MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 19 DECEMBRIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE
B. Decese; Sărbători
Decese
· 211: A murit asasinat imparatul roman Publius Septimius Geta; (n. 189). Publius Septimius Geta (n. 7 martie 189) a fost al doilea fiu al împăratului Septimius Severus și frate cu Caracalla. În anul 208 sau 209 a fost numit Caesar și desemnat urmaș la tronul imperiului împreună cu fratele său. În februarie 211, după moartea lui Septimius Severus, cei doi frați își asumă guvernarea în Roma, dar dupa scurt timp au început rivalitățile între ei. La sfarsitul aceluiași an, Caracalla l-a asasinat pe Geta în palatul imperial. Acesta a murit în brațele mamei sale, Julia Domna.Cauzele rivalității dintre cei doi frati ar fi fost după unii, gelozia cauzata de popularitatea din ce în ce mai mare de care se bucura Geta, iar după alții, încercarea de a-și îndepărta fratele de la tron, iar acesta doar s-a apărat.
· 401: A decedat Papa Anastasius I. A condus Biserica Romei în perioada 27 noiembrie 399 - 401 si a fost prieten apropiat cu Sfinții Augustin, Ieronim si Paulin. Sf. Ieronim vorbeadespre Papa Anastasie I ca fiind un bărbat de o mare sfințenie, a cărei avere era sărăcia. Tot Sf Ieronim și Patriarhul Alexandru Teofil, au cerut și au obținut de la Papa Atanasie condamnarea scrierilor unui remarcabil teolog alexandrin – Origene, după ce lucrările sale au fost traduse în latină.
· 1111: A decedat, misticul și filosoful musulman iranian Al-Ghazali, Abu-Hamid bin Muhammad bin Muhammad bin Muhammad (n. 1058), cunoscut în timpul Evului Mediu european sub numele Algazel. În cadrul civilizației islamice, este considerat a fi un Mujaddid sau Regenerator al credinței, care, conform tradiției, apare o dată in fiecare secol, pentru a intari credința musulmanilor.
· 1370: A murit la Avignon Papa Urban al V-lea (Guillaume Grimoard); (n. 1310). A fost beatificat in 1870 in timpul pontificatului papei Pius al IX-lea si este sarbatorit de catolici pe 19 decembrie.
* 1442: Elisabeta de Luxemburg (7 octombrie 1409 – 19 decembrie 1442) a fost regină consort a Germaniei, Ungariei și Boemiei.
Data reală a nașterii sale poate fi calcultă în virtutea unei scrisori trimisă de tatăl ei regele Sigismund, datată 26 aprilie 1410 (sabbato post festum s. Georgii) și sigilată cu sigiliul reginei Barbara, prin care regele informa de nașterea fiicei sale alias circa festum beati Francisci confessoris.[1][2] Pentru că această sărbătoare a picat într-o zi de 4 octombrie, trebuie să se fi întâmplat în anul anterior, adică în octombrie 1409.
Baranyai (1926) susține că utilizarea termenului circa poate permite unele variații spre luna septembrie, dar în cazul în care nașterea ar fi avut loc în septembrie s-ar fi referit la sărbătoarea Sfântului Mihail care a avut loc la 29 septembrie în loc de cea a lui Francisc de Assisi. Ziua exactă este dedusă din data logodnei fiicei sale cu a arhiducelui Albert, care a avut loc la 7 octombrie 1411,[3] și probabil a fost ajustată după un fost eveniment important, pentru că nu face parte din nici o sărbătoare religioasă.
Elisabeta s-a născut în interiorul puternicei Case de Luxemburg. Părinții ei erau regele Sigismund al Ungariei care avea 41 de ani, și cea de-a doua soție, Barbara de Cilli, în vârstă de 17 ani.[4] Nașul ei a fost Hrvoje Vukčić Hrvatinić, baronul rebel cu care Sigismund se împrietenise de curând.[5] În anul de după nașterea ei, tatăl Elisabetei a fost ales rege al romanilor.[6]
Fiind singurul copil al regelui, Elisabeta era văzută de facto ca moștenitoare prezumtivă la tron, sau cel puțin ca prințesă prin căsătoria căreia va oferi un rege.[7] În 1411, Sigismund a reușit să obțină promisiunea boierilor că îi vor recunoaște Elisabetei dreptul la Sfânta Coroană a Ungariei și că îl vor alege pe viitorul ei soț ca rege - un acord care va avea consecințe mari după moartea lui Sigismund.[8] Dreptul ereditar al Elisabetei era de fapt destul de subțire, tatăl ei dobândindu-l prin căsătoria cu prima sa soție, regina Maria, Elisabeta nefiind descendenta ei.[9] În același an, Sigismund a logodit-o pe Elisabeta cu Ducele Albert al V-lea de Austria, pe atunci în vârstă de 14 ani și membru al Casei de Habsburg.[10]
Regina Barbara era foarte nepopulară în rândul nobilimii, care era ofensată de simpatia ei pentru husiți, precursorii reformei protestante. În 1418, ei au acuzat-o că ar fi comis adulter în timp ce soțul ei era prezent la Consiliul de la Konstanz. Rezultatul a fost exilarea reginei, inițial la Oradea, apoi la Skalica, între 1418 și 1419.[11][12] Faptul că Elisabeta și-a însoțit mama în exil și, probabil, a suferit același tratament dur în ciuda faptului că era recunoscută ca moștenitoare la tron, sugerează că Sigismund ar fi pus la îndoială paternitate ei în această perioadă. Totuși, simultan, Sigismund negocia căsătoria Elisabetei cu Albert. Habsburgii, prieteni și aliați de lungă durată ai lui Sigismund nu au pus la îndoială legitimitatea Elisabetei sau, cel puțin, nu au fost descurajați de acuzațiile aduse împotriva mamei ei. Sigismund s-a împăcat cu Barbara în 1419 și Elisabeta a revenit la curte împreună cu mama ei.[13] În același an, el a moștenit coroana Boemiei de la fratele său mai mare, regele Wenceslaus al IV-lea.
La 28 septembrie 1421,[9] prietenia de durată dintre regele Sigismund și Casa de Habsburg, a culminat cu un tratat de căsătorie semnat la Viena.[4] Tratatul confirma statutul Elisabetei de moștenitoare atât a Ungariei cât și a Boemiei, însă numai atât timp cât va fi singurul copil al lui Sigismund.
S-a stipulat că nașterea unei alte fiicei i-ar fi dat dreptul Elisabetei de a alege unul dintre regatele tatălui ei, în timp ce sora mai mică ar fi moștenit cealaltă parte. În cazul în care ea ar fi avut un frate, Elisabeta ar fi fost lipsită de ambele coroane în favoarea lui. Moravia a fost cedată lui Albert ca zestre a Elisabetei. Tratatul a fost controversat atât în Ungaria cât și în Boemia, nobilimea din ambele țări pretindeau dreptul de a-și alege un monarh.[9]
Ceremonia a vut loc la 19 aprilie 1422 la Viena. Elisabeta, acum ducesă de Austria, s-a mutat la curtea vieneză a soțului ei. A fost necesară o dispensă papală pentru căsătorie din cauza descendenței comune a cuplului din Wenceslaus al II-lea al Boemiei.
Primul copil al cuplului, o fiică pe nume Anna, s-a născut în 1432. Scriitorul francez Bertrandon de la Broquière a notat că "ducesa, o femeie înaltă și frumoasă, fiica împăratului și moștenitoarea regatelor Ungariei și Boemiei și dependințelor lor" a născut o fiică, "ocazie pentru festivități și turniruri care au fost numeroase".[14] În 1435 Elisabeta a născut un fiu, George, care a murit după trei ore.[15] Următoarea naștere a fost a unei alte fiice, Elisabeta, în 1436.
La sfârșitul anului 1437, tatăl Elisabetei era grav bolnav. Realizând că decesul era iminent, el i-a chemat pe Elisabeta și pe Albert și a convocat o reuniune a nobilimii din Boemia, care a acceptat cuplul ca moștenitorii săi, dar și-a rezervat dreptul de a face alegeri formale. Sigismund a murit la 9 decembrie. După înmormântare lui, Elisabeta și Albert au călătorit la Pressburg să se întâlnească cu boierii maghiari. Ei au cerut ca cei doi să locuiască în Ungaria și ca frontiera regatului cu Austria să rămână nemodificată.[16] Ulterior, Dieta a stabilit că Albert, care a fost ales fiind soțul Elisabetei, ar trebui să reglementeze doar "cu acordul și aprobarea ei".[17] Cuplul a acceptat condițiile la 18 decembrie și au fost aleși ca rege și regina Ungariei.[16] Mai târziu, Elisabeta a afirmat că suveranitatea ei a derivat nu numai din voința tatălui ei, dar și din voința poporului.[17]
O dispută imediată a apărut cu privire la cine era îndreptățit să așeze coroana Elisabetei; episcopul de Veszprém a revendicat dreptul de a pune coroana maghiară reginei consort, dar arhiepiscopul de Esztergom a susținut că Elisabeta era regina domintoare și că prin urmare el ar trebui să pună coroana atât ei cât și lui Albert. În cele din urmă, arhiepiscopul, probabil mituit, a semnat un act demisionar din funcția de episcop, dar numai cu această ocazie. Încoronarea cuplul a avut loc la biserica Székesfehérvár la 1 ianuarie 1438.[17]
În martie 1438, Dieta Imperială l-a ales pe Albert ca succesor al lui Sigismund la tronul Germaniei. În ciuda încercărilor husiților de a-l pune pe tron pe Cazimir al Poloniei, alegerile din Boemia din mai s-au sfârșit în favoarea cuplului. Albert a fost încoronat în iunie însă Elisabeta nu a călătorit la Praga pentru a lua parte la acest ritual și și-a petrecut vara următoare guvernând Ungaria.[4][18]
După decesul soțului ei, ea a preluat controlul asupra Ungariei ca regent. Era însărcinată și convinsă că va avea un fiu. S-a pregătit pentru alegerea următorului monarh al Ungariei și și-a format un partid politic de adepți. Până în 1440, Elisabeta era de facto monarhul Ungariei și ordinele ei erau respectate deși încă nu fusese aleasă și confirmată de Consiliu. La 1 ianuarie 1440 Consiliul maghiar s-a adunat pentru a alege un monarh. Din cauza amenințărilor din Imperiul Otoman, decizia a fost că Elisabeta nu putea fi aleasă ca monarh, fiind nevoie de un lider militar. Au fost sugestii că Elisabeta ar trebui să se căsătorească cu cel care urma să fie ales monarh. În cele din urmă, Vladislav al Poloniei a fost ales rege al Ungariei.
