REVISTA MEA DIN 18 DECEMBRIE / 1. B.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 18 DECEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese

·         1133: A murit episcopul Hildebert de Tours (n.1056), cleric reformator francez si poet. S-a născut din părinți săraci la Lavardin, aproape de Vendôme, a fost   probabil  elev al lui  Berengar din Tours, și a devenit maestru (Scolasticul) al școlii de la Le Mans; în 1091 a fost făcut arhidiacon și în 1096 episcop de Le Mans. A prezidat Sinodul de la Nantes  și a murit la Tours. A construit parte a catedralei de la Le Mans.  Scrierile  sale  constau în scrisori, poezii, câteva predici, și unul sau două tratate. O ediție a operelor sale pregătite de  Antoine Beaugendre, și intitulata  „Venerabilis Hildeberti  prima Cenomanensis episcopi, deinde Turonensis archiepiscopi, operă Tam Edita quam inedita”, a fost publicată la Paris în 1708 și a fost republicata de JJ Bourassé în 1854. Acestea ediții, il crediteaza pe  Hildebert cu numeroase scrieri apartinand altor autori și omit  unele scrieri originale.

·         1495: A decedat Alfonso al II-lea (n. 4 noiembrie 1448), numit si Alfonso de Aragon), rege  al regatului  Napoli de la 25 ianuarie 1494 pana la 22 februarie 1495 cu titlul de regeal Napolelui  și Ierusalimului.

·         1577: Anna de Saxonia (23 decembrie 1544 – 18 decembrie 1577) a fost moștenitoarea lui Maurice, Elector de Saxonia și a soției acestuia, Agnes de Hesse, care a fost fiica cea mare a lui Filip I, Landgraf de Hesee.^[1] Singurul fiu al lui Maurice, Albert, a murit în copilărie. Anna a fost a doua soție a lui Wilhelm de Orania.^[1]

Anna s-a născut și a murit la Dresda.^[2] Averea ei a atras mulți pețitori;^[2] înainte de propunerea Casei de Orania în 1560 au existat negocieri cu casa regală suedeză. Ea a acceptat propunerea lui Wilhelm de Orania și s-au căsătorit la 25 august 1561

După decesul fratelui ei mai mic Albert (n. 28 noiembrie 1545 - d. 12 aprilie 1546) Anna a rămas singurul copil al părinților ei și a fost în special iubită și răsfățată de mama ei. Umărul Annei era deformat și ea a mers cu un șchiopătat.

La 11 iulie 1553, tatăl ei a murit lăsându-l pe fratele lui mai mic, August (1526–1586), la conducerea electoratului. După doi ani mama Annei s-a recăsătorit cu Ducele Johann Friedrich al Saxoniei de Mijloc (1529–1595). La 4 noiembrie 1555, la șase luni după cea de-a doua căsătorie, mama ei a murit. Orfană la vârsta de 11 ani, Anna s-a mutat la cea mai apropiată rudă de la curtea Dresdei, unchiul ei August și soția acestuia, Anne a Danemarcei și Norvegiei, unde a fost adesea nefericită și singură. A fost descrisă ca fiind mândră, sfidătoare și încăpățânată, dar și inteligentă și pasionată.

În acele timpuri ea a fost cea mai bogată moștenitoarea din Germania. În 1556 Erik, fiul regelui suedez Gustav Vasa, i-a cerut mâna în căsătorie, urmat doi ani mai târziu de Wilhelm de Orania. El avea nevoie de fonduri pentru războiul său împotriva habsburgilor în Țările de Jos, așa că o căsătorie cu o moștenitoare bogată avea mare valoare pentru el.

Banii au fost unul dintre principalele motive pentru căsătorie. Bunicul matern al Annei, Filip de Hesse, s-a opus acestei căsătorii. Atitudinea negativă a lui Filip a întârziat căsătoria pentru un an întreg. În cele din urmă, factorul decisiv a fost că Wilhelm a devenit un aliat valoros pentru cauza protestantă.

La 2 iunie 1561, la Torgau, s-a semnat contractul de căsătorie. Zestrea Annei a fost marea sumă de 100.000 de taleri. Nunta a avut loc la 24 august 1561 la Leipzig. La 1 septembrie 1561 Wilhelm de Orania, împreună cu tânăra sa soție, s-a mutat în Țările de Jos.

Cuplul a avut cinci copii, dintre care trei au atins vârsta adultă:

1. Anna (n./d. 31 octombrie 1562, Bruxelles).
2. Anna (5 noiembrie 1563, Breda – 13 iunie 1588, Franeker); s-a căsătorit la 25 noiembrie 1587 cu contele Wilhelm Louis de Nassau-Dillenburg.
3. Maurice August Philip (8 decembrie 1564, Bruxelles - 3 martie 1566, Bruxelles).
4. Maurice, Prinț de Orania (13 noiembrie 1567, Dillenburg – 23 aprilie 1625, Haga); mai târziu Prinț de Orabia și Guvernator al Țărilor de Jos.
5. Emilia (10 aprilie 1569, Köln – 6 martie 1629, Geneva); s-a căsătorit la 7 noiembrie 1597 cu Prințul Emanuel al Portugaliei.

La doar câteva luni de la nuntă, în 1562 au apărut dificultăți între ea și soțul ei. Anna a primit scrisori de la unchiul ei în care îi preciza că Wilhelm ar trebui să lucreze mai mult spre a-i face ei plăcere. Ambii au încercat să pună capăt zvonurilor că ei ar avea un mariaj nefericit. Prin 1565, era bine cunoscut tuturor curților din Germania și Țările de Jos că această căsătorie era una nefericită. În cele din urmă, în 1566 Wilhelm s-a plâns cu privire la natura "contencios" de soția sa la unchiul ei Saxon august și unchiul ei Hessa Landgrave Wilhelm IV de Hesse-Kassel (1532-1592).

Unchiul ei August a încercat să salveze față de solicitarea de despăgubiri că litigiile apărute din cauza fratelui său Louis antagonizarea William. În 1566 Wilhelm în cele din urmă s-au plâns cu privire la natura "discutabilă" a soției sale unchiului ei saxon August și unchiul ei hessan Landgraful Wilhelm al IV-lea de Hesse-Kassel (1532-1592).

După moartea primului ei fiu Mauritius (Maurice August Philip) în 1566, Anna a căzut într-o depresie severă și a avut gânduri de sinucidere pentru prima dată. A încercat să-și înece durerea cu consumul excesiv de alcool.

În 1567 Wilhelm a trebuit să fugă din cauza opoziției sale la Țările de Jos Habsburgice și a plecat împreună cu soția sa la Dillenburg, sediul german al familiei. La 14 noiembrie 1567 ea a născut un fiu și i-a pus din nou numele de Maurice. La botezul din 11-19 ianuarie 1568 a sosit un mesaj pentru Wilhelm afirmând că la 20 decembrie 1567 toate teritoriile și posesiunile sale olandeze au fost confiscate.

Când Wilhelm s-a întors în Brabant la 15 august 1568 pentru a continua războiul împotriva spaniolilor, Anna a decis, la 20 octombrie 1568, deși era însărcinată din nou, să plece din Dillenburg cu curtea ei (probabil 43 de persoane), pentru a-și face o casă nouă la Köln. Cei doi copii, Ana și Maurice, au fost luați de soacra ei din cauza riscului de boli. În anul următor, după o luptă aprigă cu mama lui Wilhelm, ea a fost în măsură să-și aducă copiii înapoi. Fiica ei Emilia s-a născut la 10 aprilie 1569 la Köln.

La 4 martie 1569 Anna l-a întâlnit pe soțul ei la Mannheim. Campania lui Wilhelm împotriva ducelui de Alva a eșuat, iar regele Filip al II-lea al Spaniei l-a forțat să plece. Wilhelm a părăsit Germania și a plecat în Franța să sprijine hughenoții în luptele lor de credință. Deoarece Wilhelm nu a mai putut asigura situația familiei, Anna a căutat alte mijloace de sprijin. Ea a luat în considerare să-l convingă pe Ducele de Alba să-i returneze bunurile confiscate sau să-i ceară lui Wilhelm, așa cum era specificat în contract, 12.000 de guldeni sau castelele Diez sau Hadamar. cest lucru ar fi însemnat o povară financiară suportată de Nassau. Anna a devenit un risc substanțial pentru familie.

Anna s-a întâlnit cu soțul ei în mai 1570 la Butzbach pentru a discuta chestiuni financiare, precum și alte subiecte importante. În iunie 1570, Anna și Wilhelm s-au mutat din nou împreună la Siegen timp de câteva săptămâni, unde ea s-a stabilit împreună cu cei trei copii. Acolo ea a început o relație cu Johannes (Jan) Rubens, care va deveni mai târziu tatăl pictorului Peter Paul Rubens.^[2]

În timpul sărbătorilor de Crăciun din 24 până în 26 decembrie 1570, Wilhelm și-a vizitat din nou familia. A fost probabil un timp armonios, pentru că el a convins-o pe Anna să-l viziteze în ianuarie 1571, la Dillenburg, unde chiar a fost dispusă să renunțe, pentru moment, la plăți din partea care i se cuvenea. Era însărcinată din nou, de data aceasta cu iubitul ei. Wilhelm a acuzat-o de adulter pe Anna și a făcut planuri să se despartă de ea.

Rubens era adesea cu Anna pentru că era consilier ei, consultantul financiar și avocat, și, astfel, a fost suspectat de adulter cu Anna între 7 și 10 martie 1571. A fost arestat, torturat și șantajat să mărturisească. Anna a fost pusă sub presiune: fie trebuia să mărturisească fie Rubens urma să fie executat. Anna a acceptat la 26 martie 1571 să pledeze vinovat. La 22 august 1571 s-a născut ultimul ei copil, Christine.^[2]Pe baza afirmației ei, Wilhelm de Orania nu a recunoscut copilul ca fiică a sa. Christine a primit numele de van Dietz. La 14 decembrie 1571 Anna a trebuit să semneze acordul pentru separarea finală de soțul ei.^[2] În plus, Wilhelm de Orania nu a fost dispus să plătească pentru întreținerea ei.

În septembrie 1572 Anna a decis să conteste hotărârea Curții Imperiale pentru drepturile sale financiare. În acest moment rudele ei sanone și hesiene au făcut deja planuri de a transforma castelul Beilstein într-o închisoare, unde s-o țină captivă ca adulteră. La 1 octombrie 1572, ea a fost adusă acolo împreună cu fiica ei cea mică Christine. Trei ani mai târziu, i-a fost luată fiica.

În luna martie a acelui an, deși divorțul nu a fost finalizat, au apărut primele știri privind iminenta recăsătorie a lui Wilhelm de Orania. Soția lui urma să fie fosta stareță de Jouarre, Charlotte de Bourbon-Montpensier, o fiică a lui Ludovic al II-lea de Bourbon, Duce de Montpensier, și a primei lui soții, Jacqueline de Longwy. Revoltați la această știre, unele dintre rudele Annei au cerut returnarea zestrei în ciuda posibilei infidelități a Annei. Unchiul August a insistat că mariajul prințului nu era încheiat în mod legal încă, și, astfel, el nu avea dreptul să se recăsătorească sau să-i confiște proprietatea Annei. August a ordonat, de asemenea, transferul imediat al nepoatei lui de la Nassau la Saxonia.

Când Anna a auzit în decembrie 1575 de viitorul ei transfer în Saxonia, a încercat să se sinucidă. După o lungă ședere la Zeitz, a fost dusă la Dresda în decembrie 1576. Acolo, ferestrele camerei ei au fost astupate și prevăzute cu mânere suplimentare de fier. La ușa era o gaură pătrată în panoul superior prevăzută cu o grilă îngustă care se închidea pe dinafară. Prin această gaură primea mâncarea și băutura. La ușă era, de asemenea, o altă poartă de fier, garantând practic nici o șansă de scăpare.^[2]

Din mai 1577 Anna a suferit de hemoragie continuă. Ea a murit la 18 decembrie 1577 cu puțin timp înainte să împlinească 33 de ani. A fost înmormântată la catedrala din Meissen aproape de strămoșii ei într-un mormânt fără nume.

Anna de Saxonia
Date personale
Născută	23 decembrie 1544 Dresda, Electoratul Saxonia
Decedată	18 decembrie 1577 (32 de ani) Dresda, Electoratul Saxonia
Înmormântată	Meissen Cathedral[*]
Părinți	Maurice[*] Agnes of Hesse[*]
Căsătorită cu	Wilhelm de Orania
Copii	Contesa Anna Anna, Contesă Wilhel Louis de Nassau-Dillenburg Contele Maurice August Phillip Maurice, Prinț de Orania Emilia, Prințesă a Portugaliei Christine van Dietz (nelegitimă)
Cetățenie	Germania
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hesse (prin naștere) Casa de Orania-Nassau (prin mariaj)
Prințesă consort de Orania
Domnie	25 august 1561 – 22 martie 1571 (9 ani)

* 1679: Johann Frederic (25 aprilie 1625 – 18 decembrie 1679) a fost duce de Brunswick-Lüneburg și a condus principatul de Calenberg, o subdivizie a ducatului, din 1665 până la moartea sa.

A fost al treilea fiu al Ducelui Georg de Brunswick-Lüneburg. El a fost singurul membru al familiei care s-a convertit la romano-catolicism în 1651. A primit Calenberg când fratele său mai mare Georg Wilhelm a moștenit principatul de Lüneburg. În 1666, a construit un palat la Herrenhausen în apropiere de Hanovra, care a fost inspirat de Palatul de la Versailles și faimoasele sale grădini, grădinile Herrenhausen.

În 1676, Johann Frederic l-a angajat pe Leibniz ca sfătuitor privat și bibliotecar al importantei biblioteci ducale. Astfel, a început asocierea de 40 de ani a lui Leibniz cu Casa de Hanovra, care a avut ca rezultat trei generații de patroni Hanovra cu unul dintre cei mai eminenți filosofi și matematicieni ai Europei.

Johann Frederic s-a căsătorit cu Benedicta Henrietta de Wittelsbach (14 martie 1652 – 12 august 1730), fiica lui Eduard, Conte Palatin de Simmern și a Anna Gonzaga, la 30 noiembrie 1668. EI au avut patru fiice:

• Anne Sophie (10 februarie 1670 – 24 martie 1672)
• Charlotte Felicitas (8 martie 1671 – 29 septembrie 1710), căsătorită cu Rinaldo al III-lea, Duce de Modena
• Henriette Marie (9 martie 1672 – 4 septembrie 1757)
• Wilhelmina Amalia (1673 – 10 aprilie 1742), căsătorită cu Iosif I, Împărat Roman

Johann Frederic
Duce de Brunswick-Lüneburg Prinț de Calenberg
Johnn Frederic, c. 1675, de Johann Hulsman
Căsătorit(ă)	Benedicta Henrietta de Wittelsbach
Familie nobilă	Casa de Hanovra
Tată	Georg, Duce de Brunswick-Lüneburg
Mamă	Anne Eleonore de Hesse-Darmstadt
Naștere	25 aprilie 1625 Herzberg am Harz
Deces	18 decembrie 1679 (54 de ani) Augsburg

Antonio Stradivari
Antonio Stradivari
Date personale
Născut	1644[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12]  Cremona, Italia[12]
Decedat	18 decembrie 1737 (93 de ani)[4][6][9][13][12]  Cremona, Italia[12]
Copii	Omobono Stradivari[*] Francesco Stradivari[*]
Cetățenie	Ducatul Milanului
Ocupație	violin maker[*]
Modifică date / text

Antonio Stradivari

* 1737: Antonio Stradivari (cunoscut și ca Stradivarius; n. 1644, Cremona - d. 18 decembrie 1737, Cremona), a fost un cunoscut lutier, un creator italian de instrumente muzicale cu coarde, în special viori, rămase celebre până astăzi.

Antonio Stradivari a făurit aproximativ 1.100 instrumente din care circa 600 au rămas cunoscute astăzi. A construit în atelierul său din Cremona viori, viole, violoncele, chitare dar și o harpă, actualmente aflată în proprietatea Academiei de muzică din Neapole, Italia. Instrumentele sale sunt, pe lângă sunetul deosebit și rareori egalat, o investiție financiară foarte bună. În ultimii 40 de ani prețul instrumentelor semnate Stradivarius a crescut de peste 200 de ori, ajungându-se astăzi a fi estimate la 5-6 milioane de Euro per instrument (ceea ce ar însemna circa de 500 de ori greutatea lor în aur), și sunt în continuă creștere.

Denumirea viorilor lui Stradivarius

Viorile și mai toate celelalte instrumente stradivariene au fost botezate de-a lungul timpului (Soil, Doamna Tennant, Elder, Tuscan, Medici, Amarillys Fleming, etc.), fiecare având o istorie pe măsură. A avut elevi celebri, ca Ruggeri, Bergonzi, sau Omobono Stradivari, fiul său. Alături de Giuseppe Guarneri del Gesu, este considerat un etalon în domeniul său. Numărul copiilor realizate după viorile sale este remarcabil (milioane în toată lumea). Multe mistere s-au născut de-a lungul timpului legate de sunetul instrumentelor sale, vorbindu-se mai ales de lac, lemn, rareori despre lucrătura sa perfectă (Emiliano Sacconi, unul dintre cei mai mari lutieri contemporani le dedica acestora o carte, unde dovedește că sunt toate simple legende, lucrătura fiind singura care face diferența). Un fapt interesant este că lemnul provine din zona munților Balcani, dar și a arcului carpatic, adunându-se dovezi chiar că ar proveni de lângă Mănăstirea Putna.

Etapele creației instrumentelor sale

Vioară Stradivarius II, circa 1687

Creația sa se distinge în trei mari perioade. Prima, influențată de maestrul său, Amati, (1665-1700) în care construiește viori după modelul acestuia. A doua (1700-1730) sau "golden age" este perioada în care a creat cele mai distinse instrumente (a ajuns la măestria deplină la 70 de ani) și ultima, în care a fost ajutat de fiul său, Omobono, datorită vârstei înaintate decedând la 93 de ani. După moartea maestrului, în atelierul său au fost găsite 92 de instrumente, printre care și celebra vioară "Messeas" la care nu s-a cântat niciodată, expusă într-un muzeu și evaluată la 20-30 milioane euro. Cu toate acestea, autenticitatea ei este pusă sub semnul întrebării de marii experți în domeniu, printre care și Stewart Pollens.

·         1803: A murit  Johann Gottfried Herder, filosof, critic literar şi estetician german, unul dintre întemeietorii curentului literar “Sturm und Drang”, alături de F.M. Klinger, Schiller, Goethe etc.; (n.25.08.1744). Curentul literar “Sturm und Drang”, („furtună și imbold”, tradus de obicei în critica literară româna ca „furtună și avânt”) a fost o mișcare literară de protest din literatura germana din a doua jumătate a secolului al XVIII- lea, denumită astfel după o dramă de Friedrich Maximilian Klinger  si a marcat revenirea romantismului  asupra a ceea ce era văzut ca o tradiție literară rationalista.

·         1829 - A murit naturalistul francez Jean-Baptiste de Monet Lamarck (n.1.08.1744).

·         1846: A murit Veniamin Costache, cărturar, traducător şi poet român, mitropolit al Moldovei (n. 20.12.1768). Veniamin Costache (n. 20 decembrie 1768, Roșiești, județul Vaslui – d. 18 decembrie 1846, mănăstirea Slatina, județul Suceava), cărturar și traducător român, mitropolit în Moldova. În anul 1833 a inițiat construcția monumentalei Catedralei mitropolitane de la Iași, care, mai târziu, avea să fie refăcută de unul dintre urmașii săi, Iosif Naniescu. Numeroase mănăstiri și schituri din Moldova, între care Neamț, Agapia, Miclăușeni, Durău, Sihăstria sau Slatina, îl consideră mare ctitor. De la Veniamin Costache avem o sumă de traduceri de cărți, unele tipărite, altele manuscrise. Acestea sunt cărți dogmatice, cărți necesare serviciului bisericesc și lucrări de istorie bisericească. Mitropolitul Veniamin a fost de două ori caimacam (locțiitor de domn). A fost silit să demisioneze la intrarea rușilor în Moldova,și să stea retras până la 1812 când a fost iarăși chemat de Adunare ca să ia conducerea. În timpul Eteriei este și el nevoit să plece la Chişinău. Se retrage în 1842, în timpul domniei lui Mihail Sturdza, la Mănăstirea Slatina, unde a și murit după 4 ani.

·         1865: A decedat Francisco Manuel da Silva, compozitor brazilian (n. 1795)

Johann Martin Honigberger
Medicul și farmacistul sas Johann Martin Honigberger. Litografie din anul 1850.
Date personale
Născut	10 martie 1795[1]  Brașov, Imperiul Habsburgic
Decedat	18 decembrie 1869 (74 de ani)[1]  Brașov, Austro-Ungaria
Cetățenie	Austria
Ocupație	farmacist
Modifică date / text

* 1869: Johann Martin Honigberger (n. 10 martie 1795, Brașov - d. 18 decembrie 1869, Brașov) a fost un medic și farmacist sas originar din Transilvania, având preocupări legate de farmacie, medicină (cu diferitele ei ramuri în care se specializează pe rând), arheologie, numismatică și botanică.

Biografie

Johann Martin Honigberger s-a născut la data de 10 martie 1795 în orașul Brașov (pe atunci în Imperiul Habsburgic). A urmat studii la Liceul Johannes Honterus din Brașov, după absolvirea cărora a intrat ca ucenic într-o farmacie brașoveană din Piața Sfatului, continuându-și apoi studiile și practica la o farmacie din Bistrița.

Timp de jumătate de secol, dr. Honigberger a întreprins cinci călătorii în India, trei în Europa și una în Asia, având o viață plină de aventuri și cu multe acțiuni de pionierat. În anul 1815 a plecat spre Constantinopol, unde a devenit medicul personal al sultanului; a cutreierat Europa, Rusia, Turcia, Siria, Ierusalimul și ajungând în cele din urmă la Cairo. De acolo se îndreaptă apoi spre Bagdad, ajungând în anul 1829 în orașul indian Lahore, unde va rămâne timp de patru ani ca medic de curte al maharajahului Ranjit Singh.

Revine în țară în anul 1834, ajungând la Brașov, dar stă puțin acolo și face o călătorie europeană cu perioade scurte de stabilire la Viena, Paris și Londra, timp în care îl vizitează pe doctorul Samuel Hahnemann, părintele homeopatiei. Între anii 1836-1838 se află la Constantinopol, unde aplică tratamentul homeopatic al dr. Hahnemann. El a practicat atât medicina convențională, cât și cea homeopată în Transilvania, precum și în Bulgaria, Turcia, India și Pakistan. În Kașmir a căutat plante miraculoase, iar la Alep a introdus noi metode de vaccinare antivariolică.

În anul 1838 pleacă din nou spre Lahore, unde ajunge în 1839, după o călătorie plină de peripeții. S-a îmbolnăvit de holeră și a reușit să se vindece singur, cu ajutorul homeopatiei. El a fondat în Lahore și mai târziu în Calcutta unul dintre primele spitale unde oamenii săraci erau îngrijiți fără a li se cere bani. Metodele sale de tratare a cazurilor de holeră și ciumă erau inovatoare, iar la Calcutta a luptat pentru combaterea unei epidemii de holeră. A publicat la Viena în anul 1838 un tratat despre ravagiile balcanice și asiatice ale holerei.

Deoarece în anul 1849 statul indian Punjab a fost anexat posesiunilor engleze, Honigberger se îndreaptă iarăși spre Europa. A fost un reputat orientalist, arheolog, botanist și numismat, fiind ales ca membru în Société Asiatique în anul 1835, cu mulți ani înainte de Constantin Georgian și Mircea Eliade. El și-a publicat memoriile la Londra. Dr. Honigberger cunoștea 17 limbi, printre care germana, latina, franceza, engleza, turca, araba, persana, hindi și cașmireza.

A murit la data de 18 decembrie 1869 în Brașov (pe atunci Kronstadt) și a fost îngropat în cimitirul evanghelic din centrul orașului.

Secretul doctorului Honigberger

Numele său este cunoscut în România în special datorită faptului că, în martie și aprilie 1940, Mircea Eliade a publicat în Revista Fundațiilor Regale nuvela fantastică „Secretul doctorului Honigberger”, în care redă o parte din experiențele în Orient ale doctorului sas. În această nuvelă, personajul principal reușește să dispară pur și simplu în tărâmul mitic Shambala. După mărturisirea proprie, Eliade a combinat evenimente reale (existența istorică a lui Honigberger, experiențele sale personale din Rishikesh) și elemente imaginare.

Lucrări publicate

• Früchte aus dem Morgenland Teil I (Reiseerlebnisse) u. II (med. Heilsystem) 1851/1853/1983 Wien
• Thirty Five Years in the East Wiederauflage des Teil 2 1952 London, H. Baillière
• Früchte aus dem Morgenlande oder Reise-Erlebnisse nebst naturhistorisch-medizinischen Erfahrungen, einigen hundert erprobten Arzneimitteln und einer neuen Heilart, dem Medial-Systeme / von Johann Martin Honigberger. - Verm. Ausg.. - Wien : Gerold, 1853. - XIV, 590 S. : Mit zahlr. lithogr. Taf. ; 8 IDN: 360966136
• Die Cholera - deren Ursache und unfehlbare Heilung und die Epidemien im Allgemeinen Übersetzung aus dem Englischen; Wien 1865, Verlag der literar.-artist. Anstalt von C. Dittmarsch
• Treizeci și cinci de ani în Orient, ediție Eugen Ciurtin (Ed. Polirom, Iași, 2004)

Bonifaciu Florescu
Bonifaciu Florescu
Date personale
Născut	14 mai 1848  Pesta, Imperiul Austriac
Decedat	18 decembrie 1899 (51 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	critic literar[*] jurnalist traducător istoric literar[*] poet filozof biograf[*]
Activitate
Alma mater	University of Rennes[*] Lycée Louis-le-Grand
Organizație	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Partid politic	Partidul Național Liberal
Modifică date / text

* 1899: Bonifaciu Florescu (n. 14 mai 1848, Budapesta – d. 18 decembrie 1899, București) a fost un publicist, traducător și critic literar, fiul lui Nicolae Bălcescu.

Viață timpurie, educație

A fost fiul nelegitim al lui Nicolae Bălcescu și al Alexandrinei (Luxița) Florescu, fiica marelui logofăt Iordache Florescu. Asupra legăturii fiicei lor, pe care o considerau o mezalianță, Floreștii au ascuns adevărul, în timp ce Bălceștii au recunoscut paternitatea copilului. Luxița Florescu și-a adoptat în 1858 propriul fiu și s-a îngrijit de educația lui. A fost elev la Liceul Louis-le-Grand din Paris, după care a urmat Facultatea de Litere la Academia din Rennes, obținând, în 1872, licența. Vine în țară în 1873. Prin concurs, este numit profesor „provizor” la Catedra de istorie universală critică de la Facultatea de Litere din Iași. Ministrul Titu Maiorescu îl destituie în 1874. Este profesor de istorie și de limba și literatura franceză la Liceul „Sfântul Sava” din București. A mai predat franceza la Gimnaziul „Mihai Viteazul”, la Liceul Militar și la Seminarul Nifon din capitală.

Lucrări, opera

Autor de manuale, al unui dicționar (1894) și al unei antologii (La Poesie lyrique francaise du X-eme au XX-eme siecle, 1895), editor și comentator al lui Buffon (Discours sur le style, 1884), istoric al literaturii franceze (Histoire de la litterature francaise jusqu'a Malherbe, 1892), Florescu a desfășurat și o insistentă activitate jurnalistică. Membru al Partidului Liberal, prieten cu Pantazi Ghica și colaborator la gazetele acestuia, s-a numărat între cei care au făcut o opoziție categorică Junimii și lui Titu Maiorescu: figurează în aproape toate foile antijunimiste („Românul”, „Tranzacțiuni literare și științifice”, „Revista contimporană”, „Stindardul”) și, împreună cu Al. Macedonski, inițiază editarea „Literatorului”. A fondat „Portofoliul român” și „Duminica” (alături de I.C. Săvescu); a condus „Țara literară”, a întemeiat „Revista albastră” și „Biblioteca omului de gust”. A colaborat la „Revista orientală”, „România literară”, „Nuvelistul”, „Revista literară”, „Vestea”, „Peleșul”, „Analele literare” etc. În 1894 a scos săptămânalul „Dacia viitoare”.

Publicistul se arată preocupat de istoria și literatura popoarelor. Scrie despre Revoluția franceză, îl interesează Istoria în cântecele poporane, susține rubrici ca „Revista politică” și „Revista științelor”. Dă un Curs facultativ de istorie modernă critică (1875) și un Memento de istorie universală sau Istoria în tablouri (1883). În „Literatorul” i-a apărut o suită de Studii literare, reproduse în două volume (1892-1893). Didactice, greoaie, dar dovedind o bună cunoaștere a culturii antice, studiile judecă literatura vremii în raport cu idealul clasic al criticului: naturalismul e acuzat că anulează prin întâmplător caracterul de generalitate al artei (Frumos, grațios, sublim), parnasianismul este respins, întrucât excesul formal ar anula mișcarea ideii și „simțământul” (Despre poezia descriptivă).

Florescu utilizează noțiuni și definiții din Buffon, teoretizează asupra apropierii dintre pictură și poezie, dar și asupra armoniei imitative. Mereu limitat în aprecieri de dogma sa clasicistă (poeziile lui Nerval sunt „bizareriile minții sale bolnave”, Baudelaire nu este niciodată citat), emite uneori și observații interesante, cum ar fi cea despre importanța decorului în romantism, parnasianism, simbolism. Când iese din chingile metodei pentru a analiza o operă (Gr. Alexandrescu, Al. Vlahuță etc.), comentatorul nu trece dincolo de examenul versificației. Prețuiește, în literatura română, numai scriitorii pe care cercul „Literatorului” și-i recunoștea ca înaintași: Ion Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, în timp ce Mihai Eminescu și Ion Slavici sunt ironizați, fără inteligență. Eminescu, care a crezut că sub pseudonimul Rienzi se ascundea Florescu, a răspuns atacurilor din „Literatorul” cu o Epistolă deschisă către homunculul Bonifaciu (rămasă în manuscris în timpul vieții poetului, ea conține germenii Scrisorii II). Unui examen negator sunt supuse scrierile lui Maiorescu în două articole, intitulate „Despre stil”; este proclamată tendențios lipsa, la noi, a unei critici literare.

Poet și traducător

Florescu a scris versuri în română (Ritmuri și rime, 1892) și în franceză (Quelques vers. Au profit des blessés, 1877); căznite jocuri prozodice, ele au contribuit totuși la împământenirea unor forme fixe. Poemul în proză, cultivat la „Literatorul”, este încercat, după model francez, în Aquarele și poezii în proză (1894) și în câteva Sanguine românești, anexate Sanguinelor traduse din Catulle Mendès (1889). Florescu a fost un conștiincios popularizator al literaturii franceze, iar prin intermediul francezei a asigurat rubrica de tălmăciri din „Portofoliul român”, „Povestitorul”, „Duminica”, „Literatorul”, „Biblioteca familiei” cu texte din Alexander Pope, Pierre de Ronsard, Voltaire, Molière, Alfred de Musset, Henri Murger, Walter Scott, Johan Ludvig Runeberg, José María de Heredia, Theodore de Banville, Edgar Allan Poe, Henry Wadsworth Longfellow, Sándor Petőfi, din folclorul rus, chinez, albanez, indian, italian.

Lui Florescu i se datorează prima traducere în română a volumului Nevrozele, scris de Maurice Rollinat. Tot Florescu a tradus pentru prima dată în română povestirea Faptele în cazul domnului Valdemar, scrisă de Edgar Allan Poe.

Opera literară

• Etiam contra omnes, București, 1875;
• Curs facultativ de istorie modernă critică, București, 1875;
• O sută de adevăruri, București, 1875;
• Quelques vers. Au profit des blesses, București, 1877;
• Memento de istorie universală sau Istoria în tablouri, București, 1883;
• Ritmuri și rime, București, 1892;
• Studii literare, I-II, București, 1892-1893;
• Aquarele și poezii în proză, București, 1894.

Traduceri

• Catulle Mendès, Sanguine, București, 1889

* 1909: Marele Duce Mihail Nicolaevici al Rusiei (13 octombrie 1832 – 18 decembrie 1909) a fost al patrulea fiu și al șaptelea copil al Țarului Nicolae I și a Charlottei de Prusiei.

În ziua botezului său, Nicolae I a acordat copilului ordinele Sfântul Andrei, Alexandru Nevski, Vulturul Alb, Sfânta Anna (clasa 1), Sf. Stanislav (clasa 1). În plus, i s-a dat comanda unui batalion al unui regiment de grenadieri călare.^[1] A crescut într-o familie armonioasă, departe de eticheta strictă impusă de Curtea Imperială din Sankt-Petersburg.

La 28 august (16 august stil vechi) 1857 s-a căsătorit cu Cecile de Baden la palatul de iarnă din Sankt Petersburg. Soția sa a trecut la religia ortodoxă și și-a luat numele de Olga Feodorovna. Ea era fiica cea mică a Marelui Duce Leopold de Baden. Cuplul a avut 7 copii:

1. Marele Duce Nicolai Mihailovici al Rusiei (1859 – 1919)
2. Marea Ducesă Anastasia Mihailovna a Rusiei (1860 – 1922)
3. Marele Duce Mihail Mihailovici al Rusiei (1861 – 1929)
4. Marele Duce George Mihailovici al Rusiei (1863 – 1919)
5. Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei (1866 – 1933)
6. Marele Duce Serghei Mihailovici al Rusiei (1869 – 1918)
7. Marele Duce Alexei Mihailovici al Rusiei (1875 – 1895)

Trei dintre fiii Marelui Duce au fost executați de revoluționari bolșevici, unul la 18 iulie 1918 și doi la 30 ianuarie 1919. Prin educația lor, cei șase fii ai Marelui Duce Mihail nu au fost foarte apreciați de membrii familiei imperiale. Ei erau considerați ca intelectuali liberali, bărbați cu caracter romantic, dar educat, atrași de opiniile politice liberale din Europa de Vest. Fiul cel mare, Nicolai Mihailovici, a fost Doctor honoris causa în istorie și filosofie. George Mihailovici a fost un excelent numismat și autor a multor lucrări pe acest subiect. Serghei Mihailovici a fost interesat de matematică și fizică și Alexei Mihailovici a fost pasionat de tehnologie. El a fost fondatorul aviației civile și militare din Rusia imperială. De asemenea, Alexei era pasionat și de filatelie

Marele Duce Mihail Nicolaievici
Date personale
Născut	13 octombrie 1832 Peterhof
Decedat	18 decembrie 1908 (76 de ani) Cannes
Înmormântat	Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Sankt Petersburg
Părinți	Nicolae I al Rusiei Charlotte a Prusiei
Frați și surori	Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei Marea Ducesă Olga Nikolaevna Marea Ducesă Alexandra Nicolaevna a Rusiei Grand Duchess Elizabeth Nicholaevna of Russia[*] Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei Alexandru al II-lea al Rusiei Marele Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei
Căsătorit cu	Olga Feodorovna de Baden
Copii	Marele Duce Nicolai Mihailovici Marea Ducesă Anastasia Mihailovna Marele Duce Mihail Mihailovici Marele Duce George Mihailovici Marele Duce Alexandru Mihailovici Marele Duce Serghei Mihailovici Marele Duce Alexei Mihailovici
Cetățenie	Imperiul Rus
Ocupație	personal militar[*] om politic
Activitate
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp-Romanov

·         1917: Nicolae Dimitrie Xenopol (n. 11 octombrie 1858, Iași - d. 18 decembrie1917, Tokyo) a fost un critic literar, eseist, om de cultură, diplomat, politician și ministru român, ambasador al României în Japonia. A fost fratele mai mic al istoricului Alexandru Dimitrie Xenopol și, ca și el, membru al societății Junimea. Inițial inspirat de liderul Junimii, Titu Maiorescu, mai târziu Nicolae a fost un disident al "junimismului", un pozitivist și un susținător al realismului literar. Din punct de vedere politic, Xenopol s-a îndepărtat de conservatorism și a îmbrățișat curentul liberal, fiind editorul a două ziare liberale: "Românul" și "Voința Națională". A avut o carieră de succes în politica electorală, care a început în cadrul Partidului Național Liberal și mai târziu a aderat la Partidul Conservator-Democrat. În 1912, el a fost ministru al Comerțului și a contribuit la crearea Academiei de Studii Economice din București.

Xenopol a fost autorul a două romane realiste care critică mediul social al zilelor sale. Campania sa pentru realism și poziția lui pozitivă față de civilizația urbană l-au asmuțit împotriva autorului conservator Mihai Eminescu. Dezbaterea lor violentă din anii 1880 este una dintre cele mai importante momente din cariera de jurnalism cultural al lui Xenopol. Implicarea sa pasională în susținerea cauzei liberale a fost un alt subiect de controversă și, în mai multe rânduri, s-a alăturat colegilor săi din presă.

N. Xenopol a sprijinit implicarea României în Primul Război Mondialalături de Puterile Antantei. El a murit în timpul misiunii sale finale, fiind primul ambasador al României în Japonia.

Frații Xenopol aveau origini străine: tatăl lor, cunoscut la nivel local ca Dimitrie (și probabil născut Xenopoulos),^[1] era un protestant britanic și grec care s-a stabilit în portul Galați și s-a convertit la ortodoxism.^[2] Potrivit unor surse diferite, printre care memorialistul junimist Iacob Negruzzi^[3] și istoricului literar George Călinescu,^[2][4] el poate fi greco-evreu. Dimitrie a deschis calea pentru cariera politică, literară și diplomatică a fiului său: el a fost dragoman pentru misiunea prusacă în Moldova, tutore al copiilor familiei Rosetti, manager de pensiune și gardian de închisoare.^[5] Mama lui Xenopol, născută Vasiliu, avea origini greco-române.^[2]

Nicolae s-a născut în capitala Moldovei, Iași, și a fost unul din cei șase copii ai lui Dimitrie: avea doi frați (Alexandru și Filip, viitorul arhitect) și trei surori.^[6] A absolvit învățământul secundar la Iași.^[5] În 1877, a fost afiliat la Junimea, o societate literară conservatoare fondată de Maiorescu, Petre P. Carp, Iacob Negruzzi și alți bărbați moldoveni de litere. Membrii clubului au răspuns la căutarea sa pentru afirmare și i-au acordat bani pentru a studia în străinătate. După ce a absolvit Universitatea din Paris, și-a luat diploma de doctor în drept la Universitatea din Liège..^[7] În timpul studenției Xenopol s-a întâlnit și s-a împrietenit cu alți tineri studenți români, inclusiv cu viitorul dramaturg și director de teatru Alexandru Davila.^[8] Cum subvenția primită nu-i acoperea toate nevoile, a lucrat în cea mai mare parte a facultății și, pentru un timp, a renunțat, încercând să se angajeze în Forțele Terestre Române sau concentrându-se pe scrierea romanului său, "Brazi și putregai".^[6]

Xenopol și-a făcut debutul ca romancier cu lucrarea umoristică "Păsurile unui american în România", serializată de Junimea în revista Convorbiri Literare la sfârșitul anului 1879 până la mijlocul anului 1880.^[9] Brazi și putregai first saw print as a series in the Junimist tribune Timpul (1880).^[5]

În 1882, N. Xenopol s-a îndepărtat de Junimea și, după cum au observat junimiștii, s-a apropiat de protejatul lui Maiorescu, Ion Luca Caragiale, pentru a i se alătura în politica anti-conservatoare.^[10] La acea vreme a fost implicat în ziarul Românul, un purtător de cuvânt al liberalismului de stânga, și a devenit principalul său editor. Lucrând sub conducerea șefului liberal C. A. Rosetti, a fost secondat pentru un timp de Constantin Bacalbașa, care a venit de la gazeta liberală Telegraful.^[11] Cronicile lui Xenopol din Românul au pledat pentru o literatură realistă, capabilă să descrie conflictul de clasă - pentru Xenopol, modelul de urmat a fost tânărul romancier din Transilvania, Ioan Slavici.^[5][12] Un alt autor foarte apreciat de Xenopol a fost junimistul Nicolae Gane: atât Xenopol cât și fostul său patron Maiorescu au crezut că scurtele povestiri ale lui Gane au stabilit standardul pentru un nou limbaj literar.^[13]

Xenopol a cerut ca romanele lui Slavici să fie studiate de alți scriitori și apoi să fie folosite pentru a crea o literatură urbană, complet modernă. Stâlpul poeticii junimiste, Mihai Eminescu, a răspuns la acest argument cu un articol virulent, care a identificat teoriile lui Xenopol cu cosmopolitismul și înstrăinarea.^[1][12] Inițial copleșit de tonul lui Eminescu,^[1] Xenopol a replicat usturător în Telegraful (aprilie 1882), unde s-a pus accentul pe originea etnică a lui Eminescu.^[14] Potrivit istoricului literar Constantin Cubleșan: "Din punct de vedere politic, [Xenopol] a devenit cunoscut drept adversarul Junimii, scriind neobișnuit de violente împotriva membrilor săi, cu un limbaj grosolan și degradant".

Începutul Primului Război Mondial a reinițiat cariera lui Nicolae Xenopol. Ca și alți membri ai PCD și PNL și ca și fratele său istoric,^[41] el și-a exprimat convingerea că România ar trebui să renunțe la neutralitate și să se alăture națiunilor Antante. Adversitatea lor era îndreptată spre Austro-Ungaria și Forțele Centrale, iar speranța lor era că această înțelegere va ajuta România să anexeze Transilvania. N. Xenopol a fost invitat la cea mai importantă adunare pro-Antanta la începutul lunii octombrie 1915, unde a fost prezent și Take Ionescu.^[42] S-a alăturat unui grup iredentist trans-partid numit "Federația Unionistă", prezidat de fostul său inamic conservator Nicolae Filipescu, cu Ionescu vicepreședinte.^[43] Xenopol și-a amintit că unul dintre membrii obișnuiți, activistul poet transilvănean Octavian Goga, era "inteligent și harnic", dar de onestitate dubioasă.^[44]

În 1916, Xenopol s-a întors la publicarea unui studiu în limba franceză, La Richesse de la Roumanie ("Bogăția României"). A fost, de fapt, o condamnare a atașamentului României față de Germania și Austro-Ungaria, începând cu acordurile comerciale bilaterale din anii 1870. Xenopol a susținut că importurile din Austro-Ungaria au distrus ramuri ale economiei românești, cum ar fi industria încălțămintei și că Germania a sabotat exportul de bovine românești; el a susținut, de asemenea, că austriecii munceau pentru a forța România să devină un vasal, ca parte a unui Zollverein din Balcani.^[45]

Federația lui Filipescu s-a dizolvat în septembrie 1916, la scurt timp după ce România a încheiat un acord cu Antanta. În discursul său de închidere, Filipescu a salutat declarația de război ca fiind zorile unei Românii Mari.^[46]

La 13 septembrie 1917 regele Ferdinand I al României semnează decretul de numire a lui Nicolae Xenopol ca ministru plenipotențiar la Tokyo. A fost primul ambasador al României la Tokio și momentul a reprezentat stabilirea relaților diplomatice dintre cele două țări. Pleacă spre Japonia din Iași prin Rusia, la sfârșitul lunii septembrie, însoțit de soția Felicia și de un secretar particular.^[47] Ajuns în capitala Țării Soarelui Răsare la 28 octombrie, se stabilește la Hotel Imperial. La scurt timp după depunerea scrisorilor de acreditare în fața împăratului Yosishito (19 noiembrie) recidivează o boală mai veche de rinichi și Xenopol moare la 18 decembrie, în ciuda eforturilor medicilor japonezi. A fost înhumat în sectorul rezervat înalților deminitari japonezi în cimitirul Aoyama din Tokyo.

În 1920, în timpul vizitei în Japonia, principele Carol a depus o coroană de flori la mormântul său. La solicitarea ministrului de externe Take Ionescu, este deshumat și repatriat. La 18 mai 1921 este reînhumat la Cimitirul Bellu din București.

·         1919 - A încetat din viaţă Sir John William Alcock, aviator; împreună cu colegul său Arthur Brown, a realizat primul zbor transatlantic nonstop (n. 6 noiembrie 1892)

·         1968: Dorothy Garrod, arheolog și cercetătoare britanică (n. 1892)

·         1989: Franz Liebhard, poet român (n. 1899)

·         1993: A murit Gheorghe Cozorici, actor român de teatru și film (n. 1933)

·         1995: Nathan Rosen, fizician israelian (n. 1909)

Sari la navigareSari la căutare

Konrad Zuse
Konrad Zuse în 1992
Date personale
Născut	22 iunie 1910 Berlin, Imperiul German
Decedat	18 decembrie 1995 (85 de ani) Hünfeld, Germania
Copii	Horst Zuse[*]
Cetățenie	Germania
Religie	Webon[*]
Ocupație	inventator antreprenor informatician inginer inginer constructor[*]
Activitate
Domeniu	ingineria calculatoarelor
Alma Mater	Universitatea Tehnică din Berlin
Organizații	Academia Leopoldină
Cunoscut pentru	Z3, Z4 Plankalkül
Premii	Werner-von-Siemens-Ring în 1964, Harry H. Goode Memorial Award în 1965 (împreună cu George Stibitz), Marea Cruce de Merit în 1972 Computer History Museum Fellow Award în 1999 - weblink
Semnătură
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

* 1995: Konrad Zuse (pronunțat /ˈkɔnʁat ˈtsuːzə/; n.22 iunie 1910, Berlin – d.18 decembrie 1995, Hünfeld, lângă Fulda) a fost un inginer, inventator, pionier al informaticii, și antreprenor (Zuse KG) german.

Cea mai mare realizare a sa a fost primul calculator funcțional programabil și Turing-complet, Z3, care a fost pus în funcțiune în mai 1941. A primit premiul Werner-von-Siemens-Ring în 1964 pentru Z3.^[1] Mare parte din activitatea sa timpurie a fost finanțată de familie și de comerț, nefiind aproape deloc ajutat de guvernul nazist.^[2]

Mașina de calcul S2 a lui Zuse este considerată a fi primul calculator controlat de proces. În 1946 el a proiectat un limbaj de programare de nivel înalt, Plankalkül.^[2] Zuse a înființat una din primele sale afaceri în domeniul calculatoarelor la 1 aprilie 1941 (Zuse Ingenieurbüro und Apparatebau).^[3] Această companie a construit apoi Z4.

Din cauza celui de al Doilea Război Mondial, munca lui Zuse a rămas neobservată în afara Germaniei. Prima influență documentată a activității sale asupra unei companii americane a fost interesul dat de IBM patentelor lui în 1946.

Există replici ale mașinilor Z3 și Z4, în Deutsches Museum din München.

Deutsches Technikmuseum Berlin din Berlin are și el o expoziție dedicată lui Zuse, în care sunt expuse douăsprezece mașini ale lui, inclusiv o replică a calculatorului mecanic Z1, câteva documente personale, printre care una din specificațiile limbajului Plankalkül, și câteva picturi ale lui Zuse.

Activitatea din perioada interbelică și Z1

Replica lui Zuse Z1 din Muzeul Tehnologic German din Berlin

Născut la Berlin în 1910, s-a mutat cu familia la Braunsberg, Prusia Orientală în 1912, unde tatăl său a lucrat ca funcționar poștal. Zuse a studiat la Collegium Hosianum din Braunsberg. În 1923, familia s-a mutat la Hoyerswerda unde și-a luat Abiturul în 1928.

S-a înscris apoi la Technische Hochschule Berlin-Charlottenburg și a studiat o vreme ingineria și arhitectura, trecând apoi la ingineria construcțiilor și absolvind în 1935. O vreme, a lucrat la compania Ford, folosindu-și talentul artistic pentru compunerea de reclame.^[2] A lucrat apoi ca inginer proiectant la fabrica de avioane Henschel din Berlin-Schönefeld. Acolo, munca sa implica efectuarea manuală a unui volum mare de calcule de rutină, ceea ce el considera a fi extrem de plictisitor, și l-a condus la a se gândi la construirea unei mașini care să efectueze calculele.

Lucrând în apartamentul părinților săi în 1936, prima sa încercare, denumită Z1, a fost un calculator mecanic cu unitate binară în virgulă mobilă, cu o programabilitate limitată, care își citea instrucțiunile de pe un film de 35 mm perforat.^[2] În 1937, Zuse a cerut două patente care anticipau o arhitectură a calculatoarelor similară celei von Neumann. Z1 a fost terminat în 1938 și conținea circa 30.000 de piese metalice; el nu a funcționat niciodată corect, din cauza insuficientei precizii a componentelor mecanice. Z1 și proiectul său inițial au fost distruse în timpul celui de al Doilea Război Mondial.

Între 1987 și 1989, Zuse a recreat Z1, proces care a costat 800.000 DM, și a trebuit să fie asamblat de trei persoane (inclusiv Zuse). Finanțarea acestui proiect a fost furnizată de Siemens și de un consorțiu de cinci companii.

Z2, Z3 și Z4

Statuia lui Zuse din Bad Hersfeld

Activitatea lui Zuse a fost efectuată întru totul independent de alți oameni de știință și matematicieni ai zilelor sale. Între 1936–1945, din cauza regimului politic, a fost practic în izolare intelectuală.^[4] În 1939, Zuse a fost chemat în serviciul militar, unde a primit resursele pentru a construi Z2.^[5] Zuse a construit Z2, o versiune revizuită a lui Z1, cu relee telefonice. În același an, a înființat o companie Zuse Apparatebau (Zuse Apparatus Engineering), pentru a-și fabrica mașinile.

Îmbunătățind proiectul mașinii Z2, a construit Z3 în 1941, un proiect secret al guvernului german.^[6] Acesta era un calculator în virgulă mobilă binar pe 22 de biți a cărei programabilitate era bazată pe bucle dar fără salturi condiționate și a cărei memorie și unitate de calcul se bazau pe relee telefonice. Releele telefonice utilizate în mașini erau în mare parte colectate din stocurile date la casat. În pofida absenței salturilor condiționate, Z3 era un calculator Turing complet. Turing-completitudinea sa nu a fost însă un obiectiv al lui Zuse (care se gândea doar la aspectele practice) și a fost demonstrată abia în 1998.

Z3, primul calculator electromecanic complet operațional, a fost finanțat parțial de guvernul german prin Deutsche Versuchsanstalt für Luftfahrt, care avea nevoie de automatizarea unui volum mare de calcule. O cerere de finanțare guvernamentală, din partea colegului său Helmut Schreyer, care l-a ajutat pe Zuse să construiască prototipul Z3 în 1938,^[7] în scopul realizării unui succesor al lui Z3 a fost refuzată deoarece nu avea importanță strategică.

În 1937, Schreyer îl sfătuise pe Zuse să folosească tuburile electronice ca elemente de comutație; acesta din urmă a considerat ideea una nebunească (Schnapsidee, s-a exprimat el). Compania lui Zuse (cu Z1, Z2 și Z3) a fost distrusă în 1945 de un atac aerian al Aliaților. Calculatorul pe bază de relee denumit Z4, parțial terminat, început de Zuse în 1942,^[8] fusese mutat anterior într-un loc mai sigur. Lucrul la Z4 nu putea continua în condițiile privațiunilor extreme ale Germaniei postbelice, și abia în 1949 a reușit să reia lucrul. El l-a arătat matematicianului Eduard Stiefel de la Institutul Federal Elvețian de Tehnologie Zürich (Eidgenössische Technische Hochschule (ETH) Zürich) care a comandat un exemplar în 1950. La 8 noiembrie 1949, s-a înființat Zuse KG. Z4 a fost livrat la ETH Zürich la 12 iulie 1950, și s-a dovedit a fi foarte fiabil.^[2]

S1 și S2

Atelierul lui Zuse din Neukirchen (fotografie din ianuarie 2010)

În 1940, guvernul german a început să-l finanțeze prin Aerodynamische Versuchsanstalt (AVA, Institutul de Cercetări în Aerodinamică),^[9] ce se ocupa cu producerea de bombe planoare. Zuse a construit mașinile de calcul S1 și S2, dispozitive dedicate pentru calculul corecțiilor aerodinamice ale aripilor bombelor zburătoare controlate prin radio. S2 avea un convertor analog-digital integrat aflat sub controlul programului.^[8]

Aceste mașini au contribuit la dezvoltarea de către armata germană a rachetelor ghidate Henschel Werke Hs 293 și Hs 294 între 1941 și 1945, precursoarele rachetelor de croazieră moderne.^[8][10][11] Designul circuitelor calculatorului S1 a fost predecesorul celor ale calculatorului Z11.^[8]

Zuse bănuia mai târziu că aceste mașini au căzut în mâinile sovieticilor în 1945.^[8]

Plankalkül

În timp ce lucra la calculatorul Z4, Zuse și-a dat seama că programarea în cod mașină este prea complicată, astfel încât a proiectat un limbaj de nivel înalt, denumit de el Plankalkül, în 1945/6, publicându-l parțial în 1948^[2] și integral în 1972. Contribuția sa a fost una pur teoretică, deoarece limbajul nu a fost implementat în timpul vieții lui și nu a influențat direct limbajele ce i-au urmat. Unul din inventatorii limbajului ALGOL (Heinz Rutishauser) scria: „Prima tentativă de a gândi un limbaj algoritmic a fost efectuată în 1948 de K. Zuse. Notația sa era una destul de generală, dar propunerea sa nu a beneficiat de considerația pe care o merita.” Abia în 2000, o echipă de la Universitatea Liberă Berlin a scris un compilator de Plankalkül.

Zuse the entrepreneur

Memorie cu tambur magnetic într-un Z31 (expus în premieră în 1963).

În 1946 Zuse a înființat una dintre primele companii de calculatoare din lume, Zuse-Ingenieurbüro Hopferau. Capitalul a fost obținut prin ETH Zürich și din achiziția de către IBM a drepturilor de implementare a unuia din patentele sale lui Zuse.

Zuse a mai înființat o firmă, Zuse KG în Haunetal-Neukirchen în 1949; în 1957, sediul ei s-a mutat la Bad Hersfeld. Z4 a fost terminat și livrat la ETH Zürich, Elveția în septembrie 1950. La acea vreme, era singurul calculator funcțional din Europa continentală, și al doilea calculator din lume care a fost vândut, după BINAC, care nu a funcționat niciodată corect după livrare. Zuse și firma sa au construit și alte calculatoare, toate denumite cu Z urmat de cifre, până la Z43.^[12] Între acestea, se remarcă Z11, vândut în industria optică și în universități, și Z22, primul calculator cu memorii pe bază de dispozitive magnetice.^[13]

În 1967, Zuse KG ajunsese la cifra de 251 de calculatoare consturite. Din cauza problemelor financiare însă, compania a fost vândută către Siemens.

Rechnender Raum

În 1967 Zuse a sugerat că universul însuși rulează pe un grid de calculatoare; în 1969, a publicat cartea Rechnender Raum, iar ideile sale au atras atenția altor autori, între care Edward Fredkin (anii 1980), Juergen Schmidhuber (anii 1990), Stephen Wolfram (A New Kind of Science) și alții.

După pensionare, Zuse s-a concentrat pe hobby-ul său, pictura. A murit la 18 decembrie 1995 la Hünfeld, Germania, lângă Fulda.

·         1999: A incetat din viata Robert Bresson, regizor şi scenarist francez („Un condamnat la moarte a evadat”, „Procesul Ioanei D’Arc”); (n.25.09.1907).

·         2001: A decedat Gilbert Bécaud, cântăreţ şi compozitor francez, unul dintre cei mai îndrăgiţi interpreţi francezi, supranumit „Domnul 100 000 de volţi”; (n.24.10.1927).
* 2002: Gheorghe Poțincu (n. 17 septembrie 1933, Moieciu – d. 18 decembrie2002, Pitești) a fost un cunoscut inginer mecanic, profesor universitar și figură publică însemnată a meleagurilor argeșene.  

Date biografice

Gheorghe Poțincu s-a născut în comuna Moieciu, jud. Brașov, pe 17 septembrie 1933. După terminarea studiilor, s-a stabilit în Argeș, mai întâi la Câmpulung (1957), apoi la Pitești (1966). A fost căsătorit cu Elisabeta Poțincu^[2], care a lucrat la Întreprinderea de Motoare Electrice Pitești, și au avut,  împreună, un singur copil, inginera Ariana Poțincu, care s-a stabilit, după căsătorie, în Franța.^[3]

Studii

După terminarea școlii primare, Gheorghe Poțincu a fost admis la Școala Medie Tehnică Mecanică din Brașov, pe care o termină în 1952. Clasându-se printre primii absolvenți ai acestei școli, obține acordul Consiliului Pedagogic pentru a se înscrie la concursul de admitere la Institutul Politehnic Brașov și, luând examenul, devine student al acestei instituții de învățământ iar, în 1957, obține diploma de inginer și primește repartiție guvernamentală la Întreprinderea Metalurgică de Stat (IMS) Câmpulung-Muscel. În perioada 1962-1965, a urmat cursurile postuniversitare, profilul tehnico-economic, în cadrul Institutului Politehnic București iar, în 1977, tot la acest institut, obține titlul de doctor în științe tehnice.^[2]

Activitatea automobilistică

În perioada 1957-1966, Gheorghe Poțincu a lucrat ca inginer la Întreprinderea Metalurgică de Stat (IMS) Câmpulung-Muscel, întreprindere denumită, mai târziu, ARO. Aici a ajuns în același an cu vestitul director Victor Naghi, care l-a repartizat, ca stagiar, la Secția Punți, după care a fost numit șef al secției Motor.^[2][4] În acea perioadă, el era unul dintre specialiștii pe care directorul Victor Naghi conta, ei preocupându-se ”nu numai de modernizarea automobilului ci și de organizarea fluxurilor tehnologice, utilarea uzinei și dezvoltarea capacităților de producție” ^[5].

În 1969 a fost numit șef de lucrări la Institutul de Subingineri din Pitești, el fiind fondatorul acestui institut, care funcționa în subordinea Institutului Politehnic București. În perioada 1969-1972 el a îndeplinit și funcția de prodecan al Institutului de Subingineri de la Pitești.^[6][2]

În mai 1972, Ministerul Educației și Învățământului l-a numit de Gheorghe Poțincu decan al Institutului de Subingineri din Pitești. Începând cu 1 octombrie 1972, Gheorghe Poțincu a fost numit și șef al catedrei Automobile din cadrul Institutului de Subingineri din Pitești. Pe funcțiile de decan și șef al catedrei Automobile, Gheorghe Poțincu a rămas până în1974, când a fost numit rector al Institutului de Învățământ Superior din Pitești, rămânând pe această funcție până în 1981.^[6]

În perioada 1986-1988, el a avut funcția de director general al Centralei Industriale de Autoturisme (CIA) din Colibași - Pitești, după care, până în 1990, a activat ca director la Întreprinderea de Asistență Tehnică și Service pentru Autoturisme (IATSA) Ștefănești – Pitești.^[2]

În 1990, Gheorghe Poțincu a fost numit, prin concurs, profesor universitar în cadrul Institutului de Învățământ Superior din Pitești pentru specialitățile Automobile și Tehnologia Construcțiilor de Mașini. În această calitate a activat, în cadrul Facultății de Inginerie Tehnologică a Universității din Pitești, până în 2002, când a murit .^[6]

Activitatea publică

De la Câmpulung, în 1966, Gheorghe Poțincu a fost transferat la Pitești, ca expert în Comisia Economică a Regiunii Argeș, activând pe această funcție până în 1969.

În perioada 1981-1986 a activat ca președinte al Consiliului Județean Argeș de Control al Activităților Economice și Sociale.

Lucrări științifice publicate

Poțincu, Gh. – Teoria automobilului. Litografia Institutului Politehnic București, 1972.

Poțincu, Gh. și Tabacu, I. – Transmisia automobilului. Litografia Institutului Politehnic București, 1973.

Poțincu, Gh. și Tabacu, I. – Sistemele automobilului. Litografia Institutului Politehnic București, 1973.

Poțincu, Gh. – Studiul teoretic și experimental al comportării pneurilor pentru autoturisme, cu aplicare la autoturismele românești. Teză de doctorat, Institutul Politehnic ”Gheorghe Gheorghiu-Dej”, București, 1977.

Poțincu, Gh. - Theoretical Calculus of Adherence Quotient When Driving on a Wet Road. În ”Bulletin”, vol. II, Pitești, 1979.

Poțincu, Gh., V. Hara și I. Tabacu. Automobile. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980.

Poțincu, Gh. și Neagu, E. - Models and methods for determination of efforts between tyre and undeformable road. Mobility and Vehicle Mechanics, vol. 24, no. 2, pp. 27, 1998

.·         2002: A murit  actorul  american James Coburn; (n. 31.08.1928).

·         2006: Ion Rotaru, critic și istoric literar român (n. 1924)

·         2009: A murit Henry Kehiaian, chimist francez de origine română (stabilit în Franţa din 1970); din 1955 şi-a consacrat activitatea termodinamicii chimice; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1993; (n. 1929).

Sari la navigareSari la căutare

Vera Leșcenco
Date personale
Nume la naștere	Vera Gheorghievna Belousova
Născută	1 noiembrie 1923, Odesa, Uniunea Sovietică Odesa, URSS
Decedată	18 decembrie 2009, Moscova, Federația Rusă Moscova, Rusia
Înmormântată	Perepechino Cemetery[*]
Cetățenie	România  URSS  Rusia
Ocupație	cântăreață
Activitate
Gen muzical	muzică populară rusă
Modifică date / text

* 2009: Vera Leșcenco (în limba rusă: Вера Георгиевна Лещенко) (n. 1 noiembrie 1923, Odesa, Uniunea Sovietică - d. 18 decembrie 2009, Moscova, Federația Rusă. În vremea celui de al II-lea Război Mondial, s-a măritat cu cântărețul Petre Leșcenco și a venit cu acesta în România. Arestată în 1952 a fost extrădată în Uniunea Sovietică unde a fost condamnată la moarte, condamnare comutată la 25 de ani muncă silnică. Eliberată în 1954, după moartea lui Iosif Visarionovici Stalin și-a continuat cariera artistică în Uniunea Sovietică.

Tinerețea

Vera Belousova s-a născut la Odesa, în 1923. Vera era fiica lui Gheorghi Belousov, un salariat al NKVD. Având o predispoziție pentru muzică s-a înscris la Şcoala Stoliarski care fusese înființată în 1933 la Odesa de violonistul Piotr Stoliarski luând lecții de canto. În particular lua și lecții de pian, iar la vârsta de 14 ani primise în dar un pian de la profesoara ei, ceea ce îi dădea posibilitatea să exerseze acasă. De asemenea, învățase singură să cânte la acordeon.

Având în vedere că familia ei avea venituri reduse, de la vârsta de 15 ani a început să cânte cu o orchestră în pauzele de la un cinematograf din oraș. După terminarea liceului s-a înscris la conservator deși tatăl ei era foarte categoric împotrivă, considerând că trebuia să-și facă cariera în producție, lucrând la o fabrică. La începutul războiului, în iunie 1941, Vera avea 17 ani. Tatăl ei a plecat pe front ca voluntar, iar fratele ei mai mare, Gheorghi, a fost concentrat după accea. Vera a rămas la Odesa cu mama ei și cu fratele ei mai mic, Anatoli, care avea 10 ani. Vera s-a înscris în echipa artistică a Filarmonicii din Odesa și a participat la concerte date la birourile de recrutare sau la unități militare. În timpul bombardamentelor, Vera a fost rănită de schije la picior, tratându-se acasă. Având un tată activist al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, familia ar fi putut să fie evacuată cu prioritate. Totuși, aceasta se aplica numai familiei imediate și mama Verei a preferat să rămână în oraș cu restul familiei. ^[1]

După ocuparea Odesei de către trupele române, familia Belousov a început să întâmpine dificultăți. Din cauza activităților politice ale lui Gheorghi Belousov, familia era însă urmărită și a fost frecvent obiectul unor perchiziții și descinderi, urmărind să descopere dacă nu desfășura activități clandestine.

Căsătoria cu Petre Leșcenco

În 1942, vine la Odesa cântârețul Petre Leșcenco. În timpul repetițiilor el a făcut cunoștință cu Vera Belousova de care s-a îndrăgostit imediat. Vera avea 19 ani, fiind cu 25 de ani mai tânără decât Petre Leșcenco dar a fost fascinată de celebrul cântăreț. Din cauza legăturii cu Vera Belousova, Petre Leșcenco revenea periodic la Odesa și după puțin timp, deși era însurat, îi cere să se mărite cu el. În martie 1944, când Petre Leșcenco ajunge din nou la Odesa, fiind în permisie, după ce regimentul unde era concentrat s-a retras din Crimeea. Aici află zvonul că, din cauza apartenenței la NKVD a lui Gheorghi Belousov, întreaga sa familie urma să fie deportată in Germania. Petre Leșcenco reușește să-și ia atât logodnica, cât și pe fratele și pe mama ei, plecând cu ei la București. Din relatările vecinilor familiei Belousov, ei au părăsit Odesa în ultimul moment; după câteva zile în apartamentul lor a fost făcută o descindere a trupelor germane. În mai 1944, Petre ajunge să transcrie divorțul său de Zinaida Zakit și se însoară cu Vera Belousova, care obține astfel cetățenia română. ^{[2] [3] [4] [5]}

După intrarea trupelor sovietice în București, la 31 august 1944, familia Verei Leșcenco s-a întors la Odesa. După război, Gheorghi Belousov s-a întors acasă foarte bolnav. Foarte nemulțumit de căsătoria fiicei sale, el a refuzat să intre în contact cu ea și a interzis și celorlalți membri ai familiei să întrețină corespondență cu ea.

Vera Leșcenco rămâne la București și participă la concertele lui Petre Leșcenco. Cu toate că mulți dintre prietenii lor reușiseră să plece din România, Petre Leșcenco a refuzat categoric să urmeze sfaturile prietenilor săi și să fugă în occident. Existau însă indicii că situația familiei Leșcenco devenea periculoasă. Deoarece Vera era născută în URSS, la cererea autorităților sovietice, cetățenia română i-a fost retrasă și ea a obținut statutul de rezident străin în România. Fiind crescută în URSS, Vera cunoștea metodele staliniste și își dădea mai bine seama de pericolul situației în care se afla. Petre Leșcenco era însă încrezător că va putea depăși orice dificultăți si nu voia emigreze în occident iar Vera nu concepea posibilitatea de a pleca singură, fără Petre.. ^[2] Evenimentele s-au precipitat după ce, în mod neașteptat, Petre Leșcenco, considerându-se de naționalitate rusă, i-a scris lui Iosif Visarionovici Stalin solicitând să i se aprobe cetățenia sovietică și dreptul de a se întoace în URSS. Motivația acestui demers este greu de determinat, având în vedere că i se spusese direct că, în Uniunea Sovietică, soția sa Vera era considerată o trădătoare.

În martie 1951, Petre primește un răspuns favorabil cererii sale de repatriere. După câteva zile, la terminarea unui concert la Brașov în ziua de 26 martie 1951 este arestat de organele de securitate, pare-se la cererea autorităților sovietice. Cu doar câteva zile înainte Vera primise înștiințarea că permisul ei de ședere în România expira la 31 decembrie 1951. ^{[1] [3] [2] [4]}

Vera Leșcenco s-a decis să facă apel la generalul Burenin, comandantul trupelor sovietice din România, care nu era doar un admirator al lui Petre, dar fusese de mai multe ori oaspetele familiei Leșcenco. Vera s-a dus la Burenin împreună cu Valentina, sora lui Petre Leșcenco. Generalul le-a primit cu multă amabilitate, a părut surprins de vestea arestării și le-a asigurat că se va interesa și va luat toate măsurile pentru eliberarea lui Petru, promițând că le va informa telefonic de rezultatele demersurilor sale. Abia după ce a constatat că nu a primit niciodată telefonul promis și-a dat seama că arestarea lui Petre Leșcenco nu fusese posibilă decât cu cooperarea totală a autorităților sovietice. ^[2]

Sperând că Petre Leșcenco va fi în curând eliberat, ea a încheiat un contract să cânte la restaurantul « Mon Jardin «  de pe Calea Dorobanți din București, unde concerta o orchestră de muzicieni basarabeni, ignorând sfaturile de a pleca din capitală. ^[2]

Imediat după arestare, Petre Leșcenco a fost ținut într-o închisoare la București, apoi a fost trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră. După nouă luni, Vera Leșcenco a reușit să obțină permisiunea de a-l vedea la vorbitor. A fost ultima dată când cei doi soți s-au mai văzut. ^[3]

La scurt timp după aceea, a fost arestată și Vera Leschenko. A fost dusă în Uniunea Sovietică iar la 5 august 1952 tribunalul din Dnepropetrovsk a condamnat-o la moarte pentru trădare și pentru căsătoria cu un cetățean străin fără permisiunea autorităților sovietice. Pedeapsa a fost apoi comutată la douăzeci și cinci ani de închisoare. A fost deținută în lagărul Ivdellag din apropiere de orașul Ivdel, regiunea Sverdlovsk, la 525 km nord de Ekaterinburg. Vera Leșcenco a fost eliberată la 12 iulie 1954^{[2] [4] [3]} Petre Leșcenco a murit la 16 iulie 1954 în spitalul penitenciar din Târgu Ocna, la două zile după eliberarea soției sale. ^[1] [3]

Viața Verei Leșcenco în Uniunea Sovietică

După eliberarea ei, Vera Leșcenco s-a întors la Odesa. Nu avea voie să părăsească Uniunea Sovietică și a încercat zadarnic timp de mulți ani să afle ceva despre soarta soțului ei. La ultima lor întâlnire, Petre Leșcenco o asigurase că urma să fie eliberat după cel mult doi ani, și Vera lua în considerare ca el să fi făcut uz de autorizarea de a se stabili în Uniunea Sovietică. Pe de altă parte, cu privire la soarta lui circulau multe zvonuri, printre care cel că ar fi fost deportat în Siberia. Dar autoritățile sovietice răspundeau că Petre Leșcenco nu se întorsese în URSS iar autoritățile române nu dădeau niciun răspuns intervențiior făcute. Vera a încercat și să recupereze lucrurile care fuseseră confiscate în momentul arestării ei și care rămăseseră în România. După ce timp de peste zece ani autoritățile române nu au dat niciun curs cererilor respective, Vera a primit răspunsul că bunurile respective intraseră în posesia statului, deoarece se depășise termenul de depozitare. Nici încercările de a lua contact cu familia lui Petre Leșcenco nu au dat rezultate. Mama lui era incapacitată, tatăl lui vitreg murise împușcat în condiții neclare, iar surorile lui nu au răspuns la scrisori, Vera neștiind nici măcar dacă primiseră scrisorile. Abia mult mai târziu, la Moscova, a aflat de la Nikolai Cereșni, un muzician care lucrase cu Petre Leșcenco, că acesta murise în spitalul unui penitenciar din România, fără alte detalii. Reluând investigațiile după 1989, Vera Leșcenco nu a reușit nici de această dată să obțină informații cu privire la soarta soțului ei, nici dela administrația penitenciarelor, nici de la memorialele foștilor deținuți. Un prieten din Polonia, Gheorghi Suhno a reușit să afle că Leșcenco murise la Târgu Ocna, dar că nu se știa unde a fost înmormântat. ^[2]

Tatăl ei murise la scurt timp după război. Cunoscuții ei o evitau, din cauza condamnării ei. După un timp a fost complet reabilitată, dar răceala în relațiile cu cunoștințele ei persistau. De aceea Vera Leșcenco s-a hotărît să părăsească Odesa și să-și refacă viața în altă parte. ^[2]

Vera Leșcenco a avut contracte du lucru cu diferite orchestre filarmonice din Uniunia Sovietică, concertând în Kemerovo, Novosibirsk, Irkutsk și Breansk. Apoi, s-a căsătorit cu Vladimir Andrianov, care fusese și el deținut, fiind eliberat în 1958. Vera a reușit să se instaleze la Moscova și să se angajeze la formația Moskonţert, plecând frecvent în turnee. Vladimir Andrianov a suferit însă un atac de cord, și Vera și-a abandonat slujba pentru a-l putea îngriji.^[2]

După moartea lui Vladimir Andrianov, Vera și-a reluat activitatea muzicală, angajându-se cântăreață a orchestrei de jazz Boris Renski plecând frecvent în turnee dar dând și lunar concerte la Moscova. ^[2]

Spre sfârșitul vieții Vera Leșcenco s-a măritat cu un alt muzician, Eduard Vilgelmovici Kumelan. Acesta a ajutat-o să întocmească o discografie a lui Petre Leșcenco și să scrie partituri pentru pian ale tuturor cântecelor sale. De asemenea a ajutat-o să-și creeze o colecție a discurilor lui Leșcenco și a întreprins demersurile pentru ca, în calitate de vădură a artistului, să obțină plata drepturilor de autor pentru toate reeditările discurilor sale. După moartea lui Kumelan, Vera s-a ocupat intens de redactarea unei biografii a lui Leșcenco.^[2]

Cu toate că a trăit 55 de ani după moartea lui Petre Leșcenco, ea a trăit toată viața cu amintirea dragostei ei din tinerețe și a celor 8 ani cât fusese măritată cu Petre Leșcenco, înainte de a fi arestat. În 2009 a reușit să publice un volum despre Petre Leșcenco. Vera Leșcenco a murit la scurt timp după apariția acestui volum, la 18 decembrie 2009 la Moscova.

·         2010:  A decedat cunoscuta actriță română Rodica Tapalagă; (n. 12 ianuarie 1939, Dorohoi). Este sora actorului Ștefan Tapalagă (n. 1933 – d. 1994). Absolventă a Institutului de artă teatrală și cinematografică din București promoția 1959 , a debutat din 1958 pe marile ecrane în comedia „Alo?…ați greșit numărul!”, alături de alte mari nume ale scenei și filmului românesc (Ștefan Tapalagă, Ștefan Mihăilescu-Brăila și Stela Popescu). A creat roluri memorabile pe scenele mai multor teatre : Teatrul Național din Craiova, Teatrul Notarra și Teatrul Mic şi din 1981 la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra din București. A fost căsătorită cu scenograful Ion Popescu-Udriște (n. 1929) şi  au avut împreună un băiat.

A jucat în filmele: 

• Alo? Ați greșit numărul (1958)
• Aproape de soare (r. Savel Stiopul, 1960)
• Cinci oameni la drum (r. Gabriel Barta, 1962)
• Politica si... delicatese (r. Haralambie Boroș, 1963)
• Tănase Scatiu (r. Dan Pița, 1976) - Premiul ACIN
• Intre oglinzi paralele (r. Mircea Veroiu, 1979)
• Vis de ianuarie (r. Nicolae Oprițescu, 1979)
• Clipa (r. Gheorghe Vitanidis, 1979)
• Ora zero (r. Nicolae Corjos, 1979)
• Artista, dolarii și ardelenii (1980)
• De dragul tău, Anca (r. Cristiana Nicolae, 1983)
• Dragostea și revoluția (r. Gheorghe Vitanidis, 1983)
• Vreau să știu de ce am aripi (r. Nicu Stan, 1984)
• Uimitoarele aventuri ale muschetarilor (r. Victor Antonescu, 1987) - voce
• Sistemul nervos ( r. Mircea Daneliuc, 2005)

Roluri în teatru:

Teatrul Național Craiova

• Pygmalion de George Bernard Shaw; regia: Vlad Mugur
• Tânara Gardă de Aleksandr A. Fadeev; regia: Vlad Mugur
• Steaua fără nume de Mihail Sebastian; regia: A. Moldovan
• Poveste din Irkutsk; regia: Radu Nicolae
• Passacaglia de Titus Popovici;
• Celebrul 702 de Alexandru Mirodan; regia: Radu Miron

Teatrul Lucia Sturdza Bulandra (1961-1977)

• Copiii soarelui de Maksim Gorki (în rolul Fima); regia: Lucian Pintilie, Liviu Ciulei
• Proștii sub clar de lună de Teodor Mazilu; regia: Lucian Pintilie
• Opera de trei parale de Bertolt Brecht; regia: Liviu Ciulei
• Comedia erorilor de William Shakespeare; regia: Lucian Giurchescu
• D-ale carnavalului de I. L. Caragiale; regia: Lucian Pintilie
• Acești nebuni fățarnici de Teodor Mazilu; regia: Eugen Mandric
• Nu sunt Turnul Eiffel de Ecaterina Oproiu; regia: Valeriu Moisescu
• Meteorul de Friedrich Dürrenmatt; regia: Valeriu Moisescu
• O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale; regia: Liviu Ciulei
• Melodie din Varșovia de Leonid Zorin; regia: Ivan Helmer
• Trei generații de Lucia Demetrius; regia: Petru Popescu
• Sfântul Mitică Blajinul de Aurel Baranga; regia: Aurel Baranga
• Interviu de Ecaterina Oproiu; regia: Cătălina Buzoianu
• Azilul de noapte de Maxim Gorki; regia: Liviu Ciulei

Teatrul Nottara (colaborare 1964)

• Colombe de Jean Anouilh (în rolul Colombe); regia: Sanda Manu

Teatrul Mic (1977-1982)

• Unchiul Vania de Anton Cehov; regia: Laurențiu Azimioară
• Pluralul englezesc de Alan Ayckbourn; regia: Sanda Manu
• Nebuna din Chaillot de Jean Giraudoux; regia: Silviu Purcărete
• Copiii lui Kennedy; regia: Dragoș Galgoțiu

Teatrul Lucia Sturdza Bulandra (1981-2010)

• Rezervația de Pelicani de Dumitru Radu Popescu; regia: Valeriu Moisescu
• Tartuffe de Molière regia: Alexandru Tocilescu
• Cabala bigoților de Mihail Bulgakov; regia: Alexandru Tocilescu
• Unchiul Vania de Anton Cehov; regia: Alexa Visarion
• Trenurile mele de Tudor Mușatescu; regia: Petru Popescu
• Dimineață pierdută de Gabriela Adameșteanu; regia: Cătălina Buzoianu
• Trei surori de Anton Cehov; regia: Alexandru Darie
• Totul în grădină de Edward Albee; regia: Tudor Mărăscu
• Nebunia regelui George de E. Bennett; regia: Petre Bokor

Teatrul Național Radiofonic

• Lecția de Eugen Ionescu; regia: Lucian Giurchescu

Peste 100 de roluri în teatru radiofonic

• 333 de icosari și 33 de firfirici'
• Alice in Țara minunilor
• Cafeneaua cea mică
• Ce naște din pisică'
• Dimineața pierdută
• Diplomație
• Fratele meu, Charles
• Frumoasa Așenel
• Jacques fatalistul și stăpânul său
• Martin Eden
• Mary Poppins
• Moș Goriot
• Neguțătorul din Veneția
• Pasărea albastră
• Pădurea spânzuraților
• Rândunica spune o poveste
• Tren de plăcere
• Un duel în ziua nunții

TELEVIZIUNE (SELECTIV)[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Femeile savante (în rolul Lucille), de Molière
• Ceasul de aur (1967) de Jean Claude Brisville ; regia: Radu Miron
• Jocul dragostei și al întamplării (1968) de Marivaux; regia: Lidia Ionescu
• Maior Barbara (1969) (în rolul maior Barbara) de George Bernard Shaw; regia: Radu Miron
• Gaițele (1969) (în rolul Margot), de Alexandru Kirițescu
• Un nasture sau absolutul (1970); regia: Savel Stiopul
• O scrisoare pierdută (1972) (în rolul lui Zoe Trahanache); regia: Liviu Ciulei
• Bălcescu (1973); regia: Horea Popescu
• Rivalii (1976); regia: Cornel Popa
• Șeful sectorului sufletelor (1976); de Alexandru Mirodan; regia: Letiția Popa
• Surorile Boga (1977); de Horia Lovinescu; regia: Constantin Dicu
• Tren de plăcere (1979) (în rolul Miței); adaptare după I. L. Caragiale; regia: Mihai Berechet
• Picnic nou pe câmpul de luptă (1979) (în rolul mamei), de Arrabal; regia: Eugen Todoran
• Steaua fără nume (1983) (în rolul domnișoarei Cucu), de Mihail Sebastian; regia: Eugen Todoran
• Fotoliul fermecat (1985), de Karinthy Frigyes; regia: Sergiu Ionescu
• Dimineața pierdută (1990) (în rolul Sophie Ioaniu); regia: Cătălina Buzoianu
• Cui i-e frică de Virginia Woolf? (1995) (în rolul Marthei); regia: Olimpia Arghir

Rodica Tapalagă a jucat și în numeroase scenete și spectacole de varietăți TV cum ar fi:

• Starea de leșin (1969) de Valentin Silvestru, regia Aurel Cerbu
• Eu nu claxonez (1973) regia Alexandru Bocăneț
• Trurli, Trurli (1974) regia Alexandru Bocăneț
• Tango (1974) de Alexandru Bocăneț
• La doctor (1975) regia Alexandru Bocăneț
• Săraca Tanța (1982) de Petre Bărbulescu
• Secția corecțională (1985) de I. L. Caragiale, regia Grigore Pop și Dan Mihăescu

·         2011: Vaclav Havel, fost președinte al Cehoslovaciei (n. 1936)

·         2013: A încetat din viaţă Titus Munteanu, realizator de televiziune (din 1966), fost director al TVR 1; (n. 1941). În 2004, a primit Premiul de Excelență din partea CNA. A semnat numeroase emisiuni de divertisment şi muzicale, cea mai de succes fiind „Şcoala vedetelor” (o producţie creată în 1995 şi premiată în repetate rânduri).

·         2014: Virna Lisi, actriță italiană de film (n. 1936)
* 2016: Flavia Adriana Buref (n. 29 noiembrie 1934, Craiova – d. 18 decembrie2016, București) a fost o actriță de film, scenaristă, poetă și realizatoare de emisiuni de televiziune.^[3][5]Provenită dintr-o familie de aromâni refugiată în România din Bitola,^[2][7]Flavia Buref a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale din București în 1956, având colegi pe: Amza Pelea, Draga Olteanu Matei, Silviu Stănculescu, Silvia Popovici, Sanda Toma, Victor Rebengiuc, Gheorghe Cozorici, George Constantin și Mircea Albulescu.^{[2][3][4][5][8]}

A debutat în filmul Dincolo de brazi (1957), în regia lui Mircea Drăgan și Mihai Iacob.^[2][3][5][8] Din 1974 a scris texte de muzică ușoară, romane, versuri, cărți de copii.^[2][3][8] A scris textele pentru cântecele din filmele Eu, tu și Ovidiu (1977) și Mama (1977).^[2][3][5] A realizat peste 300 de emisiuni de televiziune^[8] și a scris multe scenarii pentru Teatrul Național Radiofonic. A jucat în: 

• Dincolo de brazi (1957)
• Setea (1961)
• A fost prietenul meu (1961)
• Doi băieți ca pîinea caldă (1962)
• Camera albă (1964)
• Procesul alb (1965)
• Tatăl risipitor (1974)
• Nu filmăm să ne amuzăm (1975)

Flavia Buref

Sărbători

·         Cuv. Daniil Sihastrul; Sf. Mc. Sebastian și Zoe; Sf Ier Modest, arhiepiscopul Ierusalimului;

·         România: Ziua Minorităților Naționale - În 18 decembrie 1992, Adunarea generala a ONU a adoptat Declaratia cu privire la drepturile persoanelor apartinând minoritatilor nationale, etnice, lingvistice si religioase. Documentul international ofera o garantie a drepturilor minoritatilor în general, astfel încât mai multe state i-au recunoscut importanta prin declararea zilei de 18 decembrie ca “Zi a minoritatilor nationale”.

·         Niger: Ziua Națională. Aniversarea proclamării republicii (1958)