MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 20 DECEMBRIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE
B. Decese; Sărbători
Decese
· 217: Moare papa Zephyrinus si este succedat de papa Callixtus I, care a deținut funcția papală pana in anul 222.
· 1355: A murit Stefan Dušan, țarul Serbiei (n. 1308). Ștefan Uroș IV Dușan (n.aprox.1308 ), a fost regele Serbiei (din 8 septembrie 1331) și țar al sârbilor și grecilor (din 16 aprilie 1345). Sub conducerea sa, Serbia și-a atins apogeul extinderii sale teritoriale, ajungand unul dintre cele mai mari state din Europa acelei vremi.
* 1697: Frederic Karl de Württemberg-Winnental (12 septembrie 1652 – 20 decembrie 1697) a fost din 1677 Duce al nou-fondatei linii de Württemberg-Winnental și regent al minorului Duce Eberhard Ludwig.
Născut la Stuttgart, Frederic Karl a fost al doilea fiu al Ducelui Eberhard al III-lea de Württemberg și a Annei Catharina von Salm-Kyrburg.
La 27 noiembrie 1677 a primit regența pentru nepotul său minor după moartea fratelui său mai mare. Regența a luat sfârșit la 22 ianuarie 1693 când Eberhard Ludwig a atins vârsta majoratului. Din recunoștință el a primit o sumă mare de bani și a fost numit Generalfeldmarschall de Kaiser.
Frederic Karl s-a căsătorit la 31 octombrie 1682 cu Eleonore Juliane von Brandenburg-Ansbach (1663–1724), fiica lui Albert al II-lea, Margraf de Brandenburg-Ansbach. Cuplul a avut șapte copii:
- Karl Alexander, (1684–1737), care a devenit cel de-al 11-lea Duce de Württemberg.
- Dorothea Charlotte (1685–1687)
- Frederic Karl (1686–1693)
- Henric Frederic (1687–1734), a servit în armata olandeză până în 1713.
- Maximilian Emanuel (1689–1709), voluntar în armata regelui Carol al XII-lea al Suediei și un devotat prieten al regelui.
- Frederic Ludwig (1690 - 19 septembrie 1734) ucis în Bătălia de la Guastalla. S-a căsătorit la 22 octombrie 1722 cu Ursula von Alten Brockum (1680 - 1743).
- Christiane Charlotte (1694–1729) căsătorită cu Wilhelm Frederich, Margraf de Brandenburg-Ansbach
| Frederic Karl, Duce de Württemberg-Winnental | |
 Frederic Karl, Duce de Württemberg-Winnental | |
| Căsătorit(ă) | Eleonore Juliane von Brandenburg-Ansbach |
|---|---|
| Familie nobilă | Casa de Württemberg |
| Tată | Eberhard al III-lea, Duce de Württemberg |
| Mamă | Anna Catharina von Salm-Kyrburg |
| Naștere | 12 septembrie 1652 Stuttgart |
| Deces | (45 de ani) Stuttgart |
· 1722: Împăratul erei Kangxi (Împăratul K'ang –hsi, chineză :康熙帝; pinyin: Kangxi Di, Wade - Giles: K'ang1 - hsi1 Ti4, numele de la templu: Shengzu ( Sheng - tsu , chineză :圣祖, ceeace înseamnă "Sacrul Strămoș" ); manciuriană: elhe taifin hūwangdi; mongolă: Enkh Amgalan Khaan; n. 4 mai 1654 – d. 20 decembrie 1722 ) a fost al patrulea împărat al dinastiei Qing,[3][4] primul care se naște pe pământ chinez, la sud de Trecătoarea Shanhai (Beijing), și al doilea împărat Qing care a domnit peste China propriu-zisă, din 1661 până la 1722.
Domnia Împăratului Kangxi, de 61 ani, este cea mai lungă domnie din istorie, a unui monarh chinez (deși nepotul său, Împăratul Qianlong, a avut cea mai lungă perioadă în care a deținut, de facto, puterea) și totodată unul dintre conducătorii cu cea mai longevivă domnie din lume.[5] Cu toate acestea, după ce a urcat pe tron la vârsta de șapte ani, nu a fost conducătorul efectiv al dinastiei, decât până mai târziu, conducerea revenind temporar, timp timp de șase ani, la patru regenți și bunicii sale, Marea Împărăteasă Văduvă Xiaozhuang.
Împăratul Kangxi este considerat unul dintre cei mai mari împărați din China.[6] El a suprimat Revolta Celor Trei Feudali, a forțat Regatul Tungning din Taiwan să se supună autorității Qingului, a blocat Rusia Țaristă la râul Amur și a extins imperiul spre nord-vest. De asemenea, el a patronat opere literare precum elaborarea Dicționarului Kangxi.
Era Kangxi a adus stabilitate pe termen lung și o relativă bogăție, după ani de război și haos. El a inițiat perioada cunoscută sub numele de "Epoca Prosperă Kangxi – Qianlong ", care a durat generații după moartea sa. Până la sfârșitul domniei sale, Imperiul Qing controla toată China propriu-zisă, Taiwan, Manciuria, o parte din Orientul Îndepărtat Rus (Manciuria Exterioară), Mongolia Interioră și Exterioară, Tibet.
| Împăratul Kangxi 康熙帝 | |
| Împărat Qing | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | chineză 愛新覺羅玄燁 Manciuriană: Aisin Gioro hala i Hiowan Yei |
| Născut | 4 mai 1654 Beijing, Dinastia Qing  |
| Decedat | (68 de ani) Beijing |
| Înmormântat | Mormintele Qing de Est, Zunhua |
| Cauza decesului | variolă |
| Părinți | Împăratul Shunzhi[1][2] Împărăteasa Xiaokangzhang |
| Frați și surori | Q7335118[*] Fuquan[*] Niuniu[*] Longxi[*] Changning[*] Prince Rong[*] Qishou[*] Yonggan[*] |
| Căsătorit cu | Împărăteasa Xiaochengren Împărăteasa Xiaozhaoren Împărăteasa Xiaoyiren Împărăteasa Xiaogongren |
| Copii | Yinzhi, Prințul Zhi Rongxian, Prințesa de Baarin Yinreng, Prințul Li Prințesa Duanjing de Rangul doi Yinzhi, Prințul Cheng Yinzhen, Împăratul Yongzheng Kejing, Prințesa mongolilor Khalkha Yinqi, Prințul Heng Yinyou, Prințul Chun Yinsi, Prințul Lian Wenxian, Prințesa de Prim rang Yintang Yin'e Chunque, Prințesa de Prim Rang Yintao, Prințul Lü Yinxiang, Prințul Yi Prințesa Wenke de Rangul doi Yinti, Prințul Xun Prințesa Quejing de Rangul doi Prințesa Dunke de Rangul doi Yinwu, Prințul Yu Yinlu, Prințul Zhuang Yinli, Prințul Guo Yinyi, Beile Yinxi, Prințul Shen Yinhu, Beile Yinqi, Beile Yinmi, Prințul Xian |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Dinastia QingChina |
| Etnie | Manchu[*] |
| Ocupație | caligraf[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Aisin-Gioro |
.svg){kind=small} Al IV-lea Împărat Qing | |
| Domnie | 5 februarie 1661 – 20 decembrie 1722 |
| Încoronare | 1667 |
| Predecesor | Împăratul Shunzhi |
| Succesor | Împăratul Yongzheng |
| Regent | Împărăteasă Xiaozhuang Sonin (1661–1667) Ebilun (1661–1667) Suksaha (1661–1669) Oboi (1661–1669) |
· 1765: A decedat Ludovic, Delfin al Franței (n.4 septembrie 1729) cel mai mare fiu și unicul care a supraviețuit copilăriei, al regelui Ludovic al XV-lea al Frantei și al soției sale, regina Maria Leszczynska. A murit de tuberculoza, la vârsta de 36 de ani, în timp ce tatăl său încă traia, deci n-a fost niciodată rege al Franței. Mama sa, regina Marie Leszczyńska și bunicul matern Stanisław Leszczyński, duce de Lorraine de asemenea i-au supraviețuit. Fiul său mai mare, Ludovic-Auguste, duce de Berry a devenit noul Delfin (print mostenitor), iar mai târziu, la moartea lui Ludovic al XV-lea, a fost încoronat ca Franței. Trei dintre fiii delfinului Ludovic au devenit regi ai Franței: Ludovic al XVI-lea, Ludovic al XVIII- lea, si Carol al X- lea.