Oficial, Elisabeta a acceptat decizia, însă la scurtă vreme a părăsit Buda împreună cu susținătorii ei. La 15 mai, ea și-a încoronat fiul ca rege al Ungariei la Székesfehérvár cu Sfânt Coroană furată de Helene Kottannerin de la Castelul din Visegrád. La 17 iulie Vladislav al Poloniei a fost încoronat rege al Ungariei la Székesfehérvár însă fără Sfânta Coroană.
Elisabeta a atacat Buda cu o armată condusă de Jan Jiskra însă a fost înfrântă. Ea și-a lăsat copii în grija împăratului Frederic al III-lea și a finanțat un război civil în Austria. În 1442 au avut loc negocieri conduse de cardinalul Cesarini în Győr. Elisabeta și Vladislav s-au întâlnit și au schimbat daruri. Vladislav i-a dăruit Elisabetei o blană. La scurtă vreme, Elisabeta a murit la vârsta de 33 de ani. Zvonurile au spus că a fost otrăvită.
Singurul ei fiu, Ladislau Postumul, a murit fără moștenitori.
| Elisabeta de Luxemburg | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 7 octombrie 1409 Visegrád, Ungaria |
| Decedată | (33 de ani) Győr, Ungaria |
| Înmormântată | Biserica Székesfehérvár, Ungaria |
| Părinți | Sigismund de Luxemburg Barbara of Cilli[*]  |
| Frați și surori | N. of Luxemburg, Prince of Hungary[*] |
| Căsătorită cu | Albert al II-lea al Germaniei |
| Copii | Anne, Ducesă de Luxemburg Elisabeta, regină a Poloniei Ladislaus Postumul |
| Cetățenie |  Germania Ungaria |
| Religie | creștinism |
| Ocupație | politiciană regină[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | regină consoartă[*] Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Luxemburg |
| Regină consort a Ungariei | |
| Domnie | 1437–1439 |
| Încoronare | 1 ianuarie 1438, Székesfehérvár |
| Regină consort a Germaniei | |
| Domnie | 1438–1439 |
| Regină consort a Boemiei | |
| Domnie | 1438–1439 |
| Încoronare | 29 iunie 1438, Praga |
· 1637: Cristina de Lorena sau Chretienne de Lorraine (16 august 1565 – 19 decembrie 1637) a fost membră a Casei de Lorena și Mare Ducesă de Toscana prin căsătorie. A fost regentă împreună cu nora sa în timpul minoratului nepotului ei începând cu anul 1621.
Născută Christine de Lorraine la Nancy, Franța, ea a fost fiica lui Carol al III-lea, Duce de Lorena și a soției acestuia, Claude de Valois. A fost nepoata Ecaterinei de Medici. A fost numită după bunica paternă, Cristina a Danemarcei.
În 1587 Francesco I de' Medici, Mare Duce de Toscana a murit fără moștenitori masculini legitimi; fratele lui, Ferdinando, s-a declarat imediat al treilea Mare Duce de Toscana. Căutând o căsătorie care să-i prezerve independența politică, Ferdinando a ales o verișoară îndepărtată, Cristina de Lorena, nepoata favorită a Ecaterinei de Medici, regină a Franței. Ecaterina a influențat această căsătorie, de a realia familia Medici cu Franța, nu cu Spania.
| Cristina de Lorena | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 16 august 1565 Palatul ducal Nancy, Lorena |
| Decedată | (72 de ani) Palazzo Pitti, Florența, Toscana |
| Înmormântată | Basilica San Lorenzo, Florența |
| Părinți | Carol al III-lea, Duce de Lorena[1] Claude de Valois[2] |
| Frați și surori | Francis II, Duke of Lorraine[*][2] Charles of Lorraine[*][2] Henric al II-lea[2] Catherine of Lorraine[*][2] Elisabeth of Lorraine[*][2] Antonia of Lorraine[*][2] |
| Căsătorită cu | Ferdinand I, Mare Duce de Toscana |
| Copii | Cosimo al II-lea, Mare Duce de Toscana Maria Madalena Ecaterina, Ducesă de Mantua Carlo, Episcop de Ostia Claudia, Arhiducesă de Austria |
| Cetățenie |  Franța |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Duce duchess[*] |
| Familie nobiliară | Casa de Lorena (prin naștere) Casa de Medici (prin mariaj) |
| Mare Ducesă consort de Toscana | |
| Domnie | 3 mai 1589 – 17 februarie 1609 |
* 1737: Iacob Ludovic Sobieski (Jakub Ludwik Henryk Sobieski; 2 noiembrie1667 – 19 decembrie 1737) a fost fiul regelui Ioan al III-lea Sobieski al Poloniei și a soției acestuia, Maria Cazimira de Arguien.
Iacob Ludovic Sobieski s-a născut la 2 noiembrie 1667 la Paris, Franța. În 1683, tânărul prinț în vârstă de 16 ani a luptat alături de tatăl său la Viena în bătălia împotriva Imperiului Otoman.
La 25 martie 1691, Iacob Ludovic s-a căsătorit cu Hedwig Elisabeth de Neuburg (1673-1722), fiica cea mică a lui Philip Wilhelm, Elector Palatin. Copii lor au fost:
- Maria Leopoldina (30 aprilie 1693 - 12 iulie 1695)
- Maria Casimira (20 ianuarie 1695 - 18 mai 1723) - a devenit călugăriță. Tatăl ei a încercat s-o căsătorească cu Carol al XII-lea al Suediei.
- Maria Carolina (15 noiembrie 1697 - 8 mai 1740) căsătorită prima dată cu Frederic Maurice de la Tour d'Auvergne și a doua oară cu Charles Godefroy de La Tour d'Auvergne (1706-1771).
- Jan Sobieski (1699 - 1699)
- Maria Clementina (18 iulie 1702 - 24 ianuarie 1735),căsătorită cu Prințul James "Pretendentul Bătrân" (1688-1766), fiu al regelui Iacob al II-lea al Angliei (1633-1701)
- Maria Magdalena (3 august 1704 - 3 august 1704)
| Iacob Ludovic Sobieski | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Jakub Ludwik Henryk Sobieski |
| Născut | 2 noiembrie 1667 Paris |
| Decedat | (70 de ani) Zhovkva |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral) |
| Părinți | Ioan al III-lea Sobieski Marie Casimire Louise de La Grange d'Arquien[*] |
| Frați și surori | Theresa Kunegunda Sobieska Maria Teresa Sobieska[*] Konstanty Władysław Sobieski[*] Aleksander Benedykt Sobieski[*] Teresa Teofila Sobieska[*] Adelajda Ludwika Sobieska[*] Jan Sobieski[*] |
| Căsătorit cu | Hedwig Elisabeth de Neuburg |
| Copii | Maria Leopoldina Sobieska Maria Cazimira Sobieska Maria Karolina Sobieska Jan Sobieski Maria Clementina Sobieska Maria Magdalena Sobieska |
| Cetățenie |  FranțaUniunea Polono-Lituaniană |
| Religie | catolicism |
| Ocupație | om politic |
| Activitate | |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | prinț |
| Familie nobiliară | Sobieski family[*] |
| Prinț al Sfântului Imperiu Roman[*] | |
· 1741 - A încetat din viaţă Vitus Bering, navigator şi explorator danez aflat în serviciul Rusiei; a traversat marea şi strâmtoarea care îi poartă numele (Bering), ajungând până la ţărmurile de nord-vest ale peninsulei Alaska, fiind considerat descoperitorul acesteia (n. 1681)
· 1751: Louise a Marii Britanii (7 decembrie 1724 – 19 decembrie 1751) a fost cel mai mic copil al regelui George al II-lea al Marii Britanii și a reginei Carolina de Ansbach și regină a Danemarcei și Norvegiei prin căsătoria cu Frederic al V-lea al Danemarcei.
Prințesa Louise a fost a cincea fiică și cel mai mic copil din cei opt ai lui George, Prinț de Wales și a Carolinei de Ansbach; s-a născut la 7 decembrie 1724, la Casa Leicester din Londra. A fost botezată la 22 decembrie.
La 11 iunie 1727, când Louise avea doi ani, bunicul ei, George I, a murit, iar tatăl ei a devenit regele George al II-lea.
S-a căsătorit cu Prințul Frederick al Danemarcei și Norvegiei la 11 decembrie 1743 la Altona, Holstein și a devenit Prințesa Frederick a danemarcei și Norvegiei. Cuplul a avut cinci copii, dintre care unul nu a ajuns la maturitate. Deși căsătoria a fost aranjată, cuplul s-a înțeles bine. Frederick s-a simțit confortabil cu ea iar Louise a pretins că nu observă adulterul.
Când soțul ei a urcat pe tron, la 6 august 1746, ca Frederick al V-lea, ea a devenit regină a Danemarcei și Norvegiei.
Regina Louise a fost foarte populară în Danemarca; se estimează că popularitatea ei a întrecut popularitatea soțului ei. Interesată de muzică, dans și teatru, ea a dat curții regale un ritm mai plăcut spre deosebire de strictețea religioasă impusă de socrii ei. În 1747, ea a aranjat ca opera italiană a companiei Pietro Mingotti să cânte pe scena teatrului curții regale iar în 1748 francezul Du Londel Troupe a fost invitat pentru performanțele sale dramatice. A fost foarte apreciată pentru eforturile ei de a vorbi limba daneza într-un timp în care la curtea daneză se vorbea în principal în germană. A fost descrisă ca fiind bine educată și o bună interlocutoare, fără a fi frumoasă însă foarte demnă. A murit în urma unor complicații după un avort spontan.
