MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI: REVISTA MEA DIN 22 DECEMBRIE / 1. A.

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 22 DECEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

A. Evenimente; Nașteri

Evenimente

· 1135: Ștefan al Angliei a devenit rege al Angliei.

· 1603: Mahomed al III-lea Sultan al Imperiului Otoman moare și este succedat de fiul său Ahmed I.

· 1769: Al doilea război chino-birman, se încheie cu un armistiţiu incomod pentru China. China sub împăratul Qianlong a lansat patru invazii in Birmania (Myanmar) între 1765 şi 1769. Războiul, care a costat viata a peste 70.000 de soldati chinezi şi a patru comandanţi, este descris ca fiind razboiul de frontieră cel mai dezastruos purtat de dinastia Qing şi cel care a asigurat independenţa Birmaniei.

· 1790: Cetatea turceasca Izmail de la Dunare, este luată cu asalt şi capturata de armatele rusesti comandate de Suvorov. Forțele otomane din interiorul cetății au apărat cu disperare cetatea până la capăt, refuzând ultimatumul rușilor. Garnizoana turcească era formată din 35 de mii de soldați. Dintre aceștia, circa 26.000 au fost uciși, iar 9.000 au fost luați prizonieri. Rușii au avut aproape 4.000 de soldați morți și 6.000 de răniți. Înfrângerea a fost văzută ca o catastrofă în Imperiul Otoman, în timp ce în Rusia victoria a fost glorificată în primul imn național al țării, Să sune tunetul victoriei !. În 1792, prin Tratatul de la Iasi cetatea este cedată Turciei, care are obligația de a o demola.

· 1807: Este votata in Congresul Statelor Unite, la initiativa presedintelui Thomas Jefferson, Legea Embargoului care interzicea comerțul cu țările europenee. Embargoul a fost impus ca răspuns la încălcările neutralitatii SUA de catre Anglia, in timpul razboaielor napoleoniene, cand navele comerciale americane au fost sechestrate si incarcaturile confiscate de catre marina de razboi britanica.

· 1849: Execuția lui Fiodor Dostoievski este anulată în ultima clipă.

· 1864: Orașul american Savannah, important centru al rezistenței sudiste este ocupat de yankeii comandați de generalul W.T.Sherman

· 1885 fizicianul german Wilhelm Konrad Röntgen a efectuat prima radiografie, cea a mîinii soţiei sale. Savantul german a descoperit razele X pe 8 noiembrie a aceluiaşi an. Începînd din 1897, radiologia era inclusă în curicula de studii la majoritatea facultăţilor de medicină din ţările Europei. Totuşi la acea vreme radiologii nu cunoşteau despre riscul iradierii cu raze X şi nu se protejau de actiunea acestora.

· 1894: În Franța începe „afacerea Dreyfus", când Alfred Dreyfus a fost acuzat de trădare.

· 1904: are loc demisia Guvernului liberal din România, condus de Dimitrie A. Sturdza. Totodată se formează noul Guvern conservator (fără junimişti), prezidat de Gheorghe Grigore Cantacuzino.

· 1927: S–a înființat Societatea de Difuziune Radiofonică din România (în prezent Societatea Română de Radiodifuziune)

· 1989: Revolutia Romana a dus la schimbarea regimului comunist. Dupa o noapte insangerata pe strazile Bucurestiului, muncitorii de pe marile platforme au ocupat inca de dimineata Piata Universitatii. Cu putin inainte de ora 10.00, Nicolae Ceausescu a convocat, in sediul C.C. al PCR, ultima sedinta a CPEx. El a anuntat ca, datorita situatiei extrem de grave, a preluat conducerea armatei si a hotarat sa instituie starea de necesitate in intreaga tara. Despre generalul Vasile Milea, care a fost gasit impuscat cu putine minute in urma in sediul Comitetului Central, fostul dictator a afirmat ca a fost un tradator de tara. Putin dupa ora 10.00, postul de radio a anuntat introducerea starii de necesitate in intreaga tara, printr-un decret semnat de Ceausescu. Cetatenii – conform decretului – nu aveau voie sa se intruneasca in grupuri mai mari de 5 persoane. In ciuda interdictiilor, situatia a inceput sa se precipite in toata Romania unde au izbucnit proteste anticomuniste. In Capitala, manifestantii stransi in fata sediului C.C. al PCR au fortat usile si au patruns in cladire, determinandu-l pe Ceausescu sa fuga cu un elicopeter de pe acoperis. La orele amiezii, la radio si televiziune s-a transmis vestea fugii dictatorului, ceea ce a provocat valuri de bucurie in intreaga tara. Sute de romani au iesit pe strazile marilor orase pentru a saluta caderea regimului comunist. In aceeasi zi a fost constituit Frontul Salvarii Nationale (FSN), din Consiliul de conducere al acestuia facand parte 39 de persoane. Ion Iliescu a citit la posturile de radio si televiziune “Comunicatul catre tara al Consiliului FSN”, care avea ca principale obiective: instaurarea unui sistem democratic si pluralist de guvernamant; organizarea de alegeri libere in luna aprilie 1990; separarea puterilor legislativa, executiva si judecatoreasca in stat. Armata a trecut de partea demonstrantilor insa acest lucru nu a impiedicat varsarea de sange si in zilele urmatoare ale revolutiei.

· 1989 - A fost deschisă Poarta Brandenburg din Berlin, simbolul unităţii germane. Imediat după aceea, au fost deschise şi graniţele dintre cele două state germane.

· 1990: Lech Wałęsa depune jurământul ca președinte al Poloniei.

· 2008: Emil Boc devine prim-ministrul României.

Nașteri

· 244: S-a nascut la Salona, pe coasta Dalmată, imparatul roman Diocletian; (d. 3 decembrie 311). Gaius Aurelius Valerius Diocletianus, a fost imparat roman de la 20 noiembrie 284 până la 1 mai 305. A incercat sa reformeze viața religioasă prin reactivarea vechilor culte (cultul lui Jupiter devine obligatoriu pentru întregul imperiu). In anii 303-304 a promulgat 4 edicte anticreștine, care au condus la declanșarea celei mai mari persecuții din istoria imperiului împotriva acestei religii, rămase în istorie sub denumirea de persecutia lui Diocletian.

· 1095: S-a nascut regele normand al Siciliei, Roger al II-lea, din dinastia Hauteville, fiul contelui Roger I și succesor al fratelui său mai mare Simon. El și-a început domnia fiind conte de Sicilia din 1105, devenit apoi duce de Aquila si Calabria (1127), apoi rege al Siciliei (1130). Incoronarea lui Roger al II-lea,mozaic in biserica Martorana din Palermo. Imaginea contine inscriptia ‘Rogerios Rex’ in alfabetu grec. Până la moartea sa, petrecută la vârsta de 58 de ani, Roger reușise deja să unească toate cuceririle anterioare ale normanzilor din sudul Italiei într-un regat unic cu o conducere puternic centralizată. A decedat i ziua de 26 februarie 1154 si a fost succedat pe tron de către cel de al patrulea fiu al său, Guillaume I supranumit „cel Rau”.

· 1178: S-a nascut imparatul Antoku (d. 25 aprilie 1185). A fost al 81-lea imparat al Japoniei in conform ordinii traditionale de succesiune si a domnit din 21 martie 1180 pana la 20 august 1183. Numele sau era Kotohito.
* 1573: Ernest Cazimir I de Nassau-Dietz (n. 22 decembrie 1573, Dillenburg, Germania^[1] – d. 2 iunie 1632,^[2]^[3] Roermond, Țările de Jos) a fost conte de Nassau-Dietz și Statthalter de Frizia, Groningen și Drenthe. El a fost al unsprezecelea copil al lui Ioan al VI-lea, Conte de Nassau-Dillenburg și al contesei Elisabeta de Leuchtenberg.

După moartea tatălui său, comitatul Nassau a fost împărțit între cei cinci copii supraviețuitori; Ernest Cazimir a moștenit titlul de Conte de Nassau-Dietz.

Ernest Cazimir a fost cunoscut în primul rând ca un lider militar remarcabil în timpul Războiului de Optzeci de Ani. El a slujit în armată sub comanda lui Maurice de Nassau, Prinț de Orania în asediul orașelor Steenwijk și Oldenzaal, și a lui Frederic Henric, Prinț de Orania în timpul Asediului de Groenlo (1627) și Asediului de la 's-Hertogenbosch. Ca Statthalter de Groningen el a construit cetatea Nieuweschans în 1628. Deși deținea puține proprietăți în Frizia, el era popular acolo, și localnicii i-au acordat moștenitorului său dreptul de a domni după moartea lui.

Ernest Cazimir I
Conte de Nassau-Dietz
Portret (1633) realizat de Wybrand de Geest, ulei pe pânză, 66.8 × 58 cm, Rijksmuseum, Muiderslot
Succesor	Henric Cazimir
Căsătorit(ă)	Sophia Hedwig de Brunswick-Lüneburg
Familie nobilă	Casa de Nassau
Tată	Ioan al VI-lea, Conte de Nassau-Dillenburg
Mamă	Contesa Elisabeta de Leuchtenberg
Naștere	22 decembrie 1573 Dillenburg
Deces	2 iunie 1632 (58 de ani) Roermond

* 1597: Frederic al III-lea de Holstein-Gottorp (22 decembrie 1597 – 10 august 1659) a fost Duce de Holstein-Gottorp.

Gravură reprezentând pe Ducele Frederic al III-lea de Holstein-Gottorp

A fost fiul cel mare al Ducelui Johann Adolf de Holstein-Gottorp și a Prințesei Augusta a Danemarcei. Mama lui a fost fiica regelui Frederic al II-lea al Danemarcei.

A avut planuri ambițioase în ceea ce privește dezvoltarea comerțului maritim. În acest scop, în 1621 el a fondat Friedrichstadt, după ce Christian al IV-lea al Danemarcei a fondat în 1617 orașul Glückstadt.

La 21 februarie 1630, la Dresda, s-a căsătorit cu Prințesa Maria Elisabeta a Saxoniei, fiica Electorului Johann Georg I al Saxoniei și a Magdalene Sibylle a Prusiei. Ei au avut următorii copii:

Sofie Auguste (5 decembrie 1630 – 12 decembrie 1680), căsătorită la 16 septembrie 1649 cu Johann al VI-lea, Prinț de Anhalt-Zerbst. Mama lui Johann Ludwig I, Prinț de Anhalt-Dornburg, bunica lui Christian August, Prinț de Anhalt-Zerbst, și străbunica țarinei Ecaterina a II-a Rusiei.
Magdalene Sibylle (24 noiembrie 1631 – 22 septembrie 1719), căsătorită la 28 noiembrie 1654 cu Gustav Adolph, Duce de Mecklenburg-Güstrow. Mama reginei Danemarcei, Louise de Mecklenburg-Güstrow.
Johann Adolf (29 septembrie 1632 – 19 noiembrie 1633).
Marie Elisabeth (6 iunie 1634 – 17 iunie 1665), căsătorită la 24 noiembrie 1650 cu Ludovic al VI-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt.
Friedrich (17 iulie 1635 – 12 august 1654).
Hedwig Eleonore (23 octombrie 1636 – 24 noiembrie 1715), căsătorită la 24 octombrie 1654 cu regele Carol al X-lea al Suediei.
Adolf August (1 septembrie 1637 – 20 noiembrie 1637).
Johann Georg (8 august 1638 – 25 noiembrie 1655).
Anna Dorothea (13 februarie 1640 – 13 mai 1713).
Christian Albert, Duce de Holstein-Gottorp (3 februarie 1641 – 6 ianuarie 1695).
Gustav Ulrich (16 martie 1642 – 23 octombrie 1642).
Christine Sabine (11 iulie 1643 – 20 martie 1644).
August Friedrich (6 mai 1646 – 2 octombrie 1705), Prinț-Regent de Eutin și Prinț-Episcop de Lübeck; căsătorit la 21 iunie 1676 cu Christine de Saxa-Weissenfels (fiica lui Augustus, Duce de Saxa-Weissenfels și a primei lui soții, Anna Maria de Mecklenburg-Schwerin). Fără copii.
Adolf (24 august 1647 – 27 decembrie 1647).
Elisabeth Sofie (24 august 1647 – 16 noiembrie 1647), geamănă cu Adolf.
Auguste Marie (6 februarie 1649 – 25 aprilie 1728), căsătorită la 15 mai 1670 cu Frederic al VII-lea, Margraf de Baden-Durlach.

Frederic al III-lea, Duce de Holstein-Gottorp
latină Fridericus, Hæres Norwegiæ, Dux Slesvici, Holsatiæ, Stormariæ, et Dithmarsiæ...
Căsătorit(ă)	Ducesa Marie Elisabeth a Saxoniei
Familie nobilă	Holstein-Gottorp
Tată	Johann Adolf de Holstein-Gottorp
Mamă	Augusta a Danemarcei
Naștere	22 decembrie 1597 Castelul Gottorf
Deces	10 august 1659 (61 de ani) Tönning

* 1617: Carol I Ludovic (germană Karl I. Ludwig; n. 22 decembrie 1617, Heidelberg - d. 28 august 1680, Edingen-Neckarhausen) a fost Prinț Palatin german în perioada 1649-1680. El a fost fiul prințului Frederic V și al prințesei Elisabeta de Boemia.

Tânăărul prinț Carol Ludovic cu bătrânul său profesor Volrad von Plesse, pictură de Jan Lievens, 1631.

Carol s-a născut la Heidelberg ca al doilea fiu al Electorului Frederic al V-lea, "regele de o iarnă" al Boemiei și a soței acestuia, Prințesa Elisabeta.

Familia s-a văzut obligată să se refugieze în Olanda, unde Carol Ludovic și-a petrecut copilaria. Mama lui, Elisabeta Stuart, numită „regina de-o iarnă”, fiindcă doar atât a domnit în Bohemia, era fiica regelui Iacob I al Angliei și sora lui Carol I al Angliei.

După decesul fratelui său mai mare în 1629, și a tatălui său în 1632, Carol Ludovic a moștenit posesiunile tatălui său în Electoratul Palatin. Împreună cu fratele său mai mic, Prințul Rupert el a petrecut mare parte a anilor 1630 la curtea regelui Carol I al Angliei, unchiul lor pe linie maternă, sperând că Anglia va susține cauza lor. Tânărul Elector Palatin n-a avut parte de succes în acest sens și treptat s-a înstrăinat de rege, care se temea că nepotul său ar putea deveni un punct central pentru forțe de opoziție din Anglia.

Într-adevăr, în criza care a dus la izbucnirea Războiului Civil englez, Carol Ludovic a avut o simpatie considerabilă pentru liderii parlamentari, în special pentru contele de Essex. Deși Carol Ludovic a fost implicat în stadii incipiente ale Războiului Civil de partea unchiului său, neavând încredere în simpatiile sale parlamentare, el s-a întors la mama lui, la Haga. Acolo el s-a distanțat de cauza regalistă în războiul civil, temându-se că regele Carol l-ar vinde în schimbul sprijinului spaniol.

Portret al Electorului Carol Ludovic, de Johann Baptist de Ruell, 1676.

În 1644, Carol Ludovic s-a întors în Anglia la invitația Parlamentului. Contemporanii (inclusiv regele Carol), și unii din generațiile următoare au crezut că motivul pentru care Carol Ludovia a acceptat vizita la Londra a fost speranța lui că Parlamentul îl va încorona rege în locul unchiului său. Aprobarea lui Carol Ludovic pentru partidului parlamentar a fost un motiv de dușmănie între unchi și nepot, iar atunci când regele captiv și-a mai întâlnit nepotul din nou, în 1647, bătrânul Carol l-a acuzat pe Prinț că a încercat să pescuiască tronul englez.