Ludovic a murit de tuberculoză la Fontainebleau în 1765 la vârsta de 36 de ani, în timp ce tatăl său încă traia, deci n-a fost niciodată rege al Franței. Mama sa, regina Marie Leszczyńska și bunicul matern Stanisław Leszczyński, duce de Lorraine de asemenea i-au supraviețuit. Fiul său mai mare, Ludovic-Auguste, duce de Berry a devenit noul Delfin iar mai târziu, la moartea lui Ludovic al XV-lea, a fost încoronat ca Franței.
Ludovic a fost înmormântat la Catedrala St.Étienne în Sens. Inima sa a fost înmormântată la biserica Saint Denis.
Ludovic s-a născut la Palatul Versailles. Nașterea unui moștenitor la tronul Franței era așteptată după decimarea familiei regale franceze de la începutul anilor 1710. Când cea de-a patra sarcină a Marie Leszczyńska a avut ca rezultat un fiu, în 1729, a fost sărbătoare populară. În toate marile orașe din Franța au fost focuri de artificii. La naștere, Ludovic a primit titlul de Delfin al Franței.
Potrivit unei tradiții a familiei regale franceze, botezul lui Ludovic a fost privat. La 27 aprilie 1737 când Ludovic avea șapte ani a avut loc o ceremonie publică. Nașii săi au fost Ludovic, Duce de Orléans și Dowager Ducesă de Bourbon (văduva lui Ludovic al III-lea, Prinț de Condé).
Guvernanta lui Ludovic a fost Madame de Ventadour care fusese și guvernanta tatălui său. Când a împlinit șapte ani, episcopul de Mirepoix, Jean-François Boyer, a fost numit preceptorul său. De la o vârstă fragedă, Ludovic a fost interesat de militărie. A suferit o dezamăgire când tatăl său nu i-a permis să i se alăture în 1744 în campania din timpul războiului de succesiune austriac. Când tatăl său era bolnav de moarte la Metz, Ludovic n-a ascultat ordinele și s-a dus la capătul patului său. Acestă acțiune imprudentă, care ar fi putut duce la moartea atât a regelui cât și a Delfinului, a determinat o relație tată-fiu destul de schimbătoare. Ludovic a devenit mult mai apropiat de cele trei surori ale sale mai mari.
În 1744 Ludovic al XV-lea a negociat căsătoria fiului său în vârsta de cincisprezece ani cu infanta Maria Teresa Rafaela a Spaniei în vârsta de nouăsprezece ani, fiica regelui Filip al V-lea al Spaniei. Contractul de căsătorie a fost semnat la 13 decembrie 1744; căsătoria a fost celebrată în lipsa mirelui la Madrid la 18 decembrie 1744 și în prezența mirelui la Versailles la 23 februarie 1745.
Ludovic și Maria Teresa se potriveau și aveau o reală afecțiune unul pentru celălalt. Au avut o singură fiică:
- Marie-Thérèse a Franței (19 iulie 1746 – 27 aprilie 1748).
La trei zile după nașterea fiicei lor, Maria Teresa a murit la 22 iulie 1746. Ludovic avea șaisprezece ani. A suferit intens pentru pierderea soției sale însă responsabilitatea față de succesiunea la tronul Franței l-a determinat să se căsătorească din nou.
La 10 ianuarie 1747 Ludovic s-a căsătorit fără să fie prezent fizic la Dresda cu prințesa Marie-Josèphe de Saxonia, fiica în vârstă de cincisprezece ani a regelui August al III-lea al Poloniei, prinț elector de Saxonia și a soției sale arhiducesa Maria Josepha a Austriei. Ceremonia celei de-a doua căsătorii a avut loc la Versailles la 9 februarie 1747.
Ludovic și Marie-Josèphe au avut opt copii:
- Marie-Zéphyrine a Franței (26 august 1750–1 septembrie 1755).
- Ludovic al Franței, Duce de Burgundia (13 septembrie 1751–22 martie 1761).
- Xavier al Franței, Duce de Aquitaine (8 septembrie 1753–22 februarie 1754).
- Ludovic-Auguste al Franței, Duce de Berry, viitorul rege Ludovic al XVI-lea (23 august 1754 – 21 ianuarie 1793).
- Ludovic-Stanislas al Franței Conte de Provence, viitorul rege Ludovic al XVIII-lea (17 noiembrie 1755 – 16 septembrie 1824).
- Carol-Filip al Franței, Conte de Artois, viitorul rege Carol al X-lea (9 octombrie 1757 – 6 noiembrie 1836).
- Marie Adélaïde Clotilde Xavière a Franței (23 septembrie 1759 – 7 martie 1802), căsătorită cu regele Charles Emmanuel al IV-lea al Sardiniei, Prinț al Piemontului.
- Élisabeth Philippine Marie Hélène a Franței (3 mai 1764 – 10 mai 1794), cunoscută drept Madame Élisabeth (ghilotinată).
Ținut departe de treburile guvernării de către tatăl său, Ludovic a fost centrul unui grup religios care sperau să câștige puterea atunci când Ludovic va urca pe tron.
Ludovic a murit de tuberculoză la Fontainebleau în 1765 la vârsta de 36 de ani, în timp ce tatăl său încă trăia, deci n-a fost niciodată rege al Franței. Mama sa, regina Marie Leszczyńska și bunicul matern Stanisław Leszczyński, duce de Lorraine de asemenea i-au supraviețuit. Fiul său mai mare, Ludovic-Auguste, duce de Berry a devenit noul Delfin iar mai târziu, la moartea lui Ludovic al XV-lea, a fost încoronat ca Franței.
Ludovic a fost înmormântat la Catedrala St.Étienne în Sens. Inima sa a fost înmormântată la biserica Saint Denis.
| Ludovic | |
| Delfin al Franței | |
_by_Maurice_Quentin_de_La_Tour.png) Ludovic, Delfin al Franței | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Louis Ferdinand de France |
| Născut | 4 august 1729 Palatul Versailles, Franța |
| Decedat | (36 de ani) Palatul Fontainebleau, Franța |
| Înmormântat | Biserica Saint Denis, Franța |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (tuberculoză) |
| Părinți | Ludovic al XV-lea al Franței Maria Leszczyńska |
| Frați și surori | Prințesa Louise-Marie a Franței Prințesa Louise-Élisabeth a Franței Marie Adélaïde a Franței Henriette-Anne a Franței Prințesa Louise a Franței Princess Thérèse of France[*] Sophie-Philippine a Franței Prințesa Victoria a Franței Philippe, Duke of Anjou[*] Charles de Vintimille[*] Philippe de Narbonne-Lara[*] Louis, comte de Narbonne-Lara[*] |
| Căsătorit cu | Infanta Maria Teresa a Spaniei Ducesa Marie-Josèphe de Saxonia |
| Copii | Ludovic XVI Ludovic XVIII Carol X Clothilde, regină a Sardiniei Prințesa Élisabeth |
| Cetățenie |  Franța |
| Religie | catolicism |
| Ocupație | om politic |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | prinț |
| Familie nobiliară | Casa de Bourbon |
.jpg)
* 1849: William Miller (n. 15 februarie 1782 - d. 20 decembrie 1849) a fost un predicator baptist american, care a declanșat marea trezire interconfesională din anii 1840-1844, prin anunțarea celei de-a doua veniri a lui Iisus Christos în 1843-1844, întemeiat pe o serie de studii biblice, în special profetice și apocaliptice. Deoarece în limba engleză venirea lui Christos se numește Advent, adepții lui William Miller (milleriții) au fost numiți adventiști, iar curentul religios și teologic s-a numit adventism. Confesiunile care își au originea în această mișcare sunt clasificabile ca adventiste, indiferent dacă mențin numele de adventist sau caracterul și teologia inițială.