Copii:
- Prințul Christian (7 iulie 1745 - 3 iunie 1747)
- Prințesa Sofia Magdalena (3 iulie 1746 - 21 august 1813); s-a căsătorit în 1766 cu Gustav al III-lea, rege al Suediei; au avut copii
- Prințesa Wilhelmina Caroline (10 iulie 1747 - 19 ianuarie 1820); s-a căsătorit în 1763 cu Wilhelm I, Elector de Hesse; au avut copii
- Prințul Christian (29 ianuarie 1749 - 13 martie 1808); a devenit regele Christian al VII-lea al Danemarcei; s-a căsătorit cu Caroline Matilda de Wales; au avut copii
- Prințesa Louise (30 ianuarie 1750 - 12 ianuarie 1831); s-a căsătorit în 1766 cu Charles de Hesse-Kassel; au avut copii
.svg){kind=small}
* 1812: Jean-Baptiste Bernard Viénot, cavaler de Vaublanc este un militar francez, (născut la 17 septembrie 1761 la Ouanaminthe à Saint-Domingue au Cap-Français, (Cap-Haïtien în zilele noastre), Haiti, mort la 19 decembrie 1812 la Gumbinnen, iar azi Gusev[2], în regiunea Kaliningrad.[3][4] Era fiul lui Vivant-François Viénot de Vaublanc, al doilea frate mai mic al lui Vincent-Marie Viénot de Vaublanc.
| Jean-Baptiste Bernard Viénot de Vaublanc | |
 Jean-Baptiste Bernard Viénot de Vaublanc | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] Ouanaminthe, Haiti |
| Decedat | (51 de ani) Gusev[*], Rusia |
| Copii | Vincent-Victor Henri Viénot de Vaublanc |
| Cetățenie | Franța |
| Ocupație | personal militar[*] |
| Activitate | |
| Gradul | general de divizie |
| Bătălii / Războaie | Războiul de Independență al Statelor Unite ale Americii |
| Decorații și distincții | |
| Decorații | Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*] Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*] |
Modifică date / text  | |
Jean-Baptiste Bernard Viénot, cavaler de Vaublanc este un militar francez, (născut la 17 septembrie 1761 la Ouanaminthe à Saint-Domingue au Cap-Français, (Cap-Haïtien în zilele noastre), Haiti, mort la 19 decembrie 1812 la Gumbinnen, iar azi Gusev[2], în regiunea Kaliningrad.[3][4] Era fiul lui Vivant-François Viénot de Vaublanc, al doilea frate mai mic al lui Vincent-Marie Viénot de Vaublanc.
* 1815: Benjamin Smith Barton (n. 10 februarie 1766 – d. 19 decembrie 1815) a fost un botanist, naturalist și fizician american.
· 1848: Emily Jane Brontë (n. 30 iulie 1818 - d. 19 decembrie 1848) a fost o scriitoare engleză, cunoscută mai ales pentru unicul ei roman, La răscruce de vânturi (în engleză Wuthering Heights).
Emily Jane Brontë a fost romancieră și poetă engleză, renumită pentru romanul său Wuthering Heights - clasica literaturii Engleze. Emily a fost a doua din cele trei surori Brontë: Charlotte și Anne. Ea a publicat sub pseudonimul andogin - Ellis Bell. Emily s-a născut în Thorton, lângă Bradford în Yorkshire în familia lui Patrick Brontë și Maria Branwell. Ea a fost sora mai tânără a lui Charlotte Brontë și a cincea din cei șase copii. În 1824, familia Brontë a schimbat locul de trai în Haworth, unde tatăl său a devenit vicar. În copilărie, după moartea mamei sale, cele trei surori și fratele lor - Patrick Branwell Brontë au creat pământuri imaginare pe care au inclus în istoriile ce le-au scris. Puține lucrări ale lui Emily din acea perioadă au supraviețuit, cu excepția poeziilor recitate de personaje (The Brontës' Web of Childhood, Fannie Ratchford, 1941). În 1838, Emily a început să lucreze în calitate de guvernantă la Academia Miss Patchett la școala Law Hill, lângă Halifax, plecând după aproximativ șase luni din cauza îmbolnăvirii. Mai târziu, împreună cu sora ei Charlotte, ea a frecventat o școală privată în Bruxelles întemeiată de Constantin Heger și soția lui - Claire Zoë Parent Heger. Ei încearcă să deschidă o școală, dar nu au elevi suficienți.
Această a fost descoperirea talentului poetic a lui Emily de către Charlotte, ceea ce a dus la publicarea unui set de colecții de poezii în 1846, poeziile lui Currer, Ellis, și Acton Bell. Pentru a scăpa de prejudecățile împotriva scriitorilor de gen feminin, surorile Brontë au adoptat pseudonimul androgin. În 1848 ea a publicat romanul său unic Wuthering Heights ca două volume din setul compus din trei volume (ultimul fiind Agnes Grey scris de sora ei Anne). Structura sa inovativă a nedumerit criticii într-un oarecare fel.În 1850 Charlotte a editat și a publicat Wuthering Heights ca un roman aparte, semnându-l cu numele său adevărat.
Sănătatea lui Emily, la fel ca și a surorilor sale, slăbea din ce în ce mai mult din cauza climei aspre acasă și la școală. Ea răcise în timpul înmormântării fratelui său ceea ce a dus la tuberculoză. Refuzând ajutorul medical, ea a decedat la 19 decembrie 1848 la aproximativ orele 14. Ea a fost îngropată lângă biserica Sfântului Mihail în Yorkshire de Vest.
În 1847 publică unicul ei roman "La răscruce de vânturi", tradus în limba română de Henriette Yvonne Stahl.
În colaborare cu surorile ei, Anne și Charlotte, a scris versuri, care au fost publicate în 1845 sub titlul Poems.
| Emily Brontë | |
 Portretul lui Emily realizat de fratele ei, Branwell Brontë | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | [3][4][5][6][7][8][9][10][11] Thornton[*], Anglia, Regatul Unit[2] |
| Decedată | (30 de ani)[12][3][4][5][6][7][8][9][13][10][11] Haworth[*], Anglia, Regatul Unit |
| Înmormântată | West Yorkshire |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (tuberculoză) |
| Părinți | Patrick Brontë[*][2] Maria Branwell[*][2] |
| Frați și surori | Branwell Brontë[*][2] Charlotte Brontë[2] Anne Brontë[2] Elizabeth Brontë[*][2] Maria Brontë[*][2] |
| Naționalitate | engleză  |
| Cetățenie |  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei |
| Etnie | englezoaică |
| Religie | anglicanism[*] |
| Ocupație | scriitoare, guvernantă |
| Pseudonim | Elis Bell |
| Limbi | limba engleză[1] |
· 1851: Joseph Mallord William Turner, pictor britanic (n. 1775). A fost un pictor și gravor peisagist, reprezentant al romantismului, specializat în peisaje și scene marine. Era considerat de impresioniștii francezi drept un precursor si unul dintre principalele modele artistice.
* 1869: Ferenc Simó Kissolymossy (n. 11 aprilie 1801, Odorheiu Secuiesc - d. 19 decembrie 1869, Cluj) a fost un pictor maghiar din Transilvania.[1]
A fost fiul unui avocat. După absolvirea gimnaziului a studiat în perioada 1818–1823, cu întreruperi, la Academia de Arte Vizuale (Akademie der bildenden Künste) din Viena, avându-i ca profesori pe Carl Gsellhofer și Karl v. Sales.[1] A urmat un „stagiu" artistic fertil la Viena în perioada 1823-1826.[2]
Din 1826 a lucrat la Buda (azi parte din Budapesta), realizând pentru Academia Ungară de Științe (Magyar Tudományos Akadémia (MTA)) o serie de portrete ale unor personalități marcante ale vieții literare.[1]
Din 1831 s-a mutat la Cluj, unde și-a început activitatea didactică ca profesor la Școala Normală de Desen (1836-1866) și apoi la Liceul Romano-Catolic (1866-1869), până la moarte.[2] I-a avut ca elevi pe Bertalan Székely și Géza Dósa (1846–1871).[1]
Portretele sale vădesc o simplitate formală specifică clasicismului și este considerat un reprezentant de seamă a picturii din Epoca Biedermeier.[1] Conform informațiilor documentare, Simó Ferenc era retribuit pentru un portret cu atâția florini de aurcâți erau necesari pentru a acoperi întreaga suprafață a tabloului.[3]
La Muzeul de Artă din Cluj este expus portretul Eszterei Sombori,[4] portret-pereche cu cel reprezentându-l pe Miklos Sombori (1832).
Eszter Sombori
· 1915: Alois Alzheimer, medic german (n. 1864). Alois Alzheimer (n. 14 iunie 1864, Marktbreit am Main) a fost un psihiatru și neuropatolog german care a descris pentru prima dată o formă de demență degenerativă, cunoscută până azi după numele său ca Boala Alzheimer.
Prințesa Therese Charlotte Marianne Augusta de Bavaria a fos singura fiică din cei patru copii ai Prințului Regent Luitpold al Bavariei și a soției acestuia, Arhiducesa Augusta de Austria, nepoata Marelui Duce Ferdinand al III-lea de Toscana. A fost educată alături de frații ei Arnulf și Ludwig.
De copil Theresa a arătat o abilitate extraordinară pentru limbi străine, precum și un interes deosebit pentru plante. În 1864, când Theresa avea 13 ani, tragedia a lovit familia când mama ei a murit. În același an, vărul ei, în vârstă de 18 ani, Ludwig, a devenit regele Ludwig al II-lea al Bavariei. Mai târziu, Theresa se va îndrăgosti de fratele mai mic al regelui, Otto, care mai târziu va domni sub numele de Otto I al Bavariei. Totuși, Otto, ca și fratele lui, va fi considerat nepotrivit din cauza unei boli psihice. În ciuda faptului că dragostea lor a fost reciprocă, boala mintalp a lui Otto precum și întreaga situație a tatălui ei servind ca prinț regent a însemnat că cei doi nu vor putea fi împreună.
