cinstea ta și începe mai vârtos a fi slujitor al lui Hristos, decât eparhului. Deci ascultă sfatul meu: Pe toți câți îi ai prin legături și prin temnițe adună-i la un loc, că eu voi chema pe preotul lui Dumnezeu și de la acela te vei învrednici Sfintelor Taine, împreună cu toți care vor voi să creadă. Că dacă diavolul se sârguiește atât de mult spre a întoarce de la Hristos pe sfinții săi robi, cu atât mai vârtos suntem datori a ne sârgui să scoatem de la diavol, pe aceia care cu nedreptate i-a făcut ai săi și să-i dăm iarăși Ziditorului". Nicostrat răspunse: "Dar pot să se dea sfintele tâlharilor, celor osândiți la moarte și celor fărădelege?" Sebastian zise: "Mântuitorul nostru a venit pentru cei păcătoși în lume și a arătat taina Botezului, prin care se spală păcatele și fărădelegile omenești și se dă darul cel dumnezeiesc. Deci, la începutul întoarcerii tale, acest dar să aduci lui Dumnezeu: îngrijește-te pentru mântuirea altora și-ți va fi ție ca răsplătire o cunună mucenicească, având împreună cu tine flori neveștejite de multe fapte bune".

Auzind acestea Nicostrat, a mers la Claudie logofătul și i-a poruncit ca să trimită la casa lui pe toți cei ferecați cu fiare. Punându-i înainte, Sfântul Sebastian le-a dat cuvânt de învățătură mântuitoare. Apoi sfântul, aflându-i pe dânșii plecați spre a crede și lesnicioși spre a primi darul cel dumnezeiesc, a poruncit să-i dezlege din legături pe toți. După aceea a mers la Sfântul Policarp, preotul, care se ascundea pentru prigoană și i-a spus lui toate cele ce s-au făcut. Sfântul Policarp, mulțumind lui Dumnezeu, a mers cu Sebastian în casa lui Nicostrat și, văzând adunarea celor ce crezuseră în Dumnezeu, a zis: "Fericiți sunteți voi toți care ați ascultat cuvântul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, care a zis: Veniți către Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre; căci jugul meu este bun și sarcina mea este ușoară. Deci acum voi, fraților, care voiți să vă spălați prin apa Botezului, ca să vă faceți fii iubiți ai lui Dumnezeu, aveți trebuință de pocăință, ca, prin ea să dobândiți iertarea păcatelor celor de mai dinainte. Dar acum când arătați o osârdie ca aceasta către Hristos, Dumnezeul nostru, căci, crezând întru El, gata sunteți a muri pentru dânsul și de unde, mai înainte ați vrut să întoarceți pe alții, acum singuri aceasta o voiți, să știți că acum ați luat iertare și ați câștigat biruință asupra vrăjmașului celui nevăzut.

Știe Hristos, Dumnezeul nostru, a scoate lumină din întuneric și din vasele cele lepădate a scoate vase alese. Așa a făcut din Saul pe Pavel, din depărtat a făcut apostol și din prigonitor, învățător. Așa și pe voi acum, v-a făcut din pagini creștini, din necredincioși robi credincioși și din vrăjmași prieteni, de a căror întoarcere, toată adunarea diavolilor, fiii întunericului, plâng și se tânguiesc; iar cetele sfinților îngeri, fiii luminii, se bucură și se veselesc de luminarea voastră. Deci, să se apropie fiecare din voi și să-mi dea numele său în scris și, mai înainte de luarea Botezului, să țineți post. Postiți până în seară și când va apune lumina cea materială, atunci va răsări lumina cea nematerială prin Sfântul Botez". Atunci s-au umplut toți de bucurie și s-au pregătit pentru Sfântul Botez.

Aceasta făcându-se, a venit Claudie logofătul în casa lui Nicostrat și l-a chemat la eparh: "S-a mâniat eparhul, înștiințându-se că ai chemat toți legații în casa ta și mi-a poruncit să te chem; deci vezi ce vei răspunde lui". Venind Nicostrat la eparh și întrebat fiind de cei legați a răspuns: "Din porunca măriei tale, am luat pe doi creștini, ca să-i păzesc în casa mea, pe Marchelin și pe Marcu, cărora, pentru ca să le fac frică mai mare, am adus la dânșii pe alți legați și ferecați greu, ca privind la aceia și cunoscând ce fel de pătimiri îi așteaptă, poate s-or supune poruncii tale". Iar eparhul l-a lăudat pentru aceasta și l-a liberat, zicând: "Mare dar vei lua de la părinții lor, de se vor întoarce prin tine la gândul nostru, ca apoi să fie liberați întregi și sănătoși".

Întorcându-se Nicostrat cu Claudie acasă, i-a spus despre Sfântul Sebastian, că fiind prieten împăraților, este creștin și desăvârșit în dumnezeiasca învățătură și întărește numele creștinilor întru a sa credință; apoi arată că viața aceasta de acum este vremelnică și degrabă pieritoare, vestind alta după moarte, veșnică și mai bună. Și i-a mai spus cum a strălucit fața lui cu lumină cerească, cum a vindecat pe femeia lui de amuțirea cea de șase ani și a făcut-o de grăiește limpede. Acestea zicându-le, Claudie a zis: "Doi copii ai mei foarte mici sunt bolnavi, unul este răcit, iar celălalt peste tot trupul este rănit; deci îl voi ruga pe el ca să-mi vindece fiii, pentru că nu mă îndoiesc, că cel ce a putut să dezlege limba celei mute de șase ani, va putea să vindece și pe fiii mei".

Acestea zicând a mers degrabă la casa sa și, luând amândoi copiii pe mâinile sale, a venit în casa lui Nicostrat și, cazând înaintea picioarelor sfinților lui Dumnezeu, adică Sebastian și Policarp, a zis: "Fără îndoire, cred cu toată inima cum că Hristos, pe Care Îl cinstiți voi, este Dumnezeu adevărat; iată am adus aici pe acești doi copii ai mei bolnavi, ca prin voi să se mântuiască de moarte". Iar dumnezeieștii bărbați au zis către dânsul: "Degrabă fiecare dintre dânșii vor primi vindecare de orice boală vor avea, în vremea când vor intra în sfânta baie a Botezului". Atunci Claudie a strigat: "Cred în Hristos și voiesc a fi creștin!"

Pregătindu-se toți pentru Sfântul Botez, se scria numele fiecăruia și se da preotului; și, mai înainte decât toți, și-a dat numele Tracvilin, tatăl lui Marchelin și Marcu; iar după dânsul alți șase prieteni ai lui: Ariston, Criscentian, Evtihian, Urban, Vitalie și Iust. După aceștia, Nicostrat cu fratele său, Castorie și Claudie, logofătul; după dânșii, doi fii ai lui Simforian și Felix; apoi Marchia, mama lui Marchelin și Marcu, Simforosa, femeia lui Claudie și Zoe, a lui Nicostrat; apoi toată casa lui Nicostrat, bărbați și femei, până la treizeci și trei de suflete; iar la sfârșit toți cei ce erau prin legături, șaisprezece la număr. Însă numărul tuturor celor ce s-au botezat de Sfântul Policarp era de șaizeci și patru. Iar primitor din botez era Sfântul Sebastian și ale femeilor erau primitoare Beatrix și Luchina.

Mai întâi de toți au fost aduși copiii lui Claudie, în sfânta baie a Botezului și îndată s-au vindecat de neputințele lor, încât nici urme de răni ce au avut pe trupurile lor n-au rămas. După aceștia s-a adus Tracvilin, care era cuprins nu numai de neputința bătrâneților, ci și cu boala podagrei și a hiragriei, încât abia putea a se purta de mâinile altora și, dezbrăcând hainele de pe dânsul ca să-l bage în sfânta baie a Botezului, îl durea foarte rău trupul. Și l-a întrebat pe el Sfântul Policarp: "Crezi, fără îndoială, cum că unul născut, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos este puternic a-ți da sănătate și a-ți ierta păcatele?" Iar Tracvilin a răspuns: "Cred că Hristos, Fiul lui Dumnezeu toate le poate, însă eu numai această voiesc de la bunătatea Lui, ca să mi se ierte păcatele, iar de durerea trupului nu bag seamă". Toți cei ce stau împrejur au plâns de bucurie și rugau pe Domnul, ca să arate roada credinței lui.

Începând Botezul, l-a întrebat: "Crezi în Tatăl și în Fiul și în Sfântul Duh?" Și când a răspuns: "Cred", îndată - încă fiind cuvântul pe buzele lui - i s-au dezlegat mâinile și picioarele și i s-au întărit pulpele și gleznele lui, încât toată neputința bătrâneților s-a depărtat de la dânsul, devenind ca vulturul și a strigat: "Tu ești unul Dumnezeu adevărat, pe Care această lume ticăloasă nu Te știe!" După dânsul toți ceilalți s-au botezat câte unul. Apoi șaisprezece zile din vremea cea dată lui Marchelin și Marcu, le-a petrecut lăudând pe Dumnezeu în psalmi ziua și noaptea, întărindu-se și pregătindu-se, către nevoința mucenicească, pentru numele lui Hristos.

Împlinindu-se treizeci de zile Agrestie Hromatie, eparhul cetății Romei, chemând la sine pe Tracvilin, tatăl lui Marchelin și Marcu, l-a întrebat despre fiii lui: "Plecatu-s-au, oare, ca să se depărteze de la creștinătate?" Iar Tracvilin a răspuns: "Pentru facerea ta de bine nu este destul nici un cuvânt al gurii mele, spre a-ți mulțumi. Căci de nu ai fi oprit tu cu blândețe, răspunsul cel de moarte dat asupra fiilor mei și de nu i-ai fi lăsat atâtea zile, apoi eu m-aș fi lipsit de fii, iar ei n-ar mai fi avut tată. Dar acum se bucură împreună cu mine, toate rudeniile și iubiții prieteni, încă și măria-ta, precum mi se pare; căci morților s-a dăruit viață, celor supărați veselie, iar celor întristați li s-a întors mângâierea".

Atunci eparhul, socotind că fiii lui se vor închina zeilor, a zis: "Deci, veniți în ziua cea de pe urmă, ca fiii tăi să pună tămâia cea datoare zeilor". Auzind acestea, Tracvilin a zis: "Prea luminate bărbat, de ai fi pus întrebarea ta pentru mine și pentru fiii mei în cumpăna judecății celei drepte, ai fi putut cunoaște ce fel de putere este numirea creștinească". Eparhul a zis: "Te îndrăcești, Tracviline?". Iar Tracvilin a zis: "Până acum mă îndrăceam cu trupul și cu sufletul, dar, cum am crezut în Hristos, îndată am primit sănătatea sufletului și a trupului meu". Eparhul a zis: "Iată, precum văd eu, pentru aceasta am lăsat și am dat vreme fiilor tăi, că nu numai să-i întorci de la rătăcire, ci să te întoarcă și pe tine către a lor rătăcire".

Tracvilin a răspuns: "Rog a ta strălucire, ca însuși acest nume rătăcire să-l judeci și să vezi ce lucruri se cuvine a le numi cu acest nume - rătăcire". "Spune tu mai bine căror lucruri este potrivit numele de rătăcire" a zis eparhul. Atunci Tracvilin a răspuns: "Întâia rătăcire este a lăsa calea vieții și a umbla pe calea morții".

Eparhul a zis: "Și care este calea morții?" Iar Tracvilin a zis: "Dar nu ți se pare că aceasta este calea morții, a da nume dumnezeiesc oamenilor celor muritori de rând și a se închina chipurilor lor, cele făcute din lemn și piatră?" Eparhul a zis: "Dar nu sunt zei cei cărora ne închinăm noi?" Tracvilin a răspuns: "Cu adevărat nu se cuvine a avea zeu pe acela pentru care se citește în cărțile de obște că sunt răi, nedrepți și cumpliți, că au avut părinți fărădelege, că ei au viețuit în necuvioșie, nedreptate și în minciuni, încât au murit ticăloșește. Au doară, mai înainte până a nu împărăți Cron peste cretani și mânca trupurile fiilor săi, mai înainte de acea vreme, zic, nu era Dumnezeu în cer? Apoi după aceea Critul, având împăratul său cerurile, nu aveau Dumnezeu? Cu adevărat rătăcesc cei ce zic că Die, fiul lui Cron, stăpânește tunetele și aruncă fulgerele, căci era ca un om, pe care îl stăpânea răutatea și pofta trupească. Pe cine n-a prigonit acela, căci nici pe tatăl său nu l-a cruțat? Sau cu ce nelegiuiri nu s-a spurcat acela, care și pe soră-sa cea născută dintr-un pântece, și-a luat-o femeie? În toate zilele prin târguri, prin ulițe, prin case și prin tot locul se povestește în cărți de necurata Ira, căci se spune că sora lui Die este și femeia lui. Iar răpirea lui Ganimet, copilul cel frumos, au doar se tăinuiește și de către înșiși închinătorii lui Die? Deci, nu crezi, prea luminate bărbat, că rătăcești, cinstind pe zeii cei plini de niște fapte rele ca acestea, pentru care legile romanilor la multe feluri de pedepse îi dau pe oameni? Pe unii ca aceștia îi cinstești tu și, lăsând pe Atotputernicul Dumnezeu, Care împărățește în ceruri, zici pietrei: "Dumnezeul meu ești tu!", iar lemnului: "Ajută-mi mie!". Zis-a eparhul: "De când a început a se huli zeii și a întoarce oamenii de la închinarea lor, cu multe întâmplări rele se primejduiește împărăția romanilor".

Tracvilin a zis: "Nu este așa, ci de vei citi scrisorile lui Livie, vei afla acestea, că din oastea romanilor care adusese jertfă diavolilor, într-o zi au căzut mai mult de patruzeci și două de mii. Nici aceasta nu este tăinuită de către tine, cum că francii au luat Capitoliul și toată puterea romanilor s-a făcut lor de batjocoră. Multe cetăți nespusă robie și diferite feluri de ucideri a răbdat cetatea Romă, mai înainte de a cunoaște oamenii pe Dumnezeul cel adevărat. Iar acum, de când a început a se cinsti nevăzutul și adevăratul Dumnezeu, de cei ce cred în El, împărăția romanilor este fără de tulburare și fără de supărare; căci Dumnezeu, pentru aleșii Săi, a îngrădit-o cu pace. Dar un Dumnezeu atât de bun, nu se cunoaște de voi și toate facerile de bine care se fac de Ziditorul, se socotesc că sunt de la zidire".

Așa vorbind între dânșii, au început cuvânt despe Iisus Hristos Domnul și i-a spus Tracvilin cum Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât pe pământ, nedespărțindu-se de ceruri și S-a îmbrăcat cu trup ca să mântuiască sufletele omenești de pierzare. Apoi toate cele ce Tracvilin le-a știut de la sfinții Sebastian și Policarp și mai ales din darul lui Dumnezeu, Care înțelepțește pe omul credincios, pe acelea le-a spus înaintea eparhului, însuși Domnul dându-i gură și înțelepciune și nimeni n-a putut să i se împotrivească și nici cel ce se împotrivea lui să-i răspundă. Și i-a mai spus că multă vreme a zăcut în podagră și hiragră, la toate mădularele lui și îndată fără de veste s-a făcut sănătos, cu darul lui Hristos, în vremea când a crezut în El cu inimă bună.

Având și eparhul boala podagrei de demult, a poruncit celor ce stăteau înainte ca să ia pe Tracvilin și să-l ducă, iar noaptea, a trimis în taină și l-a chemat la dânsul rugându-l și plătindu-i, ca să-i spună doctoria cu care s-a vindecat". Iar Tracvilin a zis: "Să știi, măria-ta, că Dumnezeul nostru foarte rău Se mânie asupra celor care vor a vinde sau a cumpăra darul Său. De voiești să te vindeci de boala ta, apoi crede în Hristos, Fiul lui Dumnezeu și te vei tămădui, precum mă vezi și te văd. Că eu abia eram purtat de alții și unsprezece ani de grea boală am fost la toate venele și încheieturile și alții îmi aduceau mâncarea la gură. Iar când am crezut în Hristos Dumnezeu, îndată am dobândit tămăduire și cu darul Mântuitorului meu sunt întreg și sănătos".

Eparhul a zis: "Rogu-mă ție să aduci la mine pe acela ce a fost mijlocitor sănătății tale, căci dacă va putea să-mi dea și mie vindecare, apoi și eu mă voi face creștin". Deci, mergând îndată, Tracvilin a chemat pe Sfântul Policarp și apoi pe Sebastian și au învățat pe Agrestie Hromatie, eparhul și pe Tivurtie, fiul lui, sfânta credință în Iisus Hristos. Și au sfărâmat pe toți idolii care erau în casa lui, mai mulți de două sute: pe cei de lemn i-au ars, pe cei de piatră i-au sfărâmat, iar pe cei de aur și de argint i-au tăiat bucățele și i-au împărțit la săraci.

Deci sfărâmați și zdrobiți fiind idolii, s-a arătat eparhului un tânăr frumos și preastrălucit, zicându-i: "Domnul nostru Iisus Hristos, întru care ai crezut, m-a trimis la tine ca să primești sănătate în toate mădularele tale". Atunci eparhul, îndată cu cuvântul s-a făcut sănătos și, sculându-se, a vrut să cadă la picioarele celui ce se arătase, ca să i le sărute. Iar acela a zis către dânsul: "Vezi să nu te atingi de mine, pentru că încă nu ești spălat cu Sfântul Botez de necurăția idolească". Acestea zicându-i, s-a făcut nevăzut.

Atunci eparhul cu fiul său, au căzut la picioarele sfinților strigând: "Unde este adevăratul Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos unul născut Fiul Atotputernicului Dumnezeu pe care îl propovăduiți voi, o! buni învățători?" Iar sfinții au sfătuit pe eparh să lase dregătoria eparhiei să nu mai facă judecăți, în care era dator să cerceteze pe creștini să-i judece, să-i muncească, nici să meargă la priveliștea păgînilor, ci să se îndeletnicească întru învățătura înțelepciunii duhovnicești; apoi degrabă a făcut el aceea. Iar când s-a apropiat de Sfântul Botez a fost întrebat: "Crezi întru Unul Dumnezeu?" El a zis: "Cred". "Te lepezi de idoli?". Și a zis: "Mă lepăd". "Te lepezi de toate păcatele tale?" a zis preotul. Atunci el a răspuns către preot: "De la început trebuia să mă întrebi. Deci, mă voi îmbrăca iarăși în hainele mele și nu voi primi Sfântul Botez, până ce mai întâi nu mă voi lepăda de păcatele mele. Mă voi împăca cu aceia cu care am avut vrajbă. Pe care i-am mâniat, către aceia voi arăta dragoste. Iar de la cei ce au minie asupra mea, de la aceia voi cere iertăciune. Toate datoriile datornicilor mei le voi ierta. Iar de am luat de la cineva ceva cu sila, aceluia voi întoarce îndoit. După moartea femeii mele am avut două țiitoare, pe acelea le voi da după bărbat cu zestre de nuntă. Voi libera robii și roabele. Toate lucrurile dregătoriei mele și ale casei le voi rândui după Dumnezeu și atunci cu îndrăzneală voi zice: Mă lepăd de toate păcatele mele și voi primi Sfântul Botez. Aceste cuvinte ale lui au plăcut sfinților și s-a amânat botezul o vreme, până a împlinit cu fapte toate cele spuse. Apoi i-au botezat pe amândoi în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, împreună cu toată casa, încât s-au făcut până la o mie patru sute cei din nou luminați, bărbați și femei.

În acea vreme era mare prigoană asupra creștinilor, încât nu era cu putință nici bucate a cumpăra, nici apă a-și scoate cineva, de vreme ce cu sfatul păgînilor, pretutindeni erau puși idoli mici și străji multe prin târguri, pe ulițe, pe la fântâni, pe la izvoare, pâraie; încât toți care ar fi vrut să cumpere ceva de-ale mâncării sau să ia apă, mai întâi trebuiau să se închine idolilor ce erau acolo. Și aceasta au scornit-o paginii, ca să-i prindă mai lesne pe creștini și să-i dea la munci. Văzând credincioșii aceasta, erau într-o mare mâhnire, pentru că nu le era cu putință a căpăta de undeva mâncare sau băutură, fără închinare la idoli, de care fugind, mai bine răbdau foamea și setea decât să se închine lor.

Atunci Hromatie a poruncit tuturor credincioșilor, care erau în Roma, să ia pe ascuns din casa sa mâncare și apă, căci era foarte bogat și se adunau credincioșii în casa lui spre lauda lui Dumnezeu. Atunci era episcop al Romei fericitul Gaie, cu neamul din Dalmația, rudenia lui Dioclițian; acela săvârșea liturghia în casa lui Hromatie și împărtășea cu dumnezeieștile Taine pe poporul cel nou al lui Hristos. Iar pentru goana cea mare, care era asupra creștinilor, Hromatie a ieșit din Roma la oarecare moșii ale sale, pe care le avea în Campania, pentru că se temea că nu cumva să se afle la Roma de credința lui în Hristos și voia să viețuiască acolo fără grijă și mai cu libertate să țină sfânta credință. Deci, porunci creștinilor, că toți ce vor să se dea în lături de la prigoana asupra creștinilor și să viețuiască fără grijă, să meargă cu el la moșiile sale, făgăduind acolo tuturor hrană destulă. Atunci era nevoie ca împreună cu creștinii să meargă unul din cei doi sfinți, spre mângâierea și întărirea credinței și s-a făcut neînțelegere între cei doi sfinți, Sebastian și Policarp, pentru că fiecare dintr-înșii voia să rămână la Roma, pentru câștigarea cununii cele mucenicești. Atunci a zis sfântul episcop Gaie: "Dacă amândoi voiți a muri pentru Hristos, vă veți da în mâinile muncitorilor și veți lipsi atunci pe poporul credincios de mângâierea cea duhovnicească, din care cauză mie mi se pare sfinte Policarp, ca cel ce ai treapta preoției și ești plin din destul de înțelepciune dumnezeiască, să mergi împreună cu domnul Hromatie, ca să mângâi cu învățătura pe creștini, să-i întărești pe cei ce se îndoiesc și să-i hrănești pe ei cu dumnezeieștile Taine".

Auzind acestea, Sfântul Policarp s-a supus poruncii și a plecat împreună cu Hromatie și cu alți creștini din Roma. Deci, în ziua duminicii, săvârșind episcopul Sfânta Liturghie, a zis către credincioși: "Domnul nostru Iisus Hristos, știind neputința firii noastre, două căi a arătat celor ce cred într-însul; una mucenicia, iar altă mărturisirea; pentru că cel ce nu va putea să meargă pe cea mucenicească, acela să alerge pe cea a mărturisirii. Și de voiește cineva, să meargă cu fiii noștri duhovnicești, cu Hromatie și cu Tivurtie; iar cine va vrea să rămână aici, în cetate, pot să rămână și nici un loc al depărtării nu va despărți pe aceia care sunt împreună cu darul lui Hristos; iar eu , deși nu vă voi vedea cu ochii cei trupești, dar cu ochii mei dinăuntru, totdeauna veți fi împreunați".

Zicând episcopul acestea, Tiburtie a strigat: "Mă rog ție, părinte, să nu ies de aici, căci doresc foarte mult pentru Dumnezeul meu, de ar fi cu putință și de o mie de ori să fiu omorât, ca să dobândesc viață veșnică". Episcopul, bucurându-se de credința lui și de o râvnă ca aceea, a lăcrimat și rugă pe Dumnezeu ca toți cei ce rămân împreună cu dânsul să poată a se nevoi și să se învrednicească cununei mucenicești. Deci cu episcopul au rămas Marchelin și Marcu și tatăl lor Tracvilin, sfântul Sebastian și tânărul cel frumos cu trupul și mai frumos cu sufletul, Sfântul Tiburtie; asemenea și Nicostrat protoschiniarul, cu fratele său Castorie și cu femeia sa, Zoe și Claudie, cu fratele său Victorin și cu fiul său Simforian, care a fost vindecat de boala apei; numai aceștia au rămas în Roma, iar toți ceilalți au plecat cu Hromatie și cu Policarp. Iar după ducerea lor, sfântul episcop a hirotonisit diaconi pe Marchelin și Marcu, iar pe tatăl lor, Tracvilin, l-a sfințit preot și pe Sfântul Sebastian, care purta cele ostășești, l-a făcut apărător al Bisericii.

Dar de vreme ce nu avea loc tăinuit în care ar putea săvîrși Sfânta Liturghie, pentru aceasta petrecea la un oarecare dregător împărătesc, cu numele, Castul, lângă palat. Pentru aceea și-au ales petrecerea lor acolo, pentru că și Castul era creștin în taină, împreună cu casnicii săi; iar pentru că legea închinării de idoli era pretutindeni, nu lua seama la cei ce viețuiau în palatele împărătești - că nimeni nu gândea că s-ar înrădăcina credința creștinească chiar în palat - De aceea sfinții puteau cu înlesnire a se tăinui la Castul, săvârșind dumnezeieștile slujbe. Deci stând ei acolo, ziua și noaptea o petreceau în rugăciuni, lacrimi și post și rugau pe Dumnezeu ca să-i învrednicească de cunună cea mucenicească. Veneau la dânșii femei și bărbați pe ascuns, cei ce văzuseră tămăduirile făcute de dânșii; căci cu rugăciunile lor se da bolnavilor sănătate, orbilor vedere și duhurile cele necurate se alungau din oameni; pentru aceea mulți dintre dânșii primeau sfânta credință în taină.

Odată, mergând Sfântul Tiburtie în cale, a văzut pe un om care căzuse de pe casă sa și se rănise rău; toți ai casei plângeau; pe acela l-a făcut întreg și sănătos cu rugăciunea sa și omul acela a trecut la creștini cu toată casa și s-au botezat.

Sosind vremea pătimirii sfinților, mai întâi fericită Zoe, femeia lui Nicostrat, a ieșit la nevoință, căci, rugându-se ea lângă mormântul Sfântului Apostol Petru, a fost prinsă de cei ce pândeau pe creștini și dusă la judecată, unde, fiind silită să aducă tămâie idolului Aris nu s-a supus. Pentru aceea a fost aruncată în temniță întunecoasă și acolo a fost chinuită cu foame șase zile. După această a fost scoasă și spânzurata de păr, deasupra unui fum ce ieșea din gunoi și, astfel, și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, iar trupul ei a fost aruncat în Tibru. Sfânta Zoe s-a arătat în vedenie Sfântului Sebastian și i-a spus despre sfârșitul său; iar el, dacă a spus aceasta lui Tracvilin, acesta a strigat: "Iată femeile ne întrec! Deci, pentru ce să mai trăim noi?" Apoi a mers în același loc, la mormântul Apostolului și acolo a fost ucis de pagini cu pietre și aruncat în Tibru. Nicostrat și Castorie, împreună cu Claudie, cu Victorin și cu Simforian, au fost prinși și aduși la eparhul cetății, cel cu numele Favian, pe când căutau trupurile sfinților pe malul Tibrului. Pe aceștia, eparhul silindu-i către jertfă zece zile, pe de o parte cu momeli, pe de alta cu îngroziri și munci și nesporind nimic, a poruncit să-i înece în râu, legându-le câte o piatră mare de grumaji.

Pe Sfântul tânăr Tiburtie l-a arătat, pe ascuns, păgânilor un mincinos creștin, cu numele Curtuat, care era lup îmbrăcat în piele de oaie; și, prinzându-l, l-a adus legat la judecată, la același eparh Favian, împreună cu Curtuat cel ce părea creștin. Deci Curtuat, venind la judecată, îndată s-a arătat vicleșugul său, căci numai cu chipul se arăta a fi creștin, iar înăuntru era plin de păgânătate. Acesta a fost martor și văditor al lui Tiburtie, cum că el numea diavoli pe zeii romanilor. Dar sfântul se arăta adevărat și cu mare bărbăție mărturisitor al numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Și a zis către dânsul judecătorul: "Nu face așa de mare rușine neamului tău, atât de cinstit, că ești fecior de părinte slăvit și ți-ai ales viața creștinească necurată și urâtă, căreia îi urmează ocară și munci, moarte și defăimare".

Sfântul Tiburtie a răspuns: "O! preaînțelepte bărbat și judecător al Romei! De vreme ce nu voiesc a cinsti și a avea între zei pe desfrânata Venera și pe amestecătorul de sânge Die, pe mincinosul Ermis și pe mâncătorul de fii Cron, de aceea îmi zici că ocărăsc neamul meu? Dar eu îți spun că am înmulțit cinstea neamului meu, cinstind pe unul adevărat Dumnezeu, care împărățește în ceruri, închinându-mă și numindu-mă rob al lui. Tu mă îngrozești cu munci? Ce lucru înfricoșat ne este nouă creștinilor a pătimi pentru Dumnezeul nostru prin sabie? Dar prin aceea ne vom dezlega de temnița cea trupească și vom dobândi cereasca libertate. Sau prin foc? Dar noi, mai mare văpaie poftind, am stins văpaia în trupurile noastre și apoi de acestea să ne temem? Sau de surghiunie? Dar Dumnezeul nostru este pretutindeni și oriunde suntem noi cu Dumnezeu, acolo este locul nostru".

Atunci Favian a poruncit să aducă mulțime de cărbuni aprinși să-l pună desculț pe sfânt deasupra lor; apoi a zis către dânsul: "Sau adu tămâie zeilor noștri pe acești cărbuni sau te suie desculț pe ei". Iar Sfântul Tiburtie, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, s-a suit deasupra lor desculț și umbla pe dânșii ca pe niște flori roșii și moi și a zis către judecător: "Lasă necredința ta și cunoaște că Dumnezeul meu este adevărat, Care poruncește stihiilor și tuturor zidirilor; iar tu de poți, în numele lui Die al tău, pune mâna în apă fiartă și să vezi nu vei primi arsuri? Iată eu, în numele Domnului meu Iisus Hristos, umblu pe acest foc ca pe niște flori rourate, precum vezi, pentru că Ziditorului nostru toată făptura Îi slujește". Judecătorul zise: "Cine nu știe că Hristos al vostru va învățat meșteșug de vrăjitorie?" Sfântul răspunse: "Taci, ticălosule, nu îndrăzni a pomeni cu hulă, prin buzele tale cele purtătoare de venin numele cel atât de mare și înfricoșat; nu face urechilor mele atâta necaz, ca să te aud lătrând asupra numelui Domnului meu".

Atunci Favian, mâniindu-se, l-a osândit la moarte și a fost dus la drumul ce se numea Lavicansc, departe ca de trei stadii de cetate. Și acolo, rugându-se lui Dumnezeu, a fost tăiat și îngropat în același loc de un creștin oarecare, unde s-a arătat poporului mare dar dumnezeiesc, prin rugăciunile Sfântului Tiburtie.

După aceasta, același Curtuat, care numai cu chipul era creștin, a vestit paginilor despre Castul, Marchelin și Marcu. Deci, Sfântul Castul, după cea de a treia întrebare și de trei ori spânzurare și muncire, fiind aruncat într-o groapă și astupat cu pământ de viu s-a săvârșit; iar pe Marchelin și pe Marcu i-a pus Favian la butuc, le-a pironit picioarele cu cuie de fier și le-a zis: "Veți sta astfel până când veți aduce închinare zeilor". Dar pironiți fiind pe un lemn, cântau: Iată ce este bun sau ce este frumos, fără numai a locui frații împreună. Și au stat așa o zi și o noapte, cântând și rugându-se; iar a doua zi au fost împunși cu sulițele în coaste, chiar în același loc; și așa și-au primit sfârșitul muceniciei.

Săvârșindu-și acești sfinți pătimirea lor, s-a aflat și de Sfântul Sebastian, despre care a spus eparhul împăratului. Deci, chemându-l la sine Dioclețian, i-a zis: "Eu totdeauna te-am avut între cei dintâi în palatele mele, iar tu, cugetând cele împotriva sănătății mele, te-ai făcut vrăjmaș mie și dușman zeilor mei, deși până acum ai tăinuit această răutate". Sfântul Sebastian a zis: "Eu pentru sănătatea ta am rugat totdeauna pe Hristos și am cerut pace împărăției romanilor și m-am închinat împăratului ceresc, socotind că este lucru cu nedreptate a se închina cineva pietrii și a căuta ajutor de la dânsa, că aceea este lucru arătat cum că este lucru al celor fără de minte".

Atunci, mâniindu-se Dioclețian, a poruncit să-l ducă afară din cetate și să-l lege de stâlp gol, în mijlocul unui câmp și să-l străpungă cu săgeți. Deci fiind pus el acolo, ca o țintă, mulțime de ostași au săgetat cinstitul său trup și înconjurându-l unii de o parte și alții de alta i-au umplut tot trupul de săgeți; apoi, părîndu-li-se că a murit, s-au dus lăsându-l așa legat și plin de săgeți. Când femeia Sfântului mucenic Castul, cu numele Irina, s-a dus noaptea să ia și să îngroape trupul Sfântului Sebastian, l-a găsit viu și l-a dus în casa sa; apoi în puține zile s-a tămăduit de răni și s-a făcut cu totul sănătos. Și, adunându-se la dânsul creștinii în taină, îl rugau să iasă din Roma, precum au făcut și alți creștini, ca să nu cadă iarăși în mâinile păgânilor. Iar el, făcând rugăciune, s-a dus și a stat pe scările palatului Eliogavalilor, și când treceau pe acolo împărații, văzându-i sfântul, a strigat: "Popii zeilor voștri o, împăraților, vă tulbură pe voi cu vrăjile lor cele necurate, dându-vă știri mincinoase despre creștini, care ar fi potrivnici împărăției romanilor. Dar vedeți că mult vă folosesc creștinii, pentru că se roagă în rugăciunile lor pentru cetatea aceasta; căci nu încetează a se ruga pentru împărăția voastră și pentru sănătatea tuturor ostașilor romani".

Acestea grăind sfântul, a căutat spre dânsul Dioclețian și a zis: "Oare tu ești Sebastian pe care nu demult am poruncit să te omoare cu săgeți?" Sfântul a răspuns: "Pentru aceasta a binevoit a mă învia Domnul meu Iisus Hristos ca să fiu viu către voi și înaintea întregului popor să fiu martor nedreptății voastre, căci cu judecată nedreaptă ați ridicat prigoană asupra creștinilor, robii lui Hristos". Atunci Dioclețian a poruncit să-l prindă și să-l ducă la hipodrom.

Acolo sfântul răbdător de chinuri, cu mare glas proslăvind pe Hristos, iar pe idoli și rătăcirea romanilor ocărându-le, a fost bătut cu bețe până la moarte și a trecut în glasul bucuriei către Hristos, puitorul de nevoințe, ca să primească cununa biruinței, pentru nevoința sa cea bună. Iar sfântul lui trup l-au aruncat paginii noaptea în groapă adâncă cu noroi, ca să nu-l afle creștinii și să-l ia. Dar sfântul s-a arătat în vedenie Luchiniei, femeia cea dreptcredincioasă și a zis: "Să te duci la groapa cea cu noroi, care este aproape de Chirca și vei găsi acolo trupul meu spânzurat în cuie și, luându-l, să-l duci în catacombe și să se îngroape în ușa peșterii, lângă mormintele apostolești". Și îndată acea fericită femeie, luând slugile sale, s-a dus în miezul nopții la groapa cea arătată și, luând cu bună cucernicie trupul cel mucenicesc, l-a îngropat cu cinste, la locul unde i se poruncise, lăudând pe Hristos, Dumnezeul nostru, a cărui slavă este în veci. Amin.

Viața Sf Ier Modest, patriarhul Ierusalimului

Sfântul Modest, patriarhul Ierusalimului, s-a născut din părinți ortodocși, în orașul Sebastia. Tatăl său se numea Eusebiu, iar mama lui Teodula, care era stearpă. La rugăciunea celor doi soți, Dumnezeu le-a dat un fiu, pe acest mare părinte, după patruzeci de ani de împreună-viețuire. După nașterea acestui mare părinte, tatăl său a fost pârât lui Maximian că este creștin. Acesta l-a legat și l-a închis în temniță.

Când a auzit Teodula, s-a dus și ea la închisoare cu copilul, care avea numai cinci luni. Acolo, rugându-se împreună Domnului, și-au dat în pace, în mâinile îngerilor, duhurile lor și au fost mucenici de bună voie. Paznicii închisorii i-au găsit morți, iar pe copil viu între ei. L-au luat și l-au dus lui Maximian. Văzând Maximian că e frumos și plăcut, la dat unui senator să-l crească bine, ca să ajungă vrednic să slujească lui Zeus. Pe când ere crescut de acela, fericitul Modest a aflat cine i-au fost părinții și că au murit pentru Hristos. La vârsta de treisprezece ani a dat peste un dascăl creștin. Acesta l-a învățat dreapta credință și s-a lipit fericitul cu tot sufletul de ea. Avea însă o durere, că trăiește cu păgânii.

Odată, împăratul Maximian a poruncit ca toată lumea să aducă jertfă idolilor. Atunci fericitul s-a dus la mormântul părinților lui și s-a rugat lor din toată inima să-l scape din mâna păgânilor, ca să fie învrednicit și de dumnezeiescul Botez. Și l-a găsit un argintar din Atena care l-a luat și l-a dus cu el. Pe cale a făcut sfântul felurite minuni. Ajunși la Atena, l-a dus la arhiereu ca să-l învețe tainele credinței și să-l boteze. Pe când se săvârșea Botezul, argintarul a văzut că s-a pogorât un stâlp de foc din cer și s-a sprijinit pe capul celui ce se boteza. După botez a vindecat de o boală aducătoare de moarte pe fratele argintarului, numai cu rugăciunile și cu atingerea mâinii. A vindecat și pe un om îndrăcit.

Murind argintarul și soția lui, l-au înscris și pe Sfântul Modest în testament ca moștenitor, împreună cu fiii lui. Sfântul, însă, a dăruit partea sa de moștenire fiilor argintarului, iar el s-a dus în locuri puștii de tot și trăia acolo în liniște. Fiii argintarului, văzându-l cinstit de toți, de invidie n-au mai putut răbda. Iar când au plecat pentru neguțătorie, l-au înduplecat pe fericit să meargă cu ei. În Egipt l-au vândut rob unui necredincios, de la care a avut multe de suferit, vreme de șapte ani. Cu rugăciunea lui stăruitoare către Dumnezeu, l-a izbăvit pe stăpânul lui de rătăcirea păgâneasca și l-a înduplecat să se boteze. Apoi, l-a vindecat și de o boală grea. După moartea stăpânului său s-a dus să se închine la Mormântul cel de viață purtător al Domnului. După aceea s-a dus la Munele Sinai și acolo, slujind lui Dumnezeu, a săvârșit multe minuni.

La moartea arhiereului Ierusalimului, fericitul Modest, prin descoperire dumnezeiască, a fost hirotonit arhiereu al Ierusalimului în al cincizeci și nouălea an al vieții lui, făcând și acolo multe minuni. Pe fiii argintarului care veniseră la Ierusalim pentru neguțătorie și care îl vânduseră în Egipt și nu știau că el este arhiereul cetății, nu numai că nu s-a răzbunat pentru cele făcute, dar i-a și primit cu dragoste, i-a găzduit cu bunăvoință și le-a făcut bine cu dărnicie.

Astfel, acest mare părinte, viețuind cu cuvioșie ca arhiereu 38 de ani, iar de totul 97 de ani, s-a mutat la veșnicele locașuri.

 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

DESPRE ISPITE

Din cate parti este ispitit crestinul?

Dupa marturia Sfantului Meletie Marturisitonul, crestinul este ispitit de diavolul din opt parti, si anume:

1.  De sus ne ispitim cand ne silim la nevointe si virtuti peste puterile noastre proprii. Adica post pana la epuizare, osteneala peste masura a trupului, priveghere de toata noaptea si alte fapte bune la care abia ajung cei desavarsiti.

2.  De jos ne ispitim de diavoli prin moleseala si lenevire la lucrarea faptelor bune, slabindu-ne astfel vointa, ratiunea, mustrarea constiintei, barbatia si staruinta in lupta cea duhovniceasca.

3.  Din stanga ne ispitesc diavolii prin patimi trupesti de tot felul, prin betie, lacomie, zgarcenie, manie, ura, razbunare si tot felul de rautati trupesti si sufletesti. Se numesc asa pentru ca vin direct de la diavolul si fiecare isi da usor seama de cursele celui viclean.

4.  Din partea dreapta ne ispitesc diavolii prin patimi sufletesti si rationale subtiri, greu de deslusit si foarte greu de cunoscut si biruit, cum sunt: mandria, trufia, parerea de sine, slava desarta, osandirea altora, razvratirea mintii, neascultarea, egoismul, eresurile, sectele, increderea prea mare in mila lui Dumnezeu, cugetarea inalta, hula, indoiala, necredinta, visurile, vedeniile, vrajitoria etc. Aceste patimi, avand la temelie mandria din care a cazut Lucifer in adanc, sunt foarte cu anevoie de cunoscut si tamaduit.

5.  Din fata ne ispitesc si ne tulbura diavolii cu nalucirea celor viitoare, adica ne arunca in griji, in banuieli asupra altora si in osteneli trupesti peste puteri pentru "ziua de maine ", ca si cum Dumnezeu nu ne-ar purta de grija in toata viata. Cei ispititi de aceste ganduri aduna averi pentru batranete, se ostenesc numai pentru viata aceasta, se tem ca nu vor avea ce manca si ce bea, isi avorteaza copiii, spunand ca nu vor avea cu ce-i hrani, se cearta pentru averi, sunt foarte zgarciti si iubitori de bani, nu fac milostenie si sunt egoisti.

6.  Din spate ne ispitesc diavolii cu aducerile aminte ale pacatelor si patimilor care ne-au stapanit in tinerete, indemnandu-ne sa le facem din nou. Ca ne aduc aminte diavolii de persoanele cu care am pacatuit, de locul in care am gresit, de pricinile pacatelor care ne-au stapanit. Ne aduc aminte de cei cu care am fost certati, de cuvintele cu care ne-au suparat, ca sa incepem din nou a-i uri; ne aduc aminte de pacatele trupesti pe care le-am facut, de fetele care ne-au smintit, de betii si alte rautati din trecut, imboldindu-ne vointa sa cadem in aceleasi pacate de care cu greu ne-am izbavit.

7.  Dinlauntru, adica din inima, ne ispitesc vrajmasii cei nevazuti cu toate patimile care stapanesc inima, precum: mania, rautatea, pofta, razbunarea, impietrirea, zavistia, mandria si celelalte, cum spune Domnul: "Iar ce iese din gura, iese din inima, si acestea spurca pe om. Caci din inima ies gandurile cele rele, uciderile, desfranarile, marturiile mincinoase, hulele... " (Matei 15, 18-19). De aceea si proorocul David se ruga, zicand : "Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si Duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele" (Psalm 50, 11).

8.  Din afara ne ispitesc si ne biruiesc diavolii prin cele cinci simturi, care sunt ferestrele sufletului. Mai ales prin vedere, prin auzire si prin limba. Despre ispitele ce intra in inima prin simturi auzim pe proorocul Isaia, zicand: "Doamne, a intrat moartea prin ferestrele noastre". Despre ochi zice Mantuitorul: "Cela ce cauta spre femeie spre a o pofti pe ea, iata, a preacurvit cu dansa intru inima sa" (Matei 5, 28). Iar despre limba auzim pe apostolul Iacob, zicand : "De nu greseste cineva in cuvant acesta este barbat desavarsit, puternic a-si infrana si tot trupul" (Iacob 3, 2).

Iata, dar, ca din toate partile arunca satana sagetile ispitelor asupra noastra, cautand sa ne raneasca prin pacate si sa ne traga in pierzare: Noi, insa, suntem datori sa ne marturisim toate cugetele cele rele la duhovnic si sa alungam de la noi ispitele diavolului cu rugaciunea, cu postul, cu smerenia, cu pazirea mintii si cu citirea cartilor sfinte. Iar daca, totusi, sagetile ispitelor nu se indeparteaza de la noi este semn ca radacinile patimilor sunt vii in mintea noastra. Este semn ca inca nu ne-am spovedit curat gandurile si a odraslit pacatul in noi. In acest caz este nevoie de mai fierbinte rugaciune, cu lacrimi si post, pana nu pune pacatul stapanire pe noi. (Dupa Razboiul nevazut, de Sfantul Nicodim Aghioritul, ed. 1937, pag. 82).

 CUVINTE FOLOSITOARE SUFLETULUI

Despre necazuri şi milostenie

Fragment din Omilia I:

“PRECUM NU EXISTĂ OM NEMURITOR, TOT AŞA NU SE POATE GĂSI VREUN OM LIPSIT DE SUPĂRARE ÎN ACEASTĂ VIAŢĂ, ŞI CĂ O SINGURĂ SUPĂRARE ESTE FOLOSITOARE, ACEEA VENITĂ PRIN PĂCAT”.

DESPRE MILOSTENIE

Deci, iubiţilor, să nu ne descurajăm (abatem) în faţa relelor ce cad asupra noastră, căci aceasta se întâmplă spre cuminţirea noastră. „Să nu te tulburi în timpul încercării”, zice înţeleptul Isus Sirah (2, 2). Mulţi au felurite necazuri în casele lor; toţi ne împărtăşim de necazuri şi de supărări, nu însă şi de cauzele lor; ci unul are supărare de la femeie, altul de la copil, un altul de la slugă, unul de la vreun prieten, altul de la vreun duşman, celălalt de la vecin, un altul de la vreo pagubă suferită, căci multe şi variate sunt cauzele necazurilor, şi nu vei găsi deloc pe cineva întru totul lipsit de necaz sau de supărare, ci unul o are mai mică, altul, mai mare.

Deci, să nu ne mâhnim şi nici să credem că numai noi suntem în necaz. Căci nu există om care să vieţuiască şi să fie scutit de necazuri în această viaţă trecătoare, ci unul astăzi, altul mâine, iar de nu mâine, după aceasta negreşit i se va întâmpla ceva care să-l supere. Că, după cum nu este cu putinţă ca plutind cineva, să nu fie în agonie, adică în frica morţii — vorbesc de cel ce pluteşte pe mare — tot aşa nu l-ar putea găsi cineva pe un om lipsit de supărare în viaţa aceasta.

Chiar de ai spune de bogat, totuşi, fiindcă este bogat, va avea mai multe motive de supărare; ba chiar de ar fi împărat, căci şi împăratul de multe este stăpânit şi nu face totul după placul său, ci trece cu vederea multe împotriva voinţei sale, şi mai cu seamă acesta este cel care mai mult decât toţi face de multe ori ceea ce nu voieşte. Şi de ce oare? Fiindcă are sub el pe mulţi din aceia care voiesc a răpi din drepturile sale.

Gândeşte-te în câtă supărare se găseşte el, când voieşte de pildă a face un lucru, dar nu poate, fie de frică, fie din cauza bănuielii, fie din cauza duşmanilor, fie din a prietenilor. De multe ori, chiar şi atunci când se ambiţionează a face un lucru din cele ce-i plac lui, totul dispare din acea faptă ce-l putea mulţumi, fiind mulţi din cei ce-l urăsc.

Dar ce? Crezi poate că aceia care duc un trai rară oboseală sunt lipsiţi de supărări în viaţă? Nicidecum, căci, precum nu este cu putinţă a fi cineva nemuritor, tot aşa nu este cu putinţă a fi fără de supărare. Câte neajunsuri nu suferă ei, pe care nu este cu putinţă a le reprezenta prin cuvinte, şi cu toate acestea le îndură în plăcere! Câţi poate, de mii de ori, nu s-au rugat să moară în acea bogăţie şi desfătare? Căci a se desfăta cineva nu este totdeauna lipsit şi de necaz; ba încă tocmai din a petrece în desfătare se nasc mii de necazuri, boli şi dezgusturi, şi chiar fără de acestea, adică şi fără să fie vreo cauză.

Când sufletul ajunge într-o astfel de deprindere, se întristează şi de la sine, adică fără vreo cauză anume; căci şi doctorii spun ca supărările pot veni de multe ori şi de la construcţia stomacului. Sau poate nu ni se întâmplă şi nouă de a ne întrista, de a ne mâhni şi să nu ştim cauza mâhnirii?

Într -un cuvânt, nu se poate găsi cineva fără de supărare, şi dacă poate nu are atâta pricină de supărare ca noi, totuşi fiecare are pe atât pe cât şi-o închipuie. Pe cineva îl supără mai mult cele ale sale decât cele ale aproapelui. Precum cei ce suferă din cauza unor membre ale trupului cred că ei îi covârşesc cu durerile pe cei din jur — căci şi cel bolnav de ochi nu-şi poate închipui vreo altă boală mai rea decât a sa, şi iarăşi cel ce suferă de stomac zice că boala aceasta este mai grea decât toate bolile, şi, în fine, fiecare crede că boala ce-l stăpâneşte este mai greu de vindecat decât toate celelalte boli — tot aşa se petrece şi cu întristarea, căci aceea pe care o are cineva o consideră drept cea mai dureroasă, lucru pe care îl judecă din propria experienţă.

De pildă, cel ce nu are copii, nimic nu consideră atât de dureros, ca lipsa de copii, pe când cel ce are mulţi copii şi este sărac, nimic nu învinovăţeşte atât de mult ca facerea de copii mulţi, iar cel ce are numai unul, nu-şi poate închipui ceva mai rău, ca a avea numai un copil. Căci de aici, zice, copilul devine leneş, iar pe tatăl său îl aduce în supărare — fiindu-i pururea prea iubit — nevrând a se îndrepta. Cel ce are femeie frumoasă, iarăşi nimic nu crede a fi mai rău decât a avea cineva femeie frumoasă, fiindcă faptul acesta este încărcat de bănuieli şi de zavistii. Iar cel ce are femeie urâtă, nu-şi poate închipui ceva mai rău decât a avea femeie urâtă, fiindcă faptul acesta este încărcat de dezgust.

Cel fără nici o ocupaţie zice că nimic nu este mai netrebnic şi mai de dispreţuit ca viaţa aceasta. Ostaşul spune că nimic nu este mai greu şi mai primejdios ca oştirea, şi că mult mai bine este a mânca cineva pâine cu apă, decât a suferi atâtea greutăţi. Cel ce este în stăpânire zice că nimic nu este mai obositor ca a se ocupa cineva cu trebuinţele altora, în timp ce acela care e stăpânit zice că nimic nu este mai înjositor ca a fi cineva sub puterea altuia. Cel însurat zice că nici un rău nu poate fi mai mare decât a avea cineva grijă de femeie, pe când cel neînsurat spune că nimic nu este mai fără libertate ca a fi neînsurat şi a se vedea fără casă şi fără odihnă. Neguţătorul fericeşte siguranţa lucrătorului de pământ, în timp ce acesta îl fericeşte pe neguţător pentru bogăţia sa.

În fine, neamul nostru omenesc este întru totul nemulţumit şi veşnic cârtitor asupra soartei sale, şi posomorât. Când unul îi osândeşte şi îi pune pe toţi oamenii în aceeaşi cumpănă, atunci zice în general: „Bietul om este un animal nenorocit şi încărcat cu multe greutăţi”, numind astfel întreaga natură umană. Câţi nu admiră bătrâneţea? Câţi nu fericesc tinereţea? Tot aşa şi în vârstele omeneşti mare este tristeţea şi necazul. Când de pildă, ne vedem acuzaţi pentru vârstă, zicem: de ce nu suntem bătrâni? Iar când ne înălbeşte părul, spunem: unde este tinereţea? Şi, într-un cuvânt, avem mii de motive spre a fi scârbiţi şi întristaţi. Dar pentru scăparea din această anomalie nu este decât o singură cale: aceea a virtuţii, deşi chiar şi aceasta are necazurile şi nemulţumirile sale, însă, la drept vorbind, acele necazuri nu sunt fără de folos, ci au cu ele o mare folosinţă şi un mare câştig.

Căci, dacă cineva a păcătuit şi pe urmă prin întristare s-a umilit, s-a curăţit de păcat; sau de a compătimit cu fratele căzut în greşeală, şi atunci iarăşi are nu o mică plată. Căci a compătimi cu cei ce sunt în nenorociri, aceasta ne dă multă îndrăzneală fată de Dumnezeu. Gândeşte-te la cele ce Scriptura filosofează despre Iov, ascultă-l apoi şi pe Pavel, care spune: „Plângeţi cu cei ce plâng… lăsaţi-vă duşi spre cele smerite” (Romani 12, 15, 16), fiindcă împărtăşirea de nenorocirile celor întristaţi obişnuieşte a uşura greutatea cea mare a tristeţii.

Precum se întâmplă şi cu greutatea, că, dacă cineva susţine, uşurează povara celui ce o duce, tot aşa şi cu celelalte toate.

Atunci când cineva dintre ai noştri moare, mulţi sunt cei care stau pe lângă noi, mulţi care ne mângâie — ba de multe ori chiar şi pe un măgar căzut îl ridicăm —, în timp ce sufletele cele căzute ale fraţilor noştri le trecem cu vederea mai mult decât pe un măgar.

Dacă îl vedem intrând fără sfială în crâşmă, noi nu-l oprim, iar de-l vedem beat, nu îl împiedicăm — sau de face orice faptă absurdă —, ci încă ne purtăm bine cu ei.

De aceea zicea Pavel: „Nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac”. (Romani 1, 32) Ba încă mulţi fac şi societăţi de beţie şi de băutură. Fă, omule, societăţi pentru a depărta mania (nebunia) beţiei, iar ospeţele sau mesele tale fă-le pentru cei legaţi, pentru cei ce sunt în necazuri. Aşa ceva a poruncit Pavel şi corintenilor, zicând: „ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni”. (I Corinteni 16, 2)

Acum, pentru petreceri şi desfătări toate le facem, şi masă comună, şi pat comun, şi vin comun, şi cheltuială comună, însă milostenie nimeni n-a făcut în comun. Astfel erau cele ale dragostei pe timpul apostolilor, când toate averile se puneau la mijloc. Dar eu nu poruncesc a le pune pe toate, ci o parte din ele, după cum şi Pavel zice: „Fiecare din voi, într-una din sâmbete, să pună de la sine ce se va îndura”, adică, strângând ca o dare oarecare pentru cele şapte zile şi depozitând-o, ca astfel să avem de unde face milostenie, fie mare, fie mică. „Să nu te înfăţişezi înaintea Mea cu mâna goală (deşert)” (Ieşirea 23, 15), zice Moise, şi băgaţi de seamă că el spunea acestea iudeilor.

Dar cu cât mai vârtos nu ni s-ar putea spune nouă! De aceea stau săracii înaintea uşilor bisericii, ca astfel nimeni să nu intre înaintea Domnului deşert, ca să intre o dată cu milostenia.

Intri ca să fii miluit; miluieşte tu mai întâi.

Cel ce vine după aceea, trebuie să dea mai mult; căci, când începem noi, cel de-al doilea dă mai mult. Fă-ţi mai întâi datornic pe Dumnezeu, şi după aceea cere şi tu; împrumută-L, şi după aceea cere, ca să iei înapoi împrumutul cu procente. Dumnezeu o voieşte aceasta şi nu se dă în lături.

Dacă tu ceri împreună cu milostenia, vei dobândi; dacă vei cere, zic, astfel, vei primi şi procente. Aşa, vă rog, să faceţi.

Nu prin ridicarea mâinilor suntem auziţi. Întinde-ţi mâinile tale nu spre cer, ci spre mâinile săracilor.

De vei întinde mâna ta în mâinile săracilor, vei atinge cu ea bolta cerului, şi Cel ce sade acolo va primi milostenia ta; iar de ai întins-o rară roadă, nimic n-ai câştigat.

Căci spune-mi, te rog: dacă împăratul s-ar apropia de tine cu porfira pe trup şi ar cere ceva de la tine, oare n-ai da cu plăcere tot ce ai? Nu prin întinderea mâinilor suntem auziţi, nici în mulţimea vorbelor, ci în fapte, căci ascultă pe prorocul, care zice: „Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult” (Isaia 1, 15), căci trebuie a tăcea şi nici măcar de a căuta spre cer, cerând milă — pe când cel ce are curaj, multe spune.

Dar ce spune Scriptura? „Ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” (Isaia 1, 17) Astfel vom putea fi auziţi, chiar de am avea mâinile în jos, chiar de n-am grăi nimic, chiar de n-am cere. Acestea deci să le facem, ca să ne învrednicim de bunurile făgăduite nouă, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE DE POST PENTRU 18 Decembrie

A.   GUSTĂRI, PLĂCINTE

Roşii umplute cu salată orientală cu ciuperci

* 6 roşii potrivite,

* 6 linguri salată orientală cu ciuperci,

* 1 salată verde mică

Roşiile se spală, li se taie un capac, se îndepărtează miezul, se presară puţină sare în fiecare şi se aşază cu gura în jos  să se scurgă.

După ce s-au scurs se umplu cu salată orientală cu ciuperci, apoi se aşază pe un platou, pe frunze de salată verde.

B: SALATE

Salată din varză albă, Tofu şi ciuperci

• 200 g brânză Tofu,
• 1 varză mică (cam de 1 kg),
• 1 conservă de ciuperci,
• 1 ceapă,
• zeamă de lămâie,
• ulei, sare, condimente, verdeaţă.

Se taie brânza Tofu cubuleţe, ciupercile - mărunt, varza - fin.

Ceapa tocată se căleşte în ulei cu apă şi condimente.

Se pun ciupercile şi se lasă pe foc câteva minute.

La sfârşit, amestecă-le cu varza, tofu şi sarea, verdeaţa şi zeama de lămâie.

C: SOSURI

Sos de mărar (nu este necesar pentru reţetele de azi, dar e bine de ştiut)

·       1 lingură ulei;

·       1 lingură făină;

·       1 ceapă;

·       2 – 3 legături mărar;

·       ½ linguriţă zahăr;

·       1 lingură oţet;

·       ½ lingură sare;

·       1 ceaşcă apă

Ceapa tăiată mărunt se căleşte puţin în ulei, se adaugă zahărul şi făina, amestecând cu grijă să nu se lipească.

Se stinge cu o ceaşcă de apă şi se lasă să fiarbă 10 minute.

Se adaugă mărarul tocat fin şi se mai fierbe câteva minute.

La sfârşit se adaugă sarea şi piperul.

D: BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Cremă de ţelină

·       4 ţeline;

·       2 linguri ulei;

·       ½ lingură făină;

·       Sare;

·       Pătrunjel

Se curăţă ţelinele şi se dau pe răzătoarea mare.

Se pun într-o oală cu ulei şi se călesc până se înmoaie.

Se toarnă 3 ceşti de apă fierbinte şi se lasă să fiarbă.

Se sărează, se strecoară şi se păstrează zeama.

Se dă ţelina prin sită, se adaugă puţin câte puţin toată zeama în care a fiert.

Separat se face un rântaş din ½ lingură ulei, ½ lingură făină şi puţină apă.

Se amestecă cu supa de ţelină, se pune din nou la foc pentru a mai da un clocot.

Se adaugă pătrunjelul şi se serveşte cu crutoane.

Tot aşa se prepară crema de dovlecei, crema de praz, sau crema de gulii.

E: MÂNCĂRURI

Chiftele din fasole boabe cu garnitură de orez

·       2 ceşti fasole boabe;

·       1 ceaşcă pâine înmuiată;

·       2 cepe;

·       1 căpăţână usturoi;

·       1 morcov;

·       1 păstârnac;

·       Sare;

·        Piper;

·       Cimbru;

·       Foi de dafin;

·       Mărar;

·       Pătrunjel;

·       1 ceaşcă orez;

·       Ulei

Se fierbe fasolea după procedura cunoscută.

După ce se schimbă prima apă se pun zarzavaturile tocate, sarea şi 2 foi de dafin.

Când este fiartă bine fasolea, se separă boabele într-un castron.

Se adaugă pâinea înmuiată în zeama reţinută de la fiertul fasolei, condimentele, usturoiul pisat şi verdeaţa.

Se dau prin maşina de tocat.

Se fac mingiuţe, se dau prin făină şi se coc în ulei bine încins.

Din restul de zeamă rămasă de la fiertul fasolei se prepară un orez dintr-o ceaşcă de orez şi trei ceşti de zeamă.

Când orezul se înmoaie bine, se sărează, se pune mărar mult şi se serveşte rece, ca garnitură pentru chiftelele din fasole.

F: DULCIURI

Prăjitură „Ziua şi noaptea”

·       12 linguri ulei;

·       14 linguri zahăr;

·       14 linguri apă;

·       18 linguri făină;

·       2 linguriţe praf de copt;

·       1 vanilie;

·       2 – 3 linguri cacao;

·       1 cană nucă măcinată

Se amestecă bine ingredientele cu mixerul, se adaugă făină în care s-a amestecat praf de copt şi vanilie.

La sfârşit se adaugă nuca.

În tava unsă şi tapetată cu făină se toarnă jumătate din compoziţie.

Deasupra se toarnă cealaltă jumătate în care s-a adăugat cacao.