* 1904: Alexandrina de Baden (Alexandrine Luise Amalie Friederike Elisabeth Sophie; 6 decembrie 1820 - 20 decembrie 1904) a fost cel mai mare copil al lui Leopold, Mare Duce de Baden (1790–1852) și a soției lui Prințesa Sofia a Suediei (1801–65).
| Prințesa Alexandrine de Baden | |
| Ducesă de Saxa-Coburg și Gotha | |
 Pictură de Franz Winterhalter, 1842 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Alexandrine Luise Amalie Friederike Elisabeth Sophie |
| Născută | 6 decembrie 1820 Karlsruhe |
| Decedată | (84 de ani) Callenberg Castle[*], Germania |
| Înmormântată | Cemeteries in Coburg[*] |
| Părinți | Leopold, Mare Duce de Baden Prințesa Sofia Wilhelmina a Suediei |
| Frați și surori | Prințul Wilhelm de Baden Frederic I, Mare Duce de Baden Ludovic al II-lea Olga Feodorovna de Baden Maria Karl von of[*] |
| Căsătorită cu | Ernest al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha |
| Cetățenie |  Germania |
| Religie | luteranism |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Duce duchess[*] Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Saxa-Coburg și Gotha Casa de Zähringen |
| Domnie | |
| Domnie | 1844–1893 |
* 1937: Erich Friedrich Wilhelm Ludendorff (n. 9 aprilie 1865 – d. 20 decembrie 1937) a fost un ofițer în armata germană, activ în timpul Primului Război Mondial, învingător în bătălia de la Liège, și, alături de Paul von Hindenburg, învingător în bătălia de la Tannenberg. Între 1916-1918 a avut o influență puternică și pe plan politic, fiind un fel de "cancelar tainic" (din umbră), al Germaniei. A fost contra unei rezoluții de pace a parlamentului german, contra capitulării necondiționate a Germaniei și contra condițiilor de pace impuse de președintele american Wilson, astfel că la 28 octombrie 1918 a fost destituit din funcția de comandă de către împăratul Wilhelm al II-lea. Ludendorf susținea ideea că „armele germane” sunt invincibile. După război el a devenit un idol al multor naționaliști germani, a participat în1923 la puciul lui Hitler din München. A susținut, după 1926, în cadrul dreptei politice germane, o puternică luptă publicistică (propagandă) contra celor care (comuniști/marxiști, iezuiți, evrei), după părerea sa, cauzaseră pierderea războiului (Primul Război Mondial) și condițiile grele de pace impuse Germaniei.
În 1935, Adolf Hitler l-a vizitat fără înștiințare de ziua sa și i-a propus să fie ridicat la rangul de feldmareșal. Acesta nu a acceptat.
· 1944: Nicolae Cartojan (n. 4 decembrie 1883, Călugăreni, județul Vlașca, azi în județul Giurgiu - d. 20 decembrie 1944, București) a fost un academician, autor, biograf, cercetător literar, istoric literar, pedagog și publicist român. Specialist în literatura română veche, profesor la Universitatea din București, s-a remarcat prin amplitudinea documentării și prin analiza minuțioasă a contextului istoric și cultural al epocilor literare.
Este fiul lui Anghel Cartojan și al Mariei (n. Petrescu). A fost bursier la Liceul „Sfântul Sava” din București. Îl întâlnește pe profesorul Ion Bianu, care preda în ciclu secundar, iar această șansă îi va modifica destinul. Se înscrie în anul 1902 la Facultatea de Litere unde îi va avea profesori pe Titu Maiorescu, Nicolae Iorga și Ion Bianu, ajuns între timp profesor universitar. Ultimul îl va angaja după absolvirea facultății la secția de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române. A fost profesor de limbă și literatură română la Școala Comercială din Giurgiu și la Gimnaziul Ion Maiorescu din același oraș, din 1907 pînă în timpul Primului Război Mondial. După declanșarea acestuia, se va muta în București, la liceele Matei Basarab și Gheorghe Lazăr. Apoi va fi profesor la Seminarul Central și la Seminarul Pedagogic Universitar Titu Maiorescu, iar între 1923-1930 la Școala Superioară de Arhivistică și Paleografie. Timp de doi ani, între 1 octombrie 1912 și 1 septembrie 1913, 1 noiembrie 1913 și 1 februarie 1914, își va întrerupe activitatea de dascăl pentru a urma cursuri de specializare la Universitatea din Berlin. Își ia examenul de docență la Catedra de istorie a literaturii române în 1921 sub conducerea lui Ion Bianu. Va fi pe rând asistent, din 1923 conferențiar. Din 1930 devine profesor titular al Facultății de Litere din București, ocupând chiar catedra magistrului său, Ion Bianu.
A fost cel mai aplicat exeget al cărților populare, acoperind în studiile consacrate acestora originile, motivele, temele, filiația, circulația, mediile sociale de receptare în Europa și Peninsula Balcanică.
Ca membru al Comisiei Internaționale de Istorie Literară Modernă din Paris, a colaborat la realizarea unui Repertoriu cronologic al literaturilor moderne (Répertoire chronologique des littératures modernes, 1935), coordonat de Paul van Tieghem
Opere publicate:
- Alexăndria în literatura românească, București, 1922, teza sa de doctorat, susținută în anul 1920, în fața unei comisii formată din Dimitrie Onciul, decanul Facultății de Litere, Ramiro Ortiz și Demostene Russo, referenți fiind Ion Bianu, Ovid Densusianu .
- Noi contribuții la Alexăndria în literatura românească, București, 1922
- Legendele Troadei în literatura românească, București, 1925
- Breve storia della letteratura romena, Roma, 1926
- Cărțile populare în literatura românească, București, 1929-1938, monografie în două volume: I. Epoca influenței sud slave, 1929, și II. Epoca influenței grecești, 1938
- Istoria literaturii române vechi, vol. I-III, București, 1940-1945
- Mihail Kogălniceanu, București, 1942
- Cercetări literare, 5 volume publicate între 1929 și 1943
| Nicolae Cartojan | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 4 decembrie 1883 Călugăreni- Vlașca, România |
| Decedat | 20 decembrie 1944, (61 de ani) București, România |
| Părinți | Anghel Cartojan și Maria (n. Petrescu). |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | scriitor, biograf, cercetător literar, istoric literar, pedagog și publicist |
| Activitate | |
| Alma mater | Facultatea de Litere a Universității din București |
| Organizație | Universitatea din București |
* 1947: Luigi Chiarelli (n. 7 iulie 1880 - d. 20 decembrie 1947) a fost un dramaturg, critic de teatru și pictor italian, creatorul genului teatral grotesc.
* 1952: Alexandru Filipașcu (n. 20 aprilie 1902, Petrova, Maramureș – d. 20 decembrie 1952, Valea Neagră, Constanța) a fost un istoric, primar al orașului Sighetu Marmației, profesor și preot român, provenit dintr-o familie greco-catolică.[1] În perioada 1948 -1952 a fost profesor la Institulul Teologic Cluj.[2] A fost deținut politic din vara anului 1952 la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde a decedat.
Cărți publicate antum
- 1940 – Istoria Maramureșului, București, 270 de pagini, ediție online.
- 1943 – De la românii din Maramureș - Oameni, locuri, cântece, Sibiu, 87 de pagini
- 1944 – Maramureș, Sibiu, 52 de pagini
- 1945 – Voievodatul Maramureșului - Originea, structura și tendințele lui, Sibiu, 32 de pagini
Cărți publicate postum
- 1957 – Manualul Istoriei Bisericii Române, coautor al manualului, București, două volume, 464 și respectiv 655 de pagini
- 2006 – Enciclopedia familiilor nobile maramureșene de origine română, Editura Dacia
* 1954: James Hilton (n. 9 septembrie 1900 – d. 20 decembrie 1954) a fost un romancier englez cunoscut în special pentru câteva best-seller-uri precum Lost Horizon și Goodbye, Mr. Chips.
El a scris și scenarii de film pentru Hollywood.[2]
* 1958: Constantin Brăiloiu (n. 13 august 1893, București - d. 20 decembrie1958, Geneva) a fost un compozitor, critic muzical, etnomuzicolog, folclorist și profesor român din prima jumătate a secolului al XX-lea, animator al vieții muzicale, cu un rol însemnat în dezvoltarea școlii românești de compoziție și pedagogie muzicală. Este considerat și teoreticianul etnomuzicologiei moderne.
S-a născut la data de 13 august 1893 în București, fiind urmașul unei vechi familii boierești din Oltenia, cu rădăcini în neamul Brâncoveanu. Familia sa se mai înrudește cu alte familii celebre (Știrbei, Glogoveanu, Obedeanu, vechii Craiovești). Bunicul său, care purta tot prenumele Constantin studiase dreptul la Geneva și la Paris, s-a ocupat de redactarea legiuirii domnitorului Nicolae Caradja și a fost în Comisia de revizuire a Constituției din 1879. Tatăl său, Nicolae Brăiloiu, a fost om politic, jurist, cu studii în Franța și consilier la Curtea de Conturi.