Theresa nu s-a căsătorit niciodată, rămânând o celibatară toată viața ei. Ea a fost considerată o femeie încrezătoare, independentă și una cu pasiuni neobișnuite. A fost o reprezentată de seamă a femeilor din acele timpuri. Interesele sale în geologie, botanică, antropologie, zoologie au necesitat profesori particulari, femeile nefiind considerate apte să studieze la universități. Femeilor li s-a permis accesul în universităță în 1903, când tatăl Theresei a legalizat acest lucru.
La vârsta de 21 de ani ea a început un tur al Europei și al Africii de Nord. A învățat să citească și să scrie în 12 limbi. De obicei a călătorit cu un grup de oameni care au servit-o, inclusiv o doamnă de onoare. De-a lungul vieții sale Theresa a făcut numeroase călătorii în alte țări, unde a colectat specimene din flora și fauna locală. Ea a scris o serie de cărți despre aceste excursii în care ea a descris istoria naturala a locurilor pe care le-a vizitat. Lucrările ei timpurii au fost publicate sub pseudonimul "Th. v. Bayer".
În 1892 Theresa a devenit prima femeie membru de onoare a Academiei Bavareze de Științe și Umanistică. În același an, a devenit membru de onoare al Societății de Geografie Munchen. În 1897 a devenit prima femeie care a primit un doctorat onorific de la Universitatea Ludwig Maximilian din Munchen. De asemenea, a fost membru corespondent al Societății entomologica din Berlin.
| Prințesa Theresa | |
.jpg) Theresa fotografiată în cca. 1875. | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | germană Therese Charlotte Marianne Auguste |
| Născută | 12 noiembrie 1850 München |
| Decedată | (75 de ani) Lindau |
| Înmormântată | Theatine Church[*] |
| Părinți | Luitpold, Prinț Regent al Bavariei Arhiducesa Augusta de Austria |
| Frați și surori | Prințul Leopold al Bavariei Ludwig al III-lea al Bavariei Prince Arnulf of Bavaria[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Germania |
| Ocupație | botanist[*] zoologă[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Wittelsbach |
· 1946: A murit Paul Langevin, fizician şi inventator francez. În 1918 a creat un emitator de unde ultrasonore, cu ajutorul caruia au fost stabilite legile de propagare a ultrasunetului; (n. 1872).
· 1953: Robert Andrews Millikan (22 martie 1868 – 19 decembrie 1953) a fost un fizician american, specialist în fizica experimentală, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1923 pentru măsurarea sarcinii electronului și pentru lucrările în domeniul efectului fotoelectric. A studiat și razele cosmice.
| Nutzi Acontz | |
 Nutzi Acontz | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | Focșani, România |
| Decedată | (63 de ani) București, Republica Populară Română |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | pictoriță |
| Activitate | |
| Studii | Școala de Belle Arte din Iași |
| Pregătire | Constantin Artachino, Gheorghe Popovici, Emanoil Bardasare |
| Influențat de | Nicolae Tonitza, Francisc Șirato |
| Modifică date / text | |
* 1957: Nutzi Acontz (Popovici Ana[1]) (n. , Focșani, România – d. , București, Republica Populară Română) a fost o pictoriță română.
Provine dintr-o stirpe armeană stabilită de multă vreme în Moldova, la Iași. Scriitorul Aurel Leon realizează în volumul IV din seria de evocări “Umbre” – acest portret fizic al pictoriței:
- “O fată scundă cu obrazul rotund de orientală și frunte înaltă sub bascul așezat pe cosițe întunecate. Atrăgea în primul rînd lumina ochilor ei, ceva ca o stare de extaz. Mai tîrziu m-am convins că Nuți Acontz era acordată cu pictura, pe care o făcea, cu transparențe prețioase, parcă rezultatul unei lungi elaborări dar, de fapt, spontane, alături de brusca izbucnire a petei de culoare neașteptată în registrul calm din cadru.”
A studiat la Școala de Belle Arte din Iași (1914) cu profesorii Constantin Artachino, Gheorghe Popovici și Emanoil Bardasare.
După terminarea studiilor artistice, a lucrat pentru puțin timp ca profesoară de desen la Focșani și Constanța, iar din anul 1930 s-a stabilit la București și s-a dedicat exclusiv picturii. Genurile sale predilecte au fost peisajul, natura statică, florile, scenele de interior și, în mai mică măsură, portretul și compoziția figurativă.[2]
La Balcic, unde i-a cunoscut pe Nicolae Tonitza, Francisc Șirato, ea a lucrat multe peisaje dobrogene de un rafinament cromatic acoperind un registru larg, care o distinge și o individualizează. Lucrările sale se află în colecții de artă din țară și din străinătate.
* 1967: Gheorghe Banea (n. 14 februarie 1891, Măcin, județul Tulcea - d. 19 decembrie 1967, București) a fost un profesor, prozator și romancier român, participant la Campania din Balcani din Primul Război Mondial și decorat cu Ordinul național „Steaua României” în grad de Cavaler.
Gheorghe Banea s-a născut la Măcin, în 1891. Bunicul său dinspre tată, mocan stabilit în Dobrogea, fusese un om înstărit, „cu o casă mare cu două caturi pe malul locului”.[1] Bunicul dinspre mamă al lui Banea era originar din raiaua Brăilei și se stabilise în Dobrogea înainte de Războiul de Independență, iar ambele bunici aveau origine dobrogeană.
Părinții săi se numeau Anița și Sandu Banea. În romanul Vin apele!, Banea îi descrie ca pe o mamă „grijulie” și pe un tată „analfabet”, dar care „se ducea [...] cu ceașmaua la pește”, pentru a pune familiei mâncare pe masă.[1]
Copilul Gheorghe Banea a crescut într-o casă părintească „mare și înaltă”, așezată la „poalele coastei, pe strada principală, pe care se iveau din când în când ceva bolovani și pietriș, rămășițe dintr-un străvechi caldarâm”, casă situată între mahalaua bulgărească și cea românească a târgului Măcin.[1]
Viitorul scriitor studiat mai întâi la școala primară din Măcin, de unde a păstrat amintiri foarte frumoase despre profesorul Cristescu, despre care susține în romanul Vin apele! că era cunoscut și prețuit de însuși Spiru Haret, Ministrul Școalelor din acea perioadă.[1] Banea a absolvit Școala Primară din Măcin în 1904, iar apoi a urmat ca bursier cursurile Liceului „Nicolae Bălcescu” din Brăila, unde l-a avut printre colegi pe viitorul istoric și critic literar Perpessicius.[2] În anul 1912, după bacalaureat, Bunea s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, dar a fost nevoit să-și întrerupă cursurile după izbucnirea Primului Război Mondial, fiind mobilizat pe 15 august 1916.
După mobilizare, Gheorghe Banea a participat la campania de pe frontul dobrogean, fiind repartizat în calitate de comandant de pluton.[3] Pe 30 august 1916, în timpul luptelor din jurul localității Parachioi, un glonț l-a rănit grav la cap[3] și și-a pierdut cunoștința. Considerat mort, a fost abandonat pe câmpul de luptă de camarazii săi și ignorat de o primă patrulă germană care a trecut prin zonă. O a doua patrulă însă, vrând se se asigure că nu mai este nimeni în viață, l-a mai împușcat pe militar la cap și în umăr.[3]
Într-un târziu, rănitul a fost descoperit de un regiment sârb de artilerie și transportat la cel mai apropiat spital de campanie, unde i s-au acordat primele îngrijiri medicale. A fost apoi transferat luni de-a rândul între diferite spitale din Bulgaria, la Silistra, Alfatar și Haskovo. A fost apoi eliberat din captivitate și repatriat în România în cadrul unui schimb de invalizi, iar pe data de 5 august 1918, constatându-i-se gradul de invaliditate, Banea a fost demobilizat.[3]
La sosirea în România s-a lovit însă de faptul că nu avea nici un fel de acte și între timp fusese declarat căzut în luptă, numele său fiind trecut pe lista nr. 52 a morților publicată în Monitorul Oficial din 10 octombrie 1916 și în ziarul Dimineața.[4][5] Banea a fost nevoit astfel să călătorească în tren până la Cetatea Albă, unde era încartiruit fostul său regiment, pentru fi recunoscut oficial și a obține anularea actului de deces.[6] Pentru participarea sa la luptele din teatrul de operațiuni din Dobrogea, care l-au condus la invaliditate și prizonierat, Gheorghe Banea a fost în final decorat cu Ordinul național „Steaua României” în grad de Cavaler și cu „Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918” cu baretele Dobrogei.
După întoarcerea în țară Gheorghe Banea a fost nevoit să facă mari eforturi pentru a i se recunoaște gradul de invaliditate și a i se aloca o pensie corespunzătoare situației lui medicale. A trebuit să călătorească din oraș în oraș în căutarea comisiei medicale pentru clasare și i s-au cerut diverse acte care l-au pus în situația de a se deplasa în alte orașe pentru a le procura. Pentru a obține un astfel de document, foaia de observații clinice, a fost internat la spitalul de psihiatrie de la Socola[8], într-o „celulă pentru nebuni”[9]. În final a fost diagnosticat cu cu paraplegie și declarat mare mutilat de război.[7] După unele surse, acest lucru s-a întâmplat doar pentru că una din petițiile scrise de fostul militar a fost citită de Regele Ferdinand I.[10]
În martie 1919, în ciuda invalidității, Banea și-a desăvârșit studiile și a obținut licența în litere, specialitatea limba română și filologie romanică.[3][7][11] A activat apoi timp de 33 de ani ca profesor la Seminarul din Buzău, Liceul Militar „Mănăstirea Dealu” din Târgoviște, la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila, Seminarul Monahal Cernica din București, apoi la Liceul „Mihai Eminescu” și la Gimnaziul „Petru Rareș” din București. S-a pensionat în anul 1952.
În 1937 a publicat în „Revista Fundațiilor Regale” (1937, nr. 7, pp. 18-43) un prim fragment al viitoarei cărți Zile de lazaret – Jurnal de captivitate și spital[12], iar întregul volum a apărut în anul 1938, în ediția Fundației pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, având 312 pagini[13] și costând 70 de lei. Cartea a fost bine receptată de public și de critică. Perpessicius a caracterizat-o drept un document autentic „de o sanctificată umanitate”[14], iar Mihail Sadoveanu, în raportul înaintat Academiei Române prin care recomanda acordarea premiului „I. Heliade Rădulescu”, a specificat faptul că opera se distinge prin sinceritatea emoționantă și susținută a povestirii[15].
Într-o retrospectivă a anului 1938, redacția Revistei Fundațiilor Regale a caracterizat apariția drept „o carte de război, poate nemeșteșugită, dar de puternic ecou moral”.[16] În același an, Ovidiu Papadima a apreciat că lucrarea va rămâne ca una dintre cele mai reprezentative ale literaturii române din preajma Primului Război Mondial.[17]
Despre o altă carte a lui Banea, Mușchetarii în Balcani, Perpessicius scria că: „Mușchetarii din Balcani a domnului Gheorghe Banea apare din aceeași matcă generatoare și continuă într-un mod deosebit de strălucit toate calitățile de substanță și expresie ale întâilor dumisale cărți: Zile de lazaret și Vin apele”
A publicat:
Romane
- Zile de lazaret. Jurnal de captivitate și spital (București, 1938)
- Vin apele! (București, 1940)
- Mușchetarii în Balcani. Vin apele! (ediție postumă, îngrijită și prefațată de Aurel Sasu, București, 1982)
Proză scurtă
- Oreia (Jurnalul actorului Alexandru Miereanu (publicată în volumul Mușchetarii în Balcani. Vin apele!, București, 1982)
Alte lucrări
- Dicționar român-italian (București, 1922)
| Tiberiu Brediceanu | |||
 Folcloristul Tiberiu Brediceanu | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 2 aprilie 1877 Lugoj, Austro-Ungaria | ||
| Decedat | 19 decembrie 1968, (91 de ani) București, Republica Socialistă România | ||
| Părinți | Coriolan Brediceanu, frate cu Caius Brediceanu | ||
| Frați și surori | Caius Brediceanu Cornelia Brediceanu Sempronia Brediceanu[*] | ||
| Copii | Mihai Brediceanu | ||
| Naționalitate |  România | ||
| Cetățenie | .svg){kind=small} România | ||
| Ocupație | compozitor, folclorist | ||
| Activitate | |||
| Educație | Facultatea de Drept din Cluj | ||
| Alma mater | Gimnaziul din Blaj | ||
| Partid politic | Partidul Național Țărănesc | ||
| Premii | Maestru Emerit al Artei Artist al poporului | ||
| |||
| Modifică date / text | |||
* 1968: Tiberiu Brediceanu (n. , Lugoj, Austro-Ungaria – d. ,[1][2][3] București, RS România) a fost un compozitor, folclorist român, și jurist, fratele lui Caius Brediceanu, fiul lui Coriolan Brediceanu și tatăl lui Mihai Brediceanu. A participat și în calitate de deputat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.[4]:p. 134[5]
Biografie
A studiat la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj, după care a obținut licența în drept la Budapesta. A participat la înființarea Teatrului Național, Conservatorului și Operei Române din Cluj (al cărei director a fost). A fost și membru corespondent al Academiei Române, președinte al Conservatorului "Astra" din Brașov, director al Băncii "Albina", sucursala Brașov. Folclorist pasionat, a cules peste 2.000 de melodii populare, în special bănățene și maramureșene.[necesită citare]
Creația sa dedicată scenei a fost gândită pentru teatrul de amatori, fiind concepută astfel încât să fie accesibilă din punct de vedere tehnic și să pună în evidență un limbaj predominant folcloric. Simplitatea și coloristica bogată a unor lucrări, precum: La șezătoare (1908) și Învierea (1936) i-au atras compozitorului simpatia publicului.[judecată de valoare][necesită citare]
Utilizarea permanentă a citatelor folclorice, armonizarea tonală clasică, tenacitatea în valorificarea muzicii populare sunt prezente și în muzica simfonică, de cameră și vocală.[necesită citare]
Între anii 1927 și 1930, Tiberiu Brediceanu a colaborat ca folclorist cu Arhiva Fonogramică a Ministerului Artelor din București, activând intens în domeniul culegerii de folclor (peste 2 000 de melodii) în țară și peste hotare.[necesită citare]
Activitate politică
A fost membru al C.N.R. Brașov și a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia ca delegat al „Societății pentru fond de teatru român” Brașov. A fost membru al Partidului Național-Țărănesc și deputat între 1919 - 1920.[4]:p. 134
Opere
Compoziții muzicale
Muzică de teatru:
- Poemul muzical etnografic: Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul în port, joc și cântec (1905)
- La șezătoare (1908)
- Învierea -pantomimă în patru tablouri de Lucian Blaga, după balada populară Voichița (1936)
- Seara mare - scene lirice în trei acte, libretul de Tiberiu Brediceanu (1924)
Muzică simfonică:
- Rândunica - vals pentru orchestră de salon (1894)
- 12 dansuri românești (1905)
Muzică de cameră:
- Ardeleana (1894)
- Viorele - vals pentru pian (1896)
- Doină și joc pentru flaut și pian (1908)
- Preludiul și Hora în re bemol major - pentru pian (1915)
- Jocuri populare românești pentru pian - Caietele I -VIII
Muzică corală:
- S-a dus cucul - cor pentru voci egale, pe versuri populare
Muzică vocală:
- Colinde culese și întocmite pentru voce și pian sau piano solo (1924)
- Șase doine și cântece românești - pentru cvartet vocal și pian (1953)
- Miorița - șase teme ale baladei pentru cvartet vocal și pian (1955)
Muzicologie și folclor
- Melodii populare românești din Maramureș
- Melodii populare românești din Banat
- Poemul coregrafic
- Doine și cântece românești pe teme poporale
- Muzica și compozitorii români ai Transilvaniei
Recunoaștere
O serie de distincții i-au recompensat activitatea: Premiul Național pentru muzică (1927), titlurile de Maestru Emerit al Artei (1952) și Artist al poporului (1957). [necesită citare] O alee din Brașov îi poartă numele.
· 1970: A murit tunarul basarabean, Eremei Lachi, cel mai longeviv participant la rascoala armata de pe cuirasatul rus “Potiomkin” din 1905.
| Jacques Tourneur | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3][4][5][6] Paris, Franța[7] |
| Decedat | (73 de ani)[1][2][3][4][5][6] Bergerac, Franța |
| Părinți | Maurice Tourneur[*] |
| Cetățenie | Franța |
| Etnie | franco-americani[*] |
| Ocupație | regizor de film monteur[*] actor |
| Prezență online | |
| Modifică date / text | |
* 1977: Jacques Tourneur (12 decembrie 1904 - 19 decembrie 1977) a fost un regizor de film francezo-american. A regizat filme precum Cat People, I walked with a Zombie, The Leopard Man și Night of the Demon.
Filmografie
Ca regizor
- Filme de scurt metraj
- 1931 – Tout ça ne vaut pas l'amour (franceză)
- 1936 – The Jonker Diamond
- 1936 – Harnessed Rhythm
- 1936 – Master Will Shakespear
- 1936 – Killer Dog
- 1937 – The Grand Bounce
- 1937 – The Boss Didn't Say Good Morning
- 1937 – The King Without a Crown
- 1937 – The Rainbow Pass
- 1937 – Romance of Radium
- 1937 – The Man in the Barn
- 1937 – What Do You Think?
- 1938 – What Do You Think? (Number Three)
- 1938 – The Ship That Died
- 1938 – The Face Behind the Mask
- 1938 – What Do You Think?: Tupapaoo
- 1938 – Strange Glory
- 1938 – Think It Over
- 1939 – Yankee Doodle Goes to Town
- 1942 – The Incredible Stranger
- 1942 – The Magic Alphabet
- 1944 – Reward Unlimited
- Filme artistice
- 1933 – Toto (francez)
- 1933 – Pour être aimé (franceză)
- 1934 – Les Filles de la concierge (franceză)
- 1938 – They All Come Out
- 1939 – Nick Carter, Master Detective
- 1940 – Phantom Raiders
- 1941 – Doctors Don't Tell
- 1942 – Cat People
- 1943 – I Walked with a Zombie
- 1943 – The Leopard Man
- 1944 – Days of Glory
- 1944 – Experiment Perilous
- 1946 – Canyon Passage
- 1947 – Out of the Past
- 1948 – Berlin Express
- 1949 – Easy Living
- 1950 – Stars In My Crown
- 1950 – The Flame and the Arrow
- 1951 – Circle of Danger
- 1951 – Anne of the Indies
- 1952 – Way of a Gaucho
- 1953 – Appointment in Honduras
- 1955 – Stranger on Horseback
- 1955 – Wichita
- 1956 – Great Day in the Morning
- 1957 – Nightfall
- 1957 – Night of the Demon
- 1958 – The Fearmakers
- 1959 – Timbuktu
- 1959 – Frontier Rangers
- 1959 – Giant of Marathon
- 1964 – The Comedy of Terrors
- 1965 – War-Gods of the Deep
* 1978: Florica Bagdasar (n. 24 ianuarie 1901, Monastir, Imperiul Otoman – d. 19 decembrie 1978, București) a fost medic cu specialitatea neuropsihiatrie infantilă și a fost prima femeie ministru din România, laMinisterul Sănătății, în perioada 1946–1948.
Florica Bagdasar s-a născut la Bitolia/Monastir în Macedonia. Provenea dintr-o familie macedoromână: tatăl ei a fost Sterie Ciumetti, inginer de poduri și șosele și profesor de liceu de matematică, iar mama, Anastasia Papahagi Ciumetti, era soră cu Pericle Papahagi[1][2][3] A început liceul la pensionul Pompilian, dar din cauza Primului Război Mondial și a refugiului, a continuat liceul în Moldova, la Roman, absolvind liceul „Roman Vodă” (secția modernă) în 1920. S-a înscris apoi la Facultatea de Medicină din București pe care a absolvit-o în 1925. După stagiile de medic extern și intern la Așezămintele Brâncovenești a obținut diploma de doctor în medicină și chirurgie și dreptul de liberă practică. În 1927 s-a căsătorit cu dr. Dumitru Bagdasar cu care a avut o căsnicie model. Proaspăt căsătoriți, soții Bagdasar au plecat în Statele Unite, la Boston, la specializare profesională; Florica pentru a urma cursuri de sănătate publică la Harvard, Dumitru pentru a-și însuși noile tehnici de neurochirurgie la clinica dr. Harvey Cushing, pionierul neurochirurgiei moderne[1][4] La Boston Florica Bagdasar a primit bursa Rockefeller. Întorși în țară în 1929, după un stagiu de câțiva ani la Jimbolia și la Cernăuți (Spitalul de Boli Nervoase), soții Bagdasar au ajuns la București unde s-au stabilit definitiv și au rămas până la sfârșitul vieții. În 1935 dr. D. Bagdasar a obținut, prin concurs, deschiderea primei clinici de neurochirurgie la București. După întoarcerea de la Boston în 1929, până în 1935, tehnologia modernă neexistând, el a operat pe creier în condiții primitive, improvizate: singura persoană care i-a fost constant alături, secondându-l în sala de operație și încurajându-l până când și-a creat propria echipă de neurochirurgie, a fost soția sa
După ce a trecut prin toată filiera de examene și concursuri, Florica Bagdasar a fost definitivată ca medic primar de psihiatrie, specialitatea igienă mintală. S-a dedicat asistenței neuropsihiatrice și educaționale a copilului. Florica Bagdasar și colaboratoarea sa, Florica Nicolescu (Stafiescu), au elaborat și experimentat cu succes la diverse școli primare propriul abecedar („Carte pentru toți copiii”) și propriul manual de aritmetică, bazate pe ideea globală de grupare și pe scrisul vertical simplificat[8] Aceste materiale didactice aveau scopul de a-i atrage pe copii și de a-i face să învețe cu plăcere, într-un mod mai degrabă ludic. În 1946 s-a înființat Centrul de Igienă Mintală din București, de pe Str. Vasile Lascăr Nr. 14, unde s-au tratat copiii cu deficiențe mintale și tulburări de comportament. Acest centru a fost conceput de Florica Bagdasar după cele mai moderne precepte științifice inspirate din SUA. În calitate de director al acestei instituții, Florica Bagdasar a recrutat și organizat o echipă exemplară de experți, psihologi, pedagogi, logopezi și kinoterapeuți, care să trateze problemele copiilor. Florica Bagdasar a funcționat ca director al Centrului de Igienă Mintală până în ianuarie 1953[2][4]
Tot în 1946, după decesul soțului său, care era în acea epocă ministrul Sănătății în guvernul Petru Groza, Florica Bagdasar este numită Ministrul Sănătății, succesoarea soțului ei. Ocupă această poziție de la 26 septembrie 1946 până la 28 august 1948.[4][9]
Devine astfel prima femeie care deține un cabinet ministerial într-un guvern al României. În anii imediat după război, soții Bagdasar, miniștrii sănătății, s-au înfruntat cu crize grave, care se cereau urgent rezolvate: rețele sanitare decimate de război, lipsuri, sărăcie, foamete cumplită — în special în Moldova unde seceta și iarna aprigă făcuseră ravagii — și care la rândul lor au contribuit la devastatoarele epidemii de tifos exantematic în Moldova și de malarie în Dobrogea[10][11] Dr. Paul Cortez, cunoscutul psihiatru, și epidemiologul Mihai Ciucă au lucrat direct cu ministrul Sănătății — Florica Bagdasar — în campaniile de combatere ale acestor epidemii.[7][12]
În 1949 Florica Bagdasar a fost numită conferențiar universitar la Institutul Medico-Farmaceutic (IMF București), unde în cadrul Facultății de Pediatrie, a introdus specialitatea de neuropsihiatrie infantilă (Psihologia copilului normal și patologic)[4] Devine promotor al neuropsihiatriei infantile atât pe plan teoretic cât și pe plan practic, creând valoroase cadre de specialitate[4][13][14][15]
În octombrie 1957 a fost numită vicepreședintă a organizației Crucea Roșie din România. A deținut această funcție timp de câțiva ani.
Florica Bagdasar a pășit pe urmele soțului ei, Dumitru Bagdasar, care avea o poziție de stânga încă din tinerețe. Astfel, după 23 august 1944, Florica Bagdasar a devenit membră a Partidului Comunist Român. În 1944-1948 a activat în diferite organizații de masă cu sarcini de răspundere date de partid. A activat în Apărarea Patriotică, Uniunea Patrioților, și în Uniunea Femeilor Democrate din Romania (UFDR). În perioada 1946-1951 a fost deputată a județului Tulcea în Marea Adunare Națională. În august-septembrie 1946 a făcut parte (singura femeie) din delegația oficială a României la Conferința de Pace de la Paris. De la Paris a plecat în misiune oficială la Stockholm cu scopul de a solicita ajutorul suedezilor (alimente, medicamente) pentru țara devastată de război. După întoarcerea în țară, la 26 septembrie 1946, a fost numită Ministrul Sănătății și a deținut această funcție până la 28 august 1948.[4][7][9]
În 1948 a fost decorată cu Ordinul Steaua Republicii Populare Române.
Faptul că în 1949 a fost numită conferențiar universitar la Institutul Medico-Farmaceutic din București, iar în octombrie 1957 vicepreședintă a organizației Crucea Roșie din România ar putea sugera că Florica Bagdasar a avut o carieră de neîntreruptă ascensiune, însă între anii 1953–1956 a fost în dizgrație, la un pas de lichidare.
Campania contra Floricăi Bagdasar a început in august 1948, când, fiind în inspecție în Dobrogea în cadrul campaniei antimalarie, Florica Bagdasar a fost eliberată din funcția de Ministru al Sănătății fără vreo explicație prealabilă.[2]. Au urmat ani de zvonuri contradictorii, de intimidare, apariția agenților provocatori. În 1951, colaboratoarea ei cea mai apropiată la Centrul de Igienă Mintală, Florica Nicolescu, a fost arestată, fără mandat de arestare, ca după doi ani de închisoare să fie eliberată, fără sentință de judecată, fără proces, fără a afla care erau acuzațiile care i se aduceau[16][8] Campania contra Dr. Florica Bagdasar a culminat pe 18 ianuarie 1953, cu un articol de fond din ziarul Scînteia intitulat „Pentru lichidarea deformărilor antiștiințifice în domeniul pedagogiei”[17] Imediat după apariția articolului, Centrul de Igienă Mintală a fost vizitat de o delegație oficială și, în ciuda aprecierii elogioase date de prof. dr. Vlad Voiculescu, Florica Bagdasar a fost „eliberată” din funcția de director și nevoită să predea pe loc dosarele și cheile Institutului. Șocul a fost atât de mare încât s-a îmbolnăvit grav, a fost internată multă vreme în spital (Filaret), a avut nevoie de o operație grea de plămâni, după care însă, în mod miraculos, a început recuperarea. Între timp, articolul din Scânteia a fost „prelucrat” în sesiuni speciale la toate școlile și spitalele din țară, după cum decretase Partidul. Fulminantul articol din Scânteia o acuza pe Florica Bagdasar de „cosmopolitism”, de ploconire slugarnică în fața putredei ideologii burgheze, de pervertirea psihiatriei infantile prin introducerea unor curente obscurantiste de tip Freud etc. A fost anchetată în repetate rânduri. A rămas fără nici un venit, fiindcă pensia după soțul ei de la Academie a fost de asemenea tăiată, iar „Spațiul locativ” a obligat-o să împartă apartamentul unde locuia cu fiica ei, cu o altă familie cu doi copii. Ostracizarea a fost completă: a fost o perioada de înverșunată dizgrație politică, de persecuție, de lipsuri materiale, de boală. Ironia soartei a făcut probabil ca boala ei atât de gravă s-o salveze de la o soartă și mai cumplită, aceia a unui „proces de demascare” în sensul așa-ziselor devieri.[1][2][5][7][3]
La sfârșitul anului 1956, valul de teroare stalinistă trecuse peste Florica Bagdasar și au început demersuri de „reabilitare” (concomitent cu programul de „destalinizare” inițiat de Hrușciov în URSS)[1][3]. I s-a propus să reintre în partid, dar a refuzat. În schimb, în octombrie 1957 a fost numită vicepreședintă a Crucii Roșii din România, poziție în care a funcționat câțiva ani. De asemenea, i s-a dat permisiunea de a călători și a avut posibilitatea să-și revadă fiica de mai multe ori în străinătate. A continuat să trăiască în România până la sfârșitul vieții în 1978, fiind o prezență „cvasi-singulară” după aprecierea lui Valeriu Negru: „din punct de vedere politic a fost tolerată, dar nu agreată”.[5]
Sfârșitul dramatic al Floricăi Bagdasar a fost descris de scriitorul american Saul Bellow în romanul său Iarna Decanului[18]. Saul Bellow și-a însoțit soția, Alexandra Bellow (fostă Alexandra Ionescu Tulcea), în România când mama acesteia, Florica Bagdasar, era grav bolnavă, pe moarte. Florica Bagdasar este unul din personajele romanului.
| Florica Bagdasar | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Florica Ciumetti |
| Născută | 24 ianuarie 1901 Monastir, Imperiul Otoman |
| Decedată | (77 de ani) București, Republica Socialistă România |
| Părinți | Sterie și Anastasia (n. Papahagi) |
| Căsătorită cu | Dumitru Bagdasar |
| Copii | Alexandra (en) |
| Naționalitate | română |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | medic |
| Ministrul Sănătății | |
| În funcție 1946 – 1948 | |
| Vicepreședinte al Crucii Roșii | |
| În funcție 1957 – 1961 | |
| Premii | Ordinul Steaua Republicii Populare Române |
| Partid politic | Partidul Comunist din România |
| Alma mater | Facultatea de Medicină din București |
| Cunoscută pentru | Prima femeie ministru din România |
| Profesie | medic, politician |
| Modifică date / text | |
* 1982: Vasile D. Nicolescu (n. 8 septembrie 1919, Glodeanu-Cârlig, județul Buzău - d. 19 decembrie 1982, Piatra Neamț, județul Neamț) a fost un folclorist muzical și profesor român.
S-a născut la data de 8 septembrie 1919 în comuna Glodeanu-Cârlig, județul Buzău. Studiază la seminarul teologic din Buzău.
Între 1945-1950 studiază la Conservatorul din București cu profesorii Ioan D. Chirescu (teorie-solfegiu), I. Dumitrescu și Dimitrie Cuclin (armonie), L. Klepper (contrapunct), T. Ciortea (forme muzicale), Z. Vancea (istoria muzicii), Tiberiu Alexandru și Emilia Comișel (folclor muzical), Fl. Eftimescu (pian), D. Cutavas (psaltichie), Paraschiv Angelescu (imnologie), V. Popovici (cânt gregorian).
Desfășoară și o fructoasă activitate didactică, funcționând ca profesor de muzică în București, la școlile nr. 4 și nr. 16 (1950-1952), liceul de muzică nr. 1 (1955-1959), liceul de muzică „George Enescu” (1955-1962), școala postliceală de bibliotecari și activiști culturali (1955-1958), liceul de poligrafie și tehnică cinematografică (1964-1975).
Între 1962-1966 este lector universitar la catedrele de folclor, istoria muzicii românești, cor și dirijat, teorie-solfegiu la Institutul pedagogic de trei ani din București.
Între 1967-1971 este cercetător științific principal la Institutul de științe pedagogice din București.
În 1971 devine lector titular, inspector metodist la Institutul central de perfecționare a personalului didactic din București.
A fost colaborator la „Demos” (Berlin), „Gazeta literară”, „Revista de folclor”, „Revista de pedagogie”, „Steagul Roșu” ș.a.
Cărți
- Manuscrisul Ucenescu. Cînturi, București, Editura Muzicală, 1979, 370 pag.
Culegeri de folclor
- 200 Cîntece și doine, prefață de Al. Amzulescu, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1955 (în colaborare cu Gheorghe Ciobanu)ediția a II-a, București, Editura Muzicală, 1962, 193 p.
- Cîntece și jocuri populare din Moldova, București, Editura Muzicală, 1963, 192 p. (în colaborare cu Constantin Gh. Prichici)
- Cîntece și strigături populare noi, București, Editura Muzicală, 1963, 192 p. (în colaborare cu Eugenia Cernea, Monica Brătulescu, Nicolae Rădulescu)
Articole
- „Naiul - contribuție la cunoașterea instrumentelor populare” în Muzica, nr. 6, supliment
- „Pe marginea primei culegeri de cîntece noi din Dobrogea” în Revista de folclor, tomul 4, nr. 3-4, 1959
- „Din viața unor vechi cîntece muncitorești-revoluționare” în Revista de folclor, tomul 6, nr. 1-2, 1962
- „Din materialele premiate la concursul de cîntece muncitorești revoluționare” în Revista de folclor, tomul 7, nr. 1-2, 1962
* 1989: Alexandru Mitru (n. 6 noiembrie 1914, Craiova - d. 19 decembrie 1989, București) a fost un prozator român, autor de literatură pentru copii și tineret. A debutat în 1932 cu nuvela Păpușa (refăcută ulterior sub denumirea Joc).
Printre scrierile sale se numără Legendele Olimpului și volumul de povești Căciula fermecată.
Legendele Olimpului [Zeii ( vol.1) și Eroii ( vol.2)], este un ciclu de povestiri inspirate din miturile grecilor, au jucat un rol însemnat în apropierea publicului tânăr din România de bazele gândirii și de istoria mitică a Greciei Antice. Lucrarea poate fi pusă în corespondență cu Legendele și miturile Greciei Antice, elaborată de către autorul rus N.A. Kun. Cartea Legendele Olimpului este structurată în două volume: „Zeii” descrie panteonul grecesc, iar „Eroii” relatează biografiile eroilor legendari ai acestui popor.
A doua lucrare importantă este "Din marile legende ale lumii", o antologie din miturile celebre ale omenirii (Ghilgameș, Cneazul Igor, Roland, Siegfried și Crimhilda, Cidul, Guillaume d’Orange, Gudrun, Viteazul în piele de tigru, Arthur și Cavalerii Mesei Rotunde, Tristan și Isolda) cum ar fi povestea lui Tristan și a Isoldei, povestea lui Rodrigo Diaz de Bivar, supranumit Cidul și nu în ultimul rând o povestire a uneia dintre cele mai cunoscute și pe larg analizate teme, epopeea viteazului Ghilgameș.
Alexandru Mitru a mai scris, printre alte titluri, volumul „Povești despre Păcală și Tăndală”, unde este pusă în evidență viața țăranului român. Cartea face parte din genul literar epic și este o operă de tip nuvelă.
| Marcello Mastroianni | |
 Mastroianni în 1991 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Marcello Vincenzo Domenico Mastroianni |
| Născut | [1][2][3][4][5][6][7][8][9][10] Fontana Liri, Lazio, Regatul Italiei |
| Decedat | (72 de ani)[1][2][3][4][5][11][6][7][8][9][12][13][10] Paris, Franța[14] |
| Înmormântat | Campo Verano[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale (cancer pancreatic) |
| Părinți | Otteno Mastroianni[*][15] |
| Frați și surori | Ruggero Mastroianni[*] |
| Căsătorit cu | Flora Carabella (c. 1950–96) |
| Număr de copii | 2 |
| Copii | 2 |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Italia.svg){kind=small} Regatul Italiei |
| Etnie | italian |
| Ocupație | actor actor de film |
| Alma mater | Universitatea Sapienza din Roma |
| Ani de activitate | 1938–1996 |
| Alte premii | |
| Premiul Globul de Aur (1963) British Academy of Film and Television Arts Cannes Film Festival Award for Best Actor[*] Volpi Cup for Best Actor[*] (1989) Premiul César (1993) Ordinul de Merit al Republicii Italiene în grad de Mare Cavaler[*] Premiul Academiei Europene de Film pentru întreaga carieră[*] (1988) | |
| Prezență online | |
| Modifică date / text | |
* 1996: Marcello Vincenzo Domenico Mastroianni (n. , Fontana Liri, Italia – d. ,[Paris, Franța[14]) a fost un actor italian, protagonist multilateral de mare talent în cinematografia din a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Biografie
Scenă
După terminarea studiilor liceale, se înscrie la facultatea de Economie și Comerț, dar preferă să frecventeze grupul Centrului Universitar de Teatru din Roma, unde este remarcat de regizorul Luchino Visconti, care îl distribuie, împreună cu Vittorio Gassman, în spectacole de teatru cu piesele "Un tramvai numit dorință" de Tennessee Williams, "Moartea unui comis-voiajor" de Arthur Miller și "Trei surori" de Anton Cehov.
Film
Debutează în film în 1947 în "Mizerabilii" (regia: Riccardo Frada), lucrează apoi cu Luciano Emmer ("Fetele din Piața Spania", "Bigamul"), cu Carlo Lizzani ("Cronica amanților săraci") și Giuseppe de Santis ("Zile de dragoste"), dar primele experiențe hotărâtoare le trăiește sub regia lui Luchino Visconti în Nopți albe și, mai ales, cu Federico Fellini în rolul ziaristului Marcello din epocalul film La dolce vita, care îl consacră în cariera artistică. Fellini descoperă în interpretările lui Marcello Mastroianni pe parcursul colaborării lor (Opt și jumătate, Cetatea femeilor, Ginger și Fred) personalitatea intelectualului nehotărât, măcinat de întrebări fără răspuns, chinuit de obsesii și fantasme.
Obține în continuare succese în filmele Divorț italian, în diverse filme alături de Sofia Loren regizate de Vittorio De Sica, colaborează cu Ferreri (Marea îmbuibeală, Povestea Pierei), cu Ettore Scola (Drama geloziei, Splendoare, Cât e ceasul?, O zi deosebită - performanță excepțională alături de Sofia Loren).
În 1962 este nominalizat la Oscar, pentru Cel mai bun actor în rol principal, pentru personajul Ferdinando Cefalú, interpretat în 1961 în filmul Divorț în stil italian, regia Pietro Germi. Din ultimii ani ai carierei sale actoricești este de menționat filmul de profund dramatism Susține Pereira.
Marcello Mastroianni a jucat cu entuziasm și dăruire totală în comedii, în drame psihologice, în melodrame și în filme istorice, refuzând și în ultimii ani odihna și plictiseala unei existențe comode, departe de platourile de filmare. Astfel că, într-o zi de iarnă, pe 19 decembrie 1996, când a fost chemat să joace pe scena Paradisului, el a plecat discret în eternitate, lăsând ca amintire o viață dedicată filmului.
Filmografie și premii
· 1998: A murit Masaru Ibuka, co-fondator, impreuna cu Akio Morita, al companiei japoneze Sony (1958); (n.11 aprilie 1908).
· 1999: A decedat Desmond Llewelyn, actor american, interpretul savantului nebun – „Q” – din seria filmelor James Bond. (n.12 Septembrie 1914).
· 2000 - A încetat din viaţă Patriarhul Ierusalimului, Prea Fericitul Diodor I; născut în Grecia, la 14 august 1923, a fost numit patriarh la 16 februarie 1981.
· 2004 - A încetat din viaţă cântăreaţa de operă Renata Tebaldi, marea rivală a Mariei Callas. A intrat la Conservatorul din Parma la vîrsta de 15 ani şi a debutat în 1944, însă succesul a venit după ce a concertat cu prilejul redeschiderii celebrei La Scala din Milano, în 1946. S-a retras de pe scena muzicală în 1970, din cauza unor probleme cu corzile vocale
· 2004: A decedat marele fotbalist român Gheorghe Tătaru; (n. 1948, Turnu Severin), fost Maestru al Sportului, cunoscut în fotbal cu numele de „Tătaru 2”, dat fiind faptul ca era fratele mai mic al unui alt mare fotbalist al CCA -ului și al echipei naționale a României, pe nume Nicolae Tătaru. A jucat în cea mai mare parte a carierei sale fotbalistice la Steaua București fiind unul dintre cei mai prolifici atacanți ai echipei Steaua București din întreaga istorie a clubului, si de 3 ori golgheterul echipei. A fost selectionat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, 1970. A fost unul dintre cei mai prolifici atacanți ai echipei Steaua București din întreaga istorie a clubului, fiind de 3 ori golgheterul echipei.
* 2011: Vasile Vatamanu (n. 24 martie 1955 – d. 19 decembrie 2011)[3] a fost un jurnalist și politician din Republica Moldova, deputat în primul Parlament al Republicii Moldova (1990–1994),[4] semnatar al Declarației de independență a Republicii Moldova, director general al agenției naționale de presă ”Moldova-Press” și fost ofițer de presă la Federația Moldovenească de Fotbal (FMF) între anii 1996-2008.[5] În 2009 a candidat la funcția de președinte al FMF.[6]
Vasile Vatamanu a murit pe 19 decembrie 2011, în urma unui accident rutier produs pe 18 decembrie, în jurul orei 19.00, pe traseul Odesa-Brest, în apropiere de satul Codreanca, raionul Strășeni.[7][8]
A avut titlul de maestru în sport la șah, și, totodată, avea și categoria I la box.[1]
În memoria lui a fost organizat un turneu de șah care-i poartă numele – Turneul Internațional de șah rapid ”Memorialul Vasile Vatamanu”
| Vasile Vatamanu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 24 martie 1955 Cuhureștii de Jos, raionul Florești, RSS Moldovenească, URSS[1] |
| Decedat | (56 de ani) |
| Cauza decesului | accident rutier[*] |
| Cetățenie |  Moldova |
| Religie | Ortodox |
| Ocupație | Jurnalist, politician |
| Deputat în Parlamentul Republicii Moldova | |
| În funcție 1990 – 1994 | |
| Premii | Ordinul Republicii () Medalia „Meritul Civic” () Ordinul de Onoare |
| Partid politic | Partidul Liberal[2] Frontul Popular din Moldova |
În perioada 1983-1986, generalul Amnon Lipkin-Șahak (Shahak) a fost comandant al Armatei de Centru a Israelului, apoi între anii 1986-1991 a fost comandantul Serviciului de Informații Militare (AMAN).
A fost deputat în Knesset din partea Partidului de centru și apoi a mișcării "Israel Ahat" a fostului său comandant, devenit lider laburist, Ehud Barak. A îndeplinit și funcțiile de ministru al turismului și al transporturilor.
| Nae Lăzărescu | |
 Nae Lăzărescu (decembrie 2011) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Nicolae Lăzărescu |
| Născut | [1] București, România |
| Decedat | (72 de ani) București, România |
| Cauza decesului | boală de ficat[*] |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | umorist actor de televiziune[*] |
| Activitate | |
| Alma mater | Academia de Studii Economice București |
| Ani de activitate | 1963-2013 |
| Prezență online | |
| Modifică date / text | |
* 2013: Niculae Lăzărescu, cunoscut ca Nae Lăzărescu, (n. ,[1] București, România – d. , București, România[2]) a fost un actor român de comedie. A format un cuplu comic alături de Vasile Muraru.
Biografie
Nae Lăzărescu s-a născut pe 8 septembrie 1941, într-un cartier modest al Bucureștilor de altădată[3]. Înconjurat de dragostea părinților săi, a trăit în condiții greu de imaginat, învățând într-o clasă cu 64 de copii, conform spuselor marelui actor.[4]
Primele veleități artistice le-a căpătat încă de foarte mic, de pe băncile școlii primare, unde i-a întâlnit pe Bimbo Mărculescu, Vasile Tomazian, un actor de monologuri foarte bun, iar la pauzele dintre filmele cinematografe a dat mâna cu regretații Puiu Călinescu, Alexandru Giugaru,Nae Roman etc.[5]
În perioada în care era student la ASE, Nae Lăzărescu juca într-un grup de teatru satiric cu care participa la festivaluri de amatori, apoi a lucrat timp de trei ani la Rapsodia Română, la secția de estradă. L-a cunoscut pe Aurelian Andreescu, de care actorul își amintește cu nostalgie: "Din glumă în glumă sunt ceea ce vedeți. Am făcut și multe găinării la viața mea. Am fost unul dintre olimpicii alcoolicilor din România. După ce a murit prietenul meu Aurelian Andreescu, m-am lăsat. Au trecut mai bine de 30 de ani. Mai am un pic și mă las și de restul...".[4] Debutul l-a cunoscut în 1963, moment din care a lucrat la Teatrul de revistă „Constantin Tănase”, alături de Vasile Muraru, iar cupletele interpretate de ei sunt memorabile, acesta reușind să joace vreme de aproape 50 de ani.[5]
Într-un interviu acordat pentru site-ul Teatrului de Revistă, Nae Lăzărescu spunea că a avut mai multe modele în carieră: "Am avut mai multe modele. Atunci Franța deținea crema comicilor. Bourvil, Fernandel, mai târziu au apărut Jean Le Trevle și mulți alții. Marcel Sardou, celebru critic de film, spune că cel mai bun film trebuie să îl facă englezii, să îl finanțeze americanii și să îl vadă francezii".
De asemenea, vorbind despre rolurile în care a jucat, maestrul Nae Lăzărescu spunea: "Toate rolurile îmi sunt dragi, bineînțeles că am avut și "copii nereușiți", că nu se poate altfel. Teatrul de revistă este ca un ziar, un ziar vorbit. Textul de revistă durează cel mai puțin, se schimbă împrejurările".[4] "Genul teatrului de revistă poate părea la prima vedere ușor, dar, dacă este luat în serios, este destul de dificil", mai spunea Nae Lăzărescu în același interviu.
Despre experiența cu televiziunea, Nae Lăzărescu spunea că a început să facă spectacole cu ocazia diverselor sărbători. "Știu că televiziunea era în Moliere. Acum, la ce să mă duc? La mese rotunde cu capete pătrate?! Toți știu tot. Noi, studenții, aveam emisiune lunară. Aveam formații una mai bună ca alta. La cuplete, pe noi ne acompania la pian Eugen Ciceu. Aveam cântăreți buni. Era Dan Spătaru, Pompilia Stoian, Anca Agemolu...".
Nae Lăzărescu a jucat și în filme, printre care "Grăbește-te încet", "Șantaj", "Baloane de curcubeu", "Căsătorie cu repetiție" și "Viraj periculos". De asemenea, în animația "Mașini", i-a dat voce personajului Clang.
Actorul trage cortina, la orele dimineții, la data de 19 decembrie 2013, neavând șansa să încânte publicul cu aceleași scene comice de revelion, pe care a reușit să le aducă la Antena 1, de câțiva ani încoace. [6]
Partenerul de scenă și de ecran al lui Nae Lăzărescu, Vasile Muraru, a declarat că Nae Lăzărescu a decedat în urma unei boli îndelungate și cu un parcurs sinuos, cu reveniri și căderi.
In memoriam
La rugămintea bunului său prieten, actorul Vasile Muraru, sculptorul târgoviștean Olimpiu Eli Petre a realizat un bust dăltuit în piatră al lui Nae Lăzărescu care a fost dezvelit în Cimitirul Nordic din Focșani, orașul natal al soției sale, actrița Marcela Avram, acolo unde este înmormântat actorul.[7]
Filmografie
- Șantaj (1981)
- Grăbește-te încet (1982)
- Baloane de curcubeu (1982)
- Viraj periculos (1983) - lăutarul Jean
- Căsătorie cu repetiție (1985) - paznic
- Chirița în Iași (1988)
- Mașini (2006) - Clang (voce, versiunea română)
* 2013: Valeria Borza (n. ,[1][2] Caransebeș, România[3] – d. ,[4] Roubaix, Franța[5]) a fost o jucătoare de tenis de masă română, ce activa la echipa franceză Lys-Ies-Lannoy. A decedat din cauza unei meningite bacteriene.[6][7]
* 2015: George Pătrănoiu (n. 4 august 1973 – d. 19 decembrie 2015) a fost un chitarist român, membru fondator al formației de pop rock Taxi, alături de care a cântat din 1999 până în 2006. A mai făcut parte din formațiile Metrock, Schimbul 3 și Krypton.
George Pătrănoiu a avut prima chitară acustică la vârsta de nouă ani. De mic a ascultat muzică rock, o influență majoră a avut-o Roger Waters de la Pink Floyd și considerând formația Pantera ca fiind preferata lui; din scena românească a genului i-a enumerat pe Cristi Minculescu de la Iris, si trupele Celelalte Cuvinte și Phoenix.[1]
Prima formație din care Pătrănoiu a făcut parte s-a numit Asalt, alături de care a cântat în perioada 1989–90. În 1991, a devenit membru al trupei Metrock, alături de care a lansat un singur album, A Kind of Hell (1994). Ulterior, Metrock s-a scindat, iar Pătrănoiu a cântat pentru o perioadă, în paralel, cu două trupe: Metrock și The Order. În prima jumătate a anilor 1990, Pătrănoiu a apărut pe scenele mai multor festivale de muzică rock. În 1996 a cântat cu Schimbul 3, formație cu care a lansat un album, iar în 1997 a făcut parte din Krypton, cu care a lansat albumul Am dormit prea mult (1997). În următoarea perioadă, Pătrănoiu a fondat trupa Act, alături de Costică Sandu, însă aceasta „nu a rezistat, căci nu au fost vremuri bune pentru rock”. În 1999, Pătrănoiu a fondat trupa Taxi împreună cu fostul său coleg de la Metrock, Adrian Borțun, și cu Dan Teodorescu. Alături de Taxi a lansat șase albume de studio și a activat timp de șapte ani.[1] După plecarea din trupa Taxi, în 2006 împreună cu alți muzicieni (Ovidiu Condrea - tobe, Vlady Săteanu - bas), pune bazele trupei Raza.
Pătrănoiu a fost diagnosticat cu cancer amigdalian. A suferit două operații în urma cărora boala părea că intră în remisie, însă aceasta a revenit în diferite forme.[2] Pentru ajutorarea sa, trupele Taxi și Sarmalele Reci au susținut un concert caritabil în Berăria H din București, pe 6 decembrie 2015, cu două săptămâni înainte ca acesta să decedeze.
Sărbători
· Sf. Mc. Bonifatie; Sf Aglaia; Cuv. Grichentie, episcopul Etiopiei; (calendar creștin-ortodox)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu