REVISTA MEA DIN 22 DECEMBRIE / 1. B.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 22 DECEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese

·         69:  Împăratul  roman Vitellius este capturat şi ucis  de fortele lui Vespasian. Aulus Vitellius Germanicus (nascut la 24 septembrie 15) a fost împărat roman din 17 aprilie  69  si  unul din împărații  care au domnit in  asa numitul “An al  celor patru împărați”. După proclamarea ca împărat a lui Vespasian, la 1 iulie 69, de către legiunile din Orient, depășit de evenimente, Vitellius rămâne inactiv la Roma. Legiunile trimise de Vespasian, obțin la 24 octombrie o victorie categorică la Cremona. Este ucis  în timpul luptelor de stradă pentru cucerirea Romei.

·         1095: A murit Roger al II-lea (n.26 februarie 1154), rege al Siciliei, fiul lui Roger I al Siciliei  și succesor al fratelui său Simon. Și-a început domnia  în 1130 si până în momentul morții sale, la vârsta de 58 de ani, Roger a reusit sa uneasca toate  cuceririle normande din Italia într-un singur regat, cu o puternica administratie centralizata.

·         1603: Moare Mahomed al III-lea, sultan al Imperiului Otoman din 1595, până la moartea sa (n. 26 mai 1566). A fost succedat pe tron de de fiul său Ahmed I. Si-a executat prin stramgulare cei nouăsprezece frați și frați vitregi ai sai, pentru a-si  asigura puterea. 

·         1646: Petru Movilă, teolog, om de cultură, mitropolit al Kievului, sprijinitor al tiparului în spațiul românesc și fondator a mai multe tipografii (n. 1596). A desfășurat o bogata activitate bisericească și culturală,  tipărind mai multe cărți care aveau rostul de a apăra Ortodoxia în fata prozelitismului catolic. A pus bazele unui colegiu, întâi la Lavra, apoi la Mănăstirea Bratska, din care se va dezvolta vestita Academie Duhovnicească de la Kiev în 1633. A pus la dispoziția Academiei și domeniile sale de la Rubejovka . A semnat la 16 august 1628 declarațiile Sinodului Eclesiastic de la Kiev în care erau condamnați clericii care au aderat la Uniația din 1596. A sprijinit alegerea ca rege al Poloniei a lui Wladislav I în 1632, care a recunoscut drepturile eparhiilor Ortodoxe din Mitropolia Kievului și a menținut “Frățiile Ortodoxe”.

* 1708: Prințesa Hedvig Sophia Augusta a Suediei (26 iunie 1681 – 22 decembrie 1708) a fost prințesă suedeză și primul copil al regelui Carol al XI-lea al Suediei și a reginei Ulrica Eleonora. Prin căsătoria cu Frederic al IV-lea, Duce de Holstein-Gottorp a devenit Ducesă de Holstein-Gottorp. A fost moștenitoare prezumptivă la tronul suedez până la moartea sa și regentă a ducatului de Holstein-Gottorp în timpul minoratului fiului ei din 1702 până în 1708.

Hedvig Sophia a Suediei
Ducesă de Holstein-Gottorp
Prințesa Hedvig Sofia de David von Krafft
Date personale
Nume la naștere	Hedvig Sofia Augusta
Născută	26 iunie 1681 Castelul Tre Kronor, Suedia
Decedată	22 decembrie 1708 (27 de ani) Stockholm, Suedia
Înmormântată	Riddarholm Church[*][1]
Părinți	Carol al XI-lea al Suediei Ulrica Eleonora a Danemarcei
Frați și surori	Ulrica Eleonora a Suediei Carol al XII-lea al Suediei
Căsătorită cu	Frederic al IV-lea, Duce de Holstein-Gottorp
Copii	Karl Frederic, Duce de Holstein-Gottorp
Cetățenie	Suedia
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Regină Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Palatinate-Zweibrücken
Domnie
Domnie	12 mai 1698 - 19 iulie 1702

*1755: Albertina Frederica de Baden-Durlach (3 iulie 1682 – 22 decembrie 1755) a fost o prințesă germană. Ea a fost fiica lui Friedrich al VII-lea de Baden-Durlach și a soției acestuia, Augusta Marie de Holstein-Gottorp. S-a căsătorit cu Christian August de Holstein-Gottorp.

La 2 septembrie 1704 ea s-a căsătorit cu Christian August de Holstein-Gottorp.

În 1726, soțul ei a murit și fiul ei cel mare a devenit monarh. Un an mai târziu, el a murit fără să aibă moștenitori și fiul ei cel mic, Adolf Frederic, a accedat pe tron. Adolf Frederic era minor însă i s-a permis să guverneze cu sprijinul mamei sale și sub îndrumarea ei.^[1] Albertina Frederica i-a dăruit fiului ei domniile Stendorf, Mönch-Neversdorf și Lenzahn.^[2]

Prin bunica paternă, Christina Magdalena de Zweibrücken, o soră a regelui Carol al X-lea al Suediei, Albertina Frederica a descins din casa regală suedeză, acesta fiind motivul pentru care în 1743 fiul ei a putut fi ales moștenitor al tronul Suediei.

Copii:

• Hedwig Sophie Auguste de Holstein-Gottorp (9 octombrie 1705 – 4 octombrie 1764), stareță de Herford, 1750–1764
• Karl Augustus de Holstein-Gottorp (26 noiembrie 1706 – 31 mai 1727)
• Frederica Amalia de Holstein-Gottorp (12 ianuarie 1708 – 19 ianuarie 1782), călugăriță la Quedlinburg
• Anne de Holstein-Gottorp (3 februarie 1709 – 2 februarie 1758), s-a căsătorit cu Prințul Wilhelm de Saxa-Gotha-Altenburg (1701-1771)
• Adolf Frederick de Eutin (14 mai 1710 – 12 aprilie 1771), a devenit prinț moștenitor al Suediei în 1743 și rege al Suediei în 1751.
• Frederick August de Eutin (20 septembrie 1711 – 6 iulie 1785), episcop de Lübeck și, după ascensiunea lui Adolf Frederick, Prinț de Eutin. În 1773, Frederick August a primit un nou ducat, Oldenburg, care consta în comitatele Oldenburg și Delmenhorst.
• Joanna Elisabeth (24 octombrie 1712 – 30 mai 1760), s-a căsătorit cu Christian August, Prinț de Anhalt-Zerbst și a fost mama împărătesei Ecaterina cea Mare a Rusiei.
• Wilhelm Christian de Holstein-Gottorp (20 septembrie 1716 – 26 iunie 1719)
• Frederick Conrad de Holstein-Gottorp (12 martie 1718 – 1719)
• Georg Ludwig de Holstein-Gottorp (16 martie 1719 – 7 septembrie 1763)

Albertina Frederica de Baden-Durlach
Date personale
Născută	3 iulie 1682 Castelul Karlsburg, Durlach
Decedată	22 decembrie 1755 (73 de ani) Hamburg
Înmormântată	Lübeck Cathedral[*]
Părinți	Friedrich al VII-lea de Baden-Durlach Augusta Marie de Holstein-Gottorp
Frați și surori	Katharina von Baden-Durlach[*] Joanna Elisabeth de Baden-Durlach Karl al III-lea Wilhelm Christopher of Baden-Durlach[*]
Căsătorită cu	Christian August de Holstein-Gottorp
Copii	Adolf Fredericm rege al Suediei Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp
Cetățenie	Germania
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Zähringen

* 1819: Jean-Pierre de Beaulieu Baron de Marconnay (germană Johann Peter Freiherr Beaulieu von Marconnay, n. 26 octombrie 1725, Lathuy, Brabant, Țările de Jos austriece; d. 22 decembrie 1819, Linz) a fost un Feldzeugmeister imperial, propietar al Regimentului Infanterie nr. 31 apoi în schimb nr. 58, și deținător al Crucii de Cavaler, de Comandor precum Mari Cruci al Ordinului Maria Terezia.

Beaulieu, care provenea dintr-o familie veche valonă, s-a alăturat armatei austriece în 1743, într-un regiment al Ducelui Francisc Ștefan de Lorena și a fost făcut căpitan deja în anul 1747. În anul 1757 a fost înaintat la gradul de maior și transferat la Statul Major pentru Cartiere.

Beaulieu a participat lângă Feldmareșalul Leopold von Daun în timpul Războiului de Șapte Ani. Atunci s-a remarcat în bătălia de la Kollin, în timpul asediului de la Schweidnitz, apoi în bataliile la Breslau pe 22 noiembrie și Leuthen pe 5 decembrie 1757, în eliberarea orașului Olmütz, la luptele de la Gera și Maxen prin o conducere eficiență și curajoasă ale coloanelor de atac atât de mult, că a fost onorat cu Crucea de Cavaler al Ordinului Maria Terezia (înregistrarea în a 5-a promovare de la 23 ianuarie 1760).^[2] Simultan cu această onoare, el a fost trecut la gradul de locotenent-colonel la Marele Stat Major și numit Baron de către împărăteasa Maria Terezia. Probabil a fost o prevaluare al unui tilu francez.^[3]

În timpul armistițiului îndelungat ce a urmat, Beaulieu a studiat artele frumoase la castelul său din actuala Belgie și a primit însărcinarea de a înfrumuseța castelurile imperiale de vacanță. De asemenea a folosit anii de pace pentru a colecta importante opere de artă și cărți vechi. În 1768 a fost angajat ca colonel la guvernul militar din Țările de Jos austriece la Mechelen.

În Țara de Jos

Hartă istorică a Țării de Jos

Bătălia de la Fleurus 1794

Când a izbucnit revoluția din Brabant, generalul (Feldzeugmeister) Blasius Columban Baron von Bender și generalul de divizie (Feldmarschalleutnant) Maximilian Baillet Conte de Latour au fost însărcinați cu suprimarea ei. Dar înnăbușirea repede a revoltei a fost datorită în primul rând prudenței și curajului lui Beaulieu, care, cu rang din 14 martie 1789 general de brigadă (Generalmajor), condusese un corp de armată austriac. De aceea a fost decorat cu Crucea de Comandor al Ordinului Maria Terezia (înregistrarea în a 5-a promovare de la 23 ianuarie 1760)^[2] și avansat definitiv la "Generalmajor" pe 31 mai 1790. Deja în ziua de 19 octombrie 1790 a fost numit înafara turului de rang general de divizie ("Feldmarschalleutnant").^[4] În timpul acestei revolte singurul fiu al generalului, care luptase ca căpitan sub el, a căzut. Când ia fost adus mesajul dureros în mijlocul bătăliei, el a răspuns ferm și calm: "Prieteni, acum nu este timpul de a plânge, ci de a învinge." („Freunde, es ist jetzt nicht Zeit zu weinen, sondern zu siegen.“)^[5]

Războiul revoluționar francez i-au sporit faima de strateg. În primăvara anului 1792 a fost numit deținător al Regimentului Infanterie nr. 31. Beaulieu a servit la izbucnirea Primului Război de Coaliție în aprilie 1792, ca comandant de divizie sub guvernatorul austriac al Olandei Austriece, Feldmareșalul Albert Prinț de Saxonia-Teschen. Deosebit de remarcat este faptul, că Beaulieu a avut determinarea de a fi primul general din Europa, care a implicat trupe revoluționare franceze într-o bătălie și le-a izgonit. Acest eveniment a avut loc la 28-29 aprilie 1792, când generalul a învins o armată franceză de invazie sub comanda generalului Armand Duce de Biron (aproximativ 7.500 de ostași) aproape de Mons la Quaregnon village. Din păcate, el n-a folosit victoria sa în suficiență, pentru că a renunțat la urmărirea inamicului. În lupta la Harelbeke (în sud-vest de Gent), la 23 iunie 1792, Beaulieu a bătut pe adversarul său, rezerva Armatei Franceze de Nord în frunte cu generalul Louis Duce de Châtelet, a renunțat din nou la o urmărire.^[6]

În bătălia de la Jemappes, pe 6 noiembrie 1792, Beaulieu a acoperit retragerea ca comandat al diviziei sale pe flancul stâng al armatei feldmareșalului Albert, format din trei batalioane de infanterie, cinci companii al Corpului Voluntar Sârbesc („Freikorps”) și un escadron de husari al Regimentului „Blankenstein” nr. 16, împotriva flancului drept francez sub comanda generalilor Pierre Riel Marquis de Beurnonville și Louis-Auguste Conte d’Harville. Bătălia a fost pierdută de către Prințul de Saxonia-Teschen, și ca urmare a acestei înfrângeri, Austria a pierdut în favoarea Franței regiunea „Țările de Jos” pentru prima dată.^[5].

La începutul campaniei din 1793 Beaulieu a comandat un corp de 13 000 de soldați la Arlon. El a luptat cu mare cinste și prudență în următoarele campanii și bătălii din 1793-1794 în Belgia împotriva generalului suprem Jean-Baptiste Jourdan. Beaulieu a comandat sub prințul ereditar Willem I al Țărilor de Jos una dintre principalele coloane în prima luptă de la Fleurus la 16 iunie 1794, și a ajutat pentru a decide aceasta victorioasă. În bătălia principală, a așa-numita a doua bătălie de la Fleurus, la 26 iunie 1794, el a poruncit sub comandantul austriac feldmareșalul Frederic Josias prinț de Saxonia-Coburg-Saalfeld, coloana a cincea împotriva armatelor franceze unite sub Jourdan. Beaulieu a dus trupele sale spre Lambusart și a provocat în liniile inamice multă confuzie și dezordine, înainte de a fi obligat, printr-o comanda explicită al feldmareșalului, să se retragă. Bătălia a fost pierdută.^[7] După Fleurus, împăratul Francisc al II-lea la decorat pentru realizările sale pe câmpul de luptă cu Marea Cruce a Ordinului Maria Terezia (înregistrarea în a 34-a promovare de la 7 iulie 1794),^[2] de asemenea la numit proprietar al Regimentului Infanterie nr. 58, care devenise vacant. După ce prințul de Coburg a trebuit să demisioneze din funcția de comandant suprem, a fost înlocuit de Charles Joseph de Croix, conte de Clerfait. Beaulieu a fost numit sub el Șef al Statului Major la 21 august 1794

În Italia

Bătălia la Montenotte 1796

În ziua de 4 martie 1796 generalul a fost avansat la gradul de Feldzeugmeister și Comandant Suprem Imperial al Armatei Lombarde, formată din 42 de batalioane și 24 de escadroane, cu 140 de tunuri, împreună 45.000 de ostași. La 17 martie al anului Beaulieu a preluat comanda acestei armate de la predecesorul său Oliver Conte de Wallis. Dar campania împotriva genialului Napoleon a avut să aibă o istorie nefericită: Subordonații lui au fost învinși de trupele franceze după rând, la Montenotte (11- 12 aprilie 1796), und generalul și-a întins linia prea mult, încercând să acopere Genova, la Millesimo (13- 14 aprilie 1796), Dego (14- 15 aprilie 1796) și Mondovi (22 aprilie 1796) și au suferit pierderi grele. Beaulieu însuși a fost bătut de Bonaparte la Podul de la Lodi pe 10 mai 1796. Astfel a pierdut Milano și Lombardia pentru Austria: Pentru a preveni unui asediu al cetății Mantova, care pentru Austria a fost extrem de importantă, Beaulieu și-a retras trupele într-o poziție mai defensivă traversând râul Mincio. Dar, deja la 30 mai 1796, Napoleon a trecut râul la Borghetto și a distrus apărarea austriacă împrăștiată și demoralizată. De aceea Beaulieu a fost nevoit să se retragă spre nord în Tirolia, și să perlase cetatea Mantova sorții ei. După atât nenoroc Beaulieu s-a și mai îmbolnăvit grav nemaiputând dirija armata. De aceea a fost rechemat pe 21 iunie la Viena, înlocuit provizoriu de generalul de divizie Michael von Melas, apoi de Feldmareșalul Dagobert Sigmund conte von Wurmser ca general pentru armata în Italia, al cărei sediu nou a fost Trento. ^[8]

Stema baronilor de Beaulieu

Beaulieu s-a retras la moșia sa în apropiere de Linz, unde sa dedicat marilor sale pasiuni, artei și arhitecturii.El a fost ulterior însărcinat cu decorarea palatelor imperiale.

Jean-Pierre de Beaulieu
Jean-Pierre de Beaulieu
Date personale
Născut	26 octombrie 1725  Brabantul Valon, Belgia
Decedat	22 decembrie 1819 (94 de ani)  Linz, Austria[1]
Cetățenie	Habsburg Hereditary Lands[*]
Ocupație	ofițer
Activitate
Ramura	infanterie
Gradul	general
Bătălii / Războaie	Războiul de Șapte Ani
Decorații și distincții
Decorații	Marea cruce de cavaler a ordinului militar Maria Tereza[*]

·         1867: Jean-Victor Poncelet (n. 1 iulie 1788 - d. 22 decembrie 1867) a fost un matematician, inginer francez și director al celebrului institut de învățământ superior, École Polytechnique. Prin contribuțiile sale, a revigorat domeniul geometriei proiective, al cărui pionier a fost Gérard Desargues.^[2]

Printre contribuțiile sale notabile, putem menționa: aplicațiile în geometria proiectivă ale noțiunii de pol și polară, ale relației de conjugare armonică, studii asupra teoremei lui Feuerbach, asupra numerelor complexe sau despre principiul dualității în geometria proiectivă.

A studiat la École Polytechnique. După obținerea diplomei, intră în corpul inginerilor militari. A participat la războaiele lui Napoleon împotriva Imperiului Țarist din 1812. Din nefericire, este capturat și ținut prizonier până în 1814.^[3]

Ca profesor, a predat mecanica la școala École d’Application din orașul natal, Metz. În această perioadă, publică lucrarea Introduction à la mécanique industrielle, în care prezintă unele îmbunătățiri la turbina cu gaze și cea hidraulică.^[4] A introdus denumirea lucru mecanic pentru mărimea produs dintre forță și deplasare.

Mai târziu, activează ca profesor la Facultatea de Științe din cadrul prestigioasei Universități din Paris, unde rămâne până în 1850, când se retrage din activitate. În acestă perioadă scrie Applications d'analyse et de géométrie, care va fi introducerea la lucrarea sa anterioară, Traité des propriétés projectives des figures.

În onoarea lui Poncelet, în 1868 a fost instituit un premiu care îi poartă numele și care este acordat de către Academia Franceză de Științe celor care aduceau contribuții meritorii în matematica aplicată. De asemenea, o unitate de măsură pentru putere, utilizată în Franța înaintea introducerii calului putere îi poartă numele.

Jean-Victor Poncelet
Date personale
Născut	1 iulie 1788 Metz, Franța
Decedat	22 decembrie 1867 Paris, Franța
Naționalitate	franceză
Cetățenie	Franța
Ocupație	matematician om politic fizician profesor inginer inginer militar[*]
Activitate
Rezidență	Metz, mai târziu Paris
Domeniu	matematician, inginer
Instituție	École d’Application din Metz, Universitatea din Paris, École polytechnique
Alma Mater	École polytechnique
Organizații	Société Philomathique de Paris[*] Academia Franceză de Științe[1] Academia de Științe din Ungaria Academia de Științe din Torino[*] Societatea Regală din Londra Academia Americană de Arte și Științe[*] Academia Rusă de Științe Academia de Științe din Berlin
Conducător de doctorat	Gaspard Monge
Cunoscut pentru	contribuții în geometrie proiectivă

* 1867: Théodore Rousseau (n. 15 aprilie 1812,^{[1][2][3][4][5][6][7]} Paris, Primul Imperiu Francez^[8] – d. 22 decembrie 1867,^{[1][2][3][4][5][6][7]} Barbizon, Franța^[8]) a fost un pictor francez, fondator al Școlii de la Barbizon. Observator minuțios al naturii în toate anotimpurile anului, arta lui posedă în același timp un caracter realist, din dorința lui de a picta natura așa cum se prezintă ea, și un caracter romantic prin tendința de a-și identifica propria personalitate cu natura zugrăvită în tablourile sale.

Théodore Rousseau, fiul unui croitor, s-a născut la 15 aprilie 1812 în Paris. În copilărie a avut probleme cu sănătatea, din această cauză a petrecut mult timp la țară. Când în 1821 se reîntoarce la Paris, ia primele lecții de pictură. Câțiva ani mai târziu, pictează în atelierul peisagistului Rémond Rousseau. La Muzeul Louvre, loc foarte des vizitat de el, pictează un mare număr de copii după operele maeștrilor olandezi. Pentru că este atras în mod deosebit de pictura în plein-air, caută teme în împrejurimile Parisului. Călătorește mult în Franța. Vizitează, printre altele, localitățile Lyon, Royan, Overnie, locuri din Normandia și Jura.

Tânăr fiind, descoperă în 1827 împrejurimile pădurii Fontainebleau. Din 1833, locuiește la Chailly, apoi se mută în 1836 la Barbizon, unde în 1841 închiriază o casă. Tablourile sale nu au fost admise vreme îndelungată la expozițiile anuale ale Salonului din Paris. Reușește să expună abia în 1849. În același an,se împrietenește cu Jean-François Millet, care îi va fi vecin la Barbizon.

În pădurile Fontainebleau - la câțiva kilometri de Barbizon - se găsește satul Apremont, celebru pentru vazele pictate, create sub influența picturii sfârșitului secolului XVIII-lea. Stejari la Apremont este unul dintre cele mai remarcabile tablouri ale lui Rousseau. Printr-o minimă adaptare la perspectivă, artistul obține un efect vast, spațial perfect, în ciuda lipsei detaliilor. Pictura este realizată în contre-jour, stejarii sunt priviți dinspre partea umbrită, iar norii de pe cerul albastru al verii sunt pictați în tonuri foarte luminoase. Atmosfera este inundată de soare, peisajul autentic respiră bucurie, nimic nu este pictat cu metodele tradiționale.

Tabloul intitulat Luminiș în pădurea Fontainebleau, amurg (vezi: Galerie) arată aproape ca negativul tabloului anterior. Umbrele copacilor iau forme arhitectonice. În mijloc pătrund în spațiul deschis razele portocalii ale luminii soarelui care apune. Rousseau redă atmosfera amurgului utilizând cu măiestrie jocul luminilor. Este indiscutabilă influența pictorului englez John Constable, amintind în special imaginile din tablourile reprezentând catedrala din Salisbury.

În 1854, Rousseau devine membru al Academiei de Arte Frumoase din Amsterdam. Spre sfârșitul vieții, ca artist cunoscut și apreciat, este președintele juriului la Expoziția Mondială din 1967. Cu puțin timp după aceasta, la 22 decembrie 1867, Théodore Rousseau moare la Barbizon. Împreună cu Jean-François Millet a fost cel mai cunoscut pictor al Școlii de la Barbizon.

• 

  Vale în munţii din Auvergne, 1830 - Saint Louis Art Museum, USA
   
• 

  Alee de castani, 1837-1840 - Muzeul Louvre, Paris
   
• 

  Piaţă în Normandia, 1845-1848 - Muzeul Ermitage, St. Petersburg
   
• 

  Luminiş în pădurea Fontainebleau, amurg, 1848-1851 - Muzeul Louvre, Paris
   
• 

  Stejari la Apremont, 1855
   
• 

  Pescarul
   
• 

  Peisaj la Barbizon
   
• 

  Peisaj cu plugari

THÉODORE ROUSSEAU
THÉODORE ROUSSEAU
DATE PERSONALE
NUME LA NAȘTERE	PIERRE-ÉTIENNE-THÉODORE ROUSSEAU
NĂSCUT	15 APRILIE 1812[1][2][3][4][5][6][7][8]  PARIS, PRIMUL IMPERIU FRANCEZ[9]
DECEDAT	22 DECEMBRIE 1867 (55 DE ANI)[1][2][3][4][5][6][7][8]  BARBIZON, FRANȚA[9]
ÎNMORMÂNTAT	SEINE-ET-MARNE
CAUZA DECESULUI	CAUZE NATURALE[*] (INFARCT MIOCARDIC)
CETĂȚENIE	FRANȚA
OCUPAȚIE	PICTOR
ACTIVITATE
PROFESOR PENTRU	CÉLESTIN LEROUX[*]
MIȘCARE ARTISTICĂ	ȘCOALA DE LA BARBIZON
OPERE IMPORTANTE	LES CHÊNES D'APREMONT[*], LE PRINTEMPS[*], LA GORGE AUX LOUPS[*]
PREMII	LEGIUNEA DE ONOARE ÎN GRAD DE CAVALER[*] (DIN 16 IULIE 1852) LEGIUNEA DE ONOARE ÎN GRAD DE OFIȚER[*] (DIN 7 AUGUST 1867)

·         1880: Mary Anne (Mary Ann, Marian) Evans, AFTF29 mai bine cunoscută sub pseudonimul George Eliot (n. 22 noiembrie 1819,^{[2][2][3][4][5]}Nuneaton, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. 22 decembrie1880,^{[6][2][2][3][4][5]} Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[7]), a fost o romancieră din Anglia. Ea a fost printre scriitorii fruntași ai erei victoriene, romanele ei fiind o analiză realistă a societății provinciale englezești din acea epocă.

Ea spunea că și-a ales un pseudonim bărbătesc pentru a fi sigură că operele sale vor fi luate în serios - asemeni lui George Sand și altor scriitoare din epoca respectivă - deoarece femeile scriitoare nu aveau succes la public la fel ca bărbații. Până în perioada modernă, în care a trăit și a scris Virginia Woolf, scriitoarele au resimțit efectele acestor prejudecăți. Un alt factor a fost dorința de a-și păstra viața privată departe de atenția publică și de a preveni scandalurile care urmau să apară dacă va ieși la iveală relația sa cu George Henry Lewes, care era căsătorit pe atunci.

Mary Anne Evans a fost al treilea copil al lui Robert Evans (1773-1849) și al Christianei Evans (născută Pearson), fiica unui fermier local (1788-1836). În copilărie, Mary Evans, a fost deseori numită Marian^[13]. A avut un frate, Robert (1802-1864), și o soră, Fanny (1805-1882), din prima căsătorie a tatălui său cu Harriet Poznton (?1780-1809). Robert Evans a fost administratorul moșiei Arbury Hall ai familiei Newgate din Warwickshire, dar Mary Anne s-a născut la moșia South Farm. La începutul anilor 1820 familia s-a mutat într-o casă numită Griff, ce se afla între Nuneaton și Coventry. Alți frați și surori ale sale au fost, Christiana, cunoscută drept Chrissey (1814-1859), Isaac (1816-1890), și frații gemeni care au supraviețuit puține zile în martie 1821.

Tânăra Evans era evident inteligentă, și datorită postului important ocupat de tatăl său la conducerea moșiei, i s-a permis accesul la biblioteca din Arbury Hall, care i-a fost de folos în educația ei și în lărgirea orizontului de cunoștințe. Educația sa clasică și-a lăsat amprenta; Christopher Stray a remarcat că: "Romanele lui George Eliot sunt influențate de literatura greacă (doar una dintre cărțile ei poate fi tipărită corect fără a folosi fonturi grecești), și temele sale sunt deseori influențate de tragedia greacă".^[14] Vizitele sale frecvente la moșia South Farm i-au permis, de asemenea, să compare bogăția în care trăia proprietarul de pământuri cu viețile oamenilor mult mai săraci. Această diferență dintre viețile lor va apărea des în multe opere ale sale. O importanță mare în creațiile timpurii a avut-o, de asemenea, religia. Ea a fost educată într-o familie anglicană, dar în acea perioadă Midlands era un teritoriu cunoscut prin numărul crescând de sectanți. Mary Anne a primit burse la școlile din Attleborough, Nuneaton și Coventry. La Nuneaton ea a fost învățată de călugărița evanghelică Maria Lewis – cu care va coresponda ulterior – iar la școala în Coventry este învățată de surorile baptiste.

În 1836 moare mama sa, iar Mary Anne Evans se întoarce acasă pentru a prelua conducerea casei. Continuă corespondența cu tutorele său Maria Lewis. C]nd Evans avea 21 de ani, fratele său Isaac se căsătorește și se stabilește cu familia în casa lor, de aceea Mary Anne, împreună cu tatăl său se vor muta la Foleshill, nu departe de Coventry. Apropierea de societatea din Coventry aduce noi influențe; în special e influențată de Charles și Cara Bray. Charles Bray s-a îmbogățit fabricând panglici și și-a învestit capitalul în construcția unor școli sau în alte cauze filantropice. Mary Anne, care se lupta de ceva timp cu dubiile la tema religiei, devine prietenă apropiată cu progresistul și liber-gânditorul Bray, casa acestuia fiind paradisul pentru cei care susțineau și dezbăteau păreri radicale. Printre cei pe care tânăra Mary Anne Evans i-a cunoscut în casa Bray erau Robert Owen, Herbert Spencer, Harriet Martineau și Ralph Waldo Emerson. Prin intermediul acestei societăți, Evans a fost prezentată unor teologi mai liberali și unor scriitori ca David Strauss și Ludwig Feuerbach, care insuflau dubii privind veridicitatea istoriilor Biblice. De fapt, prima sa mare operă literară a fost traducerea în engleză a „Vieții lui Iisus” (1846) de Strauss, care a fost completată mai târziu de alt membru al cercului Rosehill.

Când Mary Anne și-a pierdut credința religioasă, tatăl său a amenințat-o că o va alunga, deși aceasta nu s-a întâmplat. În schimb, ea a mers la biserică de-a lungul anilor și a întreținut casa pentru el până la moartea lui, în 1849. La cinci zile după înmormântarea tatălui său, va întreprinde o călătorie în Elveția împreună cu familia Bray. Ea decide să locuiască singură la Geneva, mai întâi lângă lacul Plongeon (lângă clădirile ONU din prezent), ulterior pe Rue de Chanoines (acum Rue de la Pelisserie) la etajul trei - împreună cu François și Juliet d’Albert Durade. Ea citește mult și întreprinde plimbări îndelungate care o inspiră mult. François i-a pictat portretul.^[15] După reîntoarcerea în Anglia, în 1850, ea se mută la Londra intenționând să devină scriitoare și să se numească Marian Evans. A stat în casa lui John Chapman, un publicist radical, pe care l-a cunoscut la Rosehill și care i-a tipărit traducerea „Vieții lui Iisus”. Chapman cumpărase recent jurnalul de stânga "The Westminster Review", și în 1851 Evans este numită ajutor al editorului. Deși Chapman era editorul propriu-zis, cea mai mare parte a muncii o făcea Evans, colaborând, până la plecarea sa în 1856, la multe eseuri și corectări.

Femeile scriitoare nu erau ceva neobișnuit pe acele vremuri, însă rolul lui Evans în fruntea literaturii de atunci era. Prezența unei femei tinere, necăsătorite, în societatea preponderent bărbătească din Londra era total neobișnuită în acele timpuri, mai mult decât atât - uneori și scandaloasă. Deși se arăta hotărâtă, ea era deseori sensibilă, depresivă și măcinată de dubii. Evans arăta o aparență bolnăvicioasă, [5] și și-a format un număr de relații emoționale stânjenitoare și nereciproce, inclusiv atașamentul față de patronul său, John Chapman, și Herbert Spencer. Totuși, o altă atracție improprie se va dovedi a fi mult mai folositoare și cu succes pentru Mary Anne Evans.

Filozoful și criticul George Henry Lewes a întâlnit-o pe Evans în 1851, iar din 1854 ei au hotărât să locuiască împreună. Lewes era căsătorit cu Agnes Jervis, dar căzuseră de acord să aibă o căsătorie deschisă, și - în afară de cei trei copii pe care i-au avut împreună - Agnes a mai avut alți copii de la câțiva bărbați. Din momentul când Lewes a fost numit în certificatul de naștere tatăl unuia dintre acești copii, deși se știa că este fals, el a fost considerat ulterior complice la adulter, și nu a mai putut să divorțeze de Agnes. În iulie 1854, Lewes și Evans călătoresc împreună la Weimar și la Berlin pentru cercetări. Înainte de a merge în Germania, Evans continuă să fie preocupat de lucrări teologice, traducând „Esența Creștinismului” de Feuerbach, iar în timp ce se află peste hotare scrie eseuri și lucrează la traducerea "Eticii" lui Baruch Spinoza, pe care o termină în 1856, dar nu este publicată în timpul vieții sale.^[16]

Călătoria în Germania a fost, de asemenea, și luna de miere a lui Evans și Lewes, care se considerau căsătoriți, ea numindu-se Marian Evans Lewes, și adresându-se lui Lewes ca unui soț. În societatea victoriană nu se obișnuia ca bărbații și femeile să aibă relații libere; dar Charles Bray, John Chapman, Charles Dickens, Friedrich Engels și Wilkie Collins au avut relații cu alte femei decât cele cu care erau căsătoriți, deși mult mai discret decât au făcut-o Lewes și Evans. Admiterea în public a relației lor de către Lewes era aspectul cel mai scandalos. La întoarcerea lor în Anglia, ei au trăit departe de societatea Londrei, în măsură egală evitând și fiind evitați.

Continuând să scrie articole pentru "Westminster Review", Evans a hotărât să devină romancieră, fixându-și o declarație-program într-unul din ultimele sale eseuri pentru Review: Silly Novels by Lady Novelists. Eseul critica subiectele triviale și ridicole ale literaturii feminine de ficțiune din acele timpuri. În alte eseuri, ea lăudase realismul romanelor scrise în Europa la acea vreme, accentele realiste devenind clare în toată creația ulterioară a ei. De asemenea, și-a creat un pseudonim – George Eliot. Acest nume bărbătesc a fost ales pentru a se distanța de alte scriitoare de romane proaste, dar și pentru a evita discuțiile viclene despre statutul său conjugal.

În 1858 este publicat, în "Blackwood’s Magazine", Amos Barton, primul din „Scene din viața unui cleric” (Scenes of Clerical Life), și alături de alte "Scene", este bine primit. Primul său roman publicat în întregime în 1859 este Adam Bede; având un succes imediat, el generează și un interes față de personalitatea autorului. „Scene din viața unui cleric” erau considerate creația de către un pastor protestant, sau poate de către femeia acestuia. Odată cu apariția popularului Adam Bede, speculația a crescut și mai mult; mai mult decât atât, apare chiar și un pretins autor – Joseph Liggins. Spre sfârșit, George Eliot a făcut un pas îndrăzneț declarând că ea este autoarea. Dezvăluirile despre viața privată a lui George Eliot i-au surprins și i-au șocat pe mulți dintre cititorii care o adorau, dar aceasta nu a afectat popularitatea sa ca romancieră. Relația lui Eliot cu Lewes i-a asigurat curajul și stabilitatea de care ea avea nevoie pentru a scrie ficțiune; totuși a trecut un timp până ei au fost acceptați în societate. Acceptarea lor a fost confirmată în final în 1877, când au fost prezentați Prințesei Louise, fiica reginei Victoria, care era o cititoare pasionată a romanelor lui George Eliot.

După succesul cu Adam Bede, George Eliot continuă să scrie romane de succes în următorii cincisprezece ani. După un an de la publicarea lui Adam Bede, ea scrie The Mill on the Floss („Moara de pe Floss”), dedicând manuscrisul: "iubitului meu soț, George Henry Lewes, îi ofer acest MS. al celei de-a treia cărți, scrise în cel de-al șaselea an al vieții noastre împreună la Holly Lodge, South Field, Wandsworth, și încheiat la 21 martie 1860."

Ultimul său roman a fost Daniel Deronda, publicat în 1876, după ce ea și Lewes s-au mutat la Witley, Surrey. Dar sănătatea lui Lewes se înrăutățește și el moare peste doi ani, la 30 noiembrie 1878. Următorii doi ani, Eliot îi petrece editând, pentru publicație, ultima lucrare a lui Lewes „Life and Mind” și găsește consolare cu John Walter Cross, un bancher american a cărui mamă murise recent.

La 16 mai 1880, George Eliot dă naștere bârfelor și controverselor, măritându-se cu un bărbat mai tânăr decât ea cu douăzeci de ani și schimbându-și din nou numele, de această dată în Mary Anne Cross. Căsătoria legală l-a mulțumit, cel puțin, pe fratele ei Isaac, care îi trimite felicitări, dar după ce rupsese relațiile cu sora sa atunci când ea începuse să trăiască cu Lewes. John W. Cross era, mai degrabă, un tip schimbător și instabil. El a căzut sau a sărit de la balconul hotelului în care ei locuiau în Canal Grande din Veneția, unde perechea își petrecea luna de miere. Cross a supraviețuit, iar ei s-au întors în Anglia. Cuplul s-a mutat într-o casă nouă în Chelsea, dar Eliot s-a îmbolnăvit de o infecție a gâtului. Aceasta, combinată cu insuficiența renală care a afectat-o în ultimii doi ani, îi aduce moartea lui George Eliot, în vârstă de 61 de ani, la 22 decembrie 1880.

Posibilitatea înmormântării la Westminster Abbey a fost respinsă pe motivul că Eliot a negat credința creștină, dar și din cauza relației cu Lewes. George Eliot este înmormântată la Highgate Cemetery (East), Highgate, London în teritoriul rezervat pentru sectanții religioși, alături de George Henry Lewes. În 1980, la împlinirea a 100 de ani de la moartea sa, o piatră memorială a fost pusă pentru ea în Colțul Poeților. Câteva clădiri din localitatea sa natală, Nuneaton, îi poartă numele sau titlul operelor sale (George Eliot Hospital, George Eliot Community School sau Middlemarch Junior School).

George Eliot a scris romanul Middlemarch, unde prezintă povestea unor străini în Anglia din ajunul Reformei din 1832. Personajele principale, Dorothea Brooke și Tertius Lydgate sunt constrânși de așteptările lor nerealizabile, dar și de societatea conservatoare. Romanul este remarcabil prin adânca analiză psihologică și portretele sofisticate.

De-a lungul carierei sale, Eliot a scris despre viața politică. De la „Adam Bede” și până la „Moara de pe Floss” și „Silas Marner”, Eliot prezintă viața „outsiderilor” politici și persecuțiile din orașele mici. Niciun autor de după Jane Austen nu a fost atât de conștient social și atât de perspicace în demascarea ipocriziei nobililor. „Felix Holt, Radicalul” și „Legenda lui Jubal” au fost pur politice; criza politică este la originea lui „Middlemarch”. Cititorii din epoca victoriană îi lăudau cărțile pentru descrierea societății rurale, pe care Eliot o cunoscuse în copilărie, și remarcând, după cum ea îi spunea și lui Wordsworth, că prea multă atenție se acorda detaliilor mondene ale vieții de la țară. Eliot, totuși, nu se identifica cu țăranii.

Elementele religioase din opera sa, de asemenea, se datorează educației sale; trăirile lui Maggie Tulliver din „Moara de pe Floss” prezintă multe asemănări cu dezvoltarea tinerei Mary Anne Evans. Când Silas Marner este convins că înstrăinarea sa de biserică înseamnă și înstrăinarea de societate, viața autoarei este iarăși oglindită în refuzul ei de a merge la biserică. Ea ajunge la cele mai mari asemănări autobiografice în „Looking Backwards”, parte din ultima sa operă tipărită „Impressions of Theophrastus Such”. În anii când a scris „Daniel Deronda”, vânzările lui Eliot au scăzut, iar ea a dispărut din atenția publicului. Nu i-a ajutat nici biografia, scrisă de soț după moartea ei, care o prezenta ca o femeie extraordinară, aproape sfântă. În secolul XX, ea a fost susținută de o nouă generație de critici, mai remarcabilă fiind Virginia Woolf, care a numit „Middlemarch” „unul dintre puținele romane englezești scris pentru oameni maturi”^[17] Variatele filme și adaptări televizate ale cărților sale au reintrodus-o pe Eliot publicului larg.

Romane

• Adam Bede, 1859, conține remarcabile tablouri din viața satului englez de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
• The Mill on the Floss, ("Moara de pe Floss"), 1860, operă cu rezonanțe tragice, în care se descrie conflictul unei tinere fete, îndepărtată pe nedrept din societate.
• Silas Marner, 1861, și aici personajul suferă nedreptatea societății, fiind acuzat de un furt pe care nu îl comisese.
• Romola, 1863, reproduce tablouri din viața societății italiene din secolul al XV-lea, și anume evenimentele istorice legate de activitatea predicatorului Savonarola la Florența.
• Felix Holt, the Radical, ("Felix Holt, radicalul"), 1866, primul dintr-o serie de romane sociale, prezentând transformările produse în societate prin revoluția industrială.
• Middlemarch, 1871–72, cel mai realist dintre romanele sociale ale lui George Eliot, tratând în mod curajos problema familiei și a căsătoriei în societatea victoriană. Dezvoltarea pe mai multe planuri a subiectului se îmbină cu descrierea plină de viață a personajelor.
• Daniel Deronda, 1876, abordează problema conflictelor într-o societate în care domnesc prejudecățile rasiale și naționale.

Poezie

Poeme scrise de George Eliot:

• The Spanish Gypsy (un poem dramatic) 1868
• Agatha, 1869
• Armgart, 1871
• Stradivarius, 1873
• The Legend of Jubal, 1874
• Arion, 1874
• A Minor Prophet, 1874
• A College Breakfast Party, 1879
• The Death of Moses, 1879
• From a London Drawing Room,
• Count That Day Lost, ?
• I Grant You Ample Leave

Alte opere

• Traducerea "The Life of Jesus Critically Examined" Volume 2 by David Strauss, 1846
• Traducerea "The Essence of Christianity" by Ludwig Feuerbach, 1854
• Scenes of Clerical Life, ("Scene din viața unui cleric" 1858)
• The Sad Fortunes of the Rev. Amos Barton
• Mr Gilfil's Love Story
• Janet's Repentance
• The Lifted Veil, 1859
• Brother Jacob, 1864
• Impressions of Theophrastus Such, 

Jump to navigationJump to search

George Eliot
George Eliot
Date personale
Nume la naștere	Mary Ann Evans[2]
Născută	22 noiembrie 1819[3][3][4][5][6][7][8][9]  Nuneaton, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Decedată	22 decembrie 1880 (61 de ani)[10][3][3][4][5][6][7][9]  Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[11]
Înmormântată	Mormantul Nasterii[*]
Cauza decesului	boală la rinichi[*]
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Etnie	englezoaică
Religie	ateism agnosticism
Ocupație	romancieră[*] traducătoare filozoafă scriitoare poetă jurnalistă eseistă[*]
Activitate
Pseudonim	George Eliot
Limbi	limba engleză[1]
Studii	Bedford College[*]
Mișcare/curent literar	Realism literar
Opere semnificative	The Mill on the Floss[*] Silas Marner[*] Middlemarch[*] Daniel Deronda[*] Adam Bede[*] Romola[*]
Influențe[ascunde] Honoré de Balzac

·         1914: A murit  Ion Bălăceanu, memorialist şi om  politic liberal; (n.25.01.1828). A  fost ministru de externe al Romaniei, bunicul patern al lui Constantin Balaceanu-Stolnici. Ion Bălăceanu a fost primul diplomat român căruia i-a fost recunoscut statutul de ambasador (reprezentant al unui stat suveran), la 11 septembrie 1878,de către Austro-Ungaria.

Personaj al cărui rol de formare a statului roman modern este devansat de cel deținut pe tărâmul diplomației românești în vremea cuceriri și consolidării independentei naționale, Ion Bălăceanu a urmat în viata un drum sinuos, jalonat de netăgăduite sentimente patriotice, dar și de ambiția propriei deveniri, tributară mediului din care provenea și de care nu s-a putut decât a rare ori desprinde.

A fost fiul natural al fostului domn Alexandru Ghica (1834-1842) și al Mariei Al. Văcărescu, căsătorită cu Constantin Bălăceanu. Pe lângă acest fiu, familia Bălăceanu mai avea încă cinci fiice: Maria, Zoe, Frosa și Sultana.

Părintele sau legitim, Constantin Bălăceanu, a fost mare hatman și membru al Divanului judecătoresc (1836), mare vornic ajuns ministrul cultelor și instrucțiunii (publice) în 1838, președinte al Eforiei Spitalelor Civile în 1840 și ministru al justiției în 1856, fiind apreciat în epocă ca o adevărată nulitate, ceea ce nu la împiedicat însă să aspire chiar la domnie în anii care au premers Unirii.

Instrucția începută în țară, sub îndrumarea unui perceptor francez, Ion Bălăceanu și-a completat-o, în Franța, urmând cursurile liceului „Louis le Grand”, și apoi audiind prelegerile lui Jules Michelet și ale lui Edgar Quinet, în același Paris unde se aflau prin 1845, câteva sute de romani. N-a rămas străin de preocupările și idile acestora. La începutul anului 1846, el intra în rândurile „Societății studenților romani de la Paris” (înființată în 1845), odată cu Ion Ghica, Costache Negri, Iancu Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu ș.a.

Bălăceanu a revenit în țara împreună cu ceilalți tineri moldo-munteni aflați la studii în Franța, în perioada imediat premergătoare izbucnirii revoluției de la 1848. În desfășurarea revoluției muntene a fost implicat, însă rolul său pare să fi fost secundar, adeziunea sa la programul acesteia dovedește totuși desprinderea, cel puțin temporară, a tânărului Bălăceanu, în vârsta atunci de numai 20 de ani, de condiția lui socială și de modul de gândire proprie clasei care îi aparținea.

La numai trei săptămâni după declanșarea evenimentelor revoluționare se refugia împreună cu familia la Brașov, de frica holerei ce se abătuse asupra capitalei, dacă bine înțeles nu vor fi existat și alte motive. Cert este ca la 23 iulie, Ministerul de interne al Tarii Românești emitea o circulara prin care anunța încetarea epidemiei în București. Între cei invitați să revină pentru a lua parte la „grelele și prețioasele începând lucrări pentru statornicia noilor instituții ale patriei”, se află și Bălăceanu. Dă repede curs apelului deoarece, la 3 august, locotenența domnească a Țării Românești îl numea în funcția de prefect de Muscel.

După sfârșitul revoluției în Țara Românească, Bălăceanu s-a refugiat în Transilvania. Deși tatăl sau, mare vornic, dobândea portofoliul Departamentului Dreptății în noul guvern provizoriu „compus din boieri”, numele fiului sau a fost cuprins în acea lista neagra comunicata de sultan autorităților politice din Tara Românească, privind „exilarea capilor revoluției”. La 23 septembrie 1848, George Barițiu comunica fostului împuternicit al guvernului provizoriu muntean pe lângă Parlamentul de la Frankfurt, prof. Ion Maiorescu, prezenta la Brașov a câtorva revoluționari fugiți din Țara Românească, în frunte cu doi dintre locotenenții domnești (Tell și Heliade), printre aceștia aflându-se și Ion Bălăceanu.

În 23 decembrie 1848 Bălăceanu se afla la Belgrad, împreună cu Nicolae Bălcescu, de unde cei doi intenționau să se îmbarce pentru Constantinopol, via Triest.

La începutul lui aprilie, Bălcescu își anunța plecarea spre Ungaria și Transilvania cu misiunea încredințată de Ion Ghica, dar predicata de Mazzini, de a înlesni reconcilierea romano-maghiara și de a forma o legiune revoluționară romana care să lupte alături de forțele maghiare.

În mai, legăturile cu factorii de decizie ai revoluției maghiare fuseseră stabilite. Și dacă încercarea de formare a unei legiuni românești a eșuat, în schimb unii dintre patriotii munteni (dintre ei și Bălăceanu) și-au oferit serviciile generalului Iosif Bem, și s-au angajat în armata revoluționară maghiară.

Ion Bălăceanu
Ion Bălăceanu
Date personale
Născut	25 ianuarie 1828 București
Decedat	22 decembrie 1914 Nice, Franța
Părinți	Alexandru Ghica
Cetățenie	România
Ocupație	om politic diplomat
Ministru al Afacerilor Externe
Precedat de	Vasile Boerescu
Succedat de	Dimitrie Cornea

·         1930: Vintilă I.C. Brătianu (n. 16 septembrie 1867, București - d. 22 decembrie 1930, București) a fost prim-ministru al României în perioada 1927-1928.

A fost al treilea fiu al Ion C. Brătianu, frații săi fiind Ionel Brătianu și Dinu Brătianu. În 1886 a început studiile în Franța. Întors în țară cu diploma de inginer a participat la lucrările de construcții ale podului de peste Dunăre de la Cernavodă. Apoi, a primit conducerea lucrărilor de construcție a podurilor de pe Siret, Argeș și Vădeni.

Și-a început cariera în administrația de stat în anul 1897, fiind numit director al Regiei Monopolurilor Statului. În cariera sa a mai ocupat următoarele funcții de demnitate publică: secretar general în Ministerul Finanțelor, primar al Capitalei (1907-1911), ministru de război în timpul Primului Război Mondial și ministru de finanțe (1922 -1926). După moartea fratelui său Ion I.C. Brătianu a ocupat funcția de prim-ministru, între 1927 și 1928.

În anul 1901 și-a început cariera politică în cadrul Partidului Național Liberal, fiind ales de mai multe ori senator, deputat sau consilier comunal pe listele acestuia. Între 1927 și 1930 a ocupat funcția de președinte al Partidului Național Liberal. Vintilă Brătianu a mai fost de asemenea director al Băncii Românești, membru al Consiliului Centralei Băncilor Populare și a Cooperativelor Sătești, cenzor și director la Banca Națională a României.

Dintre funcțiile deținute, cele mai reprezentative au fost acelea de primar al Bucureștilor și ministru de finanțe. În calitate de primar al Bucureștilor, Vintilă Brătianu a fost un primar cu viziune și o abordare integratoare a problemelor cu care se confrunta orașul în acea perioadă, propunând, pentru prima dată în epocă, un set de soluții integrate care să faciliteze o dezvoltare echilibrată și durabilă a Bucureștilor. Atât ca primar al Bucureștilor dar mai ales în perioadele în care a fost ministru de finanțe, a fost unul din principalii promotori ai politicii economice liberale, cunoscută sub numele „Prin Noi Înșine”, menită să asigure o dezvoltare economică bazată pe dezvoltarea și consolidarea capitalului autohton și a întreprinderilor industriale aflate în proprietate românească.

După moartea lui Ionel Brătianu a preluat conducerea atât a guvernului, în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri, cât și a Partidului Național Liberal. S-a opus „restaurației” (proclamării lui Carol al II-lea ca rege în 1930) fapt care a dus la o scindare a partidului, „tinerii liberali” conduși de fiul lui Ionel Brătianu, Gheorghe Brătianu, alegând să părăsească partidul și să se pună la dispoziția noului rege.

Vintilă Brătianu a trăit și a muncit decenii de-a rândul în umbra fratelui său cel mai mare. Era, cum observa Nicolae Iorga, „onest, muncitor, patriot, dar necăjicios și iute la vădirea mâniei sale, amestecându-se în toate și luând-se în gură cu toată lumea…, urând orizonturile largi în care «omul de stat» se pierde și privind cu strălucitorii lui ochi mărunți de cârtiță amănuntele cele mai neînsemnate”.

COPILĂRIA ȘI ADOLESCENȚA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Vintilă Brătianu la vârsta de un an, cu mama

Vintilă Brătianu la vârsta de unsprezece ani

Vintilă Brătianu la vârsta de șaisprezece ani

Vintilă Brătianu la vârsta de optsprezece ani, pe timpul stagiului militar

Vintilă Brătianu s-a născut la 16 septembrie 1867, la București, în casa de la Florica în care familia lui Ion C. Brătianu se mutase la începutul aceluiași an. Casa era situată pe ulița Herăstrăului, astăzi Bulevardul Dorobanților, nr. 3. Vintilă era al cincilea copil al lui Ion și Piei Brătianu (născută Pleșoianu)^[3], după Florica, Sabina, Ionel și Dinu.^{[4]:p. 1}

Vintilă a fost primul copil al familiei care nu s-a născut la Florica, „ sanctuarul” familiei Brătianu. După cum spune și Ionel Brătianu în una din amintirile sale: „Părinții noștri chiar de la căsătorie își făcuseră din Florica așezământul lor casnic. Datoriile politice îi obligau în diferite împrejurări să se mute la București. Doisprezece ani de minister și cursurile superioare ale liceului obligaseră pe părinții noștri și pe copii să-și petreacă în Capitală cea mai mare parte a anului. Totuși, pentru unii, ca și pentru alții, Florica era vatra și cuibul adevărat. Aceasta o simțeam într-atâta, încât față de copiii născuți la București rămânea avantaj celor ce se născuseră la Florica și care aveau astfel o legătură mai mult cu dânsa. Tatăl meu, retrăgându-se de la guvern, la începutul anului 1869 ne instalarăm la Florica, de unde în curs de șapte ani rareori și numai câte unul din copii venea pentru câteva zile la București.”^[3]

Nașul de botez al lui Vintilă Brătianu a fost Alexandru Golescu, „papa Golescu” cum îl numea familia Brătianu, sau „Sfântul” cum îl numeau alții datorită firii sale extrem de bune.^{[4]:p. 1}

La 15 noiembrie 1868 cade guvernul prezidat de generalul Nicolae Golescu, în care Ion C. Brătianu deținuse Ministerul de Interne și apoi Ministerul de Război.^{[5]:p. 124} Ca urmare, familia Brătianu a revenit la Florica unde a locuit până în 1877, când Vintilă a împlinit vârsta de 10 ani. Aici, sub supravegherea atentă a mamei, a urmat acasă primele trei clase primare, cu un institutor din Pitești și un altul din Elveția. Clasa a patra a urmat-o tot acasă, dar de data aceasta la București, unde familia revine în 1876, când Ion C Brătianu este numit ministrul finanțelor, în guvernul condus de Manolache Costache Epureanu.^{[4]:p. 3[5]:p. 125}

În 1878 a intrat în clasa I gimnazială la Liceul Sfântul Sava, liceu urmat și de cei doi frați mai mari, Ionel și Dinu. În registrul matricol al liceului din perioada 1879-1881 (singurul păstrat în arhiva liceului care a fost devastată pe timpul ocupației capitalei din primul război mondial) se regăsește înscris în clasele a II-a (1879-1880) și a III-a (1880-1881). Din notele obținute în clasa a II-a, rezultă că avea note mari la „Studii Literare” (8-10), note medii la Matematică (7) iar la Desen avea doar nota 6. În clasa a III-a își menține situația la Studii Literare, la Matematică își îmbunătățește situația până la 9, în schimb la Desen oscilează între 4 și 5, ceea ce îi determină pe părinți să îl înscrie la lecții de desen, acuarelă și modelaj cu sculptorul Ion Georgescu.^{[4]:p. 3}

Vintilă a reușit să termine liceul primul din clasa sa, trecând bacalaureatul, la greacă și latină cu felicitările juriului.^{[6]:p. 33}

După terminarea liceului, în toamna și iarna anului 1885, și-a satisfăcut stagiul militar obligatoriu, de 6 luni, conform reglementărilor vremii pentru absolvenții cu bacalaureat, la Regimentul 2 Artilerie, la fel ca și cei doi frați mai mari.^{[6]:p. 33}

Trei evenimente petrecute în anul 1885, când avea 18 ani, aveau să îl marcheze profund și să-și pună amprenta asupra modului său de a fi de aici înainte, unul sobru, interiorizat care nu lăsa să răzbată în exterior sentimentele și frământările sufletești. Acest lucru se vede foarte clar dintr-o serie de scrisori scrise familiei sale.

Primul eveniment l-a reprezentat absența forțată de la nunta surorii sale mai mari Sabina, programată pe 19 ianuarie 1885, dată la care avea programat o probă a bacalaureatului, fapt care l-a silit să rămână în București:

„Iată cea mai mare sărbătoare a noastră la care nu pot asista. Îmi pare rău din suflet ca la aceasta să fim doi lipsă [Ionel era la Paris - n.n] - căci sper să joc și la a Piei mici! Poate că în aceste timpuri din urmă te-am cam necăjit, dar nu te însori decât odată și cu aceasta trebuie toate uitate.^{[7]:pp. 4-5} ”

— Scrisoare către Sabina Brătianu , 19 ianuarie 1885

Al doilea eveniment care l-a marcat profund a fost moartea lui C.A. Roseti, „Papa Rose” cum era cunoscut în familia Brătianu, petrecută în aprilie 1885. Vintilă descria astfel evenimentul într-o scrisoare către Ionel Brătianu, aflat la studii la Paris:

„Când a fost mai trist, a fost atunci când tata, nenea Tache, Ion Ghica și beizadea Mitică au dat cosciugul jos. Multă lume, cunoscută și necunoscută, nu a putut să-și țină plânsul și a fost o jale universală. Azi pentru întâia oară am văzut cu ochii cu adevărat ce e moartea: câte lucruri nu se distrug odată cu ea! Și ce mult aș vrea să cred că în cer ne vom întâlni cu cei pe care i-am iubit. Dar știu bine că nu nimic din aceasta și cu moartea odată se stinge totul.^{[7]:p. 5}”

— Scrisoare către Ionel Brătianu , 10 aprilie 1885

În vara aceluiași an 1885 l-a însoțește pe tatăl său în călătoria pe care o face la Marienbad. S-au oprit la Sinaia, unde regele Carol I îi invită la masă. A fost impresionat la acestă întâlnire, de sentimentul responsabilității publice inspirat de regele Carol I, și la plecare, foarte mândru de el îi scria mamei sale:

„Regele mi-a dat mâna de două ori la plecare, iar Regina mi-a spus că speră a mă vedea mai des la Palat.^{[7]:p. 7}”

— Scrisoare către Pia Brătianu , 21 iulie 1885

EDUCAȚIE ȘI FORMARE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

După absolvirea Liceului Sfântu Sava din București și efectuarea stagiului militar, Vintilă Brătianu a început să se gândească la studiile superioare pe care trebuia să le urmeze în continuare. Dorința lui era să devină arhitect și ca urmare și-a anunțat familia că dorește să se înscrie la Școala de Arte Frumoase din Paris(École des Beaux-Arts).^{[4]:pp. 8-9} Vintilă se va lovi însă de opoziția categorică a tatălui care dorea neapărat ca el să urmeze ingineria, la fel ca și ceilalți doi frați mai mari.

„Fii lui Ion Brătianu, toți trei, și-au ales cariera de inginer, dar nu pentru a o practica, cum rezultă din întreaga lor viață, ci pentru a-și putea transforma gândirea lor în realități viabile și durabile.^{[8]:p. 567}”

—General Scarlat Panaitescu, Vintilă Brătianu în cariera sa științifică și politică

Localul Școlii Centrale din Paris la sfârșitul secolului al XIX-lea

Emblema societății „Fives-Lille”, primul angajator a lui Vintilă Brătianu

Oricum, Ion C. Brătianu le-a interzis fiilor săi cu desăvârșire să ia drumul avocaturii, sub amenințarea blestemului și renegării, deoarece, considera el „nici o conștiință nu rezistă la ispitele pledoariilor și la controversele cauzelor”.^{[9]:p. 66} În schimb, adversarii lor politici i-au atacat adesea pe frații Brătianu, afirmând că tocmai această formație inginerească i-ar fi făcut niște politicieni de mâna a doua. Iată cum era caracterizat Ionel Brătianu, de unul dintre acești opozanți, imediat după primul război mondial: „Un inginer de clasa a III-a, cu studii mediocre în specialitatea sa, ajunge primul consilier al Tronului, chemat mai apoi să hotărască soarta întregii țări.”^{[10]:p. 67}

La 21 septembrie 1886, Vintilă Brătianu sosește la Paris pentru a deveni student la Școala Centrală (École Centrale des Arts et Manufactures) împlinind dorința tatălui său de a deveni inginer. Pentru început a fost înscris la cursurile pregătitoare pentru admitere, care se desfășura la Liceul Saint Louis. Pe perioada studiilor a locuit, împreună cu frații săi Ionel și Dinu, într-un apartament de pe strada Mazarine, nr. 34. În decembrie 1886 a obținut primul certificat de studii; notele evoluând între bine și foarte bine, fiind apreciat ca „elev bun, muncitor, care promite mult”.^{[4]:p. 10}

La 15 iunie 1887 a trecut examenul de admitere la Școala Centrală, fiind clasificat al 85-lea din 285 de studenți admiși.^{[6]:p. 34} A fost înmatriculat în toamna aceluiași an, declarând că este „fiu de agricultor” din România. Acest fapt avea să creeze vâlvă puțin timp mai târziu când universitatea a descoperit că „agricultorul” era chiar primul ministru al României. Solicitat să dea explicații despre această omisiune, Vintilă a precizat că nu a mințit, profesia de agricultor fiind ocupația permanentă a tatălui său, pe când cea de prim ministru este doar una temporară.^{[4]:p. 11}

La sfârșitul lui iulie 1890 a susținut și trecut examenul de absolvire, clasându-se al 12-lea dintr-o promoție de câteva sute de studenți, devenind inginer diplomat al prestigioasei Școli Centrale de Arte și Manufacturi din Paris.^{[4]:p. 18} Și-a petrecut vara lui 1890 la Florica, de unde, în toamnă, la îndemnul tatălui său, s-a întors la Paris, pentru a ocupa un post de inginer la societatea de construcții civile și industriale „Fives-Lile”. A rămas aici până la sfârșitul lui februarie 1891, când a revenit în țară, pentru a participa la construcția podului de la Cernavodă.^{[4]:p. 21}

ACTIVITATE PROFESIONALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Podul de la Cernavodă la 1900

Uzinele „Schneider” din Creusot la 1900

Activitatea strict profesională, de inginer constructor a lui Vintilă Brătianu a fost destul de scurtă, imediat după terminarea studiilor universitare.

În martie 1891 Vintilă Brătianu pleacă la Cernavodă, pe șantierul de construcție a podului, ca angajat al companiei Fives-Lille, una din cele trei companii care câștigaseră licitațiile internaționale pentru construcția unor segmente ale complexului de poduri. Compania la care lucra Vintilă Brătianu trebuia să realizeze podul principal peste Dunăre de la Cernavodă.^{[11]:p. 44}. Pentru el această perioadă a fost una foarte grea, fiind afectat atât de condițiile grele în care trebuia să își desfășoare activitatea, cât mai ales de moartea tatălui, Ion C. Brătianu, în luna mai 1891.^[12]. Rămâne pe șantier până în prima parte a anului 1892 când compania l-a trimis pentru timp de un an în Franța, la uzinele Schneider din Creusot, ca reprezentant în comisia mixtă care supraveghea calitatea oțelului turnat aici și destinat construcției podului de la Cernavodă.^{[11]:p. 47}

Cu experiența câștigată la Cernavodă și la uzinele Scheneider-Creusot, a condus apoi lucrările de construcție a podurilor pe Siret lângă Bacău, de pe Râul Argeș la Grădiștea și montarea tablierului metalic la podul de la Vădeni, între Brăila și Galați.^{[13]:p. VI}

După 1896, Vintilă Brătianu a părăsit cariera de inginer constructor pentru a începe una nouă, în administrația de stat în paralel cu o implicare sporită în activitatea politică a Partidului Național Liberal.

VIAȚA DE FAMILIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Ion C Brătianu, Pia Brătianu, Ion I.C. Brătianu și Vintilă Brătianu, în 1891, puțin înaintea morții lui Ion C. Brătianu

Politicos din cale afară, Vintilă I. C. Brătianu își manifesta respectul față de persoanele în vârstă, chiar în absența acestora, însoțindu-le numele după caz cu apelativul „domnul” sau „doamna”. Nu era obișnuit să-i placă familiaritatea cu cei cu care venea des în contact și, în ceea ce îl privea nu îi plăcea să-și afișeze superioritatea în fața interlocutorilor săi.^[14]

Vintilă Brătianu a fost foarte discret protejând cu strășnicie tot ce ținea de intimitatea vieții de familie. Ținea mult la respectarea convențiilor sociale și a ierarhiilor familiale, ca temelie a ordinii și ierarhiei sociale.

„Vintilă Brătianu cerea de la oameni trei lucruri: ordinea, sentimentul conveniențelor și respectul autorității sau raporturilor ierarhice. Ura clevetirea, disprețuia intriga și nu putea suferi obrăznicia.^{[15]:p. 573}”

—Ing. Gheorghe Popescu, Din viața lui Vintilă Brătianu

S-a căsătorit destul de târziu, la vârsta de 37 de ani, în anul 1904 cu Lia Stolojan, fiica lui Anastase Stolojan, unul din membrii importanți ai Partidului Național Liberal. În 1913 s-a născut singurul copil al familiei, Vintilă V. Brătianu (1913-1995), care avea să fie numit „Vintilică”, pentru a-l deosebi de tatăl său. Acesta a avut o singură fiică, Despina Leiter-Brătianu, născută însă după moartea lui Vintilă Brătianu.^[16] Vintilică a fost ca și tatăl său inginer, trăind în exil în perioada comunistă, pentru ca după 1989 să revină în țară și să se implice în viața politică românească, ca președinte al Partidului Liberal (1993).^[17]

Prin actul dotal încheiat la căsătoria celor doi, Lia Stolojan a primit ca zestre din averea defunctului său tată partea sa indiviză din domeniul de la Herești județul Ilfov, moșia din Stolojani județul Gorj și moșia de la Hengulești din județul Râmnicu Sărat.^[18]

Familia Vintilă Brătianu avea să locuiască din 1911 în casa din strada Aurel Vlaicu, nr. 19 din zona Parcului Ioanid, casă construită în stil neo-românesc, pe un teren cumpărat prin licitație publică de Lia Stolojan de la Primăria Capitalei.

La 4/17 august 1916, în casa lui Vintilă Brătianu , s-au semnat în secret, documentele prin care România intra în război de partea Antantei. În memoriile sale, I.G. Duca scria că „nu au fost de față la iscălirea tratatelor decât cinci persoane: Brătianu, Poklevski, Diamandi, Vintilă Brătianu și cu mine. Poklevski a sosit cel din urmă, cu cele cinci originale destinate Rusiei, Franței, Angliei, Italiei și României. (...) Prin aceste acte declaram război numai Austro-Ungariei (...) Când cetirile au fost terminate a venit rândul iscălirii (...) Vintilă Brătianu pregătise în mijlocul mesei o călimară frumoasă și un condei destinat a fi păstrat în amintirea acestei scene istorice.”^[16]

Izbucnirea Primului Război Mondial avea să pună la grea încercare familia Brătianu, care a ales însă să slujească interesele țării, chiar cu asumarea unor mari primejdii pentru fiecare din membrii familiei.

În iarna lui 1916, Vintilă a plecat odată cu Ionel Brătianu și cu întreg guvernul condus de acesta, în refugiu la Iași, în vreme ce Lia și unicul lor copil, Vintilică, în vârstă de numai trei ani, au rămas în București, ca și alți membri ai familiei Brătianu. Întrebat de un prieten, economistul G. D. Creangă, de ce nu își ia soția în Moldova odată cu retragerea temporară a guvernului la Iași, Vintilă Brătianu a dat cunoscuta sa replică: „Se rupe țara în două, îmi rup și eu sufletul în două.”^[14]

Aceasta avea să fie atitudinea solidară și consecventă a întregii familii.

„Parcă îl aud pe domnul Lascăr Catargi când ne ruga pe toți din familie să nu rămânem cu nici un preț. Văzând că rugămintele sale erau zadarnice, spunea mereu: „Vă dați pradă vrăjmașilor dumneavoastră celor mai înverșunați”. Avea dreptate și totuși nu puteam face astfel. De-ar fi fost de reînceput, tot așa am face. Mai întâi că ar fi fost o lașitate să părăsim Bucureștii noi toți membrii familiei Brătianu, punându-ne la adăpost la Iași, lăsând populația săracă la discreția vrăjmașului, și al doilea fiindcă faptul că Ionel și-a lăsat mama și surorile aici iar Vintilă soția și copilul, a dat liniște celor siliți prin situația lor să rămână.^{[19]:p. 60}”

—Pia Alimănișteanu (Brătianu), Însemnări din timpul ocupației germane

Membrii familiei Brătianu rămași în București au fost supuși unei serii întregi de măsuri umilitoare, atât din partea autorităților de ocupație cât și din partea adversarilor politici ai Brătienilor, deveniți colaboratori cu ocupanții și care profitau de prilej pentru a se răzbuna, încercând să-i umilească pe membrii familiei aflați sub autoritatea lor vremelnică. Astfel casa lui Vintilă Brătianu avea să fie percheziționată în repetate rânduri, autoritățile de ocupație fiind în special interesate de „dosarele diferitelor societăți comerciale înființate de Vintilă Brătianu”.^{[19]:p. 59}

Rămasă singură cu copilul, Lia s-a mutat din casa lor din strada Țăranilor (Aurel Vlaicu, azi) la mama ei, în casa Stolojan din strada Cosma (Henri Coandă, actuala ambasadă a Italiei). Ei și Sabinei Cantacuzino li s-au stabilit ulterior, de către autoritățile germane de ocupație, domiciliu forțat la Mănăstirea Pasărea, iar proprietățile le-au fost confiscate.^[20]

1919 - Brătienii și Mackensen, articol din ziarul Îndreptarea

Adversarii politici ai Partidului Național Liberal au încercat ulterior să folosească electoral faptul că membrii familiei Brătianu au rămas în teritoriul ocupat, pentru a-i acuza pe aceștia de colaborare cu ocupanții germani. Acest lucru a fost vizibil în special în timpul campaniei electorale din noiembrie 1919, prin articolele publicate în ziarul Îndreptarea, oficiosul Partidului Poporului, condus de mareșalul Alexandru Averescu.^[21](vezi extrasul alăturat)

Familia s-a reîntregit în noiembrie 1918, odată cu alungarea trupelor de ocupație și revenirea Regelui și a Guvernului în București. În perioada interbelică, familia Brătianu avea să ducă viața obișnuită a elitei bucureștene, una îndestulătoare dar decentă și fără ostentație. Iat-o văzută prin ochii uneia dintre menajererele familiei:

„Aveau casa pe lângă Grădina Icoanei, pe o stradă care atuncea se numea Aurel Vlaicu. Era mare casa și n-aveau decât un băiet - pe Vintilică - și el plecat mereu la studii în străinătate. Domnul și doamna au mai crescut un băiet de la țară, care a rămas orfan. Pe sora băietului ăsta a înfiat-o alt ministru, Tancred Constantinescu mi se pare că-l chema. Am avut zile bune la familia Brătianu. Erau mulți angajați: bucătăresele, fetele de la curățenie, eu și o rusoaică, feciorul care servea la masă, grădinarul, iar stăpânii se purtau omenos cu noi. N-aveam de ce ne plânge. Cât am stat la ei, le-am făcut ajururi și cipcă la toate perinile ce le aveau, așa ca pe la noi, în Mureș, și le-a plăcut lucrul făcut de mine. Numai când suna clopoțelul, știam că mă cheamă la curățenie și lăsam cusutul. Doamna Lia Brătianu ne cumpăra câteodată bilete la film și ne trimitea pe toți angajații. Așa am văzut Patimile lui Iisus. Tare ne-am bucurat când, pentru munca făcută, domnul Brătianu i-a dat omului meu, pe lângă bani, și o căruță cu doi cai faini.^[22]”

Lia Brătianu este cea care, împreună cu Regina Maria, a pus bazele Societății Filantropice „Principele Mircea” (în memoria ultimului copil al Reginei, mort de tifos pe timpul războiului), fundație care își propunea consolidarea sistemului sanitar și construirea unor clinici pentru nou-născuți, atât în mediul rural, cât și în mediul urban, înființându-se peste 350 de centre cu această destinație.

Vintilă I.C. Brătianu
Date personale
Născut	16 septembrie 1867 București, România
Decedat	22 decembrie 1930 (63 de ani) București, România
Înmormântat	România
Părinți	Ion C. Brătianu, Pia Pleșoianu
Frați și surori	Ionel Brătianu Dinu Brătianu, Florica și Sabina
Căsătorit cu	Lia Stolojan
Copii	Vintilă V. Brătianu
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Religie	ortodoxă
Ocupație	Inginer constructor
Președinte al Partidului Național Liberal
În funcție 1927 – 1930
Prim Ministru al României
În funcție 24 noiembrie 1927 – 11 noiembrie 1928
Precedat de	Ion I. C. Brătianu
Succedat de	Iuliu Maniu
Partid politic	Partidul Național Liberal
Alma mater	Școala Centrală din Paris
Modifică date / text

Membru de onoare[1] al Academiei Române

·         1939 - A murit Ma Rainey (Gertrude Malissa Pridgett), cântăreaţă americană de blues (n.26.04.1886).

·         1942 - A murit Franz Boas, părintele antropologiei americane (n.09.08.1858).

·         1956: Nicolae Labiș (n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, județul Baia, în prezent județul Suceava - d. 22 decembrie 1956, București) a fost un poet român. Criticul Eugen Simion l-a supranumit „buzduganul unei generații”^[2].În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labiș, care petrecuse câteva ore în compania unor cunoștințe și consumând țuică la Casa Capșa și apoi la restaurantul Victoria, a fost victima unui grav accident de tramvai.^[3][5]

După ce i-a fost refuzată internarea la spitatele Colțea și Central^[6] , spre zorii zilei de 10 decembrie a fost internat la Spitalul de Urgență. Acolo, de pe patul de spital i-a șoptit un poem prietenului său, scriitorul Aurel Covaci, poem care a fost inclus în volumul postum Lupta cu inerția. În ciuda eforturilor medicilor și o mobilizare spirituală a colegilor săi scriitori, cunoștințe și prieteni, starea lui s-a înrăutățit inexorabil, iar la 22 decembrie 1956, la ora 2 dimineața, a decedat. Dr. Firică, medicul care s-a ocupat de cazul lui Labiș, a declarat: Mi-a revenit trista sarcină să constat, încă de la primul examen, că accidentatul nu avea nici o șansă: măduva era complet secționată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viața cu câteva zile.^[7]

Trupul neînsuflețit a fost depus pentru ultimile omagii la Casa Scriitorilor. A fost înmormântat la cimitirul Bellu.^[5]

A fost fiul învățătorilor Eugen și Ana-Profira, iar școala primară o începe în satul natal în clasa mamei sale. Încă de la 5 ani învață să citească de la elevii mamei sale. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial tatăl pleacă pe front, iar familia se refugiază în comuna Mihăești, satul Văcarea, lângă Câmpulung-Muscel. În mai 1945, familia se întoarce în Moldova și se stabilește la Mălini.^[2][3]

A urmat Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni între anii 1947 - 1951, perioadă în care scrie versuri, iar la sfârșitul lui 1950, participă la o consfătuire a tinerilor scriitori din Moldova, în calitate de secretar al cenaclului literar din Fălticeni^[4], care are loc la Iași, unde se remarcă după ce recită poezia Fii dârz și luptă, Nicolae!, poezie care-i va fi publicată în Iașul nou și în ziarul Lupta poporului din Suceava.^[3]

În mai 1951 a obținut premiul întâi, la Olimpiada națională de limba română care a avut loc la București, iar cu această ocazie câștigă admirația redactorilor revistei Viața Românească, care-i publică poezia Gazeta de stradă.^[2][3]

În ianuarie 1952, la inițiativa lui Constantin Ciopraga, Labiș a fost transferat la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iași, unde a devenit conducătorul cenaclului literar.^[2][3]

Portretul fizic al lui Nicolae Labiș este sugestiv creionat de Tudor Vianu (citat în: George Bădărău, Nicolae Labiș, Viața și opera, 2001) care mărturisește: „Mă surprindea obrazul lui bucălat de copil, ochii cu umbre adânci, mustața legată, ca a plutașilor de pe Bistrița. Era în înfățișarea lui ceva în același timp proaspăt și arhaic, cum nu mai văzusem niciodată pe figura unui tânăr.”

La data de 15 septembrie 1952, Labiș a început să urmeze cursurile de la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, unde i-a avut ca profesori pe Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu, iar printre colegi pe Florin Mugur, Lucian Raicu, Ion Gheorghe, Radu Cosașu, Doina Sălăjan, Gheorghe Tomozei, Mihai Negulescu. Aici s-a impus, grație înzestrării sale poetice și intelectuale excepționale, ca lider de opinie.^[3]

Deși a îmbrățișat, la început, ideile regimului comunist de guvernământ, cântându-i laude într-un număr de poezii, devenind o stea în cadrul partidului, în februarie 1953, departamentul său a purtat discuții cu privire la presupusele lui „abateri de la moralitatea școlii și disciplină”. În primăvara anului 1954, în cadrul Uniunii Tineretului Muncitor (UTM) au avut loc de asemenea discuții despre comportamentul său și s-a decis expulzarea sa din rândurile organizației. Cu toate acestea, pedeapsa nu a fost confirmată de organele superioare, propunerile fiind de fiecare dată refuzate de Mihail Sadoveanu, cel ce era la vremea respectivă președinte. De asemenea, acest fapt a fost relatat în cartea „O istorie anecdotică a literaturii române”.

La absolvire a fost angajat ca redactor la revista Contemporanul, apoi la Gazeta literară. Începând din toamna lui 1955 urmează cursurile Facultății de Filologie a Universității din București, însă renunță după doar un semestru^[3]. Poemul său, Moartea Căprioarei, apare în Viața Românească în acest an.

În 1956 participă la o conferință pe țară a tinerilor scriitori, publică două volume, Puiul de cerb și Primele iubiri, și pregătește pentru tipar cel de-al treilea volum, Lupta cu inerția, care-i va fi publicat postum în anul 1958.^[3]

În poezia lui Nicolae Labiș se regăsesc influențe ale lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi și Ion Barbu.^[5] O frapantă afinitate prezintă Labiș cu Arthur Rimbaud, amintit în versurile:

„Scuture-și pe bulevarde capitala românească

Galbeni tei și scrie-și slăvii integral, semeț contur

Din vuirea de tramvaie și din ud pavaj să-ți crească

Evocarea mea frățească, încâlcit ștrengar, Arthur!”

Influența lui Eminescu este vădită în versurile din poezia Primele iubiri:

„Dacă alte lumi, plecată

Cu-ai tăi pași ai să alinți,

Îți va fi și-atunci păstrată

Urma pașilor fierbinți.

Căci formându-ți unduirea

Calmă-a palmelor subțiri,

Mi-ai stins până și-amintirea

Trecătoarelor iubiri”

Un poem excepțional este Rîsul. Animalul care ucidea numai pentru sânge, nu pentru hrană, „bătrân și mohorât”, omoară încă o dată , dar dinții nu-l mai ajută să-l sfâșie, iar „limba ostenită” nu-i mai poate linge sângele.^[6]:

„Din ce în ce mai slabă și inima îi sună

Și fiarei i se pare că-i iarnă, c-a-nghețat,

Că-n ultima lui pradă de astăzi, se răzbună

Tot sîngele pe care l-a vărsat.”

O semnificație morală se desprinde și din Moartea căprioarei. Copilul, chinuit de foame, are sentimentul de culpă pentru uciderea căprioarei care se jertfește spre a-i conserva viața:

„Ce-i inimă! Mi-i foame! Vreau să trăiesc și-aș vrea

Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!

Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul , ce adânc!

Plîng. Ce gîndește tata? Mănînc și plîng. Mănînc!”

În poezia românească actuală, Nicolae Labiș rămâne un vis întrerupt, un „albatros ucis,” ce, asemenea războinicului furtunii aruncat „pe-un cimitir de scoici”, răsfrângea în ochiu-i stins „un nou urcuș”. Al. Piru (op. cit.) estimează că „Dacă el însuși [Labiș] nu și-a mai putut relua zborul, o generație întreagă de poeți vor duce mai departe flacăra aprinsă de el în 1956.”

Lucian Raicu^[7] scrie că: „...există în poezia sa nu numai Eminescu, Blaga, Arghezi, Fundoianu, Goga, dar și <<punctul de vedere>>, perspectiva criticii; clasicii și poeții interbelici sunt văzuți în ei înșiși, dar și prin E. Lovinescu și G. Ibrăileanu, G. Călinescu și Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu și Șerban Cioculescu...”

La Plenara secției de poezie a Uniunii Scriitorilor din 29 mai 1956, Mihu Dragomir îl acuză de „asimilarea excesivă a unor poeți dintre cele două războaie” (Ion Barbu și Tudor Arghezi), iar ulterior, la primul Congres al Scriitorilor din iunie 1956 a fost învinuit de Mihai Beniuc de „snobism, evazionism, influențe ale ideologiei burgheze, infiltrații liberaliste, slabă pregătire ideologică, lipsă de contact cu realitatea, precum și confuzii cu privire la raportul dintre libertate și îndrumare”, iar Aurel Rău îl suspectează de teribilism. Pe de altă parte, încă la începutul lunii ianuarie 1956, într-o consfătuire ideologică organizată de ziarul „Scânteia”, Leonte Răutu, șeful Secției de Propagandă și Agitație a Comitetului Central al PCR, incriminează poemul Albatrosul ucis pentru grave abateri de la linia Partidului.

În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labiș, care petrecuse câteva ore în compania unor cunoștințe și consumând țuică la Casa Capșa și apoi la restaurantul Victoria, a fost victima unui grav accident de tramvai.^[3][9]

După ce i-a fost refuzată internarea la spitalele Colțea și Central^[10] , spre zorii zilei de 10 decembrie a fost internat la Spitalul de Urgență. Acolo, de pe patul de spital i-a șoptit un poem prietenului său, scriitorul Aurel Covaci, poem care a fost inclus în volumul postum Lupta cu inerția:

Pasărea cu clonț de rubin

S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.

Nu mai pot s-o mângâi.

M-a strivit,

Pasărea cu clonț de rubin,

Iar mâine

Puii păsării cu clonț de rubin,

Ciugulind prin țărână,

Vor găsi poate

Urmele poetului Nicolae Labiș

Care va rămâne o amintire frumoasă...

Tudor Vianu scria: „Clonțul de fier al pasărei de pradă, acel care împinge și sfâșie, este un simbol. Când i-a simțit ascuțișul și trupul i s-a desfăcut din legături, a glumit ca un nou Villon. A văzut puii gaiței, ciugulind urmele poetului Nicolae Labiș, <<o amintire frumoasă>>. A dictat aceste versuri pe patul de suferință, în puținele zile pe care le-a mai trăit...”

În ciuda eforturilor medicilor și o mobilizare spirituală a colegilor săi scriitori, cunoștințe și prieteni, starea lui s-a înrăutățit inexorabil, iar la 22 decembrie 1956, la ora 2 dimineața, a decedat. Dr. Firică, medicul care s-a ocupat de cazul lui Labiș, a declarat: Mi-a revenit trista sarcină să constat, încă de la primul examen, că accidentatul nu avea nici o șansă: măduva era complet secționată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viața cu câteva zile.^[11]

Trupul neînsuflețit a fost depus pentru ultimile omagii la Casa Scriitorilor. A fost înmormântat la cimitirul Bellu.^[9]

Reputația lui Nicolae Labiș a crescut după moarte, fiind perceput ca simbolul unei noi generații, numită „generația Labiș” (Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Aurel Covaci, Alexandru Andrițoiu, Alexandru Căprariu, Ion Gheorghe ș.a.).

Ipoteza oficială a accidentului de tramvai este că Nicolae Labiș, aflat în stare de ebrietate, a alunecat fatal între bordura și platforma stației de tramvai de la Colțea, fiind prins între grătarele celor două vagoane ale tramvaiului. În procesul-verbal semnat în ziua de 25 decembrie 1956 de balerina Maria Polevoi, cu care poetul și-a dat întâlnire în acea noapte, aceasta a susținut că ceea ce s-a întâmplat pe refugiul de la Colțea a fost un simplu accident. Cele susținute de Maria Polevoi, au fost confirmate și de Isac-Grișa Schwartzman un alt martor ocular, mărturie consemnată de Gheorghe Tomozei în volumul Moartea unui poet^[11] și de vatmanul tramvaiului, Udroiu Marin, care a declarat: ... când a ajuns la cca 4 metri de capătul refugiului de tramvai, înainte de a opri tramvaiul pe loc, numitul Labiș Nicolae , domiciliat în București,…care se afla sub influența băuturilor alcoolice a luat tramvaiul din mers urcându-se pe la ușa din față a remorcii. Urcându-se pe scară, neputând ținându-se a căzut jos apucându-l platforma remorcii și scara iar la țipetele publicului tramvaiul a oprit după care a fost scos de sub scară și transportat la Spitalui Colțea, rămânând internat.^[12]

În cartea scriitoarei Stela Covaci^[13] scena accidentului este descrisă altfel: „Patru persoane așteaptă să se urce [în tramvai], Labiș e al treilea, dar tot mai șovăie. Cel de al patrulea e Grișa [Isac Schwartzman, zis Grișa]. Când se pornește tramvaiul, cel de al patrulea îl împinge pe Nicolae Labiș pe grătarul dintre cele două vagoane. Grișa strigă că cel căzut e beat, în timp ce Mary [Maria Polevoi]...declară că îl cunoaște pe poetul Nicolae Labiș și roagă să fie dus la spital.” Stela Covaci mai relatează că la scurtă vreme după înmormântarea lui Nicolae Labiș, lui Schwartzman Isac-Grișa i s-au aprobat actele de plecare definitivă din țară. Prezența lui Isac Schwartzman la locul evenimentului este de netăgăduit, deoarece în procesul-verbal întocmit de sergentul major de miliție care a constatat accidentul de circulație figurează ca martori două persoane: Rotaru Jenica și Schwartzman Isac^[14]

Controversele referitoare la un eventual asasinat au apărut în urma mărturiilor a celor declarate de Nicolae Labiș pe patul de spital apropiaților și a faptului că poetul era urmărit de Securitate, deoarece dintr-un scriitor care slăvea actele partidului și ale sovieticilor, a început să se îndoiască de doctrina acestora după Discursul secret al lui Hrușciov și după Revoluția ungară din 1956.^[9]

Mihai Stoian a consemnat: La spital Labiș mi-a povestit cum s-a consumat accidentul... Îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la Capșa, apoi însoțit de doi bărbați și o femeie, balerină, coborâseră în pasaj la „Victoria” din Piața Bălcescu a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, spre casa femeii, a încercat să se urce prin față la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit, și, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane: „Țineam ochii mari deschiși și vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei”.^[12]

Scriitorul Cezar Ivănescu, în cartea sa scrisă în colaborare cu Stela Covaci, Timpul asasinilor. Documente și mărturii despre viața, moartea și transfigurarea lui Nicolae Labiș, susține că Labiș i-a povestit pe patul de moarte Mioarei Cremene că s-a dus să ia tramvaiul de la 2.40 noaptea de la stația Colțea, stație în care-și dăduse întâlnire cu Maria Polevoi, dansatoare, care voia să-l ia la ea acasă. Securistul care-l urmărea pe Labiș s-a urcat în remorca tramvaiului în care urma să se urce și poetul, dar cum poetul era băut și se clătina, părea indecis, iar agentul de securitate a avut senzația că Labiș nu se va urca în acel tramvai și, deoarece nu voia să-l scape de sub observație a sărit prin ușa din față și, în săritură, l-a izbit pe Labiș și l-a băgat sub tramvai, Conform aceleași mărturii, a Mioarei Cremene, Labiș a fost vizitat la spital de către agentul de securitate și i-a solicitat să semneze o declarație prin care poetul renunța la orice pretenție materială în urma accidentului. ^[15]

În 2005, scriitorul Imre Portik, prieten de la Școala de Literatură^[16], a publicat memoriile sale, Hora morții. Consemnări despre prietenul meu Nicolae Labiș, în care a pretins că Labiș a fost împins din tramvai in seara accidentului:

- Cum a dat nenorocirea asta peste capul tău?...Ai fost beat?

- Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut în după-amiaza și în seara aceea, dar nici măcar amețit n-am fost, a răspuns Labiș.

- Cum ai putut să cazi sub tramvai treaz?

- Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva...

- De cine, îl cunoști?

- Nu știu cine a fost. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu brațele ridicate, pe grătarul între vagoane. Încleștasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet, încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă. Eram cu capul în aer, cu fața în jos și vedeam cum sar din șine scântei galbene și verzui. În timp ce eram târât așa, am simțit câteva lovituri puternice ale vagonului din urmă în spate. (...) Am așteptat în loc până când motorul a ajuns în dreptul meu cu viteză redusă, însă văzând că va depăși capătul zonei de refugiu, am pornit în urma lui, dar n-am reușit să fac nici doi pași, când m-am trezit împins din spate spre grătar. Nu aveam intenția să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd întâi în ce tramvai și în ce vagon se urcă ea.^[11]

Maria Polevoi a declarat^[13]: „Cînd a sosit primul tramvai nr. 13, l-am urmărit cu privirea, având de gând să nu urc, dacă se urcă el. Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui...” Această declarație contravine clar celei relatate în cartea lui Gheorghe Tomozei de aceeași Maria Polevoi, în sensul că „a fost un simplu accident.” În cursul nopții de 10 spre 11 decembrie, Mary [Maria Polevoi] primește mai multe telefoane de amenințare cu moartea. Lasă să se înțeleagă că i-a recunoscut vocea lui Grișa Schwartzman

Gheorghe Tomozei a scris, după anul 1989: Labiș este primul poet român disident... El a anunțat o pauză feroce între poezie și ideologia zilei. Mai mult decât sigur, închisoarea nu era prea departe pentru el

Volume publicate:

• Puiul de cerb, București, 1956
• Primele iubiri, București, 1956
• Lupta cu inerția, București, 1958
• Primele iubiri, București, 1962
• Păcălici și Tândăleț, București, 1964
• Moartea căprioarei, București, 1964
• Versuri, București, 1964
• Anotimpurile, București, 1964
• Albatrosul ucis, București, 1966
• Scufița roșie, București, 1967
• Poezii, București, 1968
• Moartea căprioarei, București, 1969
• Scrisoare mamei, București, 1969
• Poezii, lași, 1971
• Sînt spiritul adîncurilor, București, 1971
• Vârsta de bronz, București, 1971
• Poezii, București, 1976
• Păcălici și Tândăleț, București, 1977
• Descrierea chipurilor, lași, 1982
• Moartea căprioarei, București,1983
• Poezii, București, 1984
• Poezii, București, 1985
• Poezii, București, 1987
• Poezii, București, 1989
• Albatrosul ucis, Galați, 1993
• Vioară neagră-ntre oglinzi, Chișinău, 1993
• Trei poeme (ediție liliput), Suceava, 1995
• Poezii, București, 1997
• Moartea căprioarei. Poezii, Chișinău, 1997
• Moartea căprioarei (ediție bibliofilă), București, 1997
• Viața și opera, lași, 2001
• Lupta cu inerția la timpul prezent (ediție critică), Timișoara, 2001
• Doină întârziată, Suceava, 2005
• Moartea căprioarei (ediție bibliofilă), Suceava, 2005
• Opera poetică, Chișinău, 2005
• Dincolo de fruntariile poeziei, I (proză, dramaturgie), Suceava, 2005
• Nicolae Labiș, folclorist (antologie folclorică), Suceava, 2006
• Traduceri, Suceava, 2007
• Corespondență, Suceava, 2009
• Puiul de cerb, Suceava, 2010
• Dincolo de fruntariile poeziei, II (texte critice), Suceava, 2011
• Opera magna, Suceava 2013
• Poezii inedite, Suceava 2015

Nicolae Labiș
Bustul poetului Nicolae Labiș din fața casei memoriale din Mălini
Date personale
Născut	2 decembrie 1935[1]  Poiana Mărului, Mălini, Suceava, România
Decedat	22 decembrie 1956 (21 de ani)[1]  București, Republica Populară Română
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cauza decesului	Normal Death[*]
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	poet
Pseudonim	Niculai Mălin
Limbi	limba română
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1952–1956
Specie literară	poezie
Operă de debut	Primele iubiri

* 1966: Harry Beaumont (n. 10 februarie 1888 – d. 22 decembrie 1966) a fost un regizor american, actor și scenarist. A colaborat cu numeroase companii inclusiv Fox, Goldwyn, Metro, Warner Brothers și MGM.

Cele mai mari succese ale sale sunt din timpul epocii filmului mut, când a regizat filme ca Beau Brummel (1924) cu John Barrymore sau Our Dancing Daughters (1928) cu Joan Crawford.

Beaumont a regizat primul film MGM vorbit, muzicalul The Broadway Melody din 1929. Filmul a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun filmîn acel an și Beaumont a fost nominalizat la categoria cel mai bun regizor.

*

Harry Beaumont
Date personale
Născut	10 februarie 1888 Abilene, Kansas, U.S.
Decedat	22 decembrie 1966 (78 de ani) Santa Monica, California, U.S.
Înmormântat	Forest Lawn Memorial Park[*]
Căsătorit cu	Hazel Daly[*] ()
Cetățenie	SUA
Ocupație	regizor, actor, scenarist

1975: Anatoli Aleksandrovici Vlasov (în rusă Анато́лий Алекса́ндрович Вла́сов; n. 7(20) august 1908, Balașov, gubernia Saratov, Imperiul Rus - d. 22 decembrie 1975, Moscova , Uniunea Sovietică) a fost un fizician, profesor de fizică teoretică la Universitatea M. V. Lomonosov din Moscova, specialist în fizica plasmei și cea statistică.
A absolvit facultatea de fizică a Universității din Moscova în anul 1931 și a susținut disertația de candidat în științe în anul 1934, cu un subiect ce se referea la problema interacțiunii în mecanica cuantică. Conducător științific- laureatul premiului Nobel Igor Tamm. În anul 1938 a elaborat binecunoscutele ecuații ale lui Vlasov din fizica plasmei^[2]. Anatolie Vlasov este autorul celei mai generale descripții matematice ale plasmei, lucrarea respectivă fiind inclusă în teza de doctor habilitat, susținută în anul 1942 la aceeași Universitate și intitulată "Proprietățile vibraționale ale gazului electronic și aplicațiile acesteia". Această lucrare, care stă la baza majorității cercetărilor moderne din fizica plasmei, putea să fie prezentată pentru decernarea premiului Nobel. Însă , în anul 1944 Vlasov intră în PCUS și în același an devine profesor universitar. În anii 1945- 1953 a fost șef al catedrei de fizică teoretică la facultatea de fizică a Universității din Moscova. A decedat la Moscova, fiind profesor universitar, este înmormântat la Cimitirul Donskoi din Moscova.

·         1979 - A încetat din viaţă Darryl F. Zanuk, producător de filme, întemeietor al studiourilor "20th Century Fox" (n. 5 septembrie 1902)

·         1982 - A murit Traian Gheorghiu, publicist şi dramaturg (n.16.03.1906).

* 1989: Vasile Milea (n. 1 ianuarie 1927, Lerești, județul Muscel — d. 22 decembrie 1989, București)^[1] a fost un politician și un general de armatăromân, care a îndeplinit funcțiile de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române (1980-1985) și ministru al apărării naționale (1985-1989). La 30 martie 2004, Parchetul Înaltei Curți de Casație și Justiție a redeschis ancheta judiciară pentru stabilirea împrejurărilor în care a decedat generalul Milea, ca urmare a unor informații apărute în presă, în legătură cu împrejurările decesului. Secția Parchetelor Militare a reluat reaudierea martorilor din perspectiva elementelor noi apărute.

La 12 mai 2005, rămășițele sale pământești au fost exhumate pentru a se stabili traiectoria glonțului care a provocat moartea generalului, urmând să se clarifice dacă este posibil ca acesta să fi fost ucis. ^[11]

Rezultatele necropsiei nu au fost concludente. După cum a declarat directorul Institutului Național de Medicină Legală, prof. dr. Dan Dermengiu, "cadavrul era total scheletizat. Am prelevat eșantioane din oase pentru examinări hispatologice și criminalistice. Din ceea ce am văzut până acum nu reiese nimic nou față de expertiza precedentă. Mai precis, descrierile făcute la data decesului corespund cu ceea ce am găsit și noi acum. Glonțul nu a trecut prin coastă, ci există doar o scrijelire". În groapă a fost găsit și borcanul în care era conservată inima lui Vasile Milea. "Numai că recipientul era spart, așa că inima a putrezit. Au fost totuși prelevate probe din acest organ, în starea în care se afla, pentru o serie de investigații mai amănunțite". ^[12]

În decembrie 2018, într-un interviu acordat jurnalistului de la Realitatea.net Cristian Otopeanu, fostul procuror militar Dan Voinea, care a instrumentat dosarul Revoluției, și-a exprimat convingerea că Vasile Milea a fost împușcat pe 22 decembrie 1989. Voinea a precizat că bănuielile anchetatorilor în privința asasinului s-au îndreptat către Corneliu Pârcălăbescu, șeful Gărzilor Patriotice, afirmând că Milea ar fi fost transportat la Spitalul Elias, unde însă nu i s-a acordat asistența necesară, din ordinele lui Victor Stănculescu.^[13] Vasilea Milea a fost declarat erou al Revoluției Române și, în memoria sa, mai multe străzi și bulevarde de pe cuprinsul țării au fost botezate cu numele fostului ministru al Apărării.

La 30 martie 2004, Parchetul Înaltei Curți de Casație și Justiție a redeschis ancheta judiciară pentru stabilirea împrejurărilor în care a decedat generalul Milea, ca urmare a unor informații apărute în presă, în legătură cu împrejurările decesului. Secția Parchetelor Militare a reluat reaudierea martorilor din perspectiva elementelor noi apărute.

La 12 mai 2005, rămășițele sale pământești au fost exhumate pentru a se stabili traiectoria glonțului care a provocat moartea generalului, urmând să se clarifice dacă este posibil ca acesta să fi fost ucis. ^[11]

Rezultatele necropsiei nu au fost concludente. După cum a declarat directorul Institutului Național de Medicină Legală, prof. dr. Dan Dermengiu, "cadavrul era total scheletizat. Am prelevat eșantioane din oase pentru examinări hispatologice și criminalistice. Din ceea ce am văzut până acum nu reiese nimic nou față de expertiza precedentă. Mai precis, descrierile făcute la data decesului corespund cu ceea ce am găsit și noi acum. Glonțul nu a trecut prin coastă, ci există doar o scrijelire". În groapă a fost găsit și borcanul în care era conservată inima lui Vasile Milea. "Numai că recipientul era spart, așa că inima a putrezit. Au fost totuși prelevate probe din acest organ, în starea în care se afla, pentru o serie de investigații mai amănunțite". ^[12]

În decembrie 2018, într-un interviu acordat jurnalistului de la Realitatea.net Cristian Otopeanu, fostul procuror militar Dan Voinea, care a instrumentat dosarul Revoluției, și-a exprimat convingerea că Vasile Milea a fost împușcat pe 22 decembrie 1989. Voinea a precizat că bănuielile anchetatorilor în privința asasinului s-au îndreptat către Corneliu Pârcălăbescu, șeful Gărzilor Patriotice, afirmând că Milea ar fi fost transportat la Spitalul Elias, unde însă nu i s-a acordat asistența necesară, din ordinele lui Victor Stănculescu.

Vasile Milea
Generalul Vasile Milea
Date personale
Nume la naștere	Vasile Milea
Născut	1 ianuarie 1927 Lerești, județul Muscel, România
Decedat	22 decembrie 1989, (62 de ani) București, Republica Socialistă România
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	om politic personal militar[*]
Șef al Marelui Stat Major al Armatei Române
În funcție 31 martie 1980 – 16 decembrie 1985
Precedat de	Ion Hortopan
Succedat de	Ștefan Gușă
Ministrul Apărării Naționale
În funcție 16 decembrie 1985 – 22 decembrie 1989
Precedat de	Constantin Olteanu
Succedat de	Nicolae Militaru
Membru supleant al CC al PCR
În funcție 27 noiembrie 1974 – 23 noiembrie 1979
Membru al CC al PCR
În funcție 23 noiembrie 1979 – 22 decembrie 1989
Membru supleant al CPExec. al CC al PCR
În funcție decembrie 1985 – 22 decembrie 1989
Deputat în Marea Adunare Națională
În funcție Cicumscripția nr. 10 Vlădeni, jud. Iași 1975 - 1980 1985 - 1989 Cicumscripția nr. 4 Ploiești-Nord, jud. Prahova 1980 – 1985
Premii	1. Ordinul Steaua RSR 2. Ordinul 23 August 3. Ordinul Muncii
Partid politic	Partidul Național Țărănesc Partidul Muncitoresc Român Partidul Comunist din România
Alma mater	Facultatea de Tancuri, Blindate și Mecanizate din cadrul Academiei Militare
Profesie	ofițer, general de armată

·         1989: Samuel Beckett (n. 13 aprilie 1906 – d. 22 decembrie 1989) a fost un dramaturg, nuvelist și poet irlandez de expresie engleză și franceză. În anul 1969 a fost distins cu premiul Nobel pentru literatură.

Beckett s-a născut la Dublin, însă a studiat și a predat la Paris unde s-a stabilit în 1937.

Majoritatea operelor lui sunt scrise în limba franceză. Și-a tradus piesele în limba engleză. Primul său roman, Murphy, a apărut în 1938 și reprezintă un model al operelor lui ulterioare. Inovația constă în respingerea elementelor tradiționale ce țin de intrigă, personaje și decor. Ca alternativă, teatrul lui Beckett ilustrează experiența așteptării și luptei însoțite de o inutilitate epuizantă. Chinul și agonia de a exista într-o lume deșartă sporesc în următoarele romane ale lui Becket. Printre acestea, se numără:

• Watt (1942-1944);
• trilogia Molloy (1951), Malone Meurt (Malone moare) (1951) și The Unnamable (1953);
• How It Is (1961);
• The Lost Ones (1972)

Piesele lui aparțin teatrului absurdului. Beckett a îmbinat umorul nostalgic cu un sentiment devastator de durere și înfrângere. En attendant Godot (Așteptându-l pe Godot) (1952) și Fin de partie (Ultimul joc) (1957) rămân două dintre cele mai controversate piese ale lui Beckett. În 1969, dramaturgul a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Printre operele sale se numără o analiză semnificativă a operei lui Proust (1931); piesele Krapp's Last Tape (Ultima casetă a lui Krapp^[19]) (1959) și Happy Days (Zile fericite) (1961); un scenariu, Film (1969); povestiri, Breath (Răsuflare) (1966) și Lessness (1970); proze scurte adunate în volumele Stories and Texts for Nothing (Povestiri și texte fără nici un scop) (1967), No's Knife (Cuțitul lui Nu) (1967) și The Complete Short Prose (Povestiri complete: 1929-1989) (1996); antologiile More Pricks than Kicks (1970) și First Love and Other Shorts (Prima iubire și alte povestiri) (1974); și Poems (Poezii) (1963). Cele 16 volume de Collected Works (Opere) au fost publicate în 1970, primele ficțiuni și piese ale lui Beckett fiind publicate postum: romanul Dream of Fair to Middling Women (scris în 1932) în 1992 și piesa Eleuthéria (scrisă în 1947) în 1995.

Samuel Beckett
Samuel Beckett
Date personale
Nume la naștere	Samuel Barclay Beckett
Născut	13 aprilie 1906[6][7][8][9][10][11][12][13][14][15][16][17][18][15][19][20]  Dublin, Irlanda[21]
Decedat	22 decembrie 1989 (83 de ani)[6][7][8][9][10][11][12][13][14][15][16][18][15][19]  Paris, Republica Franceză[22]
Înmormântat	Cimitirul Montparnasse
Cauza decesului	Emfizem pulmonar
Căsătorit cu	Suzanne Dechevaux-Dumesnil[*]
Cetățenie	Irlanda
Etnie	Irlandezi
Ocupație	scriitor lingvist[*] regizor de film scenarist jucător de cricket[*] poet romancier[*] dramaturg traducător artist autor
Pseudonim	Andrew Belis
Limbi	limba franceză[1] limba engleză[1]
Studii	Trinity College Dublin[*]
Pregătire	James Joyce[2][3]
Mișcare/curent literar	Nouveau Roman[*]
Specie literară	dramă[*]
Opere semnificative	Murphy[*] Molloy[*] Malone Meurt[*] L'Innomable[*] Așteptându-l pe Godot Watt[*] Fin de partie[*] Krapp's Last Tape[*] Comment c'est[*]
Note
Premii	Premiul Nobel pentru literatură[4][5] Prix Formentor[*] Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[*]
Semnă

* 1989: Jean-Louis Calderon (n. 19 aprilie 1958 - d. 22 decembrie 1989) a fost un jurnalist francez decedat la București în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Absolvent în 1981 al Centrului de jurnalism din Paris, Calderon a lucrat în funcția de cameraman la posturile franceze de televiziune Europe 1 și La Cinq. În timpul evenimentelor din decembrie 1989 este trimis de către La Cinq pentru a transmite în direct relatări despre revoluția de la București. În noaptea de 22 decembrie 1989, Calderon se afla în Piața Palatului. Din cauza schimburilor dese de focuri, jurnalistul francez s-a adăpostit, împreună cu alți tineri, în spatele unui tanc. Dinspre CC a apărut brusc un ARO asupra căruia s-a tras, crezând că este plin cu „teroriști”. ARO a intrat brusc în tanc, iar tancul, cu spatele, a trecut cu șenilele peste mai mulți tineri, printre care se afla și Calderon. În memoria sa, o stradă din București și un liceu din Timișoara îi poartă numele.

Aura Buzescu
Date personale
Născută	26 august 1894  Caransebeș, Austro-Ungaria
Decedată	22 decembrie 1992 (98 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Modifică date / text

* 1992. Aura Buzescu (nume de fată: Aura Almăjan^[1] n. 26 august 1894, Caransebeș – d. 22 decembrie 1992, București) a fost o actriță de teatru și regizoare română. A regizat, printre altele, piesele Bălcescu de Camil Petrescu (1955) și Citadela sfărâmată de Horia Lovinescu (1955).

După ce a studiat cu Lucia Sturdza Bulandra, a debutat artistic în 1914, la Compania Bulandra.

A lucrat după Primul Război Mondial la Compania Excelsior.

În anii 1950 a fost profesoară la „Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale” din București, unde i-a avut ca studenți printre alții pe Mircea Albulescu, Gina Patrichi și Victor Rebengiuc.^[2]

A fost distinsă cu Ordinul Muncii clasa I (1953) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”,^[3] cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”^[4] și cu Ordinul 23 August clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.^[5]

A primit și titlul de Artistă a Poporului. Se spunea că: "Atunci când juca Aura pe scenă, senzația era că s-au oprit troleibuzele pe Magheru", mărturisește actorul Florin Zamfirescu (fost rector al UNATC) într-un interviu la TVR în 20-IX-2018. ^[6]

Aura Buzescu a murit în 1992 la București.

A fost căsătorită cu Alexandru Buzescu, fruntaș liberal, economist de meserie, a administrat investițiile Brătienilor. Acesta a construit casa din Grădina Icoanei, lipită de Teatrul Luciei Sturza Bulandra, în care artista a locuit.

O stradă din București, din Sectorul 2, a fost numită în cinstea ei.

Opinii

• Ileana Berlogea laudă „forța ei de interiorizare, sobrietatea comunicării exterioare și puterea de convingere aproape telepatică, inexplicabilă...” (Rampa și ecranul), 2000
• Prof. univ. Florin Zamfirescu: „Aura Buzescu a avut aceeași măreție, același har incontestabil de a produce schimbări de esență în arta dramatică interpretativă”

·         1993 - A murit regizorul britanic Alexander Mackendrick (n.1912).

·         2001 - A murit Jacques Mayol, celebru scufundător francez.

·         2002  - A încetat din viaţă Joe Strummer, solistul trupei punk britanice Clash.
* 2007: Julien Gracq (n. 27 iulie 1910 - d. 22 decembrie 2007) a fost un prozator și eseist francez. Opera sa, bogată în simboluri și imagini, este marcată de influența suprarealismului. Romanele sale poetice, pe tema destinului irațional, imprevizibil, cu sugestii magico-fantastice, au o construcție echilibrată și un stil de mare virtuozitate artistică.
* 2012: Gheorghe Dumitru (n. 31 august 1956, Călărași - d. 22 decembrie2012, Craiova) a fost un handbalist român, care a făcut parte din lotul echipei naționale de handbal a României în perioada 1970 - 1987, fiind medaliat cu aur în anul 1980 la Campionatul Mondial Universitar de Handbal și ocupând locul 5 la Campionatul Mondial de Handbal din Germania din anul 1982. Pentru rezultatele sportive și merite deosebite aduse sportului a fost declarat Maestru Emerit al Sportului.

A fost căpitanul echipei de handbal CS Universitatea Craiova^[1] care în anii 1991-1993 a câștigat Campionatul Național de handbal în două rânduri și o dată Cupa României.

A continuat activitatea sportivă în calitate de arbitru, în perioada 1993-2000 având 91 de jocuri arbitrate în cadrul Campionatului Național.

Format la echipa CS Călărași, în semn de recunoștiință pentru imaginea adusă orașului natal, Gheorghe Dumitru a fost declarat post-mortem Cetățean de Onoare al orașului Călărași^[2].

·         2014: Joe Cocker, cântăreț englez (n. 1944)

Sărbători

·         +) Sf Ier Petru Movilă, mitropolitul Kievului; Sf Mare Mc Anastasia