Studiile muzicale le-a început în București (1901-1907) cu Dumitru Georgescu-Kiriac (teorie-solfegiu), continuându-le la Viena și Vevey (1908-1909), Lausanne (Institut cantonal „Thelin”, 1909-1911) și Paris (1912-1914) cu Andre Gedalge (contrapunct, compoziție).[1] În anul 1918 înființează, împreună cu Ernest Ansermet, Societatea independentă a Compozitorilor de Muzică din Geneva.[2]
În 1920 inițiază și organizează împreună cu George Enescu, D.G. Kiriac, Ion Nonna Otescu, Mihail Jora ș.a. Societatea Compozitorilor Români, în cadrul căreia devine secretar (1920-1926) și mai apoi secretar general (1926-1943).[2]
Din 1923 ajunge profesor suplinitor la Conservatorul din București, catedra de istorie și estetica muzicii, unde predă istoria muzicii. Doi ani mai târziu instituie premiul pentru stimularea colecționării de muzică populară.[2]
În anul 1928 întemeiază Arhiva de folklore a Societății Compozitorilor Români, fiind conducătorul ei până în 1943.[2] În același an se alătură echipelor de cercetare sociologică monografică, din cadrul „Școlii sociologice”, conduse de profesorul și sociologul Dimitrie Gusti.
Între 1928-1934, ia parte la anchetele sociologice din mai multe sate ale țării, notabile fiind: Fundu Moldovei (județul Suceava), Drăguș (județul Brașov), Runcu (județul Gorj).[3]
În 1929 devine membru în consiliul de administrație al Operei din București. În același an ajunge rector și profesor la Academia de muzică religioasă a Sfintei Patriarhii Române, unde activează până în 1935.[4]
În 1931, publică articolul Schița a unei metode de folklor muzical în revista „Boabe de grîu”, text fundamental pentru studiul vieții muzicale țărănești, căci prin aceasta teoretizează cercetarea științifică a folclorului muzical.
În 1932 ajunge membru al comisiei pentru Arhiva fonogramică a Ministerului Cultelor și Artelor, înființată și condusă din 1927 de George Breazul. Doi ani mai târziu devine membru al Fundației culturale regale „Principele Carol” și membru în consiliul de administrație al Operei din Cluj.
Între 1932-1941 ține un curs facultativ de folclor muzical la Conservatorul din București, care din 1941 va deveni obligatoriu.
În anul 1940 ajunge consilier tehnic în Ministerul Propagandei Naționale. În același an devine membru al Consiliului administrativ al Casei compozitorilor, pictorilor și sculptorilor de pe lângă Ministerul Muncii.
În 1943, presimțind deteriorarea situației politice românești, ia calea exilului stabilindu-se în Elveția.
Pe 26 iunie 1944 fondează, împreună cu Eugene Pittard, „Archives internationales de musique populaire” (Arhiva internațională de muzică populară) din Geneva, pe care o conduce până în 1958, anul morții.[2][5]
În 1948 devine lector (până în 1950) și mai apoi conferențiar (1951-1958) la Centre national de la recherche scientifique d'ethno-musicologie du Musée de l'Homme și la Institut de musicologie de l'Université de Paris.[1] Din acest moment este invitat să participe la numeroase colocvii în toată Europa.
Între 1951-1958 lansează 40 volume (discuri de vinil) în seria Collection universelle de musique populaire enregistrée (Universal collection of recorded popular music), înregistrate pe discuri de gramofon.
Este membru corespondent al Academiei Române din 1946.
Distincții
A fost distins și încununat cu numeroase premii și medalii, pentru activitatea sa în domeniul culturii muzicale:
- Ordinul național al Legiunii de Onoare franceze în gradul de cavaler (Paris, 1929)[7]
- Ordinul „Odradznie Polski” în grad de cavaler (Varșovia, 1932)[7]
- Ordinul Meritul Cultural în grad de cavaler, clasa I (7 iunie 1940), acordat prin decretul regelui Carol al II-lea
- Ordinul Meritul Cultural în grad de ofițer (1943), acordat prin decretul regelui Mihai I
Lucrări
Volume (postum)
- Problemes d'ethnomusicologie, texte adunate și prefațate de Gilbert Rouget, Paris, 1959tradusă în engleză de A.L. Lloyd: Problems of Ethnomusicology, Cambridge University Press, 1984, ISBN 0521245281
- Opere, ediții critice de Emilia Comișel, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.S.R., BucureștiVolumul 1, 1967, 454 pag.Volumul 2, 1969, 235 pag.Volumul 3: Cronici, 1974, 380 pag.Volumul 4: Probleme de metodologie, 1979, 295 pag.Volumul 5: Probleme de metodologie. Partea II; Studii, articole, conferințe, 1981, 347 pag.
- Folclor din Dobrogea, Editura Minerva, București, 1978, 612 pag. (în colaborare cu Emilia Comișel și Tatiana Gălușcă-Crâșmaru)
- Constantin Brăiloiu. Culegător și editor de folclor, ediții îngrijite de Nicolae Constantinescu și Mihail Adrian șerban, Editura Etnologică, București
Studii de etnomuzicologie și folclor
- La musique populaire roumaine, în „La Revue Musicale” nr. 6, Paris, 1930
- Societatea Compozitorilor Români. Arhiva de folklore, în „Boabe de grâu”, București, 2, nr. 4, 1931; idem versiune prescurtată în Îndrumări pentru monografiile sociologice, București, Institutul de Științe Sociale din România, 1940 (sub titlul Plan pentru cercetarea vieții muzicale)
- Esquisse d’une methode de folklore musical (Les Archives de la Societe des Compositeurs Roumains), Paris, 1931 (extras din „Revue de musicologie” nr. 40, Paris, 1931); idem în traducerea în engleză de Ann Briegleb, Mariana Kahane și Margaret Mooney - Outline of a Method of Musical Folklore, în „Ethnomusicology”, vol. XIV, nr. 3, New Orleans, 1970
- Despre bocetul de la Drăguș (județul Făgăraș), în „Arhiva pentru știința și reforma socială” nr. 1-4,București, 1932
- „Ale mortului” din Gorj, în „Muzică și poezie” nr. 1, București, 1936
- Vicleiul din Târgu Jiu (în colaborare cu H. H. Stahl), în „Sociologie românească” nr. 12, București, 1936
- Nunta la Feleag, în „Muzică și poezie” nr. 6, București, 1937; idem în extras, București, Societatea Compozitorilor Români, publicațiile Arhivei de Folklore, 1938
- Techniques des enregistrements sonores (1937), în Travaux du I-er Congres International de Folklore, Tours, Imprimerie Arrault, 1938; idem în „Muzica” nr. 8, București, 1968 (text complet)
- Colindele Dlui G. Breazul, în „Viața românească” nr. 8, 1938; idem în extras, București, 1938
- Bocete din Oaș (în colaborare cu Paula Carp), în Grai și Suflet, București, nr. 7, 1938
- Bela Bartok. Melodien der rumanischen Colinde (Weinachslieder), Wien, Universal Edition, 1935, în „Sociologie românească” nr. 10-12, București, 1938
- La musique populaire roumaine, în La Revue Musicale, Paris, numero special La musique dans les pays latins, 1940
- Nunta în Someș, București, 1941
- Les Archives Internationales de Musique Populaires, în „Bulletin Mensuel des Musees et Collections de la Ville de Geneve” nr. 3, Geneva, 1945
- Sur une ballade roumaine (La Mioritza), Geneva, 1946
- Le giusto syllabique bichrone. Un systeme rytmique propre a la musique populaire roumaine (1946-1948), în Polyphonie, Paris, 1948; idem în „Anuario Musical del Instituto Espanol de Musicologia del CSIC” nr. 7, Barcelona, 1952
- A propos de Jodel (1948), în Kongressbericht der Internationalen Gesellschaft fur Musikwissenschaft, Basel, 1949
- Le folklore musical, în Musica Aeterna, Zurich, 1948; idem în Encyclopedie de la musique, Paris, 1959
- Le rythme aksak, în „Musique Russe” nr. 2, Paris, 1953; idem în extras, 1952
- Elargissement de la sensibilite musicale devant les musiques folkloriques et extraoccidentales, în „Domaine Musicale” nr. 1, Paris, 1954
- Le vers populaire roumain chanté, în Revue des Etudes Roumaines, Paris, 1954
- La rythmique enfantine. Notions liminaires, în „Les Colloques de Wegimont” nr. 1, 1954-1955, Paris-Bruxelles, 1956
- Un type melodique mediterraneen. Melodie, ritmi, strumenti e simboli delle danze mediterranee, în „Congresso Internazionale di Musiche Popolari Mediterranee”, Palermo, 1954
- Un probleme de tonalite (la metabole pentatonique), în „Melanges d’Histoire et d’Esthetique Musicales offerts a Paul-Marie Masson”, Paris, I, Richard-Masse, 1955
- L’Ethnomusicologie II, Etude interne, în „Precis de Musicologie par Jac ques Chailley”, Paris, Presse Universite de France, 1958 (în colab. cu C. Marcel-Dubois
- Musicologie et Ethnomusicologie aujourd’hui, în „Bericht uber den siebenten internationalen Musikwissenschaften Kongress”, Koln, 1958, Barenreiter Verlag, 1959; idem în „Muzica” nr. 1,București, 1967
- Reflexions sur la creation musicale collective, în „Diogene” nr. 25, Paris, 1959
- Vie musicale d’un village. Recherche sur le repertoire de Drăguș (Roumanie 1929-1932), Paris, Institut Universitaire Roumaine, 1960.
Studii de muzicologie
- Spre muzica românească, în „Revista muzeelor”, 1, nr. 1, București, 1928
- Societatea Compozitorilor Români... 1920-1930, Tipografia Bucovina-Torouțiu, București, 1931
- Gabriel Faure, în „Convorbiri literare”, 67, nr. 3, București, 1934
- Patru muzicanți francezi: Faure, Duparc, Debussy, Ravel, Editura Fundației pentru Literatură și Artă, București, 1935
- Străinii despre muzica noastră. Dl. Ludwig Schmid în „Die Musik”, în „Revista Fundațiilor Regionale”, nr. 1, 1939
- Les ecoles nationales, în „Les musiciens celebres”, Editura Mazenod, Paris, 1946
- Bela Bartok folkloriste, Paris, 1947
- Enescu George, în „Die Musik in Geschichte und Gegenwart” (MGG), vol. 2, Kasel, 1954
- Pentatonism chez Debussy, în „Studia Memoriae Belae Bartok Sacra”, Aedes Academiae Scientiarum Hungaricae, Budapesta, 1956
- Coup d’oeil historique sur l’oeuvre de Debussy, în „Revue de musicologie”, tome 48, Paris, 1962
- La vie anterieure, în „Histoire de la musique” par Rolland Manuel, Editura Gallimard, Paris, 1963
Culegeri de folclor
- Treizeci cântece populare alese din culegerile premiate sau menționate cu prilejul concursului instituit de Societatea Compozitorilor Români în anul 1925, București, 1927
- Colinde și Cântece de stea, București, 1931
- Cântece bătrânești din Oltenia, Muntenia, Moldova și Bucovina, Societatea Compozitorilor Români, București, 1932, 152 pag.reed. Editura Alfa, Iași, 2011, 172 pag.
- „Ale mortului” din Gorj, București, Societatea Compozitorilor Români, publicațiile Arhivei de folklore, 1936
- Bocete din Oaș (transcrierile muzicale în colaborare cu Paula Carp), Societatea Compozitorilor Români, București, 1938, 90 pag.
- Poeziile soldatului Tomuț din războiul 1914-1918, Societatea Compozitorilor Români, București, 1944, 80 pag.
Lucrări didactice
- Manual de muzică pentru clasa I a școalelor secundare, în colaborare cu Ion Croitoru, București, 1935
- Manual de muzică pentru clasa II-a a școalelor secundare, în colaborare cu Ion Croitoru, București, 1936
- Manual pentru clasa III-a a școalelor secundare, în colaborare cu Ion Croitoru, București, 1937
- Manual pentru clasa IV-a a școalelor secundare, în colaborare cu Ion Croitoru, București, 1938
- Bocetul și „Hora lungă” în liceu, în „Universul”, București, 1 septembrie 1937; idem în „Curierul Asociației Profesorilor Muzicologi” nr. 2-3, București, 1937; idem în extras (îndreptar), 1937
- Abecedarul muzical, curs primar, în colaborare cu Ion Croitoru, București, 1937
- Manual de muzică pentru clasa I a liceelor comerciale, în colaborare cu Ion Croitoru, București, 1938
- Manual de muzică pentru clasa II-a a liceelor comerciale, în colaborare cu Ion Croitoru, București, 1938
| Constantin Brăiloiu | |||
 Compozitorul, etnomuzicologul și profesorul Constantin Brăiloiu | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Nume la naștere | Constantin René Brăiloiu | ||
| Născut | 13 august 1893 București, România | ||
| Decedat |  20 decembrie 1958Geneva, Elveția | ||
| Cetățenie | .svg){kind=small} România | ||
| Ocupație | compozitor, critic muzical, etnomuzicolog, folclorist, profesor, membru corespondent al Academiei Române | ||
| Activitate | |||
| Gen muzical | folclor, clasică | ||
| |||
* 1963: Paul Constantinescu (n. 30 iunie 1909, Ploiești - d. 20 decembrie 1963, București) a fost un compozitor român de origine evreiască [1], membru corespondent (1963) al Academiei Române.Profesor la Conservatorul de muzică "Ciprian Porumbescu" din București.Constantinescu a fost un talent artistic cu certe aptitudini și față de literatură (poezie), artă plastică (desen, caricatură), cinematografie (operatorie). A manifestat o constantă preocupare față de folclor și melosul bizantin, transformându-se dintr-un cercetător pasional într-un creator de forme sonore novatoare, originale. Contrar generației anterioare ce și-a făcut studiile peste hotare, Constantinescu s-a călit la flacăra unor pedagogi de vocație din țară, reușind să-și apropie sursele de inspirație din solul natal, chiar de la debutul creator.
Studiile muzicale le-a început la Ploiești în 1919, după care le-a continuat la Conservatorul din București (1929-1933), având ca profesori pe Mihail Jora (armonie, compoziție, contrapunct), Constantin Brăiloiu (Istoria muzicii), Dimitrie Cuclin (estetica muzicală) Din 1933 și până în 1935 și-a perfecționat studiile muzicale la Viena cu Franz Schmidt, Joseph Marx
A fost profesor de armonie, contrapunct și compoziție la Academia de muzică religioasă, apoi la Școala de muzică militară și la Conservatorul din București. Paul Constantinescu a avut o activitate multilaterală în calitate de violinist, dirijor, compozitor, profesor, 18 ani la rând fiind profesor de armonie la Conservatorul din București. A întreprins culegeri de folclor, a susținut prelegeri, conferințe, emisiuni de radio și televiziune. A fost consilier pentru secția de cinematografie în Ministerul Propagandei Naționale din București și la Radiodifuziunea română.
Întreaga sa creație arată orientarea spre valorificarea valențelor folclorului și ale melosului psaltic, bizantin. A compus practic în toate genurile muzicii clasice, de la operă la lied, de la balet la simfonie, de la muzică de film la oratoriu.
Muzică de teatru liric
- 1935 – O noapte furtunoasă, operă comică în 2 acte;
- 1938 - Meșterul Manole, operă în 3 acte, pe un libret de Mircea Streinul;
- 1939 – Nuntă în Carpați, poem coregrafic;
- 1955 – Pană Lesnea Rusalim, operă.
Muzică simfonică
- 1930-1936 – Suita românească
- 1937 – Simfonieta
- 1944 - Simfonia I
- 1946 – Variațiuni libere asupra unei melodii bizantine din secolul XIII, pentru violoncel și orchestră
- 1952 – Concert pentru pian și orchestră
- 1955 – Concertul pentru orchestră de coarde
- 1957 – Concert pentru vioară și orchestră
- 1960 – Concert pentru harpă și orchestră
- 1963 – Triplu concert pentru vioară, violoncel, pian și orchestră
- 1963 - Simfonia ploieșteană
Muzică vocal-simfonică
- 1936 – Ryga Crypto și Lapona Enigel
- 1943 – Patimile și Învierea Domnului, oratoriu bizantin de Paști
- 1947 – Nașterea Domnului, oratoriu bizantin de Crăciun
Muzică de cameră
- 1929 – Două studii în stil bizantin, pentru vioară, violă și violoncel
- 1943 – Sonatina bizantină pentru violă sau violoncel solo
- 1947 – Concert pentru cvartet de coarde
- 1950 – Baladă haiducească pentru violoncel și pian
Muzică pentru pian:
- 1951 – Trei piese pentru pian
- 1957 – Toco-Toccatina
Muzică corală:
- 1952 – Miorița, poem coral
4 madrigale pe versuri de Mihai Eminescu:
- Freamăt de codru
- La mijloc de codru des
- Peste vârfuri
- Stelele-n cer
Muzică vocală:
- numeroase lieduri, pe versuri de Eminescu, Coșbuc, Goga, Șt. O. Iosif, Cicerone Theodorescu etc.
Muzică de film:
- 1952 – O noapte furtunoasă
- 1953 – O scrisoare pierdută
- 1956 – Moara cu noroc
| Paul Constantinescu | |||
 Compozitorul Paul Constantinescu | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 30 iunie 1909 Ploiești, România | ||
| Decedat | 20 decembrie 1963, (54 de ani) București, Republica Populară Română | ||
| Naționalitate |  România | ||
| Cetățenie | România | ||
| Ocupație | compozitor,violonist,dirijor. | ||
| Activitate | |||
| Educație | Conservatorul din București | ||
| Alma mater | Universitatea Națională de Muzică București | ||
| Organizație | Universitatea Națională de Muzică București | ||
| Premii | Premiul II (1932), Mențiunea a II-a (1934) și Premiul I (1938) de compoziție „George Enescu”. Premiul „Anhauch” (1937), Premiul de Stat, clasa II (1954) | ||
| Profesor pentru | Laurențiu Profeta | ||
| |||
· 1966 - A încetat din viaţă Mihail Sorbul, dramaturg, autor al pieselor "Patima roşie", "Letopiseţi". Mihail Sorbul a fost primul laureat al Premiului naţional pentru literatură dramatică (1937) (n. 29 octombrie 1885)
· 1968: John Ernst Steinbeck. (/ˈstaɪnˌbək/; n. 27 februarie 1902, Salinas, California - d. 20 decembrie 1968, New York) a fost scriitor american, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1962. El este cunoscut pe scară largă pentru romanul care a câștigat Premiul Pulitzer Fructele mâniei (1939), romanele La răsărit de Eden (1952) și Șoareci și oameni(1937). A fost autorul a douăzeci și șapte de cărți, acestea incluzând șasisprezece romane, șase cărți non-ficțiune și cinci colecții de povestiri; Steinbeck fiind recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1962.
Născut la Salinas, în comitatul Monterey, California, John Steinbeck a fost fiul unuia dintre pionierii regiunii și al unei învățătoare. Școala elementară și liceul le-a urmat în orășelul natal, după care s-a înscris la Universitatea din Stanford ca student special, deoarece trebuia să-și finanțeze singur studiile. Din acest motiv și-a întrerupt adesea cursurile, făcând diferite munci ocazionale ca lucrător de fermă, culegător de fructe, zugrav, muncitor constructor și altele. După patru ani, fără să-și termine studiile, a părăsit Universitatea, în frecventarea căreia a arătat o pasiune deosebită pentru biologie și mai ales pentru biologie marină.
Din Stanford a plecat la New York, unde a încercat să trăiască din scris ca gazetar. Nereușind, s-a întors în California unde a lucrat ca laborant chimist, zidar și muncitor agricol, pribegind din loc în loc.
Un timp a trăit pe o ambarcațiune proprie, câștigându-și existența din pescuit. Locuind în Pacific Grove cunoaște pe conducătorul unui laborator de biologie, Ed Ricketts, care devine un prieten apropiat și sfătuitor al lui Steinbeck. Împreună ei au publicat în 1941 o carte: Sea of Cortez (Marea lui Cortez), în care romancierul și-a expus în mod sistematic opiniile asupra literaturii și asupra destinului uman, văzute dintr-o perspectivă biologistă, organicistă.
Primul roman al lui Steinbeck, Cup of Gold (Cupa de aur), fusese publicat în 1929, fiind o povestire romantică de aventuri care, ca și următoarele două cărți (Pastures of Heaven, Pășunile Raiului, culegere de nuvele publicată în 1932, și To a God Unknown, Unui Dumnezeu necunoscut, 1933), nu s-a bucurat de succes sau de atenția criticii. De remarcat totuși, că în Pășunile Raiului, scriitorul se oprește asupra obiceiurilor și miturilor regiunii în care a trăit și a peregrinat, ceea ce a constituit apoi filonul întregii sale epici. Cu noua sa carte, Tortilla Flat (Cartierul Tortilla), din 1935, istorisire a aventurilor unei fictive comunități de vagabonzi excentrici din Monterey, Steinbeck devine un nume cunoscut în literatura americană. Scrisul romancierului se maturizează în anii marii depresii, oamenii mărunți și muncitorii agricoli migratori devenind eroii principali al cărților sale. Viața umiliilor paisanos din Monterey sau a fermierilor săraci din Salinas Valley sau Oklahoma este descrisă cu cald umor și culoare regionalistă, tehnica realistă a narațiunii alunecând uneori într-un naturalism brutal, în care protestul social este atenuat de frecvente implicații mistice.
După Tortilla Flat, Steinbeck a publicat o succesiune de cărți, bucurându-se de o mare popularitate în rândul cititorilor: In Dubious Battle (Bătălie îndoielnică) în 1936, Of Mice and Men (Oameni și șoareci) în 1937, care va fi și dramatizată, și The Grapes of Wrath (Fructele mâniei), în 1939, cel mai bun roman al scriitorului, inspirat de o călătorie întreprinsă împreună cu un grup de okies (familii de fermieri săraci din Oklahoma, izgoniți de pe pământurile lor) în migrația lor spre vest, în căutare de lucru pe meleagurile fertile ale Californiei. Cartea va fi distinsă cu Premiul Pulitzer și va avea un ecou larg în opinia publică din SUA.
În timpul celui de-al doilea război mondial, Steinbeck a fost corespondent special în Europa al forțelor aeriene americane și al ziarului New York Herald Tribune.
După război a continuat să publice romane și scrieri cu caracter documentar sau de reportaj, încercând să repete succesul Fructelor mâniei, dar fără să reușească. Cu romanele: East of Eden (La răsărit de Eden), 1952, și apoi The Winter of Our Discontent (Iarna vrajbei noastre), 1961, o critică ascuțită a declinantelor valori ale societății americane, Steinbeck a câștigat o mai largă apreciere din partea cititorilor și a criticii.
În anul 1962, i-a fost decernat Premiul Nobel pentru literatură. Romancierul a murit în decembrie 1968.
John Steinbeck  | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | John Ernest Steinbeck |
| Născut | 27 februarie 1902 Salinas, California |
| Decedat | (66 de ani) New York, Statele Unite |
| Cauza decesului | insuficiență cardiacă |
| Căsătorit cu | Elaine Anderson Steinbeck[*] (–) Gwyn Conger[*] (–) Carol Henning[*] (–) |
| Copii | John Steinbeck IV[*] Thomas Steinbeck[*] |
| Naționalitate | American |
| Cetățenie |  SUA |
| Religie | agnosticism |
| Ocupație | romancier, scriitor de povestiri, corespondent de război |
| Limbi | limba engleză[1] |
| Studii | Universitatea Stanford |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | Secolul 20 |
| Specie literară | roman, povestiri |
| Opere semnificative | Fructele mâniei (1939) La răsărit de Eden (1952) Șoareci și oameni (1937) |
| Note | |
| Premii | Premiul Nobel pentru literatură[2][3] Medalia Prezidențială pentru Libertate[*] National Book Award for Fiction[*] California Hall of Fame[*] Premiul Pulitzer pentru Ficțiune[*] |
| Premiul Nobel pentru Literatură, 1962 Premiul Pulitzer, 1940 | |
* 1971: Roy Oliver Disney (n. 24 iunie 1893 - d. 20 decembrie 1971) a fost fratele lui Walt Disney și co-fondatorul companiei Disney. Tatăl celor doi străluciți antreprenori americani a fost canadianul (ulterior devenit cetățean al Statelor Unite) Elias Disney.
· 1974 - A murit compozitorul şi dirijorul francez André Jolivet, cofondator al grupului “La Jeune France” alături de Yves Baudrier, Daniel Lesur şi Olivier Messiaen, grup numit iniţial “La Spirale” (n.08.08.1905).
· 1982: A încetat din viaţă Arthur Rubinstein, compozitor şi pianist american de origine poloneză, recunoscut ca un desăvârşit interpret al muzicii lui Chopin; (n. 28 ianuarie 1887).
* 1989: Ioan Moraru (n. 8 septembrie 1927, Dârlos, județul Târnava Mare - d. 20 decembrie 1989, București) a fost un medic român, ales post-mortem membru al Academiei Române.
Ioan Moraru, alături de Mihail Kuzin (Uniunea Sovietică) și Bernard Lown(Statele Unite), a fost copreședinte al organizației „Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear”, căreia i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Pace în anul 1985.
A fost absolvent al Facultății de Medicină din Cluj, doctor în științe medicale (din 1957) și doctor docent (din 1968). A activat succesiv la catedrele de fiziopatologie, medicină legală și morfopatologie, parcurgând toate etapele ierarhice, de la preparator până la profesor șef de catedră.
A fost directorul Institutului Medico-Legal Mina Minovici și director al Institutului Victor Babeș, membru titular și vicepreședinte al Academiei de Științe Medicale. A reprezentat România la Organizația Mondială a Sănătății ca membru al Comitetului Executiv și vicepreședinte al acestui comitet.
A fost membru al organizației „International Physicians for the prevention of Nuclear War” căreia i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Pace (1985). Anterior a fost secretar general (1964-1966) și apoi ministru adjunct la Ministerul Sănătății (1966-1969); a descris pentru prima oară receptorul Fc pentru IgA pe timocitele umane din myastenia gravis.
Activitatea sa științifică se concretizează în tratate și monografii și peste 300 de lucrări publicate în reviste din țară și străinătate. Este autorul unei „Introduceri în genetica moleculară” (în colaborare cu Ștefan Antohi, 1964), iar sub redacția sa apar tratatele de „Medicină legală” (1967), „Anatomia patologică” (1980), „Dicționar de imunologie” (împreună cu E. Păunescu, 1981), „Imunopatologie” (1984) și colaborează la volumul „Methods in Enzymology” (New York, 1983).
Lucrând peste 3 decenii în domeniul anatomiei patologice în laboratoarele Catedrei de anatomie patologică a Institutului de Medicină din Moscova, la secția de anatomie patologică a IML București și apoi la Institutul „Victor Babeș” din București, a studiat o variată cazuistică legată de boala membranelor hialine, docimazia histologică pulmonară la nou-născut, pneumopatia intrauterină, meningita hipertoxică, leziunile vasculare cerebrale în intoxicația cu alcool metilic, tanatogeneza prin fibroblastoză și miocardită primitivă la copii, metastazele cancerului pulmonar, metastazele în glandele endocrine, carcinomul mamar, mecanismul de producere al leziunilor hepatice, hepatitele toxice și cirozele experimentale nutriționale și altele.
A fost, împreună cu Mihail Kuzin (URSS) și Bernard Lown (SUA), copreședinte al organizației „Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear” (International Physicians for the Prevention of Nuclear War), care a fost distinsă în 1985 cu Premiul Nobel pentru Pace. Cei trei se cunoșteau din anii '60, când au decis să înființeze această organizație. Ioan Moraru a fost nu numai membru fondator al acestei organizații, dar și coordonator, conform declarațiilor lui Gheorghe Moraru, fratele său, Ioan Moraru fiind în fapt șeful echipei de inventatori. În perioada 1964-1966 el a fost secretar general al acestei organizații. Ani de zile, profesorului Moraru i s-a refuzat deschiderea unei filiale a organizației și care viza să participe la conferințe internaționale.[1] Subsidiara din România a fost înființată abia în anul 1983.[2]
Organizația a fost premiată pentru analiza amănunțită, științifică, a consecințelor unui război nuclear - un demers pentru pace în miezul Războiului Rece. La acea dată, organizația avea deja 22 de membri. Faptul că Nicolae Ceaușescu aspira la obținerea unui nou titlu, să fie deținător al Premiului Nobel pentru Pace, a făcut ca regimul de la acea vreme să nu-i permită lui Ioan Moraru să iasă din România pentru a participa la festivitatea de decernare.[3]
Recunoașterea performanțelor sale au venit în 1990, când a fost primit membru post-mortem al Academiei Române.
| Ioan Moraru | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 8 septembrie 1927 Dârlos, România |
| Decedat | 20 decembrie 1989 (62 de ani) București, Republica Socialistă România |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | Medic |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” din Cluj |
· 1996: Carl Edward Sagan (n. 9 noiembrie 1934, Brooklyn – d. 20 decembrie1996, Seattle) a fost un cunoscut astronom și astrofizician american, care a adus o mare contribuție la promovarea și popularizarea științei. A fost pionier al exobiologiei și fondator al programului de căutare a inteligenței în Univers (SETI - Search for Extra-Terrestrial Intelligence). Este cunoscut în lumea întreagă datorită cărților sale cu temă științifică, dar mai ales datorită serialului de televiziune Cosmos: Călătorie în Univers, cel mai vizionat program al televiziunii PBS înainte de 1990. Odată cu acest serial a fost publicată și o carte cu același nume. Sagan a scris și romanul Contact care a fost ecranizat în 1997, având-o în rolul principal pe actrița Jodie Foster. A fost de asemenea autor, coautor sau editor a peste 20 de cărți, și a publicat peste 600 de lucrări științifice și articole.
O mare parte din cariera sa și-a petrecut-o pe postul de profesor de astronomie la Universitatea Cornell, unde s-a și ocupat de Laboratorul de Studii Planetare.
Acesta a primit numeroase premii printre care se număra și un Pulitzer pentru Non-Ficțiune, câștigat prin intermediul cărtii sale The Dragons of Eden (Dragonii Edenului).
El a fost căsătorit de trei ori și a avut cinci copii. Sagan a murit din cauza pneumoniei pe data de 20 decembrie 1996, la vârsta de 62 de ani.
· 1998 - A murit Alan Lloyd Hodkin, laureat britanic al premiului Nobel pentru medicină în anul 1963 (n.05.02.1914).
* 2000: Victor Pimsner (n. 26 martie 1920, Cairaclia, Basarabia – d. 20 decembrie 2000, Germania) a fost un aviator, profesor universitar și organizator al învățământului ingineresc de aviație.
După susținerea în 1939 a bacalaureatului, în perioada satisfacerii serviciului militar a intrat prin concurs la Școala de ofițeri de aviație pe care a absolvit-o în 1943 cu gradul de sublocotenent; un an mai târziu, după parcurgerea unui curs de perfecționare, este avansat la gradul de locotenent pilot de avioane de vânătoare.[1][2] În perioada 1943-1948 Pimsner a activat la diferite unități de aviație ca ofițer pilot.
În 1943 s-a înscris la Facultatea Electromecanică a Școlii Politehnice din București la Secția de Mașini Termice, pe care a absolvit-o în 1947, devenind inginer electromecanic cu specialitatea aviație. În 1949 a fost avansat la gradul de căpitan inginer și mutat ca șef birou de studii la Facultatea de Aviație a Academiei Tehnice Militare, care fusese inaugurată chiar în același an. În această calitate, Pimsner a participat efectiv și activ la organizarea învățământului superior ingineresc de aviație din Academia Tehnică Militară (1949–1950). Solidele sale cunoștințe de motoare de aviație i-au permis să parcurgă rapid gradele didactice până la cel de conferențiar (în 1952), devenind titularul cursului de Teoria motoarelor de aviație cu reacție. Până în 1959 Pimsner a profesat în calitate de cadru didactic în Academia Tehnică Militară, fiind avansat succesiv la gradele de maior și lt. colonel (1958). Deși nu a luptat efectiv pe frontul de est, în anul 1959 Pimsner a fost trecut în rezervă.[1][2]
În 1958, Pimsner a intrat prin concurs cercetător principal și șef de sector la Institutul de Energetică al Academiei Române, condus în aceea perioadă de acad. Remus Răduleț. Aici Pimsner a promovat la gradul de șef de laborator, funcție pe care a deținut-o până în anul 1968. În această perioadă și-a elaborat în cadrul Institutului Politehnic București teza de doctorat cu titlul Contribuții asupra unei metode de mărire a forței de tracțiune a motorului turboreactor, pe care a susținut-o în anul 1963.[1][2][5] În 1963 i se decernează Premiul de Stat pe 1962 pentru lucrările de cercetare elaborate la Institutul de Energetică și la Academia Tehnică Militară, publicate în lucrarea Exploatarea rațională a gazelor naturale.[3][4]
În 1965 își reia activitatea didactică la Catedra de Termotehnică de la Facultatea de Mecanică a Institutului Politehnic în calitate de conferențiar (1965–1971) și apoi de profesor (1971–1976). La Facultatea de Mecanică a predat cursuri de termodinamică tehnică (termotehnică). În 1971 a obținut titlul științific de doctor-docent în științe tehnice, iar în 1972 dreptul de a conduce lucrări de doctorat.[1][2]
În 1972 a participat la înființarea în cadrul politehnicii bucureștene a Facultății de Aeronave, al cărei decan a fost în perioada 1972–1981. În calitate de profesor la această facultate, între 1976–1988 a predat cursurile de Teoria motoarelor de aviație, Teoria motoarelor cu reacție, Procese și caracteristici în turbomotoarele cu reacție, Procese și caracteristici în turbomotoarele de aviație.[1][2] În calitate de conducător de doctorat (1972–1987) a condus pregătirea prin doctorat a unor personalități din aeronautică și învățământul aviatic (prof. Ștefan Ispas, prof. Virgil Stanciu etc.).