Carol Ludovic era încă în Anglia în octombrie 1648 când Pacea de la Westphalia i-a restituit Palatinatul Inferior (Palatinatul Superior, spre marea sa dezamăgire a rămas sub Electoratul de Bavaria). El a rămas în Anglia suficient cât să vadă execuția unchiului său Carol I al Angliei, în ianuarie 1649, ceea ce a fost un șoc pentru el.

După acest deznodământ nefericit, Carol Ludovic a revenit în fața Electoratului său, acum devastat, în toamna anului 1649. De-a lungul a mai mult de treizeci de ani ai domniei sale acolo, el a luptat cu un oarecare succes pentru a reconstrui spulberatul lui teritoriu. În politica externă a urmat un curs pro francez, căsătorind-o pe fiica sa Elizabeth Charlotte cu Monsieur, fratele regelui Ludovic al XIV-lea, în 1671. După restaurarea sa, relațiile cu rudele lui au continuat să se deterioreze - rudele sale britanice nu l-au iertat pentru poziția sa în Războiul Civil, în timp ce mama și frații lui au fost ofensați de parcimonia lui.

Cel mai notabil aspect al domniei sale a fost probabil divorțul unilateral de soția sa, Charlotte de Hesse-Kassel, și căsătoria bigamă ulterioară cu Marie Luise von Degenfeld. A doua soție a primit titlul de Raugräfin (contesă a terenurilor nelocuite sau necultivate).

Date personale
Carol I Ludovic, Elector Palatin

Născut	22 decembrie 1617 Heidelberg
Decedat	28 august 1680 (62 de ani) apropiere de Edingen
Înmormântat	Church of the Holy Spirit[*]
Părinți	Frederic al V-lea, Elector Palatin Elisabeta de Bohemia
Frați și surori	Louise Hollandine of the Palatinate[] Sofia de Hanovra Elisabeta de Boemia, prințesă palatină Henriette Marie of the Palatinate[] Prințul Maurice von Simmern Prințul Rupert al Rinului Philip Frederick of the Palatinate[] Frederic, Prinț Ereditar al Palatinatului Gustavus Adolphus of the Palatinate[] Eduard, Conte Palatin de Simmern Charlotte of the Palatinate[*]
Căsătorit cu	Charlotte de Hesse-Kassel Marie Luise von Degenfeld Elisabeth Hollander von Bernau
Copii	Carol al II-lea, Elector Palatin Elisabeth Charlotte, Ducesă de Orléans
Cetățenie	Germania
Ocupație	colecționar de artă[*]
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	count palatine[*]
Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach

· 1634: Mariana de Austria (22 decembrie 1634 – 16 mai 1696) a fost regină a Spaniei ca a doua soție a regelui Filip al IV-lea al Spaniei, care era de asemenea unchiul ei pe linia maternă. După decesul soțului ei în 1665, Mariana a devenit regentă și a rămas o figură influentă în timpul domniei fiului ei, Carol al II-lea al Spaniei, ultimul habsburg spaniol. Filip era văduv după ce frumoasa și iubita lui soție franceză, Elisabeta a Franței, murise cu câțiva ani înainte. Filip s-a decis să se căsătorească cu nepoata lui de 14 ani. După o căsătorie prin procură, cei doi s-au căsătorit la 7 octombrie 1649 la Navalcarnero în apropiere de Madrid. De acum încolo ea a purtat numele spaniol Mariana. Deși cunoscută pentru firea ei veselă de tânără fată, după nunta cu unchiul ei, ea a devenit rece și cu un temperament rău.

Din căsnicia Marianei și a lui Filip au rezultat cinci copii, din care numai doi au supraviețuit adolescenței. Primul copil a fost Margareta Teresa, care s-a născut la 12 iulie 1651 și care, așa cum și-a dorit mama ei, s-a căsătorit cu fratele mamei ei, Leopold I.

În 1655, Mariana a născut o altă fiică, Maria Ambrosia de la Concepción care a trăit numai 15 zile. În acest timp, existau curteni care doreau ca Filip să o numească pe fiica cea mare, Maria Teresa, moștenitoare. Mariana a început să simtă presiunea de a avea un fiu. În cele din urmă, primul ei fiu, Filip Prospero, s-a născut la 28 noiembrie 1657. Apoi, ea l-a născut pe Infantele Ferdinand Thomas în 1658 însă acesta a murit un an mai târziu.

Din păcate, fiul ei Filip Prospero a murit în 1661. Dar în același an, Mariana a născut ultimul ei copil, un fiu; a fost numit Carol și s-a născut la 6 noiembrie.

Când Filip al IV-lea a murit la 17 septembrie 1665, singurul fiu în viață, Carlos, avea numai 3 ani iar Mariana a servit ca regentă bazându-se pe sprijinul duhovnicului ei Juan Everardo Nithard până la demisia acestuia în 1669. Carlos incapabil să vorbească sau să meargă a fost purtat în brațe de un adult până la vârsta de 10 ani. În 1675, Carlos a ajuns la vârsta la care putea domni singur, totuși Mariana a continuat să domnească în timpul bolii fiului ei.

În 1677, Mariana a fost forțată să părăsească Madridul de către Ioan de Austria cel Tânăr, un fiu nelegitim al lui Filip al IV-lea. A plecat să trăiască la Toledo dar s-a întors la Madrid după decesul lui Ioan în 1679.

Mariana a murit de cancer la sân în noaptea de 16 mai 1696 la Palatul Uceda din Madrid, în momentul în care eclipsa totală de lună atinsese maximul iar capitala Spaniei era în întuneric.

Date personale
Mariana de Austria
Mariana de Austria, 1652 de Diego Velázquez, Muzeul Prado, Madrid.
Născută	22 decembrie 1634 Wiener Neustadt, Austria
Decedată	16 mai 1696 (61 ani, 146 zile) Palatul Uceda, Madrid, Spania
Înmormântată	El Escorial
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer mamar)
Părinți	Ferdinand al III-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria Anna a Spaniei
Frați și surori	Arhiducesa Maria Anna Josepha de Austria Eleonora Maria Josefa de Austria Ferdinand IV, King of the Romans[] Archduke Charles Joseph of Austria[] Leopold I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman
Căsătorită cu	Filip al IV-lea al Spaniei
Copii	Margareta Teresa, Împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman Filip Prospero, Prinț de Asturia Carol al II-lea al Spaniei
Cetățenie	Spania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	duce de Burgundia[*]
Familie nobiliară	Casa de Habsburg
Regină a Spaniei
Domnie	1649 - 1665

* 1639: Jean Racine (n. 22 decembrie 1639 la La Ferté-Milon, azi în departamentul Aisne, Franța – d. 21 aprilie 1699 la Paris, Franța) a fost un dramaturg francez. Din lucrările sale putem enumera:

Tebaida (1664), tragedie în cinci acte în versuri
Alexandru cel Mare (1665), tragedie în cinci acte în versuri
Andromaca (1667), tragedie în cinci acte în versuri
Les Plaideurs (noiembrie 1668), comedie în trei acte în versuri
Britannicus (1669), tragedie în cinci acte în versuri
Bérénice (1670), tragedie în cinci acte în versuri
Bajazet (1672), tragedie în cinci acte în versuri
Mitridate (1673), tragedie în cinci acte în versuri
Iphigénie (1674), tragedie în cinci acte în versuri
Phèdre (1677), tragedie în cinci acte în versuri
Esther (1689), tragedie în cinci acte în versuri
Athalia (1691), tragedie în cinci acte în versuri

S-a născut într-o familie de mici funcționari. Orfan la 4 ani, mama sa murind în anul 1641 iar tatăl său în 1643, el a fost crescut de bunicii săi acasă până la moartea bunicului său în 1649. Cu bunica sa s-a mutat la mănăstirea din Port Royal. Această serie de întâmplări nefericite i-a permis însă să primească o educație aleasă jansenistă (curent moral al secolului al XVII-lea care a culminat la sfârșitul secolului, și care consta în relația dintre liberul arbitru al omului și grația eficace promovată de biserica Calvinistă. Apare și în opera Fedra: "Creștin care a încălcat grația...") care nu era permisă în școli. A acumulat o cultură vastă, incluzând literatura, și în special învățarea limbilor greacă și latină.

Vârsta de 18 ani îl găsește pe Racine orfan și sărac, dar cu o cultură vastă și cu o serie de relații în rândul Janseiștilor. A studiat filozofia în liceul Harcourt. Acum scrie primele poezii. Ca un prim pas el încearcă să concilieze aspirațiile literare și cariera ecleziastică, dar în final, după un eșec în cariera ecleziastică, s-a devotat în întregime literaturii.

În 1664 a fost introdus curții regale, scriind un poem în care îl lăuda pe Ludovic al XIV-lea. Apoi a jucat într-o piesa de Molière, în acelasi an, însa fără prea mare succes. În 1665 l-a jucat pe Alexandru cel Mare, care a fost primul său succes.

Racine publică două pamflete împotriva mănăstirii din Port Royal, și în special a fostei sale profesoare, care se opunea carierei sale teatrale.

Imensul succes al tragediei Andromaca (1667), jucată sub protectia Doamnei Henriette a Angliei îi asigură reputația lui Racine. După o singură comedie, "Apărătorii", în 1668, revine permanent la tragedii și scrie Britannicus (1669), Bérénice (1670), Ifigenia (1674) și Fedra (1677).

Zdruncinat de critici, Racine renunță la teatru, în ciuda succesului capodoperei sale, Fedra. Membru al Academiei Franceze încă din 1673, Racine a fost înălțat la rang de cavaler în 1690. Este de asemenea trezorier al Franței, funcție care îi aduce venituri considerabile. Deasemenea este numit historiograf al regelui în 1677. Racine decide să se așeze la casa lui iar soția sa Catherine de Romanet îi dăruiește 7 copii. Însa căsătoria sa a fost una din interes.

La cererea Damei de Maintenon scrie tragediile biblice Esthera (1689) și Athalia (1691). La acea vreme Racine era tot împotriva teatrului, dar considera aceste piese ca opere pedagogice și poetice.

Racine a murit în anul 1699 la Paris în urma unei tumori. La cererea sa, a fost înmormântat în Port Royal, dar după distrugerea localității, rămășițele sale pământești au fost mutate la biserica Saint-Etienne-du-Mont din Paris.

Teatrul lui Racine a zugrăvit pasiunea ca o forță fatală ce îl distruge pe cel care o poseda. Găsim aici teoriile janseniste: fie omul primește grația divină, fie este fără griji, nimic nu îi poate schimba destinul, este condamnat din naștere. Realizând idealul tragediei clasice, teatrul racinian are trăsături simple, clare, cu aventuri născute din aceeași pasiune a personajelor.

Tragediile păgâne (fără Esthera și Athalia) prezintă un cuplu de tineri inocenți, atât unite, cât și despărțite de o iubire imposibilă, deoarece femeia este dominată de rege (Andromaca, Britannicus, Bajazet, Mithridates), sau deoarece face parte dintr-un clan rival (Aricie din Fedra). Rivalitatea este adesea dublată de o rivalitate politică, pe care însă Racine nu insistă.

În acest cadru aristocratic, care de la Bajazet devine un loc comun de pretext pentru nașterea unei crize, personajele află că regele este ori mort, ori învins, astfel simțindu-se libere să își dezvăluie pasiunile. Dar, informația este foarte repede negată. Întoarcerea regelui pune personajele în fața greșelilor lor și îi împinge, depinzând de natura sufletului, să regrete, sau să pună capăt rebeliunii lor.

Seriile neîntrerupte de capodopere ale lui Racine (Andromaca, Britannicus, Bérénice, Bajazet, Fedra, Mithridate) se compun din tragedii având ca temă dragostea. În aceste tragedii este vorba despre dragostea senzuală în forma sa extremă. Tragedia sa a suscitat o mare admirație și a creat o cultură a pasiunii, pregătită deja de Corneille și romanul de dragoste. Pasiunile descrise în tragediile raciniene ating o intensitate pe care nu o mai întâlnim decât la el. Violenței sentimentelor îi corespunde o limbă de o deosebită eleganță și armonie. Tragediile sale, cu acțiune mai simplă și evenimente mai puține, interesează, mai ales, prin viața interioară a eroilor. În teatrul lui Corneille apar personaje pline de curaj, voluntare, capabile de eroism; la Racine se impun tipurile feminine, capabile de pasiuni devastatoare. Prin operele lui Corneille și Racine, tragedia s-a impus ca gen major al clasicismului modern.

Date personale
Jean Racine
Jean Racine
Născut	21 decembrie 1639^[2] La Ferté-Milon, Franța
Decedat	21 aprilie 1699 (59 de ani)^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11]^[12]^[13] Paris, Regatul Franței^[14]^[15]
Înmormântat	Saint-Étienne-du-Mont[*]^[16]
Cauza decesului	cauze naturale[] (cancer de ficat[])
Căsătorit cu	Catherine de Romanet[*]
Copii	Jean-Baptiste Racine[] Louis Racine[]
Cetățenie	Regatul Franței
Etnie	Francezi
Ocupație	dramaturg poet traducător autor libretist[*] istoric
Activitate
Limbi	limba latină limba franceză^[1]
Studii	Lycée Saint-Louis[*]
Pregătire	Antoine Le Maistre[] Pierre Nicole[] Claude Lancelot[] Jean Hamon[]
Mișcare/curent literar	clasicism
Specie literară	tragedie, comedie
Opere semnificative	Andromaca Fedra Athalie[]* La Thébaïde[]* Alexandre le Grand[]* Les Plaideurs[]* Britannicus[]* Bérénice[]* Bajazet[]* Mithridate[]*

· 1666: Guru Gobind Singh, al zecelea și ultimul guru al sikhismului (d. 1708)
* 1670: Ducesa Anna Sophie de Saxa-Gotha-Altenburg (22 decembrie 1670 – 28 decembrie 1728) a fost prințesă de Saxa-Gotha-Altenburg și ducesă în Saxonia. A fost fiica cea mare a lui Frederic I, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg(1646–1691) și a primei lui soții, Magdalena Sybille de Saxa-Weissenfels(1648–1680). Tatăl ei a fost descendent de a patra generație din Johann Frederick, Elector de Saxonia pe linie masculină directă.

S-a căsătorit cu Louis Frederic I, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt (15 octombrie 1667 - 24 iunie 1718) și au avut 13 copii. Prin fiica ei omonimă, Anna Sophie a fost strămoașa atât a reginei Victoria și a Prințului Albert cât și a Charlottei a Belgiei și a lui Leopold al II-lea al Belgiei.

Date personale
Anna Sophie de Saxa-Gotha-Altenburg
Prințesă de Schwarzburg-Rudolstadt

Născută	22 decembrie 1670 Gotha, Germania
Decedată	28 decembrie 1728 (58 de ani) Rudolstadt, Germania
Părinți	Frederic I, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg Magdalene Sibylle de Saxa-Weissenfels
Frați și surori	Frederic al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg Johann Wilhelm of Sachsen-Gotha-Altenburg[] Fredericka of Saxe-Gotha-Altenburg[] Dorothea Marie de Saxa-Gotha Johanna of Saxe-Gotha-Altenburg[*]
Căsătorită cu	Louis Frederic I, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt
Copii	Frederic Anton Prințesa Amalie Magdalene Sophie Louise Sophie Juliane William Louis Christiane Dorothea Albert Anton Emilie Juliane Anna Sophie Dorothea Sofie Louise Friederike Magdalene Sibylle Louis Günther II
Apartenență nobiliară
Titluri	Regină Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Gotha-Altenburg Casa de Schwarzburg

· 1723: Carl Friedrich Abel, compozitor german (d. 1787)

· 1735: Ulrich Bräker, scriitor elvețian (d. 1798)

· 1768: John Crome, pictor britanic
* 1799: Prințul Carol al II-lea de Bourbon-Parma, numele întreg: Carlos Luís Fernando de Borbón-Parma (n. 22 decembrie 1799, Madrid- d. 16 aprilie 1883, Nizza) a fost infante al Spaniei din ramura de Parma a casei Bourbon. A fost ultimul rege al Etruriei, duce de Lucca și duce de Parma.

Carol Louis alături de mama și de sora sa. Portret de José Aparicio e Inglada, 1815.

Carol Louis s-a născut la Palatul Regal din Madrid. Tatăl lui, membru al Casei de Bourbon-Parma, a fost Louis, Prinț de Piacenza, fiu și moștenitor al lui Ferdinand, Duce de Parma. Mama lui, Infanta Maria Louisa a Spaniei, a fost fiica regelui Carol al IV-lea al Spaniei. Părinții lui s-au căsătorit în 1795 când Prințul Ereditar de Parma a venit la Madrid pentru a-și căuta soție. Cuplul a rămas în Spania la început. Acesta a fost motivul pentru care Carol Louis s-a născut la Madrid, la curtea bunicului matern și a fost inclus în faimosul portret al lui Francisco de Goya a familiei lui Carol al IV-lea, în brațele mamei sale.^[1]

Viața timpurie a lui Carol Louis a fost umbrită de acțiunile lui Napoleon Bonaparte, care a fost interesat în cucerirea statelor italiene. Trupele franceze au invadat Ducatul de Parma în 1796. În 1801, prin Tratatului de la Aranjuez, Carol Louis a devenit Prințul moștenitor al regatului nou creat Etruria, format din fostele teritorii ale Marelui Ducat al Toscanei, ca moștenitor al tatălui său, pe care Napoleon l-a făcut rege al Etruriei, în compensație pentru renunțarea la drepturile sale asupra Parmei.

La 21 aprilie 1801 Carol Louis a părăsit Spania împreună cu părinții săi.^[1] După o vizită scurtă la Napoleon la Paris, ei s-au mutat la Florența având ca reședință Palatul Pitti, fosta casă a familiei Medici. La câteva luni după ce s-au stabilit la Florența, familia regală etruriană a fost chemată înapoi în Spania.^[1] În timpul acestei călătorii, s-a născut sora lui Carol, Prințesa Maria Luisa Carlota de Parma. Vizita lor a fost întreruptă de moartea bunicului patern, Ferdinand, Duce de Parma.

În decembrie 1802 familia regală a Etruriei s-a întors la Florența, dar regele Louis, care suferea de epilepsie și era adesea bolnav, a murit câteva luni mai târziu, la 27 mai 1803

După moartea tatălui său, Carol Louis, care avea doar trei ani, i-a succedat ca regele Carol Louis I de Etruria. El a fost pus sub regența mamei sale, Maria Luisa.^[1] În 1807, Napoleon a dizolvat regatul iar Carol Louis și mama sa s-au dus în Franța. Lui Carol Louis i s-a promis tronul noului regat Lusitania de Nord (în partea de nord a Portugaliei), dar acest plan nu s-a materializat niciodată. Carol Louis, mama și sora lui au căutat refugiul în Spania, ajungând la curtea lui Carol al IV-lea la 19 februarie 1808.

În mai puțin de trei luni de la sosire, toți membrii familiei regale spaniole au fost duși în Franța la ordinele lui Napoleon, în timp ce Napoleon a dat coroana spaniolă fratelui său, Joseph Bonaparte. Carol Louis a părăsit Spania împreună cu mama și sora sa la 2 mai 1808 pentru Bayonne și apoi Compiegne, reședință care le-a fost atribuită acestora.

Regatul Etruriei. 1803

Mariei Luisa i s-a promis Palatul Colorno din Parma și o alocație substanțială, dar Napoleon nu s-a ținut de cuvânt și Carol Lous cu mama și sora lui au fost ținuți în captivitate la Nisa.^[1]

Când mama lui Carol Louis a încercat să scape din captivitate, a fost arestată și închisă într-o mănăstire din Roma, în august 1811. Carol Louis a fost dat în custodie bunicului său, Carol al IV-lea, regele detronat al Spaniei. Pentru următorii patru ani, (1811-1815), Carol Louis a trăit sub grija bunicul său exilat la Roma.^[2]

După căderea lui Napoleon în 1825, Casa de Bourbon a dat Ducatul de Parma soției lui Napoleon, împărăteasa Marie Louise. Congresul de la Viena a compensat bourbonii cu Ducatul de Lucca, care a fost dat mamei lui Carol Louis. Moștenitorul ducatului, Carol Louis, a devenit Prinț de Lucca. De asemenea, i s-a promis dreptul asupra succesiunii Parmei după decesul împărătesei Marie Louise.^[2]

Ca prinț moștenitor el a fost monitorizat continuu de către mama sa. În cele din urmă a intrat în conflict cu mama sa conservatoare, care, în anii târzii, s-a transformat tot mai mult într-o persoană religioasă. De asemenea, nu-i plăcea forma ei absolutistă de guvernare. Totuși, de la mama sa el a moștenit dragostea bourbonilor spanioli pentru fast curții regale. Mai târziu, Carol Louis s-a plâns că mama lui "l-a distrus fizic, moral și financiar

În 1820 mama lui a aranjat căsătoria cu Prințesa Maria Teresa de Savoia (1803–1879), una dintre fiicele gemene ale regelui Victor Emmanuel I al Sardiniei. Nunta a avut loc la Lucca la 5 septembrie 1820. Maria Tereza, care a împlinit șaptesprezece ani la două săptămâni după nuntă, era înaltă și frumosă.^[2] Au fost declarați a fi cel mai frumos cuplu regal. Împreună au avut doi copii:

Luisa Francesca (29 octombrie 1821 – 8 septembrie 1823)
Carol al III-lea, Duce de Parma (1823–1854)

Carol Louis a fost spiritual, fermecător și avea un caracter sociabil. Maria Tereza a fost melancolică și, spre deosebire de soțul ei, ea a fost o catolică profund devotată.^[2] Au fost un cuplu nepotrivit care și-au trăit mariajul departe unul de celălalt. "Chiar dacă nu a existat dragoste", a comentat mai târziu Carol Louis, "a existat respect".

Carlos Luís Fernando de Borbón-Parma, litografie de Andreas Staub

La 13 martie 1824 mama lui Carol Louis a murit iar el a succcedat-o sub numele de Carol I, Duce de Lucca. La 25 de ani, el a moștenit un ducat mic dar bine păstrat.^[2] Cu toate acestea, Carol a arătat un slab interes față de guvernare; episoadele turbulente din copilărie l-au afectat. În propriile sale cuvinte, "natura furtunoasă din viața mea, lipsa mea de experiență, bună mea credință au avut ca rezultat nefericit o lipsă totală de încredere în mine și de multe ori, involuntar dar totuși inevitabil, spre alții".^[2]

Carol Louis a preferat să dea frâu liber plăcerii sale pentru călătorie. În timpul primilor ani ai domniei sale el a fost în mare parte absent din ducat, lăsând guvernarea miniștrilor săi conduți de Ascanio Mansi. Din 1824 până în 1827 Carol Louis a călătorit în toată Italia. El a vizitat Roma și curțile de la Napoli și Modena de mai multe ori. Din 1827 până în 1833 a călătorit în Germania, unde a deținut două castele: Uchendorff și Weistropp (în apropiere de Dresda). S-a bucurat de viața de la curtea austriacă, unde cumnata sa era împărăteasă. În timp ce a stat la Viena a închiriat Palatul Kinsky. A petrecut timp în Berlin, Frankfurt, Praga și în capitalele celorlalte state germane.

La începutul anilor 1830, interesul Ducelui Carol Louis față de afacerile de stat a crescut. Ducatul său nu a fost afectat de mișcările revoluționare care au traversat Roma și centrul Italiei în 1831.^[2] În relațiile externe, el l-a recunoscut pe regele Ludovic-Filip al Franței, care a venit la putere în urma Revoluției din Iulie din 1830. De asemenea, s-a aliat cu carliștii din Spania. În 1834, unchiul său, pretendentul carlist Carlos al V-lea, l-a numit pe Carol Louis infante al Spaniei. De asemenea, el a stat și alături de cauza miguelistă din Portugalia (fostul rege Miguel I al Portugaliei a fost vărul său primar).

În anul 1833, după ce a stat departe timp de trei ani, Carol Louis a revenit la Lucca și a acordat o amnistie generală. Acest lucru a fost în contrast puternic cu atitudinea altor state italiene care au optat pentru represiune și închisoare. În același an, Thomas Ward, un fost jocheu englez, a sosit în Lucca și, în câțiva ani, el a devenit consilier și ministru al Ducelui. Carol Louis a studiat și colectat texte biblice și liturgice și a fost interesat de diferite ritualuri religioase. El a construit o capelă ortodoxă greacă, la vila sa din Marlia. De asemenea, a flirtat cu protestantismul, care era privit nefavorabil de către curțile catolice.

Ducele a realizat o serie de reforme administrative și financiare care au fost populare.^[2] A încurajat educația și medicina, favorizând crearea de școli. Aceste reforme au fost implementate datorită inițiativei ministrului Mansi, în absența ducelui. A încercat să copieze în Lucca lucruri pe le-a văzut în străinătate, indiferent dacă condițiile din ducat erau favorabile. Dragostea sa pentru călătorie a creat multe dificultăți guvernării și de multe ori el a semnat decrete în funcție de starea lui de spirit de moment, fără nici o cunoaștere reală a problemelor. Puterea reală stătea în mâinile ministrului Mansi. S-a spus că în timp ce Carol Louis a fost duce, Mansi a fost rege. Conștient de faptul că Lucca urma să fie anexată Toscanei, Mansi și-a aliniat politicile cu cele ale Florenței.

În 1840, în timp ce ducele stătea la Roma, ministrul lui Ascanio Mansi a murit. Moartea lui Mansi a marcat o nouă perioadă în care Carol Louis a avut mai multe inițiative însă curtea lui a atras aventurieri de diferite naționalități. Unii dintre ei erau lipsiți de scrupule și cu reputație dubioasă. Ducele l-a ales pe Antonio Mazzarosa, un om eminent, în calitate de președinte al Consiliului de Stat, dar sub presiunea austriacă, l-a numit ca ministru de externe pe Fabrizio Ostuni. Mandatul lui Ostuni a durat numai trei ani (1840-1843) și a coincis cu o perioadă de creștere a dificultăților financiare. Economia ducatului a picat în declin din 1830 și s-a deteriorat continuu.

Carol Louis era un admirator al frumuseții feminine, dar a fost considerat a fi homosexual.^[3] În timp ce se afla în ducat, Carol stătea puțin timp în capitală preferând să rămână la țară, în Marlia. În 1845, fiul său s-a căsătorit cu Prințesa Louise Marie Thérèse d'Artois, o fiică a ducelui de Berry și singura soră a pretendentului legitimist francez, Contele de Chambord.

În urma nemulțumirii generale, a început să se formeze o mișcare liberală în Lucca, unde au existat în 1847 o serie de demonstrații, culminând în luna iulie printr-o revoltă pe scară largă. La început Carol Louis a încercat să-și afirme autoritatea dar neliniștea continuă l-a forțat să se refugieze la Villa San Martino in Vignale. La 1 septembrie 1847, alarmat la vederea unei mulțimi care dorea unele reforme, el a semnat o serie de concesii. Trei zile mai târziu, sub presiunea mai multor cetățeni, s-a întors la Lucca, unde a fost întâmpinat triumfător. Cu toate acestea, a fost în imposibilitatea de a face față presiunii și pe 9 septembrie a plecat la Modena. De acolo, el a emis un decret care a transformat Consiliul de Stat într-un Consiliu de regență. La 4 octombrie a abdicat în favoarea Marelui Duce de Toscana, care oricum ar fi luat ducatul când Carol Louis urma să devină Duce de Parma, în timp ce el a primit o compensație lunară.

Jump to navigation Jump to search

Date personale
Carol al II-lea

Născut	22 decembrie 1799 Madrid, Spania
Decedat	16 aprilie 1883 (83 de ani) Nisa, Franța
Înmormântat	Villa Borbone (Viareggio)[*]
Părinți	Louis de Etruria Maria Louisa a Spaniei
Frați și surori	Princess Maria Luisa Carlota of Parma[*]
Căsătorit cu	Prințesa Maria Teresa de Savoia
Copii	Prințesa Luisa Prințul Carol
Cetățenie	Spania
Ocupație	suveran[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	House of Bourbon-Parma[*]
Rege al Etruriei
Domnie	27 mai 1803 – 10 decembrie 1807 (4 ani, 197 zile)
Predecesor	Louis I
Duce de Parma
Domnie	17 decembrie 1847 - 17 mai 1849 (1 an, 151 zile)
Predecesor	Marie Louise, împărăteasă a francezilor
Succesor	Carol III

Jump to navigation Jump to search

· 1807: Johan Sebastian Welhaven, scriitor norvegian (d. 1873)
* 1808: Eugénie Hortense Auguste Napoléone, cunoscută ca Eugénie de Beauharnais, prințesă de Leuchtenberg (22 decembrie 1808 – 1 septembrie 1847) a fost prințesă franco-germană. A fost a doua fiică a lui Eugène de Beauharnais și a Prințesei Augusta de Bavaria, și membră a Casei de Beauharnais. În 1826 s-a căsătorit cu Constantin, Prinț de Hohenzollern-Hechingen. Eugénie a fost crescută în religie catolică la Palatul Leuchtenberg din München și își petrecea frecvent verile cu părinții ei la Schloss Eugensberg, un castel construit de tatăl ei pe malul Lacului Constance. Comportamentul familiei era princiar în toate aspectele - reprezentantul francez Coulomb scria în 1822: "Prințul Eugène de Beauharnais trăiește într-un lux mai mare decît la Curte [a lui Napoleon]". Palatul lor din Munchen a fost construit de celebrul arhitect bavarez Leo von Klenze pentru peste 2 milioane de guldeni. Pe lângă München si Schloss Eugensberg, familia deținea conace la Eichstätt și Ismaning. Odată cu moartea tatălui ei în 1824, Eugénie a moștenit Schloss Eugensberg.

Eugénie de Beauharnais

La 22 mai 1826, la Eichstätt, Eugénie s-a căsătorit cu catolicul Prinț Constantin de Hohenzollern-Hechingen. Eugénie l-a adus cu ea pe Hofkavalier Gustav von Billing (născut în Leuchtenberg) în calitate de consilierul ei financiar. Rapid, el a câștigat încrederea lui Constantin în calitate de consilier. Începând cu 1833 Eugénie și soțul ei au trăit la Schloss Lindich lângă Hechingen, orașul reședință al Casei de Hohenzollern-Hechingen, deși au petrecut o mare parte din lunile de vară la Schloss Eugensberg, păstrând astfel contactul cu mătușa ei Hortense și vărul ei Louis Napoleon, care mai târziu a devenit Napoleon al III-lea.

Eugénie avea o mare poftă de viață și chiar vâna cerbi cu soțul ei în 1831. Cuplul a făcut multe excursii la Munchen, la Schloss Eugensburg, la reședința de vară a regilor Bavariei la Tegernsee, iar în 1833 au făcut un Mare Tur în Italia, care a durat aproape 18 luni, și a mers până în Sicilia.

Eugénie apoi a vândute Schloss Eugensberg pentru 32.000 guldeni lui Heinrich von Kiesow de Augsburg..^[1] Veniturile din această vânzare au finanțat reconstruirea Vilei Eugenia din Hechingen, unde cuplul și-a stabilit reședința în 1834.

La marginea de sud parcul vilei, ea a achiziționat Gasthaus Zur Silberburg și în 1844 a reconstruit-o ca o alta vila, pentru a găzdui vizitarea relații nobile. Grădinile din jur au fost cumpărate și reproiectat ca un peisaj englez, acum cunoscut sub numele de Fürstengarten.

A rămas fără copii și și-a căutat alinare în pietate, înființarea unui azil de bătrâni în Hechingen și (în 1839), un Kinderbewahranstalt pentru oraș. Clădirea a fost creată pentru acei copii ai căror părinți "au fost adesea împiedicați de afaceri sau dificultăți domestice de la creșterea copiilor mici".

Timp de zece ani, ea l-a îngrijit pe socrul ei Frederic, bolnav din cauza rănilor de război, și care a murit în 1838, la Schloss Lindich. În fiecare Joia Mare, Eugénie și soțul ei spălau picioarele a doisprezece oameni locali, bătrâni și nevoiași și apoi îi invita la o Apostelmahl sau Ultima Cină în Billardhäuschen.

Eugénie s-a îmbolnăvit de tuberculoză și în iarna anului 1846 s-a mutat în așa-numitul Hofküche direct în spatele Vilei Eugenia, deoarece putea fi mai bine încălzită. Medicii i-au dat tratamente ciudate, inclusiv inhalarea de fum din balegă de vacă și arderea bastoane de moxa pe piept. Din cauza riscului de răspândire a bolii, ea își putea vedea soțul rar, și chiar și atunci numai de la distanță. În vara anului 1847 ea a pornit să caute un leac la spa Badenweiler, dar pe drumul de întoarcere a murit la Hotel Post în Freudenstadt la 1 septembrie 1847, la vârsta de 38 de ani.

Date personale
Eugénie
Prințesă de Hohenzollern-Hechingen

Nume la naștere	Eugénie Hortense Auguste Napoléone
Născută	22 decembrie 1808 Milano
Decedată	1 septembrie 1847 (38 de ani) Freudenstadt
Înmormântată	Q2348763[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Părinți	Eugène de Beauharnais Prințesa Augusta de Bavaria
Frați și surori	Josephine de Leuchtenberg Amélie de Leuchtenberg Théodolinde de Beauharnais Auguste de Beauharnais, al 2-lea Duce de Leuchtenberg Maximilian de Beauharnais, al 3-lea Duce de Leuchtenberg
Căsătorită cu	Constantin, Prinț de Hohenzollern-Hechingen
Religie	catolicism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Beauharnais Casa de Hohenzollern-Hechingen
Domnie
Domnie	13 septembrie 1838 – 1 septembrie 1847

· 1811: Ludwig Philippson, scriitor german și rabin (d. 1889)
* 1816: Alexandru Dimitrie Macedonski (n. 22 decembrie 1816 - n. 24 septembrie 1869) a fost tatăl poetului Alexandru Macedonski, politician și general român.

S-a născut ca primul fiu al soților Zoe (n. Paznanski) și Dimitrie Macedonski. De la 15 ianuarie 1821, de când Dimitrie Macedonski a sprijinit (mandatat de marii boieri ai Țării Românești - Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și Barbu Văcărescu, membri ai Comitetului și ai Eteriei) mișcarea revoluționară condusă de Tudor Vladimirescu, copilul Alexandru D. Macedonski a fost crescut numai de mama sa, până la întoarcerea tatălui în București, cu permisiunea armatei ruse (1 octombrie 1829), după semnarea Tratatului de pace ruso-turc la Adrianopol/Edirne la data de 2 septembrie 1829.

Între 1831-1834 este trimis, la studii militare, la Liceul imperial de la Kerson, prin intermediul bunicului matern, căpitanul Ignatie Paznanski, de unde se întoarce școlit, devenind iuncher în Regimentul I Infanterie din București. După 1834, până în 1838 continuă studiile militare de specializare la Jitomir în Rusia, la vest de Kiev.

La 3 aprilie 1838 este avansat praporcic, rang consemnat în Arhondologia Nouă a Țării Românești

La 14 februarie 1843 este numit porucic/locotenent prin Ofis domnesc de către Gheorghe Bibescu, domnitorul Țării Românești (1842-1848). În anul 1844 este trimis în Rusia, la Tuia, pentru instrucție și achiziție de material militar.

La 12 februarie 1848 se căsătorește cu Maria Fisența, fiica lui Emanuel Fisența, fiul contelui Fisența - ambasadorul trimis de împărăteasa Ecaterina în Țara Românească, înfiată de Dimitrie Pârâianu. Catinca - mama Mariei — era din neamul Brăiloiu din Craiova. După moartea soțului, s-a căsătorit cu vărul ei Dumitru Pârâianu, care a înzestrat-o pe Maria cu moșiile: Pometești, Adâncată și altele. Împreună au avut patru copii, Ecaterina (11 noiembrie 1848 - ?), Dimitrie (22 septembrie 1852 - 4 iulie 1907), Alexandru (14 martie 1854 - 24 noiembrie 1920) și Vladimir (1 septembrie 1858 - 22 septembrie 1918).

La data de 25 august locotenentul/porucicul A.D. Macedonski este pus în disponibilitate, fiind ostil guvernului revoluționar, fiind reabilitat la 28 septembrie, iar în anul următor în 4 decembrie este avansat căpitan.

În anul 1859 la 4 mai devine primul general al Principatelor Române, și șef al armatei, în guvernul Constantin A. Kretzulescu (27 martie - 6 septembrie 1859), pentru atitudinea sa unionistă. Iar la 10 iunie este numit prim-adjutant al domnitorului și șef al Statului-major domnesc.

La 16 august demisionează din postul de ministru de război fiind în conflict cu domnitorul.

În anul 1860, este numit președintele Comisiei pentru Casa de dotație a oastei și membru în comisia Școlii Militare, iar în anul următor devine comandant al Garnizoanei București și șeful trupelor din Tabăra Floreasca.

În anul 1862 solicită aranjarea drepturilor la pensie, urmare a conflictelor accentuate cu Domnitorul, fiind scos la pensie în anul următor (octombrie—decembrie).

În anul 1868, la 23 decembrie publică articolul Sistema în armată, în „Trompeta Carpaților", vădit supărat că nici în noua domnie nu este luat în considerație.

Este reintegrat în armată în 22 ianuarie 1869.

Se stinge din viață în același an în 24 septembrie și este înhumat cu ceremonial funerar militar la Biserica Cuțitul de Argint din București. Soția sa, Maria Macedonski, bănuiește că decesul a survenit ca urmare a unei otrăviri.

Date personale
Alexandru D. Macedonski
Generalul Alexandru Macedonski
Nume la naștere	Alexandru Dimitrie Macedonski
Născut	22 decembrie 1816
Decedat	24 septembrie 1869, (53 de ani)
Părinți	Dimitrie Macedonski și Zoe Paznanski
Frați și surori	Pavel Macedonski
Căsătorit cu	Maria Fisența
Copii	Alexandru Macedonski, Ecaterina (c. Ghica)(c. Leboef) Dimitrie Macedonski Vladimir Macedonski
Naționalitate	română
Ocupație	funcționar public[*]
Primul general al Principatelor Române și Ministru de război al Guvernului C. Al. Crețulescu
În funcție 4 mai 1859 – 16 august 1859
Comandant al Garnizoanei București și șeful trupelor din Tabăra Floreasca
În funcție 1861 – 1862

Profesie	politician, general

· 1819: Franz Abt, compozitor și dirijor german (d. 1885)

· 1821: Giovanni Bottesini, compozitor italian și contrabasist (d. 1889)

· 1823: Thomas Wentworth Higginson, scriitor american (d. 1911)

· 1828: Eduard Schönfeld, astronom german (d. 1891)
* 1837: Vladimir Vasilyevich Nahuel Markovnikov (rusă: Влади́мир Васи́льевич Марко́вников; n. 22 decembrie 1837 la Nijni Novgorod, d. 11 februarie 1904 la Saint Petersburg) a fost un chimist rus.

· 1839: John Nevil Maskelyne, iluzionist și inventator britanic (d. 1917)

· 1849: Christian Rohlfs, pictor german (d. 1938)

· 1853: Jewgraf Stepanowitsch Fjodorow, cristalograf rus (d. 1919)

· 1853: Teresa Carreño, pianistă și compozitoare (d. 1917)

· 1856: Frank Billings Kellogg (* 22 decembrie 1856 – † 21 decembrie 1937) a fost un politician și om de stat american. S-a născut la Potsdam, New York. Familia sa s-a mutat în Minnesota în 1865. După ce a obținut licența în drept, a început să practice avocatura în Rochester, Minnesota, în 1877. A fost avocatul statului în Rochester (1878 – 1881) și avocat al comitatului Olmsted (1882 – 1887). S-a mutat în St. Paul, Minnesota în 1887.

Kellogg a fost ales senator al Statelor Unite pe listele Partidului Republican din parte statului Minnesota în 1916. A îndeplinit funcția de senator din 4 martie 1917 până pe 3 martie 1923. A pierdut votul de realegere în 1922. A fost delegat al Conferința Internațională a Statelor Americane din Santiago de Chile în 1923, iar între 1923 și 1925 a fost Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar al SUA în Regatul Unit.

Între anii 1925 și 1929 a fost Secretar de Stat al Statelor Unite în cabinetul Președintelui Calvin Coolidge. În 1928 a fost decorat cu ordinul Freedom of the City în Dublin, Irlanda și, în 1929, guvernul francez l-a făcut membru al Legiunii de Onoare.

În perioada în care a fost Secretar de Stat a devenit coautor al Pactului Kellogg-Briand, semnat în 1928. Tratatul, propus de ministrul francez de externe Aristide Briand, dorea să legifereze "renunțarea la război ca instrument al politicii naționale." Frank Billings Kellogg a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1929.

Din 1930 până în 1935 a fost judecător asociat al Curții Permanente pentru Drept Internațional. A murit cu o zi mai înaine de a împlini 81 de ani, în orașul St. Paul. Locuința sa a fost decretată casă memorială. În cinstea politicianului american, școlile primare din Shoreline, Washingtonși Rochester, Minnesota au primit numele său.

· 1858: Giacomo Antonio Domenico Michele Secondo Maria Puccini (n. 22 decembrie 1858, Lucca, Italia - d. 29 noiembrie 1924, Bruxelles, Belgia) a fost un compozitor italian de muzică de operă, reprezentant al curentului artistic realist numit în Italia verismo (conform cu termenul din italiană vero = adevărat). Operele lui Puccini:

"Le Villi", 31 mai 1884, Teatro dal Verme, Milano
"Edgar", 21 aprilie 1889, Teatro alla Scala, Milano
"Manon Lescaut", 1 februarie 1893, Teatro Regio, Torino
"La Bohème", 1 februarie 1896, Teatro Regio, Torino
"Tosca", 14 ianuarie 1900, Teatro Costanzi, Roma
"Madama Butterfly", 17 februarie 1904, Teatro alla Scala, Milano
"La Fanciulla del West", 10 decembrie 1910, Metropolitan Opera, New York
"La rondine", 27 martie 1917, Opera din Monte Carlo
"Il trittico" - "Il Tabarro", "Suor Angelica", "Gianni Schicchi", 14 decembrie 1918, Metropolitan Opera, New York
"Turandot", postum 25 aprilie 1926, Teatro alla Scala, Milano

Puccini s-a născut într-o familie cu tradiții muzicale. Tatăl său, Michele, conducea orchestra orășenească din Lucca, era organist al Domului din localitate și compusese câteva opere de calitate modestă, un Miserere și câteva cantate pe teme religioase. A murit tânăr, când Giacomo avea doar 5 ani. Primele lecții de muzică le primește de la unchiul lui, Fortunato Maggi, care nu îl consideră prea dotat. Continuă studiile cu Carlo Angeloni, avându-l coleg pe viitorul compozitor Alfredo Catalani. Cu Angeloni, Puccini face progrese. În martie 1876 asistă în orașul Pisa la o reprezentație cu opera Aida de Giuseppe Verdi și din această clipă visează să devină compozitor de opere. În același an compune un Preludiu simfonic, doi ani mai târziu un Motet și un "Credo", cu a căror execuție obține un oarecare succes. În toamna lui 1880 pleacă la Milano, unde - cu sprijinul financiar din partea reginei Margherita a Italiei - se înscrie la Conservator, avându-l ca profesor pe Amilcare Ponchielli.

Pe 31 mai 1884 are loc la Teatro Dal Verme din Milano premiera primei sale opere, "Le Villi", cu care recoltează succes din partea publicului și a criticii. După o muncă asiduă de câțiva ani, i se reprezintă la Teatro alla Scala din Milano opera "Edgar", de data aceasta fără vreun succes deosebit. Șase ani mai târziu, pe 1 februarie 1895, obține un succes triumfal cu opera "Manon Lescaut", executată în premieră pe scena teatrului Regio din Torino.

"Tosca" - Afișul pentru premiera din 14 ianuarie 1899 la Teatro Costanzi din Roma

Turandot - Afișul pentru premiera postumă a operei la Teatro alla Scala din Milano, 25 aprilie 1926

Tot în acest teatru, pe 1 februarie 1896, are loc premiera operei "La Bohème" (Boema), sub bagheta dirijorului Arturo Toscanini. În concluzia cronicei sale, criticul muzical Carlo Bersezio scrie: "La Bohème (Boema) nu va lăsa probabil urme deosebite în teatrul nostru". Opera se va impune totuși mai târziu după o reprezentație la teatrul din Palermo și apoi pe scenele principalelor teatre de operă din Italia. În ziua de 14 ianuarie 1900 se reprezintă în premieră la Teatro Costanzi din Roma opera "Tosca", în rolul titular soprana română Hariclea Darclée. Deja la prima arie a tenorului, Recondita armonia, succesul este asigurat, pentru ca după aria sopranei, Vissi d'arte, publicul să aplaude în picioare.

În anul 1904, Puccini se căsătorește cu Elvira Bonturi, cu care va avea un fiu, Tonio. Pe 17 februarie, reprezentarea operei "Madame Butterfly" la Milano se soldează cu un adevărat dezastru. Abia după o refacere a libretului și a muzicii, opera capătă audiență la public, după o prezentare, câteva luni mai târziu, la Teatro Grande din Brescia ['breʃ:a ].

În 1910, debutează cu succes în New York la Metropolitan Opera cu "La Fanciulla del West": dirijor este Arturo Toscanini, solist Enrico Caruso. Tot la Metropolitan Opera, va avea loc premiera pe 14 decembrie 1918 a Tripticului de opere în câte un act, "Il Tabarro", "Suor Angelica" și "Gianni Schicchi" ['ʤan:i s'kik:i ].

În anul 1921, Puccini se mută în orașul Viareggio, unde începe să lucreze la compunerea operei "Turandot". Opera va rămâne însă neterminată. Puccini moare la 29 noiembrie 1924, într-o clinică din Bruxelles, la câteva zile după o operație la gât, în urma unui cancer al laringelui. Opera "Turandot", în versiunea neterminată, va fi reprezentată pe 25 aprilie 1926 la Teatro alla Scala din Milano, sub conducerea muzicală a lui Arturo Toscanini. În reprezentațiile ulterioare, opera va fi prezentată cu completările făcute de Franco Alfano după schițele rămase de la Puccini.

Creația artistică a lui Giacomo Puccini se întinde pe o perioadă de 40 de ani, din 1884 până în 1924, timp în care a compus 12 opere. Acest număr restrâns dovedește o dată mai mult exigența artistică deosebită a compozitorului. Succesul enorm de care s-au bucurat operele lui Puccini încă din timpul vieții sale, dăinuie până în ziua de astăzi și este în continuă creștere.

Date personale
Giacomo Puccini
Giacomo Puccini
Nume la naștere	Giacomo Antonio Domenico Michele Secondo Maria Puccini
Născut	22 decembrie 1858^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9] Lucca, Italia^[10]^[11]
Decedat	29 noiembrie 1924 (65 de ani)^[1]^[11]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9] Bruxelles, Belgia^[11]
Cauza decesului	cauze naturale[] (cancer de laringe[])
Părinți	Michele Puccini[*]
Căsătorit cu	Elvira Puccini[*]
Cetățenie	Regatul Italiei
Ocupație	opera composer[] compozitor om politic muzician dirijor organist[]
Activitate
Studii	Milan Conservatory[*]
Gen muzical	muzică clasică operă
Instrument(e)	orgă[*]

· 1859: Otto Hölder, matematician american (d. 1937)

· 1867: Joseph Maria Olbrich, arhitect austriac (d. 1908)
* 1869: Gheorghe Naumescu (n. 22 decembrie 1869, Băcani, Județul Vaslui^[1]– d. 3 iulie 1917, Sofia, Bulgaria^[2]), a fost un colonel român participant la Primul Război Mondial, comandant al Regimentului 2 Roșiori în timpul Șarjei de la Prunaru.^[3] În urma faptelor de eroism din timpul acestei bătălii, colonelul Naumescu a fost înaintat post-mortem la gradul de general de brigadă.

Gheorghe Naumescu, fiul Alexandrei și al lui Dimitrie Naumescu,^[1]^[5] s-a născut în comuna Băcani din județul Vaslui, pe 22 decembrie 1869. El a ales cariera militară și a urmat cursurile Școlii Militare de Ofițeri din București.^[1]^[5] După absolvire, Naumescu a fost repartizat ca sublocotenent la Regimentul 1 Roșiori, subunitate a Brigăzii 5 Roșiori, care avea garnizoana la Bârlad. Între anii 1890 și 1891, subofițerul a urmat cursurile speciale de cavalerie, după care a fost detașat timp de doi ani în Belgia, ca atașat pe lângă garnizoana din Bruxelles a Regimentului 2 de Gardă^(Fr.). După întoarcerea în România, Naumescu a fost avansat curând locotenent în cadrul Regimentului 5 Călărași, apoi căpitan, iar în anul 1899 a fost înaintat la gradul de maior în cadrul Regimentului 3 Roșiori din Bârlad.^[1]

În 1901, maiorul Naumescu s-a căsătorit cu Ecaterina I. Palade, fiica boierului Grigore I. Palade din Suseni. Tânăra pereche a primit ca dar de nuntă din partea socrului ofițerului moșia Drujești din Vaslui.^[5]

În anul 1911, Gheorghe Naumescu a fost din nou înaintat în grad, devenind locotenent-colonel și fiind numit comandant al Regimentului 2 Roșiori din Bârlad. În această calitate a luat parte la campania României în Al Doilea Război Balcanic, iar izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914, îl găsește cu gradul de colonel plin.

Date personale
Gheorghe Naumescu
Col. Gheorghe Naumescu în 1916
Născut	22 decembrie 1869 Băcani, Județul Vaslui
Decedat	3 iulie 1917 (47 de ani) Sofia, Bulgaria
Părinți	Alexandra și Dimitrie Naumescu
Căsătorit cu	Ecaterina I. Palade
Cetățenie	Regatul României
Ocupație	personal militar[*]
Studii	Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, București
Activitate
A luptat pentru	Armata României
Ramura	Cavalerie
Gradul	Colonel (militar activ); General de brigadă (post-mortem)
Unitatea	Brigada 5 Roșiori
A comandat	Regimentul 2 Roșiori
Bătălii / Războaie	Al Doilea Război Balcanic Primul Război Mondial Șarja de la Prunaru

· 1869: Nicolae Ghica–Budești, arhitect român, membru de onoare al Academiei Române (d. 1943)

· 1874: Franz Schmidt, compozitor austriac (d. 1939)

· 1876: Filippo Tommaso Marinetti, poet italian d. 1944)

· 1881: Franz Springer, compozitor și dirijor german (d. 1950)

· 1883: Edgar Varèse, compozitor și dirijor fracez-american (d. 1965)

· 1884: Albin Grau, producător german de film, grafician și autor (d. 1971)

· 1887: Srinivasa Aiyangar Ramanujan, matematician indian (d. 1920)

· 1889: Nichifor Crainic (pseudonimul lui Ion Dobre,^[1] n. 22 decembrie 1889, Bulbucata, România – d. 20 august 1972, Mogoșoaia, România) a fost un teolog, scriitor, poet, ziarist, politician, editor, filosof român și important ideolog rasist^[2]^[3]^[4] de extremă dreaptă.^[5] În perioada de început a mai folosit pseudonimele Victor Rațiu (1908), D. Crainic (1909), D.I. Crainic, D.I. Nichifor, N. Crainic (1910)^[6], Victor Mărginaș^[7]. Din aprilie 1926 Nichifor Crainic este numele lui legal^[8]. În 1940 este ales membru al Academiei Române pe locul devenit vacant al lui Octavian Goga, exclus în 1945 și reconfirmat post-mortem în 1994. Obosit, după trei ani de pribegie, și convins că după încheierea păcii de la Paris rejudecarea lui se va face mai puțin pătimaș, pe 24 mai 1947^[23] l-a convins pe preotul Ion Sămărghițan, gazda sa, să-l anunțe pe jandarmul satului că se predă^[25]. Este adus în București, la Ministerul de Interne (mai-iulie), apoi este transferat succesiv la închisoarea Văcăreștiși Jilava.

După anularea sentinței din 1945 a urmat rejudecarea care s-a întrerupt brusc, fără niciun motiv juridic, după arestarea lui Lucrețiu Pătrășcanu și a avocatului Petre Pandrea. A fost transportat la Aiud unde a fost ținut închis 15 ani fără să existe o sentință judecătorească.^[11]

Prin Decretul 293/18 aprilie 1962 al Consiliului de Stat, Nichifor Crainic este grațiat la data de 24 aprilie 1962 și eliberat două zile mai târziu. După eliberarea din închisoare, între 1962 și 1968 Nichifor Crainic scrie la ziarul comunist de propagandă "Glasul Patriei", editat de Ministerul Afacerilor Interne, destinat intelectualilor români din străinătate, unde devine redactor, până la pensionare în 1968^[26] Ana Selejan consideră că aceasta a fost o formă de mercenariat, în speranța reintrării în circuitul literar.^[27]

În timpul detenției a devenit informator și colaborator al Securității „pentru gamela cu zeamă” (vezi: Oancea Zosim: Închisorile unui preot comunist”, sau Mihadaș Teohar: Pe muntele Ebal^[28]).

Procesul „lotului ziariștilor fasciști” care s-a judecat în anul 1945 de către Tribunalul Poporului, a fost redeschis la propunerea Procuraturii Generale, după mai bine de 50 de ani. În cadrul procesului au fost implicați 14 scriitori și ziariști. Curtea Supremă după mai multe dezbateri procedurale, a admis recursul în anulare și în data de 8 mai 1995 a luat decizia cu hotărâre de achitare și restituire a tuturor averilor celor implicați și condamnați de către comuniști. Din păcate în acel moment nu a mai fost decât un singur supraviețuitor, scriitorul Pan V. Vizirescu^[28].

Nichifor Crainic moare la 20 august 1972.

Nichifor Crainic

Date personale

Născut

22 decembrie 1889

Bulbucata, Bulbucata, Giurgiu, România

Decedat

20 august 1972 (82 de ani)

Mogoșoaia, Ilfov, România

Cetățenie

România

Ocupație

filozof
jurnalist
publicist
teolog[*]
profesor universitar
om politic
poet

Activitate

Alte nume

Nichifor Crainic

Educație

Facultatea de Teologie a Universității din București, Universitatea din Viena

Alma mater

Universitatea din Viena

Organizație

Universitatea din București

Partid politic

Mișcarea Legionară, Liga Apărării Național-Creștine

Mișcare politică

naționalism

Premii

Premiul Național pentru poezie
Doctor honoris causa al Universității din Viena

Profesor pentru

Arsenie Boca

Membru titular al Academiei Române

* 1890: Josef Hopmann (22 decembrie 1890, Berlin – 11 octombrie 1975, Bonn) a fost un astronom german.

· 1890: Nol van Berckel, fotbalist olandez (d. 1973)

· 1892: Lawrence Sperry, pilot și inventator american (d. 1923)

· 1900 - S–a născut regizorul francez Marc Allégret. Succesul îndelungatei sale cariere se datorează preciziei şi competenţei sale de bun meşteşugar, precum şi capacităţii sale de a descoperi talente actoriceşti (Michčle Morgan ”, Daničle Delorme, Gérard Philipe, Jeanne Moreau, Simone Simon) (filme : “Frumoasa aventură“, “Ştrengăriţa”, “Chemarea primăverii”) (m.03.11.1973).

· 1900: John C. Slater, fizician american (d. 1976)

· 1903: Haldan K. Hartline, fiziolog american (d. 1983)

· 1905: Pierre Brasseur, actor francez (d. 1972)

· 1905: Pierre Levegh, pilot francez (d. 1955)

· 1907: Peggy Ashcroft, actriță britanică (d. 1991)
* 1907: Fred McLeod Wilcox (n. 22 decembrie 1907 – d. 23 septembrie 1964) a fost un regizor american. El a lucrat pentru Metro-Goldwyn-Mayer mai mulți ani, regizând filmul science-fiction clasic Forbidden Planet (1956) sau filmul de familie clasic Lassie Come Home care a fost inclus de National Film Registry în programul de conservare american National Film Preservation Board în 1993.

· 1908: Giacomo Manzù, sculptor, grafician și desenator italian (d. 1991)

· 1908: Max Bill, arhitect, artist și designer elvețian (d. 1994)
* 1911: Nicu Stoenescu (n. 22 decembrie 1911, Focșani - d. 1989, București) a fost un solist de romanțe și tangouri, activ mai ales în perioada interbelică. A fost soțul cântăreței Dorina Drăghici.

S-a născut la data de 22 februarie 1911 în orașul Focșani, județul Vrancea.

Începe să ia lecții de canto muzical cu profesorul Quarto Santareli.

În anul 1939 debutează la casa de discuri Electrecord cu primele înregistrări, două cântece populare: „Du-mă Doamne, du-mă iar” și „Lele, Lelișoara mea” cu acompaniamentul orchestrei lui Jean Dumitrescu.

Între anii 1943 - 1945 susține numeroase concerte și spectacole pe front, în Ungaria și Cehoslovacia. Concertează frecvent la Radio, la Ora răniților alături de importante formații de muzică ușoară și populară. În această perioadă a imprimat numeroase melodii la casele de discuri Columbia Records și Electrecord

A lansat numeroase șlagăre de muzică ușoară românească, printre care Inimă de ce nu vrei să-mbătrânești de Nicolae Kirculescu, Aș vrea de Constantin Cârjan sau La Miami de Liana Delescu.

A fost căsătorit cu solista Dorina Drăghici, cu care a cântat la restaurantul „La Parcul Virgiliu” împreună cu orchestra lui Nicu Stănescu și clarinetistul Iliuță Rudăreanu.

Între 1947-1950 este angajat la Teatrul de estradă al R.P.R., unde susține o serie de spectacole, iar între 1958-1968 este angajat solist al Teatrului „Constantin Tănase” din București, avându-l coleg scenic pe Gică Petrescu.

Începând cu anul 1968 este angajat ca solist al Teatrului „Ion Vasilescu”. În această perioadă, întreprinde numeroase turnee în țară cu spectacolele de revistă „Să cânte muzica”, „Grădina melodiilor”, „Nuntă la revistă” etc.

A participat la numeroase ediții ale Festivalului „Crizantema de aur”, atât ca interpret cât și ca membru în juriu, avându-i colegi pe Rodica Bujor, Ioana Radu, Petre Gusti, Alexandru Grozuță, Ion Luican, Emil Gavriș și Angela Moldovan.

Date personale
Nicu Stoenescu

Nume la naștere	Nicolae Stoenescu
Născut	22 decembrie 1911, Focșani
Decedat	1989, București
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreț
Activitate
Gen muzical	romanțe, ușoară, populară
Case de discuri	Columbia, Electrecord

· 1912: S-a nascut Lady Bird Johnson, prima doamnă a Americii, sotia predeintelui american Lyndon B.Johnson;(d.11.07.2007).

· 1912: Oscar Moret, compozitor elvețian (d. 2003)

* 1917: Frederick William "Freddie" Francis BSC (22 decembrie 1917 – 17 martie 2007) a fost un regizor englez și director de imagine.

A avut cele mai mari succese sale ca director de imagine, inclusiv câștigând două premii Oscar, pentru Sons and Lovers (1960) și Glory(1989). Ca regizor, el are un statut de idol din cauza asocierii sale cu companiile de producție britanice Amicus și Hammer Film Productions în anii 1960 și 1970.

· 1921: Hawkshaw Hawkins, cântăreț country american (d. 1963)

· 1922: Peter Lorenz, politician german (d. 1987)
* 1924: Nicolae Murguleț (n. 22 decembrie 1924, Băcălești, Teleorman - d. 2 octombrie 1997, Roșiorii de Vede) a fost un om politic și ministru român.

George Litarczek

Date personale

Născut

22 decembrie 1925

Boston, SUA

Decedat

14 martie 2019 (93 de ani)

Ocupație

medic

Activitate

Cunoscut pentru

contribuțiile în domeniul anesteziei și reechilibrării hidroelectrolitice

Membru de onoare al Academiei Române

* 1925: George Litarczek (n. 22 decembrie 1925, Boston, SUA – d. 14 martie 2019) a fost un profesor universitar doctor, membru de onoare al Academiei Române, cetățean român și american. Părinții săi, prof. agr. Gheorghe Litarczek și Stella, au fost medici la clinica medicală Colentina București. Inginerul Carol Litarczek, bunicul lui George, a fost creatorul și directorul primei centrale electrice din Craiova, inginer șef al orașului Craiova și al județului Dolj, director și constructor al societății de tramvaie din Iași.

A pus bazele experimentale și teoretice, alături de profesorul Dan Setlacec, ale specialităților medicale de anestezie și reechilibrare hidroelectrolitică, a pus la punct metoda hipotermiei ce a fost folosită în intervențiile pe cord deschis și a format la Spitalul Fundeni o școală de anestezie și terapie intensivă de înaltă clasă.^[1]

Studii

Școala primară Sfântul Andrei București (1932-1936)
Liceul Spiru Haret București (1936-1944)
Facultatea de Medicină din cadrul IMF București (1944-1950)
Doctor în Medicină (1973)
Specializări OMS Anglia, Germania, Olanda, Austria

Activitate profesională

Profesor universitar doctor la UMF Carol Davila București (1957-1993)
Medic specialist reanimare la Spital Colțea (1950-1957)
Medic primar și Șef secție ATI la Spital Clinic Fundeni (1960-1995)
Profesor consultant și conducător de doctorate la Institutul Fundeni, Clinica ATI (din 1993)
Profesor universitar doctor la Facultatea de medicină Titu Maiorescu (din 1994)
Profesor asociat la Facultatea de Informatică, Catedra de electronică, Universitatea Politehnică București (1994-2004)
Profesor la Universitatea Vasile Goldiș Arad (2000-2004)

Opera

Peste 325 publicații științifice
Autor a 3 monografii integrale
Autor a 35 capitole în tratate medicale
Autor a 215 lucrări științifice tipărite în revistele de specialitate
Terapia intensivă insuficienței respiratorii, Ed. Medicală (1990)
Nutriție, Malutriție, Nutriție în Terapia Intensivă (1999?)
Bazele Teoretice ale Anesteziologiei, Ed. Artpress (2016)

Autor a 5 brevete de invenție-anestezie, terapie intensivă

Distincții

Ordinul Muncii Clasa a III-a (1963)
Ordinul Meritul Sanitar (1970, 1980)
Ordinul național „Steaua României” în grad de Mare Ofițer (2000) „pentru servicii deosebite aduse la apărarea sănătății publice și pentru rezultate remarcabile în domeniul cercetării medicale”^[2]
membru al Consiliului de onoare al Ordinului Steaua României^[3]

Afilieri

Membru al Academiei de Științe Medicale
Membru al Academiei Oamenilor de Știință
Membru de onoare al Academiei Române
Membru al Societății Germane de Anestezie și Medicină intensivă
Membru de onoare al Societății Germane de Anestezie și Medicină intensivă
Membru al Societății Austriece de Anestezie și Terapie Intensivă
Membru al Societății Române de Anestezie și Terapie Intensivă
Președinte de onoare al Societății Române de Anestezie și Terapie Intensivă
Membru de onoare al Societății de Chirurgie

· 1929: Hugo Loetscher, scriitor elvețian

· 1930 - S–a născut Radu Aneste Petrescu, scenarist de film şi profesor.

· 1931: Gisela Birkemeyer, atletă germană
* 1934: Michael Kroner (n. 22 decembrie 1934, Albești, Mureș), este un scriitor de limba germană, istoric și editor sas, originar din România.

Absolvent al institutului pedagogic din Sighișoara, a studiat apoi istoria la Cluj. După absolvire a lucrat ca profesor și apoi și director al secției germane a gimnaziului din Bistrița.

Din 1968 s-a angajat la publicația săptămânală de limbă germană Karpatenrundschau, unde a ocupat pentru un deceniu funcția de redactor pentru istorie și etnografie.

În 1972, Kroner a luat doctoratul la Universitatea din București, cu o disertație despre Stephan Ludwig Roth, apreciată și de colegii germanofoni din străinătate.

În 1979, la vârsta de 45 de ani, a emigrat în Republica Federală Germania. ^[1]

În perioada 1980-1982 a lucrat în calitate de colaborator științific la Muzeul Național Germanic (Germanisches Nationalmuseum).^[2]

Din 1982 a lucrat ca arhivar la asociația Landskreis Fürth, unde activează voluntar și după pensionare. ^[3]

Date personale
Michael Kroner
Scriitorul Michael Kroner, 2006
Născut	22 decembrie 1934 (85 de ani) Albești, Mureș, România
Naționalitate	România, origine săsească
Cetățenie	Germania
Ocupație	scriitor de limba germană, istoric și editor
Limbi	limba germană limba română
Studii	Facultatea de Istorie de la Universitatea din Cluj, Universitatea din București
Note
Premii	Medalia „Heinrich von Mosch” în bronz, 2011

· 1936: Hector Elizondo, actor puertorican

· 1937: Renate Welsh, scriitoare austriacă

· 1937 - S-a născut Corneliu Cezar, compozitor şi profesor.

· 1940: Cristina Deleanu (22 decembrie 1940, Ploiești) este o actriță română de teatru și film. Se naște la Ploiești, la câteva săptămâni după marele cutremur din 1940. Tatăl său este ucis în bombardamentul de la 4 aprilie 1944. Ulterior, mama sa se mută în București, unde actrița își va petrece restul copilăriei. Urmează cursurile primare ale Școlii nr.33 din București și studiile liceale la Liceul Gheorghe Lazăr, la acea vreme liceu de fete, aflat în vecinătatea Teatrului Municipal (astăzi Teatrul Bulandra). Atrasă în copilărie de pictură și desen, în timpul liceului, influențată și de cercul de colegi și prieteni, se hotărăște devină actriță. După absolvirea liceului urmează studii teatrale la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, la clasa actorului George Carabin, avându-i ca asistenți pe actorul Mihai Berechet și regizorul Cornel Todea. Absolvă IATC în 1962. În decursul unei cariere de peste 40 de ani interpretează numeroase roluri de teatru, teatru radiofonic, teatru de televiziune și film. Este căsătorită cu actorul Eugen Cristea.

În 1962, după absolvire, este repartizată la Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași, unde va juca în perioada 1962-1967. În 1967 se transferă la Teatrul Regional Barbu Delavrancea, devenit ulterior Teatrul de Revistă Ion Vasilescu, unde va juca în perioada 1967-1981. Din 1981 se transferă la Teatrul Național Ion Luca Caragiale din București, pe scena căruia va juca până la ieșirea la pensie, în 2001. Va mai juca ulterior pe scena Naționalului bucureștean în Revelion la "Terzo Mondo", de Ovidiu Iuliu Moldovan, în regia lui Mihai Manolescu (premiera în 2003). A interpretat numeroase roluri pe scenele teatrelor la care a jucat.

Cristina Deleanu colaborează în mod constant la teatrul radiofonic, vocea sa putând fi auzită în numeroase piese de teatru radiofonic, printre care Ceaiul nostru cel de toate zilele, Drumul lui Orfeu, Orfeu în Infern sau Zadarnicele necazuri de iubire.

În anii '80, începând cu rolul din La musica (o piesă franțuzească de Marguerite Duras, pusă în scenă la Teatrul TV, în regia Olimpiei Arghir) este distribuită în numeroase piese de teatru de televiziune. Activitatea din teatrul de televiziune o va aduce în atenția regizorilor de film, și anul 1981 va marca debutul carierei sale în cinematografie, în filmele Destine romantice, în regia lui Haralambie Borș, și Orgolii (după romanul omonim de Augustin Buzura), în regia lui Manole Marcus. Va fi distribuită în numeroase filme și seriale de televiziune.

În perioada 1992-2000 a activat ca profesoară de actorie la Academia de artă Luceafărul, pregătind două serii de studenți. A jucat în filme:

Orgolii (1982) - dr. Vera Panaitescu
Zbor periculos (1984)
Declarație de dragoste (1985)
Liceenii (1986)
Extemporal la dirigenție (1988)

Vrei să fii mama mea (2006)
Om bogat, om sărac (2006), serial TV
Fata babei și fata moșului, desene animate, voce (2004)
Harap Alb, desene animate, voce (2004)
Prâslea cel voinic și merele de aur, desene animate, voce (2004)
Tu ne marcheras jamais seul (2001)
Besat (1999)
Taina jocului de cuburi (1989)
Moartea unui artist (1989)
Anotimpul iubirii (1985)
Fata din Strada Florilor (1984)
Eroii nu au vîrstă serial tv (1984)
Un petic de cer (1983)
Scopul și mijloacele (1983)
Ca-n filme (1983)
Acțiunea Zuzuc (1983)
Destine romantice (1981)

· 1942 - S-a născut Jorge Ben, chitarist, cântăreţ şi compozitor brazilian.
* 1942: Yasuyuki Kuwahara (n. 22 decembrie 1942, Hiroșima, Japonia – d. 1 martie 2017, Hiroșima, Japonia) a fost un fotbalist japonez.

· 1943: S-a nascut Paul Wolfowitz, politician american, fost presedinte al Bancii Mondiale.

· 1944 - S-a născut Barry Jenkins, baterist şi compozitor britanic (Animals).

· 1944: Maurizio de Angelis, cântăreț și textier italian

· 1944 - S–a născut Dan Mutaşcu, poet şi prozator (volum de proză „Ipoteca şi alte povestiri”).

· 1946 - S-a născut Rick Nielsen, vocalist şi chitarist american (Cheap Trick).

· 1947: Mitsuo Tsukahara, gimnast japonez
* 1948: Nicolae Timofti (n. 22 decembrie 1948^[2], Ciutulești, Florești, RSS Moldovenească, URSS) este un jurist și politician din Republica Moldova, cel de-al 4-lea președinte al Republicii Moldova. A fost ales de Parlament la 16 martie 2012^[3]^[4] și a depus jurământul de credință la 23 martie 2012.^[5] În momentul alegerii în funcția de președinte al Republicii Moldova, Timofti era Președinte al Consiliului Superior al Magistraturii (CSM).

Date personale
Nicolae Timofti

Născut	22 decembrie 1948 (70 de ani) Ciutulești, RSSM, URSS
Căsătorit cu	Margareta Timofti
Copii	3 fii
Naționalitate	Republica Moldova
Cetățenie	URSS Moldova
Religie	Creștin Ortodox^[1]
Ocupație	om politic judecător jurist
Al 4-lea Președinte al Republicii Moldova
În funcție 23 martie 2012 – 23 decembrie 2016
Prim-ministru	Vladimir Filat Iurie Leancă Chiril Gaburici Natalia Gherman (interimar) Valeriu Streleț Gheorghe Brega (interimar) Pavel Filip
Precedat de	Marian Lupu (interimar)
Succedat de	Igor Dodon

Premii	Ordinul Stara Planina[] (28 octombrie 2016) Ordinul național „Steaua României” Ordinul Gloria Muncii Order of the Republic of Serbia[]
Partid politic	Independent
Alma mater	Universitatea de Stat din Moldova
Profesie	Jurist

· 1949 - S-au născut Robin & Maurice Gibb, vocalişti şi compozitori britanici (Bee Gees).

· 1949: Anton Anton (n. 22 decembrie 1949, Timișoara, România) este un inginer și om politic român. Membru al Partidului Național Liberal, a îndeplinit în toamna anului 2008 funcția de ministru al Educației, Cercetării și Tineretului în Guvernul României.

Anton Anton s-a născut la data de 22 decembrie 1949, în municipiul Timișoara, fiind fiul acad. prof. dr. Ioan Anton, viitor rector al Universității Tehnice din Timișoara. A urmat cursuri universitare la Institutul Politehnic "Traian Vuia" din Timișoara (1967-1972), obținând titlul de inginer, cu Diplomă de Merit, studii postuniversitare de "Informatică și matematică pentru cercetare" la Universitatea București (1973-1974), curs de specializare ca bursier Fullbright la Johns Hopkins University din Baltimore (1977) și apoi studii de doctorat la Institutul de Construcții din București (1977-1986), obținând titlul științific de doctor inginer.

După absolvirea facultății, ca urmare a rezultatelor excepționale avute, a fost selectat pentru a rămâne în învățământul superior la Catedra de Hidraulică și Protecția Mediului a Institutului de Construcții din București (astăzi Universitatea Tehnică de Construcții), având gradele didactice de asistent (septembrie 1972 - septembrie 1979), șef de lucrări (septembrie 1979 - noiembrie 1990), conferențiar (noiembrie 1990 - noiembrie 1995) și profesor universitar (din noiembrie 1995). A desfășurat activitate didactică și de cercetare și a fost șeful Laboratorului de Hidraulică (1972-2003).

Profesorul Anton Anton este conducător de doctorat pe domeniile Ferrohidrodinamică, Hidraulica experimentală, Mașini hidraulice și Inginerie urbană, atestat în anul 2002, având în prezent 8 doctoranzi în stagiu. Este membru al asociațiilor profesionale: IUFA (International Urban Fellows Association) - 1977, ARA (Asociația Română a Apei) - 1996, EASA (European Academy of Sciences and Arts) - 2004 și ASTR (Academia de Științe Tehnice din România, membru corespondent din 2004 și membru plin din 2006).

A avut funcții manageriale în domeniul învățământului tehnic fiind membru CNCSIS (Consiliul Național al Cercetării Științifice în Învățământul Superior) (1997-2005), membru a IUHER (Implementation Unit of Higher Education Reform) (1997-2000), președinte al Comisiei de științe inginerești din CNCSIS (1998-2005), președinte al IUFA (2002-2004), fiind și consultant al Companiilor de Apă din România în domeniul rețelelor de transport și al stațiilor de pompare, precum și consultant internațional pentru proiecte de infrastructură urbană.

Profesorul Anton este autor a 4 brevete de invenții. A publicat 7 cărți, dintre care una a fost premiată de Academia Română cu Premiul Anghel Saligny în 2002 (D.Cioc, A. Anton - Rețele hidraulice – calcul și optimizare (Ed. Orizonturi Universitare, Timișoara, 2001) și a fost editor împreună cu G. Tatu a seriei „Hidraulica ingineriei mediului”, formată din 10 volume publicate în Ed. Orizonturi Universitare în perioada 2001-2002. De asemenea, a publicat 80 articole în reviste naționale și internaționale, a prezentat peste 50 comunicări științifice și a avut peste 125 contracte de cercetare dintre care 80 în calitate de responsabil de lucrare. A fost director de proiect pentru trei granturi: Grant 65 CNFIS (1997–1998, 23.800 USD), Grant 65 CNFIS (1998–2001, 365.800 USD) și PHARE: RO-0007.02.02.01 2002 (2002–2003, 220.900 EUR).

Anton Anton vorbește fluent limba engleză, bine limba germană și înțelege limbile franceză și italiană. El este căsătorit.

Membru al PNL din anul 1995, profesorul Anton a fost numit în anul 2005 în funcția de Secretar de stat la Ministerul Educației și Cercetării. A fost numit apoi ca președinte al Autorității Naționale pentru Cercetare Științifică din cadrul MEdCT (2006-2008).

La data de 7 octombrie 2008, Anton Anton a fost propus pentru funcția de ministru al Educației, Cercetării și Tineretului, președintele Traian Băsescu semnând imediat decretul de numire a sa în funcție. Noul ministru a depus jurământul în fața președintelui a doua zi, șeful statului afirmând cu acest prilej următoarele: "Sunteți al patrulea ministru al Educației din actuala legislatură. Sper, și vorbesc la modul cel mai sincer, sper să fiți și ultimul"

Date personale
Anton Anton
Anton Anton
Născut	22 decembrie 1949 (69 de ani) Timișoara, România
Părinți	Ioan M. Anton
Cetățenie	România
Ocupație	inginer om politic
Ministru al energiei
În funcție 29 ianuarie 2018 – 26 august 2019
Precedat de	Toma-Florin Petcu
Membru al Camerei Deputaților a României
Deținător actual
Funcție asumată 20 decembrie 2016
Circumscripția	București
Ministru al educației
În funcție 7 octombrie 2008 – 22 decembrie 2008
Precedat de	Cristian Adomniței
Succedat de	Daniel Funeriu

Premii	Fulbright Scholarship[*]
Partid politic	PNL ALDE
Alma mater	Universitatea Johns Hopkins

· 1950 - S-a născut Alan Williams, chitarist, pianist şi flautist britanic (Rubettes).

· 1952: Mircea Grabovski, handbalist din România

· 1953 - S–a născut compozitorul Dan Alexandru Bălan; a compus muzică de cameră, corală, muzică uşoară.

· 1955 - S–a născut Aurel (Leluţ) Vasilescu, membru al formaţiei de muzică “Compact” (toboşar).

* 1957: Crina Mardare (n. 22 decembrie 1957, România) este o muziciană română, fostă vocalistă a grupurilor muzicale 5T, Sfinx și 3T, creatoarea școlii de muzică Blue Sound și profesoară de canto la aceiași școală. Crina Mardare este mama bateristului, muzicianului și actorului de televiziune Bubu Cernea.

Fostă componentă a grupurilor vocale feminine 5T și 3T, Crina Mardare a colaborat de asemenea cu trupa muzicală Sfinx, a cărei vocalistă a fost, pentru o bună perioadă de timp, împreună cu Zoia Alecu.^[1]

În anii 1980, după succese înregistrate în țară cu grupurile vocale feminine 5T și 3T, Crina Mardare a avut o activitate muzicală externă bogată pentru un deceniu, cântând, datorită contractelor încheiate de ARIA, fosta agenție de stat de impresariat artistic a României, în multe țări din vestul Europei, dar în special în Danemarca, Germani și Olanda, unde a și dat naștere fiului său.

Date personale
Crina Mardare
Născută	22 decembrie 1957 (61 de ani) România România
Căsătorită cu	Mihai Cernea
Copii	Bubu Cernea
Cetățenie	România
Ocupație	compozitor, cântăreț
Activitate
Studii	Universitatea Națională de Muzică București
Gen muzical	rock progresiv, disco rock, rock alternativ
Ani de activitate	1980-prezent
Case de discuri	Electrecord, Roton
Interpretare cu	Sfinx, Sfinx Experience

* 1958: Masaaki Kato (n. 22 decembrie 1958) este un fost fotbalist japonez.
* 1959: Bernhard Schuster (născut 22 decembrie 1959 în Augsburg) este un fost fotbalist german acum antrenor la Beşiktaş. Porecla lui este „der Blonde Engel” (îngerul blond).

Schuster și-a început cariera de jucător profesionist la 1. FC Köln la 18 ani în 1978 după câteva meciuri promițătoare la echipa națională sub 18 ani a Germaniei de Vest. Schuster a plecat în 1980 în Spania pentru a semna cu FC Barcelona unde s-a dezvoltat din plin. De-a lungul carierei a jucat pentru cluburi ca Real Madrid, Atlético Madrid, Bayer Leverkusen și la clubul mexican Pumas de la UNAüM de unde s-a retras după ce a jucat 10 meciuri în primăvara lui 1997.

* 1960: Jean-Michel Basquiat (n. 22 decembrie 1960 – d. 12 august 1988) a fost un artist plastic haitian-american.
* 1961: Camelia Gavrilă (n. 22 decembrie 1961, Iași, România) este un deputat al Camerei Deputaților, funcție precedată de activitatea de profesor, director, inspector general școlar și om politic român, trecută de la Partidul Național Liberal la Partidul Social-Democrat. În perioada 23 iunie - 29 septembrie 2008, a îndeplinit funcția de viceprimar al municipiului Iași, iar din 2016 este deputat de Iași.
* 1962: Ralph Nathaniel Twisleton-Wykeham-Fiennes (/ˈreɪf ˈfaɪnz/ ;^[4] n. 22 decembrie 1962) este un actor englez. Un cunoscut interpret al pieselor lui Shakespeare, s-a remarcat inițial ca actor al Royal Shakespeare Company.^[5]

Pentru rolul lui Amon Goeth din Lista lui Schindler (1993), Fiennes a câștigat Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor într-un rol secundar, fiind nominalizat și la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar și Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor în rol secundar.^[5] Pentru rolul Contelui Almásy din Pacientul englez (1996) a obținut a doua nominalizare la Oscar, la categoria „Cel mai bun actor”, precum și la BAFTA și Globurile de Aur. A mai jucat în seria Harry Potter, în rolul lordului Cap-de-Mort, și în seria James Bond, în rolul lui M.

Sari la navigare Sari la căutare

Date personale
Silviu Prigoană
Silviu Prigoană
Născut	22 decembrie 1963 (56 de ani) Gherla, România
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Activitate
Partid politic	Partidul Democrat Liberal
Modifică date / text

* 1963: Silviu Prigoană (n. 22 decembrie 1963, Gherla, România) este un om de afaceri și politician român, acționar principal al Rosal Grup și fondator al postului de televiziune Realitatea TV, deputat de București din partea PD-L în legislatura 2008-2012.

Afaceri

Silviu Prigoană a început să investească masiv în media în 2001, când a înființat Realitatea TV^[1]. În 2003, a lansat TV Sport, urmat de Etno TV și Taraf TV^[1]. A deținut și 10% din acțiuni din Digital Cable Systems (DCS), care a lansat serviciul direct to home (DTH) Max TV^[1]. Prigoană deține și licențe pentru alte două canale, Meteo TV și Manele TV. Mai deține și Sigma TV și acțiuni la Teleshop 24.

Este coproprietar și la Taifasuri FM, Manele FM, Jazz FM^[2]. Mai deține și revista Taifasuri, firma Rosal Ortopedic și RTL (Romanian Television of America)^[2], precum și postul de radio Etno FM^[3]. Până în anul 2006 a deținut și revista săptămânală Fanatik, cu profil sportiv.^[2]

Activitatea politică

La data de 1 iunie 2010 a demisionat din PDL. S-a reînscris în același partid în data de 7 septembrie 2010.^[4]

A candidat fără succes la funcția de primar general al municipiului București la alegerile locale din 2012.

Viața personală

Silviu Prigoană a fost căsătorit cu prima sa soție Viorica, care a decedat la doar 30 de ani, în 1994.^[5] Din această căsătorie are doi fii, Honorius și Silvius.^[6] Silviu Prigoană s-a căsătorit a doua oară cu Adriana Bahmuțeanu, cu care a avut o relație tumultoasă, incluzând cinci divorțuri.^[7] Cei doi au împreună doi băieți, născuți în 2007 și 2010.^[

* 1963: Beatrice Tudor (n. 22 decembrie 1969) este un deputat român, ales în 2016.
* 1963: Giuseppe Bergomi (n. 22 decembrie 1963, Milano) este un fost jucător italian de fotbal care și-a petrecut întreaga carieră la Internazionale.

Bergomi a debutat la 17 ani; juca la fel de bine fundaș central cât și fundaș dreapta, fiind un jucător cheie pentru Italia în anii '80 și '90. Este poreclit Lo zio („unchiul”) din cauza mustății impresionante pe care o purta chiar și la 18 ani la Campionatul Mondial din 1982. Considerat unul dintre cei mai buni jucători din istoria fotbalului i se mai spunea și Il Capitano („Căpitanul”).

În cele 19 sezoane petrecute la Inter, echipa a stat în umbra rivalei AC Milan, câștigând campionatul Italiei o singură dată, în 1989, când a câștigat și Cupa UEFA. Cu echipa națională, Bergomi a câștigat Campionatul Mondial de Fotbal 1982, jucând și în celelalte Campionate Mondiale din 1986 și 1990, cât și la Euro 1988. După ce a fost eliminat într-un meci împotriva Norvegiei în cadrul preliminariilor pentru Euro 1992, Bergomi a așteptat mulți ani o convocare, primind-o în cele din urmă la Campionatul Mondial din 1998.^[2] S-a retras în 1999 la vârsta de 36 de ani. A lucrat în televiziune la Sky Italia și a fost comentatorul italienilor pentru Campionatul Mondial din 2006, alături de Fabio Caressa.

* 1965: David Samuel Goyer (n. 22 decembrie 1965, Ann Arbor, Michigan) este un scenarist american, regizor, romancier și autor de benzi desenate.

Date personale
Valeriu Andriuta
Nume la naștere	Valeriu Andriuță
Născut	22 decembrie 1967 (52 de ani) Lazovsk, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, azi Republica Moldova
Cetățenie	România Moldova
Ocupație	actor regizor de film
Alma mater	Shota Rustaveli Theater and Film Institute in Tbilisi Academia de Teatru și Film din București
Înălțime	1,76cm
Ani de activitate	1992–prezent
Alte premii
'Cel mai bun regizor Cel mai bun scenariu 2018 SALIX CAPREA International Film Festival LA CABINA
Premii Gopo
Nominalizat la Gopo pentru cel mai bun actor 2016 - Dragoste1. Caine
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

* 1967: Valeriu Andriuta (n. 22 decembrie 1967, Lazovsk) este un actor, regizor, producător și scenarist de film român contemporan.

Biografie

S-a născut în Lazovsk, URSS. A făcut actorie la Shota Rustaveli Theatre and Film University Tbilisi, la clasa profesorului Nugzar Lordkipanidze, și regia de teatru la Academia de Teatru și Film din București. În anii de studenție de la București, joacă în toate filmele de școală ale lui Cristian Mungiu.

Cariera de actor

Andriuta a lucrat cu regizori importanți precum Cristian Mungiu, Pavel Lungin, Florin Serban, Ercan Kesal

În 2002, joaca in lungmetrajul de debut al lui Mungiu, Occident, prezentat în cadrul secțiunii Quinzaine des Réalisateurs la Festivalul de la Cannes.

În 2012, Andriuta joacă rolul Preotului din După Dealuri regizat de Cristian Mungiu, film proiectat în secțiunea oficială a Festivalului de Film de la Cannes.

În 2016, Valeriu Andriuta are o apariție efervescentă în rolul Suspectul Nr.4, în filmul Bacalaureat, cu care Cristian Mungiu obține premiul pentru regie, în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes.

Revine la Cannes cu A Gentle Creature în 2017 cu filmul lui Sergei Loznitsa. Filmul se află în selecția oficială pentru Palme d'Or a Festivalului de Film de la Cannes.

În 2018 joacă în Donbass, filmul lui Sergei Loznitsa, prezentat în premieră la Cannes, în secțiunea Un Certain Regard.

În 2018 joacă în rolul principal în drama romantică a lui Florin Serban, Dradoste 1. Caine, film distins cu premiile Cineuropa Award si CICAE Award la Sarajevo Film Festival.

Cariera de regizor

In 2017, își face debutul în regia de film cu scurtmetrajul, Chers Amis.

Filmografie ca actor

2000
- Corul pompierilor (short), reg. Cristian Mungiu
- Nicio întâmplare (short), reg. Cristian Mungiu
- Zapping (short), reg. Cristian Mungiu
2002 – Occident, reg. Cristian Mungiu
2004 – Milionari de weekend, reg. Cãtãlin Saizescu
2005 – Lost and Found - segment Turkey Girl, reg. Cristian Mungiu
2012 – Dupa Dealuri, reg. Cristian Mungiu
2015 – Orizont, reg. Marian Crisan
2015 – Rodina (TV Series), reg. Pavel Lungin
2016 – Bacalaureat, reg. Cristian Mungiu
2016 – Dimineața care nu se va sfârși, reg. Ciprian Mega
2017 – The Crucifixion, reg. Xavier Gens
2017 – Breaking News, reg. Iulia Rugina
2017 – In Blue, reg. Jaap van Heusden
2017 – A Gentle Creature, reg. Sergei Loznitsa
2017 – The last day before June, reg. Igor Kistol
2018 – Donbass, reg. Sergei Loznitsa
2018 – Dragoste 1. Câine, reg. Florin Serban
2018 – Un om la locul lui, reg. Hadrian Marcu
2018 – Beautiful Corruption, reg. Eugen Damaschin
2019/2020 – Occupied (TV Series)
2020 – You Know Him, reg. Ercan Kesal
2020 – High Flyers (TV Series)

Filmografie ca regizor

2017 – Chers Amis
2018 – Just one more
2018 – Salix Caprea
2020 – Eu sunt Dorin

· 1967: Daniel Vasile Petrescu (n. 22 decembrie 1967,^[3] București, RS România) este un fost fotbalist și actual antrenor român de fotbal, care în prezent activează la clubul CFR Cluj.^[4]

În cariera de fotbalist Petrescu a evoluat pe postul de fundaș dreapta, debutând la Steaua București, cu care a jucat și o finală a Cupei Campionilor Europeni. S-a consacrat pe plan internațional la Chelsea Londra, la care a jucat timp de cinci sezoane. După retragerea din activitate, a devenit antrenor, prima echipă pregătită de Petrescu fiind Sportul Studențesc. Cu CFR Cluj și Unirea Urziceni a câștigat titlul de campion al României.

Dan Petrescu și-a făcut junioratul la Steaua București, fiind promovat în prima echipă la o lună după ce Steaua a câștigat Cupa Campionilor Europeni. A fost împrumutat un sezon la FC Olt, dar în 1987 a revenit la Steaua alături de care a jucat în semifinalele Cupei Campionilor în 1988, și apoi a disputat finala competiției din 1989, pierdută în fața lui AC Milan. În același an a debutat și la naționala României. A ratat participarea la Mondialul din 1990 din cauza unei accidentări.

În 1991 s-a transferat în Italia, la U.S. Foggia, echipă care tocmai promovase în Serie A. După trei sezoane petrecute în peninsulă, în 1994 a ajuns în Anglia, la Sheffield Wednesday, datorită evoluției sale la Mondialul din 1994.

În 1995, a făcut pasul spre Chelsea Londra, unde a evoluat timp de cinci sezoane, devenind rapid un jucător de bază al londonezilor. Alături de Chelsea, a câștigat Cupa Angliei în 1997, Cupa Ligii Angliei și Cupa Cupelor în 1998. În 2000 a căzut în dizgrația antrenorului Gianluca Vialli și a părăsit echipa, evoluând câte un sezon la Bradford City și Southampton.

Petrescu a decis să-și încheie cariera de fotbalist în țara sa natală, semnând în 2002 un contract pentru un sezon cu FC Național. Ultimul meci din cariera sa a fost finala Cupei României din 2003, pierdută de Național în fața lui Dinamo București.

Dan Petrescu a jucat 95 de meciuri la naționala României, marcând 12 goluri. Debutul său a avut loc în martie 1989, într-un amical împotriva reprezentativei Italiei. A evoluat alături de naționala României la trei turnee finale: Mondialul din 1994, EURO 1996 și Mondialul din 1998. A marcat două goluri la turneele finale: golul victoriei în 1994 împotriva reprezentativei Statelor Unite și în 1998 împotriva naționalei Angliei.

Dan Petrescu

Informații generale
Nume complet	Daniel Vasile Petrescu
Data nașterii	22 decembrie 1967 (51 de ani)
Locul nașterii	București, România
Înălțime	1,77 m
Greutate	72 kg
Poreclă	Bursucul, SuperDan, The Ledge^[1]
Post	Fundaș / Mijlocaș
Informații despre echipă
Echipa actuală	CFR Cluj (antrenor)

* 1968: Luis Arturo Hernández Carreón (n. 22 decembrie 1968) este un fost fotbalist mexican, cunoscut sub porecla "El Matador". Hernández a jucat ca atacant și este cel de-al patrulea marcator al time și cel mai mare marcator la Cupe Mondiale pentru echipa națională de fotbal a Mexicului. Este considerat unul dintre cei mai talentați atacanți ai Mexicului. Hernández a jucat pentru echipe din Mexic, Argentina și Statele Unite.
* 1969: Beatrice Tudor (n. 22 decembrie 1969) este un deputat român, ales în 2016.
* 1972: Vanessa Chantal Paradis (n. 22 decembrie 1972, Saint-Maur-des-Fossés),^[1]^[2] cunoscută ca Vanessa Paradis, este o cântăreață și actriță și fotomodel francez. S-a lansat la 14 ani cu hitul „Joe le Taxi”, în care apărea ca o Lolită franțuzoaică.^[3] Are doi copii cu actorul Johnny Depp.^[4]

Date personale
Andreea Marin

Nume la naștere	Andreea Violeta Marin^[1]
Născută	22 decembrie 1974 (45 de ani) Roman
Părinți	Dan și Violeta Marin
Căsătorită cu	Cristian Gheorghiță (1995–2000) Ștefan Bănică Jr. (2006–2013) Tuncay Öztürk (2013–2016)
Ocupație	Jurnalistă, producătoare, vedetă de televiziune, Ambasador Unicef
Activitate
Ani de activitate	1994-prezent
Modifică date / text

* 1974: Andreea Violeta Marin (n. 22 decembrie 1974, Roman) este o jurnalistă și prezentatoare de televiziune din România, moderatoare a emisiunii Surprize, surprize difuzată de canalul TVR 1 din 1999 până în 2007 (8 sezoane). A fost jurat în emisiunea Uite cine dansează!, difuzată de postul de televiziune Pro TV.

Biografie

Andreea Violeta Marin s-a născut pe 22 decembrie 1974 în Roman. Liceul l-a urmat în Roman, la "Colegiul Național Roman-Voda". A urmat cursurile Facultății de Informatică din cadrul Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Este fiica lui Dan și a Violetei Marin. Are o soră, Cristina, și un frate vitreg, Ionuț, ambii mai mici decât ea.^[2] În 1984, la vârsta de nouă ani, Andreea și-a pierdut mama într-un accident rutier.^[3]^[4]

În 1995, pe când avea 21 de ani, s-a căsătorit cu Cristian Gheorghiță, care în prezent este director de marketing la Prima TV.^[5] Cei doi au divorțat în anul 2000.^[2] În ianuarie 2006 Andreea s-a recăsătorit, cu Ștefan Bănică Junior, iar pe 15 decembrie 2007 a născut-o pe Ana Violeta, primul lor copil. După 7 ani de căsnicie, cuplul și-a anunțat divorțul pe rețeaua de socializare Facebook.^[6]

Pe 22 decembrie 2013, în ziua în care a împlinit 39 de ani, Andreea s-a căsătorit civil cu Tuncay Öztürk, un medic turc, fizioterapeut și osteopat, care este și preparator fizic al lotului național de gimnastică feminină al României.^[7]^[8]^[9]

Cariera

Este director de comunicare pentru Prime Time World Broadcast, companie internațională de producție TV din Madrid, care realizează programe în prime time pentru Societatea Națională Română de Televiziune (TVR1) și postul privat Antena 1, ambele posturi deținând majoritatea audienței pe segmentul vizat.

A fost maestru de ceremonii a patru principale festivaluri internaționale din România: Eurovision, Mamaia, Cerbul de Aur, Gala Națională a Sportului, gazdă și director de program al emisiunii „Surprize, Surprize”, realizată în prime time pe segment social/divertisment transmisă sâmbătă seara (3 ore în direct), cel mai urmărit spectacol de televiziune în România, nouă ani la rând.

Moderator/director de program al emisiunii „Prețuiește viața”, care a fost difuzată în fiecare duminică seara la TVR 1 (20 octombrie 2013 cu pauză în anii 2014 și 2015 și revenind din 27 martie 2016 până în septembrie 2016). Acum emisiunea este transmisă de postul de radio Itsy Bitsy

Este purtător de cuvânt și imagine Garnier - L'Oreal, Cartier (bijuterii și accesorii), Procter Gamble – Head & Shoulders.

A fost timp de trei ani editor și prezentator al principalului jurnal de știri din România, la TVR.

Are 16 ani de experiență ca reporter, producător și moderator la Televiziunea Națională Română, începând ca moderator la TVR Iași, la vârsta de 19 ani.

Timp de doi ani consecutiv a fost reporter special al TVR la ceremonia acordării premiilor Academiei Americane de film Oscar, Los Angeles (1998/1999).

Realizator al emisiunii radio “Zâmbește, cineva te iubește” - 2 ore live. Invitați: personalități de prim rang din diverse domenii, axată pe reality, probleme sociale, muzică, umor, evenimente.

Începând cu anul 2008 este director editorial al Revistei „Business Woman Magazine”.

Este președinte fondator al Fundației „Prețuiește Viața” care derulează campanii umanitare, pe teme de sănătate, educație și un jurnalism de calitate.

Autor și coordonator al cărții „Prețuieste Viața", primul volum din colecția „Albumele Andreei”, un volum inspirațional, al cărui profit este donat cauzei umanitare a mamelor care suferă de cancer.

Andreea Marin a lansat, împreună cu designerul Irina Schrotter, pe 1 decembrie 2009, brandul "Violet by Andreea Marin", o linie de îmbrăcăminte pentru bebeluși, care cuprinde body-ul extensibil și hăinuțe pentru botez.^[10]

În aprilie 2010, a câștigat medalia de aur la Salonul Internațional de Invenții de la Geneva pentru body-ul extensibil pentru copii pe care l-a inventat.^[10]

Este manager al Proiectului Școala Mamelor („MOM UP - Rețea de Centre Pilot de Consiliere a Mamelor aflate în situații dificile de viață”), parte din proiectul național inițiat prin Fundația Prețuiește Viața (președinte Andreea Öztürk), care oferă răspunsuri gratuite la problemele mamelor și ale famililor lor din partea unor specialiști (medici, juriști, psihologi, experți în comunicare și formare profesională etc.).

Este prima jurnalistă din România care a escaladat vârful Kilimanjaro, „Acoperișul Africii”, și coproducător al documentarului „Kilimanjaro 2001” realizat pentru TVR, care a obținut cea mai mare audiență la 1 decembrie 2001.

A fost director de program și gazdă a emisiunii tradiționale „Cei mai iubiți”, prin intermediul căreia Televiziunea Națională oferă trofee pentru următoarele categorii: sport, teatru & film, muzică, umor, radio, televiziune, presă scrisă, afaceri și modă. Premiile au fost oferite în baza rezultatelor unui sondaj național realizat de un prestigios institut de sondare a opiniei publice.

A fost câștigătoarea trofeului „Cea mai iubită vedetă feminină de televiziune”, în ediția din 2002 a spectacolului „Cei mai iubiți”.

Documentare

Producător și gazdă a documentarului „Andreea Marin la Hollywood” (12 episoade);
Producător al documentarului „Thailanda – Academia de Turism”, premiat la „Târgul de Carte Gaudeamus” cu Premiul CD Press, 2004;
Producător al documentarului „Cuba secretă” 2004 , transmis de TVR1 pe 27 decembrie în prime time;
Co-producător al documentarului „812 - Șoimii Carpaților” - realizat în Irak 2005;
Căpitan al aeronavei National Geographic Channel, prezentând, în premieră în România, episoadele seriei de documentare „Dezastre în Aer”.
Producător și gazdă a documentarului „Niger – o experiență pentru o viață".
Producător și gazdă a documentarului realizat în Africa Centrală în cadrul Campaniei Pampers-UNICEF.
Producător al documentarului realizat în Cote d'Ivoire în cadrul campaniei mondiale Pampers - UNICEF ofertat și pentru difuzare internațională – ianuarie 2009.
Producător și gazdă a reclamelor cu și despre icre Nero2000

Premii

Titlul „Cea mai sexy româncă”, din partea revistei TV MANIA, în 2001;
Premiată la Ceremonia „Femeia Anului” 2004: „Premiul pentru popularitate”, „Cea mai bună prezentatoare TV”, Premiul pentru Feminitate și Suflet Caritabil”;
Globul de Cristal pentru Eleganță, oferit de Revista Beau Monde în 2004;
Globul de Cristal pentru „Cea mai sexy româncă”, oferit de Revista Beau Monde în 2005;
În urma sondajului realizat de revista pentru bărbați FHM, a fost desemnată „Cea mai sexy româncă” doi ani la rând;
În 2005, emisiunea „Surprize, surprize” a câștigat pentru a șasea oară premiul „Cea mai bună emisiune pentru oameni obișnuiți”, oferit de TV MANIA;
Premiată la „Gala Femeilor de Succes”, 2006: „Premiul de Excelență - Simbol feminin pentru caritate”, „Cea mai bună moderatoare TV”.
Primul loc în topul celor mai de succes femei din media din România (și pe locul 29 în ierarhia generală) în urma studiului „Cele mai de succes 50 de femei din România” realizat de revista Capital.
Diploma de recunoaștere „10 ani de excelență în activitate”, pentru merite și realizări deosebite în domeniul mass-media, acordată de revista Avantaje. (februarie 2008)
Premiul „Cel mai durabil show de succes de televiziune”, obținut la „Gala Celebrităților”. (iunie 2008)
"Premiul de Excelență TV Mania pentru 10 ani de carieră ȋn top ca moderator și producător de televiziune”, obținut la „Premiile Tv Mania 2008”.
Premiul „Cea mai bună imagine feminină la nivel internațional", obținut ȋn cadrul Galei "Femeile de succes ale anului 2008".
„Premiul VIP - evenimentul lunii" pentru Andreea Marin, ca promotor voluntar al campaniei „România prinde rădăcini", alături de UNICEF și Realitatea TV.
„Diploma de Recunoștință”, acordată Fundației Prețuiește Viața pentru gestul de solidaritate demonstrat prin contribuția la Teledonul UNICEF – Realitatea TV „HAITI – Copiii haosului" ȋîn ajutorul copiilor afectați de cutremurul din 12 ianuarie 2010.
Premiată ȋîn cadrul Galei „Life goes on” cu trofeul pentru „Angajament social pe termen lung” (Austria 2010)
Premiu Comisia Europeană pentru aportul voluntar adus la Campania „Școala te face mare”, premiul a fost obținut în cadrul Balului de Caritate, ediția 2010, inițiat de Leslie Hawke.
Premiată la „Gala Femeilor de Succes”: „Cea mai populară femeie a anului 2010” (februarie 2011)
Premiată ȋîn cadrul Galei „Femeia contează”, la categoria Implicare socială. (iunie 2011)
Premiul Forget-Me-Not acordat ȋîn cadrul Galei Valentine’s Day Charity Ball de către Blue Heron Foundation pentru contribuția la îmbunătățirea vieților oamenilor defavorizați (februarie 2012)
Premiul Special pentru diversitatea acțiunii ȋîn sprijinul comunității acordat ȋîn cadrul Galei Celebrity Awards – Aristocrat & Story (mai 2012)
Decembrie 2013: Premiul pentru cea mai votată copertă în cadrul Galei Ce se întâmplă doctore?
Iunie 2013: Premiu special pentru Proiectul Școala mamelor - inițiator Andreea Marin – la Gala Eva.ro

* 1978: Raluca-Cristina Ispir (n. 22 decembrie 1978) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Național Liberal.

* 1979: Naotake Hanyu (n. 22 decembrie 1979) este un fotbalist japonez.
* 1979: Stojan Ignatov (n. 22 decembrie , 1979) este un fotbalist din Macedonia, care joacă pentru clubul de fotbal Ethnikos Achna pe postul de mijlocaș central. În România a jucat la Politehnica Iași.
* 1979: Sanela Knezović (n. 22 decembrie 1979, la Mostar) este o handbalistă de origine croată din Bosnia și Herțegovina care evoluează la echipa maghiară Dunaferr NK, pe postul de portar.
* 1981: Megumi Yasu (安めぐみ Yasu Megumi^?, n. 22 decembrie 1981, Fuchū, Tokyo)^[1] este o actriță japoneză care este reprezentată de Harmony Promotion.
* 1983: Andrew "Drew" Hankinson (n. 22 decembrie 1983)^[1] este un wrestleramerican, care în prezent activează în WWE sub numele de ring Luke Gallows. Este cunoscut pentru evoluțiile sale din World Wrestling Entertainment (WWE), unde apărea sub numele de ring Festus și Luke Gallows între ani 2007 și 2010,^[10] dar și pentru evoluțiile din Total Nonstop Action Wrestling (TNA).
* 1987: Lisa Andreas (n. 22 decembrie 1987) este o cântăreață engleză cu origini cipriote. A reprezentat Ciprul la concursul Eurovision 2004 și a ieșit pe locul 5.
* 1989: Jordin Sparks (pe numele întreg Jordin Brianna Sparks; n. 22 decembrie 1989)^[6] este o cântăreață de muzică pop și R&B, din Statele Unite ale Americii. Ea a devenit cunoscută în urma participării la emisiunea-concurs American Idol, pe care a câștigat-o la începutul anului 2007.^[6] Primul său cântec, „This Is My Now”, a debutat pe locul 15 în Billboard Hot 100,^[7] fiind inclus pe albumul de debut al cântăreței, Jordin Sparks.^[8] La finele anului 2007, Sparks a lansat discul single „Tattoo”, ce s-a clasat pe locul 8 în Statele Unite ale Americii și pe locul 3 în Canada.^[9] Un alt extras pe single, „No Air”, a devenit cel mai bine poziționat cântec al interpretei la nivel mondial, ocupând treapta cu numărul 1 în Australia, Israel și Noua Zeelandă.^[10]^[11]

Începând cu cea de-a doua jumătate a anului 2008, cântăreața a pornit înregistrările pentru cel de-al doilea material discografic de studio, Battlefield.^[12] Primul extras pe single de pe acesta, piesa ce poartă numele albumului, a fost lansat în luna mai a anului 2009.^[13] Aceasta a ajuns pe locul al zecelea în Billboard Hot 100, Jordin fiind singura concurentă de la American Idol a cărei prime cinci single-uri se clasează în primele 20 din acest clasament. Al doilea single, „S.O.S. (Let the Music Play)” a fost primul single al artistei care s-a clasat pe primul loc în clasamentul Hot Dance Club Play.^[14] De-a lungul carierei sale, Jordin Sparks a câștigat numeroase premii, printre care Premiul NAACP Image, un Premiu BET, un Premiu American Music, un People's Choice Awardși două Teen Choice Awards. În 2009, revista Billboard a clasat-o pe locul al nouăzeci și unulea printre artiștii deceniului 2000.^[15] În 2012, Sparks s-a aflat pe locul 92 în lista „100 cele mai mari femei din muzică”, creată de VH1.^[16] Din februarie 2012, ea a vândut peste 1,3 milioane de albums și 10,2 milioane de discuri single numai în Statele Unite, fiind una din cele mai de succes cântărețe lansate de American Idol.^[17]

Pe lângă muzică, Jordin Sparks a încercat să-și formeze o carieră în film și pe Brodway, precum și în crearea de parfumuri. A fost invitată în mai multe seriale, începând cu O viață minunată pe punte în 2009, și mai târziu în Big Time Rush în 2010. În același an, Jordin a debutat pe Broadway în musicalul In The Heights, jucând rolul Ninei Rosario. A debutat într-un film de lung metraj în 2012, într-o nouă ecranizare a musicalului Sparkle, avându-i în distribuție, printre alții, pe Whitney Houston, Derek Luke, Carmen Ejogo și Tika Sumpter. În octombrie 2010, Jordin Sparks a lansat primul ei parfum, Because of You..., urmat de Fascinate în martie 2012 și Ambition în noiembrie 2012.

După cinci ani de la lansarea ultimului album, Jordin a lansat la 25 noiembrie 2014 primul său EP, intitulat #ByeFelicia. Lansarea acesteia a făcut parte din noua înțelegere avută cu casa de discuri Louder than Life/Red Associated, subsidiară a Sony Music Entertainment.^[18] Al treilea album al lui Jordin, Right Here, Right Now, va fi lansat în 2015.^[19]^[20]

* 1993: Meghan Elizabeth Trainor (n. 22 decembrie 1993) este o cântăreață, compozitoare și producătoare muzicală americană. Ea a început să cânte la vârsta de șase ani și să compună la vârsta de unsprezece ani. Mai târziu, ea a devenit membră a unei formații numite Island Fusion și o formație de muzică jazz la liceu. La vârsta de cincisprezece ani, Trainor a produs și lansat un album care îi poartă numele. De asemenea, ea a mers la Berklee College of Music și a câștigat o varietate de concursuri de scriere de cântece în Statele Unite. În 2011, ea a lansat două albume acustice, I'll Sing with You și Only 17. Mai târziu, a semnat un contract de publicare a cântecelor sale cu Big Yellow Dog Music, unde a scris piese pentru Rascal Flatts, Sabrina Carpenter și alții.

În februarie 2014, Trainor a semnat un contract de înregistrări cu Epic Records după ce și-a cântat cântecul „All About That Bass” la ukulelepentru L.A. Reid. Mai târziu, Reid a susținut că cântecul este single-ul de debut al lui Trainor și a fost lansat pe data de 30 iunie 2014. „All About That Bass” a devenit unul dintre cele mai bine vândute cântece, ajungând în fruntea chart-urilor din 58 de țări. A fost numărul unu pe Billboard Hot 100 timp de opt săptămâni non-consecutive. După lansarea single-ului, a apărut EP-ul de debut al cântăreței, intitulat Title, care a debutat ca numărul 15 pe Billboard 200 în septembrie 2014. Al doilea single al lui Trainor, „Lips Are Movin”, a marcat al doilea top five hit al cântăreței pe Billboard Hot 100, ajungând numărul patru. Albumul său de debut, Title, a fost lansat pe data de 9 ianuarie 2015.

Muzica lui Trainor este predominant bubblegum pop, blue-eyed soul, doo-wop șo pop în sunet. Versurile sale sunt în mare parte despre feminitate și împuternicire proprie în secolul 21. Trainor a primit numeroase nominalizări pentru munca sa, incluzând „Record of the Year” și „Song of the Year” pentru „All About That Bass” la al 57-lea ediție anuală a Premiilor Grammy.

1998: Genevieve Hannelius, cântăreață și actriță americană

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

sâmbătă, 19 decembrie 2020

REVISTA MEA DIN 22 DECEMBRIE / 1. A.

Studii

Activitate profesională

Opera

Distincții

Afilieri

Afaceri

Activitatea politică

Viața personală

Biografie

Cariera de actor

Cariera de regizor

Filmografie ca actor

Filmografie ca regizor

Biografie

Cariera

Documentare

Premii

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

PERIOADA ROMANTICĂ 8. louis spohr

Raportați un abuz