În 1988, după decesul soției sale, Pimsner a plecat din România pentru a se reuni cu restul familiei, care se afla de mai mult timp în Republica Federală Germania.[1] A rămas în memoria studenților și doctoranzilor săi ca un ofițer corect și conștiincios, un profesor eminent și un îndrumător atent și responsabil al celor tineri.
Lucrări:
- Exploatarea rațională a gazelor naturale (în colaborare), București: Ed. Academiei RPR, 1963[6]
- Energetica turbomotoarelor cu ardere internă (în colaborare), București: Ed. Academiei RSR, 1964[1][5]
- Supraalimentarea motoarelor Diesel (în colaborare), București: Ed. Tehnică, 1965[7]
- Analiza termodinamică a schemelor centralelor electrice (în colaborare), București: Ed. Academiei RSR, 1967[8]
- Corelațiile dintre combustibilul lichid și motorul cu ardere internă (în colaborare), Ed. Academiei RSR, 1972[7]
- Termodinamica tehnică: Culegere de probleme, București: Ed. Didactică și Pedagogică, 1976[1][5]
- Termodinamica tehnică: Culegere de probleme (în colaborare), București: Ed. Didactică și Pedagogică, 1982[5][7]
- Motoare aeroreactoare: Procese și caracteristici, București: Ed. Didactică și Pedagogică, 1984[5][7]
- Procese în mașini termice cu palete: Aplicații și probleme (coord.) București: Ed. Tehnică, 1986[7]
- Mașini cu palete. Procese și caracteristici (în colaborare), București: Ed. Tehnică, 1988[1][5]
- Numeroase studii, cercetări, comunicări științifice și manuale referitoare la procesele termo-gazodinamice din motoarele aeroreactive.
| Victor Pimsner | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 26 martie 1920[1][2] |
| Decedat | (80 de ani) [1][2] |
| Naționalitate | România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | universitar[*] |
| Studii | Școala de ofițeri de aviație Școala Politehnică din București[1][2] |
| Activitate | |
| Ramura | aviație |
| Ani de serviciu | 1943–1948 (pilot) 1947–1987 (inginer) |
| Gradul | locotenent-colonel (OF-4) |
| Ocupații ulterioare | inginer de aviație |
| Decorații și distincții | |
| Decorații | Premiul de Stat, 1962[ |
· 2001 - A murit Jacques Mauclair, actor, dramaturg, regizor francez, unul dintre primii care au pus în scenă piesele dramaturgului român Eugen Ionescu (n.12.01.1919).
· 2001 - A murit Léopold Senghor, poet, om politic, fost preşedinte al statului Senegal (1960–1980). Promotor al conceptului “la négritude”, Senghor a fost unul dintre luptătorii din avangarda mişcării pentru unitate africană (n.09.10.1906).
* 2003: Grigore Grigoriu (n. 4 aprilie 1941, orașul Căușeni, județul Tighina - d. 20 decembrie 2003, satul Palanca, raionul Ștefan Vodă) a fost un actor din Republica Moldova, cunoscut mai ales pentru interpretarea rolului hoțului de cai Luiku Zobar din filmul Șatra (1975).
Grigore Petrovici Grigoriu s-a născut la data de 4 aprilie 1941, în orașul Căușeni (județul Tighina). După absolvirea studiilor medii, devine actor amator pe scena Teatrului popular din Căușeni. În anul 1959 este angajat ca actor la Teatrul Național “Vasile Alecsandri” din Bălți, jucând apoi în perioada 1965-1970 la teatrul de televiziune “Dialog”. În anul 1970 devine actor pe scena Teatrului “Luceafărul”.
Începând din anul 1966, colaborează cu studioul cinematografic “Moldova-film” (al cărui angajat devine în 1976), interpretând roluri în mai multe filme. Debutul său ca actor de film a avut loc în filmul "Poienele roșii", regizat de Emil Loteanu. Rolurile sale cele mai cunoscute sunt Sava Milciu din Poienele roșii (1966), Radu Negostin din Lăutarii (1971) și Luiku Zobar din Șatra (1975).
Grigore Grigoriu a fost căsătorit cu Ecaterina Botnariuc, regizoare la televiziune (care a decedat cu câțiva ani înaintea sa) și cu care avea doi copii, Traian și Octavian [5].Traian, actor la Teatrul din Piatra Neamț a decedat cu o jumătate de an mai târziu de la moartea tatălui său, la fel, într-un accident rutier.
Scriitorul Ion Proca (1945 - 2014), cumnatul lui Grigore Grigoriu a editat ]n anul 2006 carte "Grigorie condamnat la glorie" despre Grigore Grigoriu. Cartea a fost reedidată în Ediția a II-a revizuită și adăugată la anul 2007, într-un tiraj mic.
Filmografie:
- 1966 Poienele roșii (scenariul și regia Emil Loteanu) - Sava Milciu
- 1966 Gustul pâinii - Andrei Voinovanu
- 1967 Serghei Lazo (episod, 1967) [necesită citare]
- 1967 Marianna agentul 0555 (Marianna) - "Plopul"
- 1967 Se caută un paznic - apostol
- 1968 Annychka - Andrei
- 1969 Zece ierni pentru o vară - Ștefan
- 1970 Povârnișul - Marcu
- 1971 Lăutarii - Radu Negostin
- 1971 Ofițer în rezervă - Ștefan Barbu
- 1972 Ultimul haiduc (episod, 1972)
- 1974 Mînia (episod, 1974)
- 1975 Șatra (Табор уходит в небо) - Luiku Zobar
- 1976 Portul (Odessafilm, 1976) - Petrescu
- 1977 Noapte în Chile - Salvador
- 1978 Anton, der Zauberer ("Anton, magicianul") - sergentul
- 1978 Emelian Pugaciov - Chika Zarubin
- 1978 O dramă la vânătoare (Мой ласковый и нежный зверь)
- 1978 Agent al serviciului secret
- 1979 Vreau să cânt - Victor
- 1980 La porțile satanei - haiducul Gruia
- 1980 Unde ești, iubire? - Victor
- 1981 Na Granatovykh ostrovakh
- 1983 Naydi na schastye podkovu
- 1984 Cum să devii celebru
- 1986 Taynyy posol
- 1987 Luceafărul (film TV) - Chibici
- 1989 Durerea - Mișa
- 1989 Maria Mirabela în Tranzistoria - regele faraziților
- 1989 Vdvoyom na grani vremeni
| Grigore Grigoriu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Grigore Grigoriu Petru |
| Născut | [2] Căușeni, Moldova |
| Decedat | (62 de ani)[2] raionul Ștefan Vodă, Moldova |
| Înmormântat | Cimitirul Central din Chișinău |
| Cauza decesului | accident rutier[*] |
| Cetățenie |  URSS Moldova |
| Ocupație | actor |
| Activitate | |
| Cauza decesului | accident rutier[*] |
| Ani de activitate | 1966 - 2003 |
| Premii | Ordinul Gloria Muncii ()[1] Medalia „Meritul Civic” ()[1] |
Sărbători
· Înainteprăznuirea Nașterii Domnului; Sfântul sfințit Mucenic Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei; Duminica dinaintea Nașterii Domnului - a Sfinților Părinți după trup ai Domnului - Genealogia Mântuitorului (calendar creștin-ortodox)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu