REVISTA MEA DIN 23 DECEMBRIE / 1. A.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRUMIERCURI 23 DECEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

A. Evenimente; Nașteri

Evenimente

·         558: Chlothar I (numit și Clotaire sau Chloderic), este incoronat  rege a francilor. A  fost unul dintre fiii lui Clovis, iar la moartea tatălui său în 511, a primit, ca moștenire, orașul Soissons , unde și-a instalat capitala precum si  orașele Laon, Noyon, Cambrai si Maastricht precum  și cursul inferior al râului Meuse. Fiind foarte ambițios, a căutat să își extindă stăpânirea si este responsabil de asasinarea copiilor fratelui său Chlodomer  în 524, anexand în schimb orașele Tours si Poittiers. A luat parte la mai multe expediții îndreptate împotriva  Burgundiei și, după prăbușirea acestui regat în 534, a obținut  Grenoble, Die   și unele orașe învecinate. A domnit și asupra a cea mai mare parte a Germaniei, a avut unele expediții în Saxonia și, pentru un timp, a primit de la saxoni un tribut anual de 500 de vaci. Sfârșitul domniei sale a fost marcat de disenisuni interne, fiul său Chram ridicându-se împotriva lui în mai multe rânduri. Urmărindu-l pe Chram în Bretania  unde se refugiase, Chlothar l-a închis împreună cu soția și copiii săi într-o casă de lemn căreia i-a dat foc. Copleșit de remușcări, a plecat la Tours pentru a cere iertarea la mormântul Sfantului Martin și a murit la scurt timp după aceea.

·         619: Bonifaciu al V-lea devine Papă. Papa Bonifaciu al V-lea a fost Papă al Romei în perioada 23 decembrie 619 – 25 octombrie 625. S-a născut la Napoli. A fost consacrat papă pe 23 decembrie 619, după 13 luni de Sede Vacante. A restaurat catacomba „San Nicomede” pe via Nomentana în apropiera de actuala Porta Pia de la Roma. S-a implicat cu mult zel în activitatea de încreștinarea Angliei și a publicat decretul papal care acorda bisericii privilegiul de a fi loc de refugiu pentru criminali și proscriși în general. Papa Bonifaciu al V-lea murit pe 25 octombrie 625 și a fost înmormântat la San Pietro, Roma.

·         962: Razboiul  arabo – bizantin: Trupele bizantine conuse de  viitorul împărat Nichifor Focas  au luat cu asalt orasul Alep.

·         1672: Italianul Giovanni Cassini a descoperit Rhea, al doilea satelit ca mărime al lui Saturn. Giovanni Domenico Cassini, cunoscut și ca Gian Domenico Cassini sau Jean-Dominique Cassini (n. 8 iunie 1625 la Perinaldo – d. 14 septembrie 1712 la Paris), matematician, astronom, inginer și astrolog italo-francez.

·         1688: Ca parte a Revoluției Glorioase, regele Iacob al II-lea al Angliei părăsește Anglia pentru Paris, Franța după ce a fost detronat în favoarea nepotului său, William de Orania și a fiicei sale Mary. Iacob al II-lea al Angliei (engleză James II) (n. 14 octombrie 1633 – d. 16 septembrie 1701), rege al Angliei, rege al Scoției și rege al Irlandei, din 6 februarie 1685 până pe 11 decembrie 1688.

·         1806: Războiul ruso–turc (1806–1812) – în primele lupte care s–au dat după ocuparea Moldovei, la Fierbinți și la Olteanu, rușii au ieșit victorioși. Au intrat în București la 25 dec. 1806, reinstalând ca domn pe Constantin Ipsilanti. Constantin Ipsilanti (n. 1760 – d. 1816),, domn în Moldova: 8 martie 1799 – 4 iulie 1801, octombrie 1806 – noiembrie 1806 și în Țara Românească: 1 septembrie 1802 – august 1806. A mai fost administrator al Țării Românești sub ocupația rusească: 27 decembrie 1806 – 31 mai 1807 și 8-28 august 1807.

·         1888: Pictorul olandez Vincent van Gogh, într-unul din desele sale momente de rătăcire își taie o parte din urechea stângă. Vincent Willem van Gogh, (n. 30 martie 1853, Groot Zundert, Olanda, d. 29 iulie 1890, Auvers sur Oise, Franța) pictor olandez post-impresionist ale cărui lucrări au avut o influență profundă asupra artei secolului al XIX-lea, prin culorile lor vii și impactul emoțional. A suferit de boli mintale, care la vârsta de 37 ani l-au dus la sinucidere

·         1919: Un cutremur de pamânt în Mexic a făcut peste 7.000 de victime.

·         1920: Irlanda de Nord (Ulster) a fost separată administrativ de restul Irlandei și a fost semnat "Ireland Act". Parlamentul s-a împărțit în două: unul la Dublin și celălalt la Belfast.

·         1941: Premiera, la Opera Română din București, a operei „Capra cu trei iezi”, de Alexandru Zirra (libret Al. Zirra, după povestea lui Ion Creangă).

·         1941: Al Doilea Război Mondial: După 15 zile de luptă, armata imperială japoneză ocupă Insula Wake.

·         1947: Fizicienii americani John Bardeen, Walter Brattain și William Shockley au conceput primul tranzistor.

·         1948: În Japonia sunt executați opt criminali de război, printre care și fostul premier Hideiki Tojo.

·         1963: Cargoul “Bucuresti” a anocorat in portul Constanta, devenind prima nava sub pavilion romanesc care a efectuat o călătorie în jurul Pământului. Călătoria Cargoului Bucureşti a durat 144 de zile. Cargoul Bucureşti a fost construit în anul 1962, în Iugoslavia, şi în data de 11 august 1963 a părăsit Dana Portului Constanţa, navigând spre vest, cu un echipaj de 50 de persoane la bord, sub comanda căpitanului de cursă lungă Liviu Neguţ, unul dintre cei mai buni comandanţi ai flotei maritime comerciale româneşti. Voiajul a durat 4 luni şi 11 zile, până pe dată de 23 decembrie 1963, au fost parcurse 27.600 de mile, şi echipajul a avut vreme frumoasă pe parcursul voiajului, fiind ferit de furtunile violente. Secundul navei era Boris Cazacu şi ofiţerul III al cargoului Bucureşti a fost Romulus Moise, care ulterior a devenit primul decan al Facultăţii de Navigaţie şi director al Companiei Naţionale Maritime Navrom. Nava era încărcată cu tractoare, instalaţii pentru o fabrică de ciment, zahăr şi lădiţe cu şuncă de pentru Cuba şi China. Cargoul a navigat prin Marea Neagră şi prin Mediterana şi a făcut prima escală în Gibraltar, pentru hărţi necesare călătoriei în jurul lumii. Traversarea Atlanticului a durat 17 zile şi nava a atins coasta Cubei la Santiago de Cuba. Apoi La Havana au fost descărcate tractoarele şi utilajele pentru fabrică de ciment, iar apoi s-au făcut opriri la Cienfuegos şi la Guantánamo de unde a fost încărcat zahăr pentru China. După o lună petrecută în Marea Caraibilor, nava a plecat spre Oceanul Pacific. În Panama, nava, care venea dintr-o ţară comunistă, a fost reţinută şi verificată timp de câteva săptămâni, de militarii americani, care asigurau securitatea canalului, şi de autorităţile statului Panama, dar în cele din urmă a reuşit să traverseze cu bine Canalul şi s-a oprit la Honolu, în arhipelagul Hawaii.

·         1964: Un ciclon a afectat Ceylonul cauzând moartea a peste 2000 de persoane.

·         1972: Un cutremur cu magnitudinea de 6,5 a lovit capitala Nicaraguei, Managua, omorând peste 10.000 de oameni.

·         1972: Cei 16 supraviețuitori ai dezastrului zborului Andes sunt salvați după 73 de zile; ei au supraviețuit prin canibalism. 

 În imagine doi dintre supraviețuitori (stând) și un arriero chilian care i-a ajutat.

·         1979: Trupele militare sovietice ocupă Kabul, capitala Afganistanului.

·         1986: Dick Rutan și Jeana Yeager au terminat primul zbor în jurul lumii cu un avion numit Voyager, fără să-l realimenteze cu combustibil.

·         1989: Prima zi fara comunism  a romanilor, dupa mai bine de 40 de ani. In timpul noptii au fost atacate Televiziunea, cladirea Comitetului Central al PCR, Biblioteca Centrala Universitara, care a fost grav afectata de incendii, Ministerul Apararii Nationale. Zeci de romani si-au pierdut viata in Bucuresti, la Aeroportul  Otopeni, precum si in restul tarii. Peste 1.000 de persoane s-au jertfit pentru libertatea tarii, Romania fiind singura tara din fostul bloc sovietic in care schimbarea regimului s-a facut cu varsare de sange. Dupa 22 decembrie, evenimentele s-au succedat cu repeziciune. Ion Iliescu a prezentat la radio si televiziune o declaratie a Consiliului Frontului Salvarii Nationale (FSN) in care a precizat ca pentru conducerea interimara a tarii prioritare au fost “actiunile coordonate de lupta impotriva teroristilor”. Tot prin intermediul presei s-au lansat o serie de zvonuri, astfel incat incertitudinea domnea pe intreg teritoriul tarii. Consiliul FSN l-a numit in functia de ministru al apararii pe generalul-colonel Nicolae Militaru, asupra caruia  existau grave acuzatii de spionaj in favoarea URSS. Granitele Romaniei au fost redeschise. Intreaga lume a putut sa urmareasca la televizor desfasurarea evenimentelor din Romania. De asemenea, in aceeasi zi au fost eliberati din inchisori detinutii politici, printre care si cei cativa ziaristi din gruparea “Romaniei libere” (Petre Mihai Bacanu, Anton Uncu, Mihai Creanga) care, cu un an in urma, protestasera deschis impotriva regimului. Caderea regimului comunist a facut posibila restabilirea democratiei si redobandirea tuturor libertatilor si drepturilor de catre romani.

·         1990:  La Aeroportul Otopeni se dezvelește un monument din marmură neagră pe care sunt gravate numele celor care și–au pierdut viața în acest loc, în evenimentele din decembrie 1989, când au fost masacrați militarii de la Câmpina ai Ministerului de Interne.

·         1990: Printr-un referendum, populația Sloveniei votează cu 88% pentru independența Iugoslaviei.

·         1994: Adoptarea Legii privind statutul special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri).

·         1994 - A fost inaugurat Muzeul Sportului la Muzeul de Istorie al României.

Nașteri

·         1173: Ludovic I de Bavaria (d. 1231)
* 1544: Anna de Saxonia (23 decembrie 1544 – 18 decembrie 1577) a fost moștenitoarea lui Maurice, Elector de Saxonia și a soției acestuia, Agnes de Hesse, care a fost fiica cea mare a lui Filip I, Landgraf de Hesee.^[1] Singurul fiu al lui Maurice, Albert, a murit în copilărie. Anna a fost a doua soție a lui Wilhelm de Orania.^[1]

Anna s-a născut și a murit la Dresda.^[2] Averea ei a atras mulți pețitori;^[2] înainte de propunerea Casei de Orania în 1560 au existat negocieri cu casa regală suedeză. Ea a acceptat propunerea lui Wilhelm de Orania și s-au căsătorit la 25 august 1561

După decesul fratelui ei mai mic Albert (n. 28 noiembrie 1545 - d. 12 aprilie 1546) Anna a rămas singurul copil al părinților ei și a fost în special iubită și răsfățată de mama ei. Umărul Annei era deformat și ea a mers cu un șchiopătat.

La 11 iulie 1553, tatăl ei a murit lăsându-l pe fratele lui mai mic, August (1526–1586), la conducerea electoratului. După doi ani mama Annei s-a recăsătorit cu Ducele Johann Friedrich al Saxoniei de Mijloc (1529–1595). La 4 noiembrie 1555, la șase luni după cea de-a doua căsătorie, mama ei a murit. Orfană la vârsta de 11 ani, Anna s-a mutat la cea mai apropiată rudă de la curtea Dresdei, unchiul ei August și soția acestuia, Anne a Danemarcei și Norvegiei, unde a fost adesea nefericită și singură. A fost descrisă ca fiind mândră, sfidătoare și încăpățânată, dar și inteligentă și pasionată.

În acele timpuri ea a fost cea mai bogată moștenitoarea din Germania. În 1556 Erik, fiul regelui suedez Gustav Vasa, i-a cerut mâna în căsătorie, urmat doi ani mai târziu de Wilhelm de Orania. El avea nevoie de fonduri pentru războiul său împotriva habsburgilor în Țările de Jos, așa că o căsătorie cu o moștenitoare bogată avea mare valoare pentru el.

Banii au fost unul dintre principalele motive pentru căsătorie. Bunicul matern al Annei, Filip de Hesse, s-a opus acestei căsătorii. Atitudinea negativă a lui Filip a întârziat căsătoria pentru un an întreg. În cele din urmă, factorul decisiv a fost că Wilhelm a devenit un aliat valoros pentru cauza protestantă.

La 2 iunie 1561, la Torgau, s-a semnat contractul de căsătorie. Zestrea Annei a fost marea sumă de 100.000 de taleri. Nunta a avut loc la 24 august 1561 la Leipzig. La 1 septembrie 1561 Wilhelm de Orania, împreună cu tânăra sa soție, s-a mutat în Țările de Jos.

Cuplul a avut cinci copii, dintre care trei au atins vârsta adultă:

1. Anna (n./d. 31 octombrie 1562, Bruxelles).
2. Anna (5 noiembrie 1563, Breda – 13 iunie 1588, Franeker); s-a căsătorit la 25 noiembrie 1587 cu contele Wilhelm Louis de Nassau-Dillenburg.
3. Maurice August Philip (8 decembrie 1564, Bruxelles - 3 martie 1566, Bruxelles).
4. Maurice, Prinț de Orania (13 noiembrie 1567, Dillenburg – 23 aprilie 1625, Haga); mai târziu Prinț de Orabia și Guvernator al Țărilor de Jos.
5. Emilia (10 aprilie 1569, Köln – 6 martie 1629, Geneva); s-a căsătorit la 7 noiembrie 1597 cu Prințul Emanuel al Portugaliei.

La doar câteva luni de la nuntă, în 1562 au apărut dificultăți între ea și soțul ei. Anna a primit scrisori de la unchiul ei în care îi preciza că Wilhelm ar trebui să lucreze mai mult spre a-i face ei plăcere. Ambii au încercat să pună capăt zvonurilor că ei ar avea un mariaj nefericit. Prin 1565, era bine cunoscut tuturor curților din Germania și Țările de Jos că această căsătorie era una nefericită. În cele din urmă, în 1566 Wilhelm s-a plâns cu privire la natura "contencios" de soția sa la unchiul ei Saxon august și unchiul ei Hessa Landgrave Wilhelm IV de Hesse-Kassel (1532-1592).

Unchiul ei August a încercat să salveze față de solicitarea de despăgubiri că litigiile apărute din cauza fratelui său Louis antagonizarea William. În 1566 Wilhelm în cele din urmă s-au plâns cu privire la natura "discutabilă" a soției sale unchiului ei saxon August și unchiul ei hessan Landgraful Wilhelm al IV-lea de Hesse-Kassel (1532-1592).

După moartea primului ei fiu Mauritius (Maurice August Philip) în 1566, Anna a căzut într-o depresie severă și a avut gânduri de sinucidere pentru prima dată. A încercat să-și înece durerea cu consumul excesiv de alcool.

În 1567 Wilhelm a trebuit să fugă din cauza opoziției sale la Țările de Jos Habsburgice și a plecat împreună cu soția sa la Dillenburg, sediul german al familiei. La 14 noiembrie 1567 ea a născut un fiu și i-a pus din nou numele de Maurice. La botezul din 11-19 ianuarie 1568 a sosit un mesaj pentru Wilhelm afirmând că la 20 decembrie 1567 toate teritoriile și posesiunile sale olandeze au fost confiscate.

Când Wilhelm s-a întors în Brabant la 15 august 1568 pentru a continua războiul împotriva spaniolilor, Anna a decis, la 20 octombrie 1568, deși era însărcinată din nou, să plece din Dillenburg cu curtea ei (probabil 43 de persoane), pentru a-și face o casă nouă la Köln. Cei doi copii, Ana și Maurice, au fost luați de soacra ei din cauza riscului de boli. În anul următor, după o luptă aprigă cu mama lui Wilhelm, ea a fost în măsură să-și aducă copiii înapoi. Fiica ei Emilia s-a născut la 10 aprilie 1569 la Köln.

La 4 martie 1569 Anna l-a întâlnit pe soțul ei la Mannheim. Campania lui Wilhelm împotriva ducelui de Alva a eșuat, iar regele Filip al II-lea al Spaniei l-a forțat să plece. Wilhelm a părăsit Germania și a plecat în Franța să sprijine hughenoții în luptele lor de credință. Deoarece Wilhelm nu a mai putut asigura situația familiei, Anna a căutat alte mijloace de sprijin. Ea a luat în considerare să-l convingă pe Ducele de Alba să-i returneze bunurile confiscate sau să-i ceară lui Wilhelm, așa cum era specificat în contract, 12.000 de guldeni sau castelele Diez sau Hadamar. cest lucru ar fi însemnat o povară financiară suportată de Nassau. Anna a devenit un risc substanțial pentru familie.

Anna s-a întâlnit cu soțul ei în mai 1570 la Butzbach pentru a discuta chestiuni financiare, precum și alte subiecte importante. În iunie 1570, Anna și Wilhelm s-au mutat din nou împreună la Siegen timp de câteva săptămâni, unde ea s-a stabilit împreună cu cei trei copii. Acolo ea a început o relație cu Johannes (Jan) Rubens, care va deveni mai târziu tatăl pictorului Peter Paul Rubens.^[2]

În timpul sărbătorilor de Crăciun din 24 până în 26 decembrie 1570, Wilhelm și-a vizitat din nou familia. A fost probabil un timp armonios, pentru că el a convins-o pe Anna să-l viziteze în ianuarie 1571, la Dillenburg, unde chiar a fost dispusă să renunțe, pentru moment, la plăți din partea care i se cuvenea. Era însărcinată din nou, de data aceasta cu iubitul ei. Wilhelm a acuzat-o de adulter pe Anna și a făcut planuri să se despartă de ea.

Rubens era adesea cu Anna pentru că era consilier ei, consultantul financiar și avocat, și, astfel, a fost suspectat de adulter cu Anna între 7 și 10 martie 1571. A fost arestat, torturat și șantajat să mărturisească. Anna a fost pusă sub presiune: fie trebuia să mărturisească fie Rubens urma să fie executat. Anna a acceptat la 26 martie 1571 să pledeze vinovat. La 22 august 1571 s-a născut ultimul ei copil, Christine.^[2]Pe baza afirmației ei, Wilhelm de Orania nu a recunoscut copilul ca fiică a sa. Christine a primit numele de van Dietz. La 14 decembrie 1571 Anna a trebuit să semneze acordul pentru separarea finală de soțul ei.^[2] În plus, Wilhelm de Orania nu a fost dispus să plătească pentru întreținerea ei.

În septembrie 1572 Anna a decis să conteste hotărârea Curții Imperiale pentru drepturile sale financiare. În acest moment rudele ei sanone și hesiene au făcut deja planuri de a transforma castelul Beilstein într-o închisoare, unde s-o țină captivă ca adulteră. La 1 octombrie 1572, ea a fost adusă acolo împreună cu fiica ei cea mică Christine. Trei ani mai târziu, i-a fost luată fiica.

În luna martie a acelui an, deși divorțul nu a fost finalizat, au apărut primele știri privind iminenta recăsătorie a lui Wilhelm de Orania. Soția lui urma să fie fosta stareță de Jouarre, Charlotte de Bourbon-Montpensier, o fiică a lui Ludovic al II-lea de Bourbon, Duce de Montpensier, și a primei lui soții, Jacqueline de Longwy. Revoltați la această știre, unele dintre rudele Annei au cerut returnarea zestrei în ciuda posibilei infidelități a Annei. Unchiul August a insistat că mariajul prințului nu era încheiat în mod legal încă, și, astfel, el nu avea dreptul să se recăsătorească sau să-i confiște proprietatea Annei. August a ordonat, de asemenea, transferul imediat al nepoatei lui de la Nassau la Saxonia.

Când Anna a auzit în decembrie 1575 de viitorul ei transfer în Saxonia, a încercat să se sinucidă. După o lungă ședere la Zeitz, a fost dusă la Dresda în decembrie 1576. Acolo, ferestrele camerei ei au fost astupate și prevăzute cu mânere suplimentare de fier. La ușa era o gaură pătrată în panoul superior prevăzută cu o grilă îngustă care se închidea pe dinafară. Prin această gaură primea mâncarea și băutura. La ușă era, de asemenea, o altă poartă de fier, garantând practic nici o șansă de scăpare.^[2]

Din mai 1577 Anna a suferit de hemoragie continuă. Ea a murit la 18 decembrie 1577 cu puțin timp înainte să împlinească 33 de ani. A fost înmormântată la catedrala din Meissen aproape de strămoșii ei într-un mormânt fără nume.

Anna de Saxonia
Date personale
Născută	23 decembrie 1544 Dresda, Electoratul Saxonia
Decedată	18 decembrie 1577 (32 de ani) Dresda, Electoratul Saxonia
Înmormântată	Meissen Cathedral[*]
Părinți	Maurice[*] Agnes of Hesse[*]
Căsătorită cu	Wilhelm de Orania
Copii	Contesa Anna Anna, Contesă Wilhel Louis de Nassau-Dillenburg Contele Maurice August Phillip Maurice, Prinț de Orania Emilia, Prințesă a Portugaliei Christine van Dietz (nelegitimă)
Cetățenie	Germania
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hesse (prin naștere) Casa de Orania-Nassau (prin mariaj)
Prințesă consort de Orania
Domnie	25 august 1561 – 22 martie 1571 (9 ani)

·         1750: Frederic Augustus I (Frederick Augustus Joseph Maria Anton Johann Nepomuk Aloys Xavier; 23 decembrie 1750 – 5 mai 1827) a fost rege al Saxoniei (1805–1827) din Casa de Wettin. De asemenea a fost Elector de Saxonia (1763–1806) sub numele Frederic Augustus al III-lea(Friedrich August III.) și Duce de Varșovia (1807–1813) sub numele Frederic Augustus I (poloneză Fryderyk August I).

Frederic Augustus în 1795

A fost al doilea fiu (însă primul fiu supraviețuitor) al lui Frederic Christian, Elector de Saxonia și a soției acestuia, Maria Antonia de Bavaria. Pentru că el era minor în momentul decesului tatălui său în 1763, mama sa a servit ca regent până în 1768. Unchiul său, Prințul Franz Xavier, a funcționat în calitate de reprezentant al său.

În 1765 Prințul Franz Xavier a cedat tronul Poloniei lui Stanisław August Poniatowski, în numele Electorului minor. Totuși, Frederic Augustus a fost numit succesor a lui Stanislaw, atunci când Constituția poloneză a fost ratificată de către Camera inferioară (Sejm) a parlamentului polonez. În același timp, șeful casei regale saxone a fost stabilit ca moștenitor la tronul Poloniei (articolul VII din Constituția poloneză). Frederic Augustus a refuzat să accepte coroana la moartea lui Stanislaw în 1798 pentru că se temea să fie în mijlocul disputelor între Austria, Prusia și Rusia, care au început împărțirea Poloniei în 1772.

În august 1791, Frederic Augustus a aranjat o întâlnire cu împăratul Leopold al II-lea și regele Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei la Castelul Pillnitz, destinată parțial pentru a oferi suport pentru monarhia franceză în fața agitației revoluționare din Franța.^[1]Declarația de la Pillnitz a avertizat de posibilitatea unei acțiuni militare împotriva guvernului revoluționar francez, o provocare care a furnizat un motiv ca Franța să declare război Austriei în aprilie 1792. Frederic Augustus nu a semnat Declarația.

Saxonia nu a vrut să aibă de a face cu alianța defensivă împotriva Franței formată între Austria și Prusia. Cu toate acestea, o proclamație a Reichstag-ului Sfântului Imperiu Roman emisă în martie 1793 l-a obligat pe Frederic Augustus să ia parte. A existat o mare îngrijorare în Saxonia în aprilie 1795 când Prusia a încheiat brusc o pace separată cu Franța în scopul de a facilita o partiție din Polonia. Saxonia a renunțat la coaliția împotriva Franței în august 1796 după ce Franța a avansat spre est, în ținuturile germane.

Frederic Augustus I
Date personale
Nume la naștere	Frederick Augustus Joseph Maria Anton Johann Nepomuk Aloys Xavier
Născut	23 decembrie 1750 Dresda
Decedat	5 mai 1827 (76 de ani) Dresda
Înmormântat	Katholische Hofkirche
Părinți	Frederic Christian, Elector de Saxonia Maria Antonia de Bavaria
Frați și surori	Maria Amalia de Saxonia Prințul Maximilian de Saxonia Anton al Saxoniei Karl Maximilian von Sachsen[*]
Căsătorit cu	Amalie de Zweibrücken-Birkenfeld
Copii	Prințesa Maria Augusta de Saxonia
Cetățenie	Regatul Saxoniei Uniunea Polono-Lituaniană
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	scriitor
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Wettin
Rege al Saxoniei
Domnie	20 decembrie 1806 – 5 mai 1827 (20 ani, 136 zile)
Încoronare	20 decembrie 1806
Succesor	Anton
Regent	Maria Antonia de Bavaria

·         1777:  Alexandru I Pavlovici Romanov (rusă: Александр I Павлович) (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825), a fost țarul Rusiei între 23 martie 1801 – 1 decembrie 1825, regele Poloniei între 1815 – 1825, precum și Mare Duce al Finlandei.

Alexandru s-a născut în 1777 la Sankt Petersburg, fiu al Marelui Duce Pavel Petrovici, mai târziu Pavel I al Rusiei, și al Mariei Feodorovna, fiica Ducelui de Württemberg. Alexandru a urcat pe tron după ce tatăl său a fost asasinat și a condus Rusia în perioada războaielor napoleoniene. În prima parte a domniei a încercat să introducă reforme liberale, pe când în cea de-a doua a abordat o conducere arbitrară iar o parte din vechile reforme au fost abolite. În ceea ce privește politica externă, Alexandru a obținut un succes recunoscut, câștigând numeroase campanii. În particular, sub domnia sa Rusia a obținut Finlanda, jumătatea Moldovei dintre Prut și Nistru, și o parte din Polonia. Contradicțiile misterioase ale personalității sale îl fac pe Alexandru unul din cei mai interesanți țari. Pe deasupra, moartea sa este învăluită în mister, iar locul unde se află rămășițele sale rămâne necunoscut.

Marele Duce Alexandru, 1792.

Curând după nașterea sa, pe 23 decembrie 1777, Alexandru a fost luat de la tatăl său, Pavel I al Rusiei, de către bunica sa, Ecaterina cea Mare, care îl ura pe Pavel și nu dorea ca acesta să aibă vreo influență asupra educației viitorului împărat. Unele surse susțin faptul că ea pusese la cale să-l elimine pe Pavel din succesiune. Ambele tabere au încercat să-l folosească pe Alexandru în scopuri proprii, iar el a fost nevoit să se împartă din punct de vedere emoțional între bunică și tată, moștenitorul la tron. Aceasta l-a învățat de foarte devreme pe Alexandru cum să-i manipuleze pe cei care îl iubeau, și a devenit un "cameleon", schimbându-și principiile și personalitatea în funcție de cine îl însoțea. Crescut în atmosfera de gândire liberă de la curtea Ecaterinei, împărtășea acum principiile lui Rousseau, insuflate de tutorele său elvețian, Frédéric-César de La Harpe, și tradițiile autocrației rusești de la guvernantul său militar, Nikolai Saltîkov. Andrei Afanasievici Samborski, cel pe care bunica lui Alexandru îl alesese pentru educația sa religioasă, era un preot ortodox atipic, care trăise mult timp în Anglia și care îi învățase pe Alexandru și pe fratele său, Constantin, foarte multă engleză. Tânărul Alexandru simpatiza cu revoluționarii francezi și polonezi, totuși, tatăl său părea că-i insuflase o iubire teoretică pentru rasa umană, odată cu un dispreț pentru om. Aceste tendințe contradictorii l-au însoțit pe tot parcursul vieții și s-au remarcat prin dualismul lui în problemele domestice și militare.

Pe 9 octombrie 1793, când Alexandru avea încă 15 ani, s-a căsătorit cu Louise de Baden (Elisabeta Alexeievna), pe atunci de 14 ani. Între timp, moartea Ecaterinei din noiembrie 1796, înainte să apuce să-l numească pe Alexandru succesor, l-a adus pe Pavel pe tron. Încercările de reformă ale lui Pavel au fost întâmpinate cu ostilitate, iar mulți dintre sfătuitorii apropiați, printre care și Alexandru erau împotriva schimbărilor. Pavel I a fost asasinat în martie 1801.

Alexandru I a urcat pe tron la 23 martie 1801 și a fost încoronat la Kremlin pe 15 septembrie în același an. Încă mai există dezbateri între istorici cu privire la rolul lui Alexandru în legătură cu asasinarea tatălui său. Cea mai cunoscută opinie este aceea că i-a fost dezvăluit secretul conspiratorilor și era dispus să ocupe tronul, însă a insistat ca tatăl său să nu fie omorât. Se pare că preluarea puterii de către Alexandru prin uciderea tatălui său i-a imputat remușcări și sentimentul de rușine, ceea ce explică accentuarea religiozității sale după războaiele napoleoniene.

La început, Biserica Ortodoxă a avut doar o mică influență asupra vieții împăratului. Tânărul țar era determinat să reformeze învechitul și centralizatul sistem de guvernământ pe care se baza Rusia. Deși i-a păstrat o perioadă de timp pe vechii miniștri care lucraseră pentru și îl răsturnaseră pe împăratul Pavel, una dintre primele decizii ale domniei sale a fost aceea de a numi Comitetul privat, poreclit într-un mod ironic „Comité de salut public”, alcătuit din tinerii și entuziaștii săi prieteni (Viktor Kociubei, Nicolai Nicolaevici Novosilțev, Pavel Alexandrovici Stroganov și Adam Jerzy Czartoryski) pentru a concepe un plan de reformă domestică, care trebuia să pună bazele stabilirii unei monarhii constituționale în concordanță cu învățăturile Iluminismului. De asemenea, Alexandru dorea să rezolve o altă problemă importantă din Rusia: viitorul șerbilor, deși acest lucru nu a fost realizat decât în 1861.

Chiar la începutul domniei lui Alexandru au fost făcuți câțiva pași notabili, inclusiv acordarea libertății de exprimare editurilor, descurajarea activității serviciilor de informații și interzicerea torturii. În câțiva ani, Mihail Speranski a devenit unul dintre cei mai apropiați consilieri ai țarului și a întocmit multe planuri pentru reforme elaborate. Țelurile reformatorului depășeau cu mult posibilitățile vremii și, chiar după ce au fost ridicate la rangul de dispoziții ministeriale, puține dintre acestea au putut fi puse în aplicare. Imperiul Rus nu era pregătit pentru o societate mai liberală; iar Alexandru, discipolul profesorului progresist Laharpe, era (după cum el însuși a afirmat) doar un „accident fericit” pe tronul țarilor. El vorbea, într-adevăr, cu amărăciune despre „starea de barbarism în care fusese lăsată țara de către traficul de carne vie”.

Portretul lui Alexandru I

Codificarea legilor inițiată în 1801 nu a fost terminată niciodată în timpul domniei sale; nimic nu a fost făcut pentru a îmbunătăți statutul intolerabil al țărănimii rusești; constituția elaborată de Mihail Speranski, și aprobată de către împărat, a rămas nesemnată. În sfârșit, intrigile plănuite de rivalii politici ai lui Speranski au dus la pierderea de către acesta a sprijinului lui Alexandru și la demiterea ulterioară din martie 1812.

Alexandru, care, fără să fie în mod conștient tiranic, dispunea în totalitate de specifica neîncredere în oameni a unui tiran și de o judecată independentă, era lipsit astfel de prima calitate a unui suveran reformist: încrederea în oamenii săi. El a experimentat în provinciile periferice ale imperiului său; iar rușii au remarcat cu voce tare că, nemulțumit de guvernarea prin intermediul instrumentelor străine, el a oferit Poloniei, Finlandei și guvernoratelor baltice beneficii care nu existau pe teritoriul Rusiei.

Anumite reforme au fost înfăptuite și în Rusia, însă nu au putut supraviețui intervențiilor suspicioase ale autocratului și subordonaților săi. Consiliul de Stat și Senatul de guvernământ, noi puteri cărora li s-au atribuit pentru prima dată anumite puteri (teoretice), au devenit instrumente servile ale țarului și ale favoriților săi de moment.

Complicatul sistem de educație, culminând cu reconstituirea sau fondarea noilor universități de la Tartu (Dorpat), Vilnius (Vilna), Kazan și Harkiv, a fost strangulat în numele așa-ziselor interese ale „ordinii” și ale Bisericii Ortodoxe Rusești; în timp ce așezările militare, pe care Alexandru le-a proclamat ca fiind o binecuvântare atât pentru soldați cât și pentru stat, au fost impuse cu forța țărănimii și armatei cu o cruzime fără milă. Deși ar fi trebuit să îmbunătățească condițiile de trai ale soldaților, efectul economic al acestora a fost nesemnificativ, iar asprimea disciplinei militare a provocat revolte frecvente.

Chiar și Societatea Bibliei, prin care împăratul, cuprins mai târziu de starea de zel evanghelic, își propusese să-și binecuvânteze poporul, era condusă după aceleași reguli nemiloase. Arhiepiscopul catolic și metropolitanii ortodocși au fost forțați să servească în comitetul acesteia alături de pastori protestanți; iar preoții de la sate, antrenați să privească orice amestec în documentele tradiționale ale bisericii ca fiind un păcat de moarte, au devenit fără voie instrumentele propagării a ceea ce ei considerau a fi lucrarea diavolului.

După succesiunea la tron, Alexandru a inversat politica tatălui său, Pavel, a denunțat Liga Neutrilor și a făcut pace cu Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei (aprilie 1801). În același timp a deschis negocieri cu Francisc I al Austriei. Curând după aceea, la Klaipėda (Memel), a intrat într-o alianță strânsă cu Regatul Prusiei, nu din cauza motivelor politice, după cum s-a lăudat, ci în spiritul adevăratului cavalerism, din prietenie față de tânărul rege Frederic al III-lea și frumoasa sa soție Louise de Mecklenburg-Strelitz.

Dezvoltarea acestei alianțe a fost întreruptă de scurta pace din octombrie 1801; și pentru o scurtă vreme se părea că Franța și Rusia vor putea ajunge la o înțelegere. Purtat pe val de entuziasmul lui Laharpe, care se întorsese în Rusia din Paris, Alexandru a început în mod deschis să-și proclame admirația pentru instituțiile franceze și pentru persoana lui Napoleon Bonaparte. Cu toate acestea, nu după mult timp a intervenit o schimbare. Laharpe, după o nouă vizită la Paris, a prezentat țarului Reflecțiile asupra adevăratei naturi a consulului pe viață, care, după cum a afirmat Alexandru, au înlăturat vălul din fața ochilor săi și l-au dezvăluit pe Bonaparte „nu ca un patriot adevărat”, ci numai ca „cel mai faimos tiran pe care lumea l-a produs”. Deziluzia lui Alexandru a fost completată de uciderea ducelui d'Enghien. Curtea imperială rusă l-a jelit pe ultimul membru al Casei de Condé, iar relațiile diplomatice cu Franța au fost întrerupte.

Evenimentele războaielor napoleoniene care au urmat aparțin istoriei generale a Europei; însă atitudinea lui Alexandru de-a lungul acestora a fost una personală, iar deciziile sale au avut o importanță deosebită pentru restul lumii. Opunându-se lui Napoleon I, „asupritorul Europei și perturbatorul păcii mondiale”, Alexandru deja credea că de fapt îndeplinea o misiune divină. În instrucțiunile sale către Novosilțev, trimisul său special la Londra, țarul a elaborat motivele politicii sale într-o manieră care apărea indescifrabilă pentru prim-ministrul Pitt, ca și mai târziu tratatul Sfintei Alianțe pentru ministrul de externe, Castlereagh. Însă documentul prezintă un mare interes, deorece în cadrul acestuia se găsesc formulate pentru prima dată într-o corespondență oficială acele idei exaltate ale politicii internaționale care vor juca un rol atât de remarcabil în afacerile lumii la apropierea epocii revoluționare și emise la sfârșitul secolului al XIX-lea în Rescriptul lui Nicolae al II-lea și la conferința de la Haga. Alexandru susținea că rezultatul războiului nu trebuia să fie doar eliberarea Franței, ci triumful universal al „sacrelor drepturi ale omului”. Pentru a atinge acest scop, era necesar ca, „după atașarea națiunilor de guvernele lor, făcându-le pe acestea să acționeze în interesul supușilor, să se fixeze relațiile între state după reguli mai precise și astfel să fie în interesul fiecărei țări să se respecte reciproc.”

Un tratat general avea să devină baza relațiilor dintre state, care vor forma „Confederația Europeană”; iar aceasta, deși „nu se punea problema realizării visului de pace universală, va obține unele rezultate dacă, la încheierea războiului general, ar fi posibil să se stabilească potrivit unor principii clare recomandările privind drepturile națiunilor. De ce nu ar putea cineva să urmeze”, a continuat țarul, „drepturile pozitive ale națiunilor, care asigură privilegiul neutralității, inserează obligația de a nu declara război până când nu s-au epuizat toate resursele de mediere a unei a treia părți, aducând în acest fel la lumină respectivele abuzuri și încercând să le îndrepte? Conform unor astfel de principii se poate proceda la o pacificare generală și la crearea unei ligi ale cărei stipulații vor forma, ca să zicem așa, un nou cod al legii națiunilor, care, aprobat de majoritatea statelor Europei, va deveni fără dificultate modalitatea imuabilă de conducere a cabinetelor, pe când cei care vor încerca să-l încalce vor risca să abată asupra lor forțele noii uniuni.”

Portet ecvestru al lui Alexandru I (1812)

Între timp, Napoleon, puțin abătut din cauza ideologiei neobișnuite a autocratului rus, nu a renunțat niciodată la speranța de a-l înlătura din coaliția formată împotriva sa. Nici nu a intrat bine în Viena că a și început negocierile cu el; acestea au fost continuate după bătălia de la Austerlitz (2 decembrie 1805). Rusia imperială și Franța, a stăruit el, erau „aliați geografici”, nu era și nici nu putea fi între ele vreun conflict adevărat de interese; împreună ele ar putea conduce lumea. Însă Alexandru era determinat în continuare „să persiste în sistemul de dezinteres față de toate statele Europei pe care îl urmase până atunci” și s-a aliat din nou cu Regatul Prusiei. Au urmat campania de la Jena și bătălia de la Eylau, iar Napoleon, deși tot lua în considerare o alianță cu Rusia, i-a stârnit pe polonezi, turci și perși să abolească supunerea față de țar. Un grup din Rusia însăși, condus de fratele țarului, Constantin Pavlovici, vocifera în favoarea păcii, dar Alexandru, după o încercare zadarnică de a forma o nouă coaliție, a chemat națiunea rusă la un război sfânt împotriva lui Napoleon, inamicul credinței ortodoxe. Rezultatul a fost înfrângerea de la Friedland (13/14 iunie 1807). Napoleon a văzut șansa și a profitat de ea. În loc de a impune condiții grele, el i-a oferit autocratului învins alianța sa și un parteneriat în glorie.

Cei doi împărați s-au întâlnit la Tilsit pe 25 iunie 1807. Alexandru, orbit de geniul lui Napoleon și copleșit de aparenta generozitate a acestuia, a fost complet câștigat. Napoleon știa bine cum să apeleze la exuberanta imaginație a noului său prieten. El avea să dividă cu Alexandru imperiul lumii; ca un prim pas, îl va lăsa în posesia Principatelor Dunărene și îi va da mână liberă în afacerile cu Finlanda; iar după aceea, împărații estului și vestului, la momentul potrivit, îi vor alunga pe turci din Europa și vor mărșălui de-a lungul Asiei pentru a cuceri India. Un plan atât de uimitor a trezit în mintea impresionabilă a lui Alexandru o ambiție față de care până atunci fusese străin. Interesele Europei au fost uitate. „Ce este Europa?”, a exclamat el ambasadorului francez. „Unde este, dacă nu suntem noi și voi?”

Totuși, măreția acestor noi viziuni nu l-au orbit pe Alexandru de obligațiile prieteniei; și a refuzat păstreze principatele danubiene ca prețul pentru suferirea unei noi dezmembrări a Prusiei. „Am purtat un război loial”, a spus el, „trebuie să facem o pace loială”. Nu a trecut mult până când primul entuziasm de la Tilsit a început să pălească. Francezii au rămas în Prusia, rușii au rămas pe Dunăre; și se acuzau reciproc de încălcarea angajamentelor. Cu toate acestea, între timp, relațiile personale dintre Alexandru și Napoleon aveau un caracter cât se poate de cordial; și se spera că o nouă întâlnire ar putea ajusta toate diferendele dintre cei doi. Întâlnirea a avut loc la Erfurt în octombrie 1808 și a produs un tratat care a definit politica comună a celor doi împărați. Însă relațiile dintre Alexandru și Napoleon au suferit o schimbare. Țarul a realizat că Napoleon nu se lăsa condus niciodată de sentimente în detrimentul rațiunii și că de fapt nu intenționase vreodată să ducă cu adevărat la îndeplinire „marea întreprindere” pe care o propusese, folosind-o numai pentru a-i preocupa mintea pe când el își consolida propria putere în Europa Centrală. Începând cu acest moment, alianța cu Franța nu mai era o înțelegere fraternală pentru a conduce lumea, ci o afacere pur politică. El a folosit-o, într-o primă instanță, pentru a îndepărta „inamicul geografic” de la porțile Sankt Petersburgului prin smulgerea Finlandei de la suedezi (1809); iar un alt scop era stabilirea frontierei sudice a Rusiei de-a lungul Dunării.

Evenimentele duceau de fapt cu rapiditate la ruptura alianței franco-ruse. Alexandru, într-adevăr, l-a ajutat pe Napoleon în războiul din 1809, însă a declarat limpede că nu va permite ca Imperiul Austriac să fie desființat; iar Napoleon s-a plâns amarnic de inactivitatea trupelor ruse din timpul campaniei. Țarul a protestat la rândul lui împotriva încurajărilor lui Napoleon adresate polonezilor. În ceea ce privește alianța cu Franța, el se știa practic izolat în Rusia și a declarat că nu putea sacrifica interesele poporului și imperiului său în numele afecțiunii față de Napoleon. „Nu vreau nimic pentru mine”, a spus el ambasadorului francez, „de aceea lumea nu este destul de mare pentru a ajunge la o înțelegere legată de afacerile Poloniei dacă se pune problema restaurării acesteia.”

De tratatul de la Schönbrunn, care era în mare parte în favoarea Ducatului Varșoviei, el s-a plâns că „nu îl răsplătise îndeajuns pentru loialitatea sa.” Anexarea Oldenburgului, al cărui duce, Wilhelm (3 ianuarie 1754 - 2 iulie 1823), era unchiul țarului, de către Franța în decembrie 1810 s-a adăugat nemulțumirilor lui Alexandru față de Napoleon; în timp ce reacția ruinătoare a „sistemului continental” asupra comerțului rus l-a adus pe țar în imposibilitatea de a păstra conduita care era motivul principal al alianței pentru Napoleon. Au urmat o corespondență acidă și înarmări prost tăinuite, care au culminat în vara anului 1812 cu Campania din Rusia. Însă, chiar și după ce francezii au trecut frontiera, Alexandru încă a protestat că sentimentele personale față de împărat erau nealterate; „dar”, a adăugat el, „Dumnezeu însuși nu poate schimba trecutul.” Ocuparea Moscovei și profanarea Kremlinului, centrul sacru al Sfintei Rusii, au schimbat sentimentul său în privința lui Napoleon în ură pasională. În van împăratul francez, în mai puțin de opt zile după ce a intrat în Moscova, i-a scris țarului o scrisoare în care cerea pacea, și a apelat la „orice rămășiță a a fostelor sale sentimente”. Alexandru nu a răspuns acestor „fanfaronade”. „Gata cu pacea!” a afirmat țarul, „El sau eu, eu sau el: nu mai putem domni împreună!”

La 9 octombrie 1793, Alexandru s-a căsătorit cu Louise de Baden, cunoscută drept Elisabeta Alexeievna după convertirea la ortodoxism. Împreună au avut două fiice care au murit de mici.

• Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei (St.Petersburg 29 mai 1799 - St. Petersburg 8 iulie 1800); zvonurile spueau că a fost copilul lui Adam Czartoryski
• Marea Ducesă Elisabeta Alexandrovna a Rusiei (St. Petersburg 15 noiembrie 1806 - St. Petersburg 12 mai 1808); a murit de infecție

Alexandru a avut mai mulți copii nelegitimi:

Cu Sofia Sergheievna Vsevolozhskaia:

• Nicolae Evgenievici Lukaș (11 decembrie 1796 - 20 ianuarie 1868); s-a căsătorit cu prințesa Alexandra Lukanișna Guidianova și cu prințesa Alexandra Mikhailovna Schakhovskaia; a avut patru copii din prima căsătorie și un copil din a doua.

Cu Maria Narișkina (1779–1854):

• Zenaida Narișkina (1806 – 18 mai 1810); a murit la vârsta de patru ani.
• Sofia Narișkina (1808 - 18 iunie 1824); a murit la 16 ani, necăsătorită
• Emanuel Narișkin (30 iulie 1813 – 31 decembrie 1901); s-a căsătorit cu Caterina Novossiltzev, nu a avut copii.

Cu Marguerite-Josephine Weimer:

• Maria Alexandrovna Parijskaia (19 martie 1814 - 1874); s-a căsătorit cu Vassili Joukov, a avut copii.

Cu o metresă necunoscută:

• Wilhelmine Alexandrine Pauline Alexandrov (1816 - 4 iunie 1863); s-a căsătorit cu Ivan Arduser von Hohendachs, a avut copii.

Cu Veronica Dzierzanowska:

• Gustave Ehrenberg (14 februarie 1818 - 28 septembrie 1895); s-a căsătorit prima dată cu Felicite Pantcherow, cu care nu a avut copii. A doua oară s-a căsătorit cu Emilie Pantcherow, cu care a avut un fiu.

Cu Barbara Tourkestanov, Prințesă Tourkestanova:

• Maria Tourkestanov, Prințesă Tourkestanova (20 martie 1819 - 19 decembrie 1843); a murit la 24 de ani, fără copii.

Cu Maria Ivanovna Katatcharova:

• Nicolae Vassilievici Isakov (10 februarie 1821 - 25 februarie 1891); s-a căsătorit cu Anna Petrovna Lopukhina (o descendentă a țarinei Eudoxia Lopukhina), a avut copii.

Alexandru I a fost nașul viitoarei regine Victoria care a fost botezată Alexandrina Victoria în onoarea țarului.

Alexandru I
Împărat și Autocrat al tuturor Rusiilor Rege al Poloniei; Mare Duce al Finlandei
Date personale
Nume la naștere	Alexandr Pavlovici Romanov
Născut	23 decembrie 1777 Sankt Petersburg
Decedat	1 decembrie 1825 (47 de ani) Taganrog
Înmormântat	Catedrala Sf. Petru și Pavel, St. Petersburg
Cauza decesului	cauze naturale[*] (febră tifoidă)
Părinți	Pavel I al Rusiei[1] Sophie Dorothea de Württemberg[1]
Frați și surori	Nicolae I al Rusiei Marele Duce Constantin Pavlovici al Rusiei Marele Duce Mihail Pavlovici al Rusiei Marea Ducesă Anna Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Alexandra Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Ecaterina Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei Grand Duchess Olga Pavlovna of Russia[*]
Căsătorit cu	Louise de Baden
Copii	Grand Duchess Elizabeth Alexandrovna of Russia[*][1] Nikolai Lukash[*] Grand Duchess Maria Alexandrovna of Russia[*][1] Gustaw Ehrenberg[*] Yelizaveta[*] Nicolai Loukache[*][2] Mariya Aleksandrovna Romanov, Grand Duchess of Russia[*][2] Elisabeta Aleksandrovna Romanov, Grand Duchess of Russia[*][2] Zenaida Narishkin[*][2] Sophia Narishkin[*][2] Emanuel Narishkin[*][2] Maria Alexandrovna Parijskaia[*][2] Wilhelmine Alexandrine Pauline Alexandrov[*][2] Gustave Ehrenberg[*][2] Maria (?)[*][2] Nicolas Vassilievich Isakov[*][2]
Cetățenie	Imperiul Rus
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	om politic
Apartenență nobiliară
Titluri	împărat și autocrat al întregii Rusii[*]
Familie nobiliară	Casa Romanov
Domnie
Domnie	23 martie 1801 - 1 decembrie 1825 (24 ani, 252 zile)
Încoronare	15 septembrie 1801
Predecesor	Pavel I
Succesor	Nicolae I

·         1790: Jean François Champollion, cunoscut orientalist francez; a descifrat, în 1822, hieroglifele, punând bazele egiptologiei moderne (d. 1832).

* 1804: Charles-Augustin de Sainte-Beuve (n. 23 decembrie 1804, Boulogne-sur-Mer - d. 13 octombrie 1869, Paris) a fost critic literar, poet și prozatorfrancez. Opera sa a exercitat o influență considerabilă asupra criticii literare europene.
Opera:

• 1840 - 1859: Port-Royal ("Port-Royal"), 5 volume;
• 1860: Chateaubriand și grupul său literar sub Imperiu ("Chateaubriand et son groupe littéraire sous l'Empire");
• 1828: Tablou istoric și critic al poeziei franceze și teatrului francez din secolul al XVI-lea ("Tableau historique et critique de la poésie française et du théâtre français en XVI^e siècle");
• 1829: Viața, poeziile și cugetările lui Joseph Delorme ("Vie, poésies et pensées de Joseph Delorme");
• 1830: Consolările ("Les consolations");
• 1832 - 1839: Portrete literare și critice ("Critique et portraits littéraires"), 5 volume
• 1834: Voluptate ("Volupté");
• 1837: Cugetări de august ("Pensées d'août");
• 1843: Carte de iubire ("Livre d'amour");
• 1844: Portrete literare ("Portraits littéraires");
• 1844: Portrete feminine ("Portraits de femmes");
• 1852 - 1855: Portrete contemporane ("Portraits contemporains");
• 1852: Ultimele portrete literare ("Derniers portraits littéraires");
• 1851 - 1862: Convorbirile de lunea ("Causeries du lundi"), 15 volume;
• 1863 - 1870: Noi convorbiri de lunea ("Nouveaux lundis");
• 1926: Veninurile mele. Caiete intime inedite ("Mes poisons. Cahiers intimes inédites");
• 1935 - 1958: Corespondență generală ("Correspondance générale");

Charles Augustin Sainte-Beuve
Charles Augustin Sainte-Beuve
Date personale
Născut	23 decembrie 1804[1][2]  Boulogne-sur-Mer, Franța
Decedat	13 octombrie 1869 (64 de ani)[1][2]  Paris, Franța
Înmormântat	Cimitirul Montparnasse
Cetățenie	Franța
Etnie	Francezi
Ocupație	scriitor aphorist[*] poet om politic profesor critic literar[*] istoric
Limbi	limba franceză[1]
Studii	Lycée Charlemagne[*] Lycée Condorcet[*]
Note
Premii	Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*] Concours général[*]

* 1805: Joseph Smith, Jr. (n. 23 decembrie 1805 - d. 27 iunie 1844) a fost un lider religios american, care a fondat mișcarea Sfinților din Zilele cele din urmă, cunoscută și drept „mormonism”. Adepții lui Smith au afirmat despre el că ar fi primul profet din Zilele cele din urmă, a cărui misiune era să reînființeze Biserica Creștină originară, considerată pierdută la scurt timp după moartea apostolilor, datorită unei apostazii. Această reînființare a inclus și fondarea Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă, precum și publicarea Cărții lui Mormon și a altor scripturi noi. Ca liderul unei comunități importante de colonizare, Smith a devenit și un lider politic și militar în Vestul mijlociu (SUA).

Alexandru Flechtenmacher
Imaginea lui Alexandru Flechtenmacher pe un timbru românesc
Date personale
Născut	23 decembrie 1823[1][2]  Iași, Principatul Moldovei
Decedat	28 ianuarie 1898 (74 de ani)[1][2]  București, Regatul României
Părinți	Christian Flechtenmacher
Căsătorit cu	Maria Flechtenmacher
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Religie	Luteran
Ocupație	compozitor, violonist, dirijor și pedagog
Activitate
Cunoscut pentru	Autorul primei operete românești, Baba Hârca - 26 decembrie 1848, Iași
Modifică date / text

* 1823.  Alexandru Adolf Flechtenmacher (n. 23 decembrie 1823,^[1][2] Iași, Moldova^[3] – d. 28 ianuarie 1898,^[1][2] București, România^[4]) a fost un compozitor, violonist, dirijor și pedagog din România, autorul muzicii pentru Hora Unirii.^[5]

Biografie

Alexandru Flechtenmacher^[6] a fost fiul juristului Christian Flechtenmacher (1785–1843), un jurist sas stabilit în Principatul Moldovei.

Director muzical

În perioada 1 noiembrie 1864-1869 Alexandru Flechtenmacher a fost director la Conservatorul de Muzică și Declamațiune din București, instituție care a devenit ulterior Universitatea Națională de Muzică din București.^[7]

Compozitor

Este autorul primei operete românești, Baba Hârca, pe text de Matei Millo.^[8][9] Premiera a avut loc pe 26 decembrie 1848 la Teatrul Național din Iași,^[10] ca operată-vrăjitorie în două acte și trei tablouri.^[11] Matei Millo a interpretat rolul principal fiind și primul actor român care a jucat în travesti. Costumul este păstrat și astăzi la Muzeul Mihai Eminescu.^[12]

A compus, de asemenea, muzica pentru Hora Unirii, pe versurile scrise în 1855 de poetul Vasile Alecsandri, precum și primele vodeviluri și cuplete pentru piesele lui Vasile Alecsandri și cântece patriotice.^[13]

În perioada 1853-1858 Alexandru Flechtenmacher s-a stabilit la Craiova, unde a dirijat cu prioritate muzica compusă de el însuși. Dintre compozițiile sale se pot enumera: „opereta-vrăjitorie” Baba Hârca, melodrama națională cu cântece Cetatea Neamțului, operetele Crai Nou și Sacagiu, vodevilurile Fermecătorița (după George Sand), Cimpoiul dracului și Banii, gloria și amorul, drama cu muzică Zavera lui Tudor, opera în trei acte Fata de la Cozia, spectacolele cu muzică Banul Mărăcine și Iancu Jianu, căpitan de haiduci, feeria muzicală Fata aerului, compusă în colaborare cu Eduard Wachmann.^[14]

Compoziții

• Baba Hârca, operetă-vodevil în două acte (1848, Iași)
• Doi țărani și cinci cârlani, vodevil, după Constantin Negruzzi (1848, Iași)
• Barbu Lăutarul, după Vasile Alecsandri (1850, Iași)
• Scara mâței, vodevil (1850, Iași)
• Coana Chirița sau două fete și-o neneacă, vodevil, după Vasile Alecsandri (1850)
• Întoarcerea Coanei Chirița sau Coana Chirița în provincie, vodevil, după Vasile Alecsandri (1850, Iași)
• Banii, Gloria și Amorul, vodevil (1861, București)
• Răzvan și Vidra, dramă istorică în cinci acte, după Bogdan Petriceicu Hasdeu (1867, București)
• Fata de la Cozia, operă în trei acte după Dimitrie Bolintineanu (1870, neterminată)

·         1864: Prințesa Ljubica Petrović-Njegoš a Muntenegrului (sârbă Љубица Петровић-Његош; 23 decembrie 1864 – 16 martie 1890), a devenit mai târziu Prințesa Zorka Karađorđević în Serbia. A fost cunoscută drept Prințesa Zorka.

Ea a fost copilul cel mare al regelui Muntenegrului Nicolae I și a reginei Milena Vukotić; a fost soția Prințului Petru Karageorgevici (care ve deveni rege al Serbiei în 1903, mult după decesul ei).

S-a născut la Cetinje, Muntenegru când tatăl ei era Prinț conducător al Muntenegrului (unchiul ei Danilo murise în 1860). Zorka a fost educată în Rusia înainte de a se întoarce în Muntenegru pentru a se logodi cu Karađorđević. Abilitatea tatălui Zorkăi de a aranja căsătorii dinastice pentru fiicele lui nu poate fi negată; sora Zorkăi, Elena s-a căsătorit cu viitorul rege Victor Emanuel al III-lea al Italiei; Milica s-a căsătorit cu Marele Duce Petru Nicolaevici al Rusiei; Anastasia s-a căsătorit cu Marele Duce Nicolae Nicolaevici al Rusiei.

Zorka s-a căsătorit cu Petru la Cetinje la 1 august 1883 printr-o ceremonie ortodoxă.^[1]

Cuplul a avut cinci copii:

• Elena (4 noiembrie 1884 – 16 octombrie 1962).
• Milena (28 aprilie 1886 – 21 decembrie 1887).
• George (8 septembrie 1887 – 17 octombrie 1972).
• Alexandru (16 decembrie 1888 – 9 octombrie 1934).
• Andrei (n. și d. 16 martie 1890).

Zorka a murit la vârsta de 25 de ani la 16 martie 1890 la Cetinje în timpul nașterii și a fost înmormântată la biserica Sf.Gheorghe din Topola, Serbia.

Prințesa Zorka a Muntenegrului
Prințesă Zorka Karageorgevici
Date personale
Nume la naștere	Ljubica Petrović-Njegoš
Născută	23 decembrie 1864 Cetinje
Decedată	16 martie 1890 (25 de ani) Cetinje
Înmormântată	Biserica Sfântul Gheorghe din Oplenac
Cauza decesului	puerperal disorder[*]
Părinți	Nikola I al Muntenegrului Milena Vukotić[*]
Frați și surori	Prințesa Xenia de Muntenegru Prince Mirko of Montenegro[*] Danilo, prințul moștenitor al Muntenegrului Prince Peter of Montenegro[*] Elena de Muntenegru Prințesa Milica de Muntenegru Anastasia de Muntenegru Prințesa Ana de Muntenegru
Căsătorită cu	Prințul Petru Karageorgevici
Copii	Elena, Prințesă Elena Petrovna a Rusiei George, Prinț Moștenitor al Serbiei Alexandru I
Cetățenie	Muntenegru
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț Prințesă
Familie nobiliară	Casa Karageorgevici Casa Petrović-Njegoš Troian Bacsila Date personale Născut 23 decembrie 1867  Caransebeș, Austro-Ungaria  Decedat 10 iunie 1931 (63 de ani)  Viena, Republica Austriacă  Cetățenie  Austria  Activitate Studii Academia Militară Tereziană   Gradul general   Modifică date / text  * 1867: Traian Băcilă, scris și Bacsila, (n. 23 decembrie 1867, Caransebeș - d. 10 iunie 1931, Viena) a fost un general român în armata austro-ungară, care a avansat până la gradul de general de brigadă și comandant al brigăzii nr. 144 de infanterie (144. IBrig).[1] Biografie[modificare | modificare sursă] Primăria din Caransebeș pe la 1900 Academia Tereziană înainte de 1870 Traian Băcilă, fiul unui locotenent în armata austriacă din frontiera militară, a intrat în anul 1885 din liceul militar de la Weisskirchen (Moravia) în Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt unde a desăvârșit studiile sale militare, și a fost stabilit în anul 1888 ca locotenent al regimentului de infanterie unguresc Împăratul Leopold al II-lea nr.33.[2][3] La 1 mai 1892 a fost numit locotenent major al Statului Major General și transferat la regimentul maghiar Freiherr von Schikofsky nr. 83, unde mai erau locotenenții majori de proveniență română Daniel Materinga și Ion Iovescu, tot viitori generali.[4] În 1900, fiind căpitan de primă clasă al Corpului Major General în cadrul corpului de armată al 12-lea în Sibiu, a fost promovat la rangul de maior. Băcilă a fost numit șef al Statului Major al Diviziei nr. 27 de infanterie la 1 mai 1907.[5][6] În 1909, a fost numit comandor al Ordinului Regal de Merit Militar Bulgăresc (acordat de a fi purtat în Austro-Ungaria pe 24 octombrie al anului). [7] Băcilă a devenit la 3 ianuarie 1914 colonel și comandant al regimentului de infanterie Ernst Freiherr von Loudon nr. 29 în Viena și Becicherecu Mare.[8] Scurt timp după aceea, ofițerul a fost brigadier cu rang de colonel al brigăzii nr. 61 de infanterie din corpul de armată nr. 5 sub Feldmarschalleutnant Ferdinand cavaler de Goglia. În timpul Primului Război Mondial, la sfârșitul lunii iulie 1916, general-colonelul (Generaloberst) baronul de Böhm-Ermolli a ordonat ca rezervele corpului de Armata nr. 5, cu ele regimentul nr 72 și părți ale regimentul 44, acum sub comanda colonel-brigadierului Băcilă, să se îndrepte către Troscianiec. Colonelul a trebuit să sprijine corpul de pe flancul drept în bătălia de la Zalošče (4-8 august).[9] Purtătorul Ordinului Coroanei de Fier de clasa a 3-a, a Crucii de Merit Militar de clasa a 3-a, ambele cu decorație de război, și a Crucii de fier de clasa a 2-a[10] a fost ridicat pentru calitatea sa ca ofițer și vitejia sa ca soldat în ziua de 1 august 1917 (rang din 2 septembrie al anului) la gradul de General (Generalmajor) și comandant al brigăzii nr. 144 de infanterie.[11][1] După colapsul monarhiei, generalul a fost pensionat la 1 ianuarie 1919, dar nu s-a mai întors în patrie, ci a rămas din motive familiale în Viena, unde a și murit.[11] Soția sa Adele, o învățătoare, a scris cartea Anstandslehre und Haushaltskunde („Doctrină pentru decență și cunoștințe de uz casnic”) în anul 1910.[12] Unul dintre copiii săi a fost Erwin (n. 27 ianuarie 1910, Budapesta – d. 3 martie 1982, Viena), reputat maior de aviație în al Doilea Război Mondial, decorat între altele cu Crucea de Cavaler al Crucii de Fier și Crucea Germană de aur.

·         1884: S-a nascut Nicolae Malaxa, inginer şi întreprinzător român; (d. 1965). Nicolae Malaxa (n. 10/23 decembrie 1884, orașul Huși, județul Vaslui – d. 1965, New Jersey) a fost un inginer și întreprinzător român, unul din cei mai importanți industrialiști ai României interbelice. În același timp, pentru unii, Malaxa este o personalitate controversată datorită simpatiilor sale politice. Uzinele Malaxa au fabricat sub licență 126 de șenilete Renault UE. Nicolae Malaxa le-a dat legionarilor două șenilete direct de pe linia de producție în timpul rebeliunii din 1941, fapt care a condus la confiscarea uzinelor de către statul român

·         1895: Radu Korne, general român (d. 1949)

·         1896: Giuseppe Tomasi di Lampedusa, scriitor italian (d. 1957)
* 1898: Prințul Feodor Alexandrovici al Rusiei (23 decembrie 1898 – 30 noiembrie 1968) a fost al doilea fiu al Marelui Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei și al Marii Ducese Xenia Alexandrovna a Rusiei. A fost nepot de soră al Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei.

Prințul Feodor Alexandrovici Romanov s-a născut la Sankt Petersburg, Rusia la 23 decembrie 1898. El a fost al doilea fiu și al treilea copil din cei șapte copii ai părinților săi. Deși era nepot al împăratului Alexandru al III-lea prin mama sa, nu a deținut titlu de Mare Duce al Rusiei deoarece era doar strănepot pe linie masculină al împăratului Nicolae I prin tatăl său. Și-a petrecut primii ani în Rusia Imperială. A urmat tradiția familiei și a început o carieră militară.

La căderea monarhiei ruse, el a căutat refugiu cu familia sa pe proprietatea tatălui său, în Crimeea. Au locuit acolo netulburați până când bolșevicii au ajuns la putere, odată cu Revoluția din Octombrie din 1917. Pentru un timp Prințul Feodor a fost pus sub arest la domiciliu la Ai-Todor și mai târziu a fost închis la Dulber împreună cu părinții, frații, surorile, împărăteasa bunică și mai multe rude Romanov.

Prințul Feodor și rudele sale din Crimeea au scăpat de soarta altor veri Romanov, care au fost uciși de către bolșevici, atunci când au fost eliberați de trupele germane în 1918. El a părăsit Rusia la 11 aprilie 1919 plecând în străinătate cu nava HMS Marlborough a marinei britanice, și s-a mutat în Anglia, iar mai târziu în Franța.

În timpul primii ani de exil, Prințul Feodor trăit la Paris, în apartamentul surorii sale, Prințesa Irina Alexandrovna a Rusiei și a soțul ei, Prințul Felix Iusupov. A lucrat ca șofer de taxi și mai târziu ca arhitect.

Prințul Feodor s-a căsătorit la 21 mai 1923 la Catedrala Sf. Alexandru Nevski din Paris cu Printesa Irina Paley (1903-1990). Ea era fiica Marelui Duce Paul Alexandrovici al Rusiei și a soției lui morganatice, Prințesa Olga Paley. Cei doi au avut un fiu:

• Prințul Mihail Feodorovici (4 mai 1924, Paris – 22 septembrie 2008); căsătorit prima dată, la Paris, la 15 octombrie 1958 (divorțat în 1992) cu Helga Staufenberger (n. 22 august 1926, Viena); căsătorit a doua oară la 15 ianuarie 1994 cu Maria de las Mercedes Ustrell-Cabani (n. 26 august 1960, Spania). Mihail a murit în aceeași zi cu vărul său, Prințul Mihail Andreevici al Rusiei.^[1]

Începând cu 1930, Prințul Feodor și soția sa au locuit separat. Prințesa Irina a început o relație cu contele Hubert de Monbrison (15 august 1892 - 14 aprilie 1981) și a avut o fiică cu el în timp ce era încă căsătorită cu Prințul Feodor, care a recunoscut copilul ca fiind al lui.^[2]

• Prințesa Irene Feodorovna (n. 7 mai 1934 la Fontenay, Franța); căsătorită prima dată la Biarritz la 23 decembrie 1955 (divorțată în 1959) cu Andre Jean Pelle (n. 29 noiembrie 1923); căsătorită a doua oară la Le Pin la 26 decembrie 1962 (apoi divorțată) cu Victor-Marcel Soulas (n. 26 august 1938).

Prințul Feodor Alexandrovici și Prințesa Irene au divorțat la 22 iulie 1936.^[1] El nu s+a recăsătorit și a petrecut Al Doilea Război Mondial în Anglia la casa mamei lui. În 1941 s-a îmbolnăvit grav de tuberculoză și a trebuit să stea perioade lungi în sanatorii pentru a se recupera.^[3] În timpul anilor de război, el a avut contacte sporadice cu fiul său care a rămas în sudul Franței cu mama lui. După sfârșitul războiului, pentru a-și îmbunătății sănătatea și pentru a sta cât mai aproape de fiul său, Prințul Feodor s-a stabilit în sudul Franței la casa surorii sale, Prințesa Irina Alexandrovna. ^[4] A trăit acolo pentru restul vieții sale. Având un venit foarte limitat și prea bolnav pentru a munci, fosta soție și sora lui l-au ajutat cu facturile medicale.^[5] Prințul Feodor Alexandrovici a murit la 30 noiembrie 1968 la Ascain, Franța, la vârsta de 69 de ani.

Prințul Feodor Alexandrovici
Date personale
Născut	23 decembrie 1898 Sankt Petersburg, Imperiul rus
Decedat	30 noiembrie 1968 (69 de ani) Cannes, Franța
Părinți	Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei Marea Ducesă Xenia Alexandrovna a Rusiei
Frați și surori	Prințesa Irina Alexandrovna a Rusiei Prințul Nikita Alexandrovici al Rusiei Prințul Dmitri Alexandrovici al Rusiei Prințul Vasili Alexandrovici al Rusiei Prințul Rostislav Alexandrovici al Rusiei Prințul Andrei Alexandrovici al Rusiei
Căsătorit cu	Prințesa Irina Pavlovna Paley
Copii	Prințul Mihail Feodorovici Prințesa Irene Feodorovna
Cetățenie	Imperiul Rus  URSS
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Cneaz
Familie nobiliară	Casa Holstein-Gottorp-Romanov

·         1909: Se naşte la Bucureşti, principesa Ileana, penultimul copil al regelui Ferdinand al României şi al reginei Maria, călugărită sub numele de Maica Alexandra; a devenit stareţa mănăstirii cu hramul "Schimbarea la faţă" din Ellwood City, Pennsylvania. (m. 21 ianuarie 1991). La 23 decembrie 1908 (stil vechi) sau 5 ianuarie 1909 (stil nou), se naşte la Bucureşti, principesa Ileana, penultimul copil al regelui Ferdinand al României şi al reginei Maria, căsătorită la Sinaia cu arhiducele Anton de Habsburg la 26 iulie 1931, avînd şase copii: Ştefan, Arhiduce de Austria (1932-1998), Maria Ileana, Arhiducesă de Austria (1933-1959), Alexandra, Arhiducesă de Austria (n. 1935), Dominic, Arhiduce de Austria (n. 1937), Maria Magdalena, Arhiducesă de Austria (n. 1939) şi Elisabeta, Arhiducesă de Austria (n. 1942). Căsătoria Ilenei cu Arhiducele Anton de Habsburg a fost rodul unei iubiri împărtăşite de ambii soţi şi o decizie acceptată fără rezerve de Casa Regală Română, fiind pentru prima oară cînd un membru al familiei regale române s-a căsătorit fără a încheia o căsătorie morganatică sau fără a trebui să respecte o alianţă matrimonială. A fost ultima căsătorie oficială încheiată în ţară pentru un membru al familiei regale române. Ceremonia căsătoriei a avut  loc la Castelul Pelişor, pe data de 26-27 iulie, la vîrsta de 22 de ani. Pentru că tatăl sau murise în 1927, a fost condusă la altar de fratele ei mai mare, regele Carol al II-lea. Invazia armatei roşii şi ocupare României, forţarea abdicării regelui Mihai de generalul KGB Vîşinski, fac ca la 8 ianuarie 1948  Principesa Ileana, împreună cu nepotul său regele Mihai I, să părăsească România. S-a mutat cu întreaga sa familie întîi în Elveţia apoi în Argentina. La Buenos Aires a înfiinţat un cămin destinat refugiaţilor politici români, cămin ce a purtat numele mamei sale, “Regina Maria”. În 1950 Ileana împreună cu copiii au ajuns la Boston, Statele Unite. După divorţul său, se căsătoreşte în 1961, la New York, cu Ştefan Isărescu, de care ulterior se desparte şi se călugăreşte, făcînd timp de şase ani stadiul de novice, într-o mănăstire din Franţa. În 1967 se reîntoarce în S.U.A. şi, sub numele de maica Alexandra, devine stariţa mănăstirii ortodoxe cu hramul Schimbarea la Faţă, din oraşul Ellead, Pennsylvania. În septembrie 1990 revine în România pentru cîteva zile. Moare la 2 iunie 1991 la Ohioville, statul Ohio, S.U.A. După căderea regimului Ceauşescu, Maica Alexandra a vizitat România în septembrie 1990, la vîrsta de 81 de ani şi suferindă. Cîteva luni mai tîrziu, la 21 ianuarie 1991, a murit la Spitalul St.Elizabeth din Youngstown, Ohio, S.U.A. ca urmare a unor complicaţii survenite în urma fracturii bazinului, accident survenit chiar în chilia Mănăstirii unde a locuit de la început. Memoriile sale au apărut în Anglia în anul 1951, iar în România în 2005 cu titlul “Trăiesc din nou“.

·         1910: Prințesa María Mercedes de Bourbon (n. 23 decembrie 1910, Madrid – d. 2 ianuarie 2000, Lanzarote) a fost mama fostului rege Juan Carlos I al Spaniei și bunica actualului rege al Spaniei Felipe al VI-lea. În Spania este cunoscută ca Doña María de las Mercedes de Borbón-Dos Sicilias y Orléans.

María s-a născut la Madrid. Tatăl ei a fost Prințul Carlos de Bourbon-Două Sicilii, infante al Spaniei, nepot al regelui Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii. Mama ei a fost Prințesa Louise de Orléans, fiica lui Filip, Conte de Paris, pretendent la tronul Franței. Familia ei s-a mutat la Sevillia când tatăl ei a fost numit căpitan al provinciei. Când Spania a devenit republică au plecat în exil la Cannes și mai târziu la Paris unde a studiat arta la Louvre.^[1]

La 14 ianuarie 1935, la nunta infantei Beatriz a Spaniei, fiica regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei, la Roma, l-a întâlnit pe vărul ei îndepărtat și viitorul soț, infantele Juan de Bourbon, al patrulea fiu și moștenitor al regelui Alfonso XIII. S-au căsătorit la Roma la 12 octombrie 1935. În 1942, soțul ei a luat titlul de Conte de Barcelona iar María a devenit Contesă de Barcelona.

Au trăit la Cannes și Roma și, odată cu izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, s-au mutat la Lausanne pentru a locui cu regina Victoria Eugenie, mama infantelui Juan. Ulterior, au locuit la Estoril în Portugalia.

În 1976, la un an după ce monarhia a fost restaurată în Spania, s-a întors în țara pe care o părăsise cu 40 de ani în urmă. Ea a fost cea care a mediat discuțiile dintre soțul și fiul ei după ce Juan Carlos a fost desemnat moștenitor de Franco. În 1977, Juan a renunțat la drepturile lui în favoarea lui Juan Carlos.

După ce și-a rupt șoldul în 1982 și femurul piciorului stâng în 1985 a utilizat un cărucior cu rotile toată viața. A rămas văduvă în 1993. A murit de atac de cord la reședința regală de la La Mareta, Lanzarote unde familia regală sărbătorea Anul Nou.^[2]. A fost înmormântată la El Escorial, în apropierea Madridului.

Prințesa María Mercedes de Bourbon
Contesă de Barcelona
María de las Mercedes
Date personale
Nume la naștere	María de las Mercedes Cristina Genara Isabel Luísa Carolina Victoria
Născută	23 decembrie 1910 Madrid, Spania
Decedată	2 ianuarie 2000 (89 de ani) Lanzarote, Spania
Înmormântată	El Escorial
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Părinți	Prințul Carlos de Bourbon-Două Sicilii Prințesa Louise de Orléans
Frați și surori	Infantele Alfonso Infante Ferdinand of Spain[*] Infanta Isabel Alfonsa of Bourbon-Two Sicilies[*] Princess Maria de los Dolores of Bourbon-Two Sicilies[*] Princess Maria de la Esperanza of Bourbon-Two Sicilies[*] Carlos of Bourbon-Two Sicilies (1908-1936)[*]
Căsătorită cu	Juan de Bourbon
Copii	Infanta Pilar, Ducesă de Badajoz Juan Carlos I Infanta Margarita, Ducesă de Soria Infantele Alfonso
Cetățenie	Spania
Religie	catolicism
Ocupație	Spanish Queen consort[*]
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Countess consort of Barcelona[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Bourbon
Royal Consort of Spain[*]

·         1911 - S–a născut James Gregory, actor american de film (seriale de televiziune: “Bonanza”, “Star Trek”) (m.16.09.2002).

·         1916: Dino Risi, regizor italian de film (d. 2008)

·         1918: Helmut Schmidt, cancelar al Germaniei
* 1922: Harold Masursky (23 decembrie 1922 — 24 august 1990) a fost un geolog și astronom din american.

Asteroidul 2685 Masursky îi poartă numele.

* 1922: Alberto Testa (n. 23 decembrie 1922,^[1] Torino, Regatul Italiei) este un dansator, coregraf, critic de dans și profesor italian.

Igor Vieru
Igor Vieru în anul 1970
Date personale
Născut	23 decembrie 1924  Cernoleuca, raionul Dondușeni, Moldova
Decedat	24 mai 1988 (63 de ani)
Cetățenie	URSS
Ocupație	pictor
Activitate
Studii	Universitatea de Stat din Moldova
Modifică date / text

* 1923. Igor Vieru (n. 23 decembrie 1923, Cernoleuca, Regatul României – d. 24 mai 1988, URSS ) aparține generației de mijloc ai pictorilor moldoveni, care punea bazele unot tendințe noi, moderne în pictura moldovenească, adică o viziune artistică asupra lumii, corespunzătoare realității contemporane. Aceste principii noi de creație ale pictorului se trag din împletirea organică a realului cu poezia, pictura tradițiională fiind privită dintr-un unghi care nu-l împiedică a o înțelege pe plan superior de revalorificare.

Receptiv la tot ce e legat de plaiul natal, Igor Vieru a devenit un rapsod al plaiului și al vieții țăranului moldovean. Impunându-se publicului iubitor de artă mai ales prin tablourile cu temă rustică, Vieru a executat lucrări cu factură plastică, trecute prin filiera imaginativă a unui artist experimentat și de o înaltă tensiune creatoare. În ultimele sale opere se face tot mai pronunțat elementul metaforic, care îi lărgește spațiul artistic. Operele sale sunt o fuziune a artei grafice, a picturii și a scenografiei care îi influențează tot mai mult pictura, imprimându-i o înfățișare aparte.

Vieru tindea spre o manieră de creație în care culoarea vine să transmită tot mai clar și mai pregnant întreaga complexitate a noilor valori spirituale și intelectuale ale contemporanului moldovean. El nu avea un gen preferat, ci le explora pe toate câte puțin.

Biografie

Igor Vieru s-a născut la 23 decembrie 1923 în satul Cernoleuca,Republica Moldova. Tatăl lui a fost Dumitru Vieru, care, pe lângă alte ocupații, avea o anumită înclinație către pictură. Împreună cu mama viitorului pictor, Ana Vieru, el dorea foarte mult să-și dea copiii la școală.

După absolvirea școlii primare locale, Igor Vieru trece la gimnaziul din satul vecin, Climăuți, dar din cauza crizei materiale prin care trecea familia, el este transferat într-o școală mai depărtată de satul natal. Aici el își urmează studiile, exersând în permanență pictura și studiind istoria artelor.

În 1944 Igor Vieru se întoarce în locurile sale de baștină și lucrează un timp învățător la Horodiște. Încă de pe atunci Vieru se manifestă drept un entuziast și pasionat educator al gustului estetic la elevi. Face primii pași spre creația sa artistică executând o galerie de picturi mici pe sticlă, asemenea diapozitivelor. Acestea reprezentau diferite imagini cu tematică foarte variată, care ilustrau lecțiile petrecute la școală și contribuiau la dezvoltarea imaginației și gustului copiilor. Dorința de a deveni plastician l-a făcut însă să abandoneze meseria de învățător și să uite de acele miniaturi.

Pentru întregirea studiilor în artă, în 1946 Igor Vieru se înscrie direct în anul III la Școala de Arte Plastice din Chișinău la facultatea pictură. După absolvirea ei în 1949, devine profesor de desen la Școala Pedagogică din Călărași ca după doi ani să revină la Cernoleuca, unde va preda limba franceză.

În anii 1980

În 1953, Igor Vieru participă la expoziția republicană cu pânza Ion Creangă ascultând poveștile lui moș Bodrângă, care îl atestă ca pictor stăpân pe mijloacele de expresie. Datorită acestui tablou, este primit după patru ani în rândurile membrilor Uniunii artiștilor plastici din URSS.

Din 1957 Igor Vieru se stabilește la Chișinău, unde lucrează un timp la revista Chipăruș. Ceva mai târziu este numit director al Muzeului de Arte Plastice din Chișinău, iar mai apoi expert al comisiei de atestare a lucrărilor de artă pentru expozițiile din cadrul Ministerului Culturii al RSSM.

În 1963, datorită activității fructuoase în domeniul artelor plastice, pictorului Igor Vieru i se conferă titlul de maestru emerit în artă din RSSM.

Deținând diferite funcții, Igor Vieru colaborează activ cu editurile chișinăuene, participă la toate expozițiile republicane, precum și la cele unionale și de peste hotare, își împărtășește cunoștințele sale în ale compoziției și culorilor elevilor de la Școala de Arte Plastice „I. E. Repin” și pregătește o promoție la Școala Medie-Internat Republicană de Pictură.

A decedat la 24 mai 1988 și este înmormântat în localitatea natală.^[

* 1925: Pierre Bérégovoy (pronunție franceză:  audio; n. 23 decembrie1925,^[1][2] Déville-lès-Rouen, Franța – d. 1 mai 1993,^[1][3][2] Paris, Franța) a fost un om politic francez, membru al Partidului Socialist, prim-ministrul Franței în perioadă aprilie 1992 – martie 1993.

·         1928 - S-a născut actorul francez, regizorul şi scenaristul Pierre Etaix.

·         1929 - S-a născut Chet Baker, cântăreţ şi trompetist american de jazz (m.13.05.1988).

·         1933: Akihito (明仁^?) (n. 23 decembrie 1933) este actualul împărat al Japonieiși, potrivit tradiției, cel de-al 125-lea împărat descendent în linie directă din împăratul Jimmu Tenno. Constituția japoneză din 1947 i-a limitat rolul la cel de „simbol al statului și al unității poporului japonez”. Înainte de accesiunea sa la tronul Crizantemei, a fost prinț moștenitor timp de 46 de ani din 1952 până în 1989.

Akihito la vârsta de doi ani.

Akihito este cel mai mare fiu și al cincilea copil al împăratului Shōwa (Hirohito) și al împărătesei Nagako (Kōjun). A fost educat și crescut cu tutori particulari și a urmat școala Gakushuin din 1940 până în 1952.

Spre deosebire de predecesorii săi din familia imperială, la cererea tatălui său, nu a primit comision în calitate de ofițer de armată. În timpul bombardamentului american de la Tokyo din martie 1945, Akihito împreună cu fratele său mai mic, prințul Masahito, au fost evacuați din oraș. În timpul ocupației americane de după cel de-Al Doilea Război Mondial, prințul Akihito a avut-o ca profesoară de engleză și maniere occidentale pe Elizabeth Gray Vining.

A studiat la Departamentul de Științe Politice de la Univeristatea Gakushuin din Tokyo deși niciodată nu a primit o diplomă. Cu toate că era moștenitor al Tronului Crizantemelor din momentul nașterii, investitura formală de Prinț Moștenitor a avut loc la Palatul Imperial la 10 noiembrie 1952. În iunie 1953, Prințul Moștenitor Akihito a reprezentat Japonia la încoronarea reginei Elisabeta a II-a.

La 10 aprilie 1959 s-a căsătorit cu Michiko Shōda, fiica cea mare a unui om de afaceri japonez, președintele companiei Nisshin.^[1] Împăratul și împărăteasa au împreună trei copii:

• Naruhito, Prințul Moștenitor al Japoniei (n. 23 februarie 1960)
• Prințul Akishino (n. 30 noiembrie 1965)
• Sayako Kuroda (n. 18 aprilie 1969).^[1]

Împăratul Akihito și împărăteasa Michiko în 2005.

La moartea împăratului Shōwa, la 7 ianuarie 1989, Akihito i-a succedat tatălui său la tronul Japoniei.

Împăratul Akihito a fost operat de cancer la prostată în ianuarie 2003.^[2]

Din momentul în care a succedat la tron, Împăratul Akihito a făcut eforturi de a apropia familia imperială de poporul japonez. Împăratul și Împărăteasa au făcut vizite oficiale în 18 țări, precum și în toate cele patruzeci și șapte prefecturi ale Japoniei.^[1]

În 1986, Akihito a fost primul membru al familie imperiale care a circulat cu metroul.^[3]. În 2009, cu ocazia celebrării a 20 de ani de la urcarea pe tron, împăratul a declarat că Japonia a intrat în Al Doilea Război Mondial împotriva dorinței tatălui său Hirohito.^[4]

Akihito a abdicat la 30 aprilie 2019.

Jump to navigationJump to search

Akihito 1933 明仁
Date personale
Născut	23 decembrie 1933 (85 de ani) Tokyo, Japonia
Părinți	Hirohito Împărăteasa Kōjun
Frați și surori	Shigeko Higashikuni[*] Atsuko Ikeda[*] Kazuko Takatsukasa[*] Sachiko, Princess Hisa[*] Takako Shimazu[*] Prince Hitachi[*]
Căsătorit cu	Michiko Shoda
Copii	Împăratul Naruhito Fumihito, Prințul Aya Sayako Kuroda
Cetățenie	Japonia
Religie	Șintoism
Ocupație	monarh cercetător zoolog[*] marine biologist[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Dinastia Yamato
Imn regal	Kimigayo
Al 125-lea împărat al Japoniei
Domnie	7 ianuarie 1989 – 30 aprilie 2019 (30 ani, 113 zile)
Încoronare	12 noiembrie 1990
Predecesor	Împăratul Hirohito
Succesor	Împăratul Naruhito

·         1936: Peter Ladislau Hammer sau Peter Ladislaw Hammer (sau Ladislaw)^[1] Hammer^[2],(23 decembrie 1936, Timișoara, d. 27 decembrie 2006, Princeton, New Jersey) a fost un matematician american și canadian, evreu născut în România. El a contribuit la domeniul cercetării operaționale și al matematicilor discrete aplicate prin studierea funcțiilor pseudo-Booliene și a conexiunilor lor cu teoria grafurilor și al extragerii de cunoștințe din date. A fost fondator sau redactor-șef al mai multor reviste de specialitate: „Discrete Mathematics”, „Discrete Applied Mathematics”,^[3], „Annals of Discrete Mathematics”, „Discrete Optimization”, „Annals of Operations Research”, „SIAM Monographs on Discrete Mathematics and Applications”.

A fost fondatorul și directorul institutului RUTCOR (Rutgers University Center for Operations Research).

·         1937 - S–a născut actorul de teatru şi film Cornel Revent (din filmografie “Pas în doi”, “Noiembrie, ultimul bal”).

* 1938: Robert Elliot Kahn (cunoscut sub numele de Bob Kahn, n. 23 decembrie 1938) este un informatician american, cunoscut drept coautor, împreună cu Vinton Cerf, al protocoalelor TCP și IP. Împreună, cei doi au primit numeroase premii, între care și Premiul Turing de la ACM și Medalia Alexander Graham Bell de la IEEE.

·         1939 - S-a născut Johnny Kidd (Frederick Heath), vocalist, chitarist şi compozitor britanic (Johnny Kidd & The Pirates).

·         1940 - S-a născut Jorma Kaukonen, chitarist american (Jefferson Airplane, Hot Tuna).

·         1940 - S-a născut Eugene Record, vocalist şi compozitor american (Chi-Lites).
* 1940: Valeriu Graur (n. 23 decembrie 1940, Reni – d. 15 septembrie 2012, București)^[1][2][3] a fost un disident politic basarabean, membru al Frontul Național Patriotic din Moldova.

A fost fiul unui ofițer român deportat în Siberia. S-a născut la Reni, în Ucraina de azi, în decembrie 1940, dar spune că a „deschis ochii minții” în Siberia, unde familia sa a fost deportată la 13 iunie 1941.

Este unul din semnatarii apelului adresat lui Nicolae Ceaușescu în 1972. După denunțarea acestor semnatari de către generalul de securitate Ion Stănescu (președintele Consiliului Securității de Stat al RSR) Este deportat pentru 4 ani în Siberia ca urmare a apartenenței la Frontul Național Patriotic din Moldova.^[4]

Pe 23 august 2010, președintele interimar al Republicii Moldova și președintele Parlamentului Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, i-a conferit post-mortem „Ordinul Republicii” lui Valeriu Graur, alături de un grup de luptători împotriva regimului totalitar comunist de ocupație.

Valeriu Graur
Date personale
Născut	23 decembrie 1940 Reni
Decedat	15 septembrie 2012 (71 de ani) București, România
Cetățenie	Moldova
Etnie	Român
Ocupație	politician
Activitate
Partid politic	Frontul Național Patriotic

·         1941 - S-a născut Tim Hardin, compozitor, cântăreţ şi chitarist american.

·         1943: Regina Silvia a Suediei (n. Silvia Renate Sommerlath în data de 23 decembrie 1943) este soția regelui Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei. Are titlul Majestatea Sa Regina și este mama moștenitorului coroanei Suediei, Victoria, prințesă a Suediei.

Regina Silvia în ianuarie 2011

Regina Silvia s-a născut la Heidelberg, Germania, la 23 decembrie 1943.^[1] A fost fiica lui Walther Sommerlath și a soțiile lui braziliene, Alice Toledo. Bunicul matern a fost Artur Floriano de Toledo (1873–1935), un descendent al regelui Alfonso al III-lea al Portugaliei și a metresei sale, Maria Peres de Enxara.^[2]

Regina are doi frați mai mari: Ralf și Walther Sommerlath. Ei și familiile lor au fost oaspeți în 2010 la nunta Victoriei, Prințesă Moștenitoare a Suediei cu Daniel Westling.^[3] Al treilea frate, Jörg Sommerlath, a murit în 2006.

Familia Sommerlath a trăit la São Paulo, Brazilia, între 1947 și 1957, unde regina a urmat școala tradițională germană "Colégio Visconde de Porto Seguro" iar Walther Sommerlath a deținut diferite poziții, inclusiv cea de președinte al filialei braziliene a companiei suedeze Uddeholm. Familia s-a întors în Germania de Vest în 1957.

Silvia
Regină a Suediei
Regina Silvia la Oslo în timpul celebrării a 100 de ani de la sfârșitul uniunii suedezo-norvegiene
Date personale
Nume la naștere	Silvia Renate Sommerlath
Născută	23 decembrie 1943 (75 de ani) Heidelberg, Germania
Părinți	Walther Sommerlath[*] Alice Sommerlath[*]
Căsătorită cu	Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei
Copii	Victoria, prințesă a Suediei Prințul Carl Philip, Duce de Värmland Prințesa Madeleine, Ducesă de Hälsingland și Gästrikland
Cetățenie	Suedia
Religie	Biserica suedeză
Ocupație	consort[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Domnie
Domnie	19 iunie 1976 - prezent

·         1945 - S-a născut Ron Bushy, baterist american (Iron Butterfly).
* 1945: Adli Mahmud Mansour (în arabă عدلي محمود منصور‎; n. 23 decembrie1945, Cairo) este un judecător egiptean și șeful Curții Supreme Constituționale. Este președintele interimar al Egiptului^[2], după ce Mohamed Morsi a fost demis din funcția de președinte în urma loviturii de stat din 2013.^[3]

·         1949 - S-a născut Luther Grosvenor, chitarist, vocalist şi compozitor britanic (Spooky Tooth).
* 1949: Adrian Belew (născut Robert Steven Belew, 23 decembrie, 1949 în Covington, Kentucky ) este un chitarist și cântăreț american, probabil cel mai cunoscut pentru activitatea sa alături de trupa de rock progresiv King Crimson căreia i s-a alăturat în 1981.

Recunoscut ca un instrumentist foarte versatil, Belew a lansat o serie de albume solo pentru Island Records și Atlantic Records. Vocea lui Belew este deseori comparată cu cea a vocalistului trupei Talking Heads- David Byrne .

Belew a lucrat intens și cu Talking Heads, David Bowie, Frank Zappa și Nine Inch Nails. Single - ul său din 2005 "Beat Box Guitar" a fost nominalizat la Premiile Grammy la categoria Cea mai Bună Melodie Instrumentală.

* 1950: Vicente del Bosque González (pronunțat în spaniolă bi'θeNte 'ðel 'βoske goN'θaleθ; n. 23 decembrie 1950) este un fost jucător de fotbal spaniol.

·         1952 - S–a născut Mircea Toma, jurnalist (“Academia Caţavencu”), director al Agenţiei de Monitorizare a Presei şi preşedinte al Asociaţiei pentru Protecţia şi Promovarea Libertăţii de Expresie.

* 1953: Maria Vladimirovna, Mare Ducesă a Rusiei (rusă Мари́я Влади́мировна Рома́нова; n. 23 decembrie 1953, Madrid), este pretendentă la șefia Casei Romanov. Ea a folosit titlul de Mare Ducesă a Rusiei și Alteță Imperială de-a lungul întregii ei vieți deși titlul a fost disputat.^[1][2] Maria Vladimirovna este stră-strănepoata pe linie masculină a împăratului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Maria Vladimirovna s-a născut la Madrid. A fost singurul copil al Marelui Duce Vladimir Kirillovici al Rusiei, șeful Casei Imperiale a Rusiei,^[3] și a Leonidei Georgievna, Mare Ducesă a Rusiei (Prințesa Leonida), care aparținea nobilimii georgiene-poloneze. Bunicii paterni au fost Marele Duce Kiril Vladimirovici al Rusiei și Marea Ducesă Victoria Fiodorovna (sora reginei Maria a României). Nașul ei a fost Prințul Nicolae al României iar nașa, regina Ioana a Bulgariei. Maria a fost educată la Madrid și Paris, înainte să studieze istoria și literatura rusă la Universitatea Oxford.^[4][5]

La 23 decembrie 1969, la atingerea majoritate ei dinastic, Maria a jurat loialitate față de tatăl ei, Rusiei, și să respecte legile fundamentale ale Rusiei care reglementează succesiunea la tron. În același timp tatăl ei a emis un decret controversat recunoscând-o ca moștenitoare prezumtivă.

La 22 septembrie 1976, la Madrid, ea s-a căsătorit cu Prințul Franz Wilhelm al Prusiei, vărul ei de gradul al treilea. El era strănepot al ultimului împărat al Germaniei, Wilhelm al II-lea și stră-stră-strănepot al reginei Victoria. Franz Wilhelm s-a convertit la credința ortodoxă înainte de nuntă, luând numele de Mihail Pavlovici și primind titlul de Mare Duce al Rusiei de la tatăl Mariei.^[6][7]

Cuplul s-a separat în 1982, la un an după nașterea singurului lor copil, Marele Duce George Mihailovici. În urma divorțului din 19 iunie 1985, Franz Wilhelm a revenit la numele prusac și la titlul său.^[4]

Maria Vladimirovna trăiește în Franța și Spanie. Ea vorbește fluent rusa, engleza, franceza și spaniola. De asemenea vorbește germana, italiana și araba.

Când Vladimir Kirillovici a murit la 21 aprilie 1992, fiica lui Maria a pretins șefia Casei Romanov ca singurul copil al ultimului dinast pe linie masculină a Casei Imperiale Ruse.^[9] Deși statutul Asociației familiei Romanov (RFA), care reprezintă pe toți ceilalți membri de rang înalt ai familiei Romanov, afirmă premisa că forma de guvernare a Rusiei ar trebui să fie stabilită în mod democratic și că, prin urmare, Asociația și membrii săi se angajează să nu adopte nici o poziție cu privire la orice pretenții la tronul imperial,^[10] ultimii doi președinți s-au opus pretențiilor Mariei: Nicolae Romanov, care și-a menținut propriile pretenții la statutul dinastic și la șefi familiei Romanov,^[11] a declarat: "Aplicând cu strictețe Legile Paveline, cum au fost ele modificate în 1911 la toate căsătoriile de rang egal, situația este foarte clară. În momentul de față, nici unul dintre Împărații sau Marii Duci ai Rusiei nu au lăsat descendenți în viață cu drepturi de necontestat la tronul Rusiei".^[12] Fratele său mai mic și succesorul în calitate de președinte ales al RFA, Dimitri Romanov, a declarat despre asumarea titlurilor de către Maria, inclusiv a celui de "de jure împărăteasă a tuturor rușilor", că "se pare că nu există limite în această șaradă".^[13]

În 1911 când un membru al familiei din partea maternă a Mariei Vladimirovna, Prințul Constantin Alexandrovici Bagration-Mukhranski (care aparțiea Casei de Bagration care a domnit în Georgia până la anexarea de către Imperiul Rus în anii 1800) s-a căsătorit cu Prințesa Tatiana Constantinovna a Rusiei în 1911, Nicolae al II-lea i-a cerut ei să renunțe la repturile asupra tronului imperial.^[14]

În urma descoperirii rămășițelor împăratului Nicolae al II-lea, și cea mai mare parte a familiei sale, în 1991, Maria Vladimirovna a scris președintelui Boris Elțîn, în ceea ce privește îngroparea rămășițelor, spunând că verișorii ei Romanov, pe care ea nu îi recunoaște în calitate de membri ai Casei Imperiale (inclusiv pe nepoții surorii țarului Nicolae al II-lea, Marea Ducesă Xenia), că aceștia "nu au nici cel mai mic drept de a vorbi pe această chestiune. Ei pot doar merge și să se roage la mormânt, la fel ca orice alt rus, care dorește acest lucru".^[15] La ​​porunca Bisericii Ortodoxe Ruse, Maria nu a recunoscut autenticitatea rămășițelor și a refuzat să participe la ceremonia de reînhumare în 1998. Ea a spus, de asemenea, în ceea ce privește pe unii dintre verișorii ei Romanov, că "Sentimentul meu despre ei este că, acum când ceva important se întâmplă în Rusia, ei s-au trezit dintr-o dată și au spus, "Ah! Ar putea fi ceva de câștigat din asta".^[16]

Recunoașterea în martie 2013 a pretenției sale de către șeful Bisericii Ortodoxe Ruse, Patriarhul Kirill I al Moscovei, pare să fi atras susținători suplimentari. Într-un interviu, el a respins cu fermitate pretențiile celorlalți descendenți Romanov și a declarat: "Astăzi, niciuna dintre aceste persoane care sunt descendenți ai Romanovilor nu sunt pretendenți la tron rus. Dar, în persoana Marii Ducese Maria Vladimirovna și a fiul ei, George, succesiunea Romanovilor este păstrată — nu numai tronul imperial rus, dar și istoria însăși". În decembrie 2013 Marea Ducesă Maria Vladimirovna a vizitat Statele Unite, la cererea Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor, care a primit-o cu onoruri depline și recunoașterea ca șef al Casei Imperiale Ruse.

Maria Vladimirovna
Mare Ducesă a Rusiei
Date personale
Nume la naștere	Maria Vladimirovna Romanova
Născută	23 decembrie 1953 (65 de ani) Madrid, Spania
Părinți	Vladimir Kirillovici, Mare Duce al Rusiei Leonida Georgievna, Mare Ducesă a Rusiei
Căsătorită cu	Prințul Franz Wilhelm al Prusiei (c. 1976; divorț 1985)
Copii	Marele Duce George Mihailovici
Cetățenie	Spania
Religie	Biserica Ortodoxă Rusă
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duchess[*]
Familie nobiliară	Romanov
Șef al Casei Romanov (disputat)
Domnie	21 aprilie 1992 – prezent
Predecesor	Marele Duce Vladimir Kirillovici
Succesor	Marele Duce George Mihailovici

·         1954 - S–a născut Sergiu Marin Dumitrescu, sculptor.

·         1956 - S–a născut Dave Murray, membru britanic al formaţiei rock “Iron Maiden”.
* 1956: Jesús Huerta de Soto Ballester (n. 1956, la Madrid) este unul dintre cei mai cunoscuți economiști ai Școlii austriece de economie și filosof politic spaniol, în prezent Profesor de Economie Politică la Universitatea Rey Juan Carlos din Madrid.
* 1962: Dan Manoliu (n. 23 decembrie 1962) este un senator român, ales în 2016.
* 1963: Donna Tartt (n. 23 decembrie 1963,^[1] Greenwood[*], SUA) este o scriitoare americană. Ea este recunoscută pentru minuțiozitatea cu care își scrie cărțile, acestea fiind publicate la un interval de zece ani. Primele sale două romane – Istoria secretă (1992) și Micul prieten (2002) - i-au adus recunoașterea criticilor și a publicului american, iar cel de-al treilea, Sticletele (2013), a propulsat-o în elita internațională a prozatorilor contemporani, primind premiul Pulitzer pentru literatură.

·         1964 - S–a născut, la Miercurea Ciuc, actorul Bogdan Zsolt.

* 1967: Carla Bruni-Sarkozy (născută Gilberta Bruni Tedeschi la 23 decembrie 1967 în Torino) este o cantautoare și o fostă fotomodelitaliano-franceză.

Carla a devenit cunoscută ca fotomodelul anilor 1990 cu cel mai ridicat gaj. După cariera de fotomodel a devenit muziciană, iar în anul 2002 a publicat, în limba franceză, albumul muzical Quelqu'un m'a dit, care a avut un succes deosebit, mai ales în Franța și Elveția. Glasul ei are un ton caracteristic domol și răgușit. În anul 2008 a primit cetățenia franceză.

La data de 2 februarie 2008 s-a căsătorit cu fostul președinte al Franței, Nicolas Sarkozy.

·         1968: Manuel Rivera-Ortiz (născut pe 23 decembrie 1968 în Guayama, Puerto Rico) este un fotograf puerto-rican.^[1][2][3]

Rivera-Ortiz este un fotograf social comise în tradiția de fotografie documentar sociale. El a documentelor de, în special în, condițiile de viață ale oamenilor în Lumea a Treia. Fotografiile sale sunt în colecții permanente din mai multe muzee, printre care George Eastman House International Museum of Photography and Film.^[4][5]

* 1969: Cătălin Tofan (n. 23 decembrie 1969 în Galați) este un fost fotbalist român, care a jucat toată cariera la FC Oțelul Galați. A debutat în Liga I pe 20 mai1989 în meciul Victoria București - Oțelul Galați 2-3. După retragere a primit funcția de director general adjunct, din care și-a dat demisia în 2010.^[1]La Oțelul Galați a debutat pe data de 20 mai 1989 la un meci dintre Oțelul Galați și Victoria București câștigat de gălățeni cu scorul de 3-2.S-a retras pe 2 august 2003 împreună cu Costin Maleș după barajul de promovare dintre FC Bihor Oradea și Oțelul Galați pierdut de gălățeni, toată lumea spunea atunci că Cătălin Tofan mai putea juca, supărarea însă cauzată de retrogradare l-a făcut să renunțe la cariera de fotbalist.Cătălin Tofan a înscris pentru Oțelul Galați în jur de 25 de goluri, dar mai mult decât atât parcă din toți jucătorii din istoria echipei Oțelul Galați el a mai fost cel mai iubit din toți pentru că a petrecut poate cel mai mult timp la Oțelul Galați.

* 1970: Vasile Ilea (n. 23 decembrie 1970) este un senator român, ales în 2016.
* 1973: Liviu-Ionuț Moșteanu (n. 23 decembrie 1973) este un deputat român, ales în 2016.
* 1974: Géza Imre (n. 23 decembrie 1974, Budapesta) este un scrimer ungur specializat pe spadă, campion mondial în 2015, campion european în 2008 și laureat cu bronz olimpic la Atlanta 1996. Cu echipa Ungariei, este triplu campion mondial (în 1998, 2001 și 2013), de cinci ori campion european (în 1998, 2006, 2007, 2009 și 2010) și vicecampion olimpic la Atena 2004.

Este căsătorit cu handbalista Beatrix Kökény. Cei doi au împreună doi copii.

* 1975: Gabriel-Beniamin Leș (n. 23 decembrie 1975, Satu Mare, România) este un senator român, ales în 2016. A fost ministru al apărării în perioada 5 ianuarie 2017 – 29 iunie 2017.

Gabriel-Beniamin Leș
Gabriel-Beniamin Leș
Date personale
Născut	23 decembrie 1975 (43 de ani)  Satu Mare, România
Cetățenie	România
Ocupație	om politic
Ministru al apărării naționale
În funcție 20 noiembrie 2018 – 4 noiembrie 2019
Precedat de	Mihai-Viorel Fifor
Succedat de	Nicolae Ciucă
Senator al României
Deținător actual
Funcție asumată 21 decembrie 2016
Circumscripția	Satu Mare
Partid politic	PSD
Alma mater	Universitatea de Vest din Timișoara

Viorica Dumbrăveanu
Viorica Dumbrăveanu
Date personale
Născută	23 decembrie 1976 (43 de ani)  Chișinău, URSS
Cetățenie	Moldova
Ocupație	jurist
Ministru al Sănătății, Muncii și Protecției Sociale al Republicii Moldova
Deținător actual
Funcție asumată 14 noiembrie 2019
Președinte	Igor Dodon
Prim-ministru	Ion Chicu
Precedat de	Ala Nemerenco
Consilier prezidențial în domeniul dezvoltării sociale
În funcție 27 iulie 2019 – 14 noiembrie 2019
Președinte	Igor Dodon
Succedat de	Galina Balmoș
Secretar de stat al Ministerului Sănătății, Muncii și Protecției Sociale al Republicii Moldova
În funcție 8 noiembrie 2017 – 26 iulie 2019
Președinte	Igor Dodon
Prim-ministru	Pavel Filip Maia Sandu
Viceministru al Muncii, Protecției Sociale și Familiei al Republicii Moldova
În funcție 3 februarie 2016 – 26 iulie 2017
Președinte	Nicolae Timofti Igor Dodon
Prim-ministru	Pavel Filip
Viceministru al Protecției Sociale, Familiei și Copilului al Republicii Moldova
În funcție 31 martie 2008 – 25 septembrie 2009
Președinte	Vladimir Voronin Mihai Ghimpu (interimar)
Prim-ministru	Zinaida Greceanîi
Premii	Medalia „Meritul Civic” (2012) Ordinul de Onoare (2020)
Alma mater	Universitatea de Stat din Moldova
Prezență online
facebook
Modifică date / text

* 1976. Viorica Dumbrăveanu (n. 23 decembrie 1976, Chișinău, RSS Moldovenească, URSS) este o juristă din Republica Moldova care deține actualmente funcția de Ministru al Sănătății al Republicii Moldova în Guvernul Chicu (din noiembrie 2019).

Studii

În 1994-1997, Viorica Dumbrăveanu a studiat la Colegiul Republican de Informatică (actualmente Centrul de Excelență în Informatică și Tehnologii Informaționale), Facultatea de Drept, specialitatea drept general.^[1] A obținut titlul de licențiat în jurispridență la Universitatea de Stat din Moldova, pe care a absolvit-o în 2001.^[1]

Din 2003,^[1] Dumbrăveanu este magistru în drept, specializarea drept penal și criminologie.^[2]

A urmat multiple cursuri de formare organizate de diverse instituții din domeniul social (UNICEF, OIM, PNUD etc.)^[1] și, din 2007, a fost ea însăși formatoare.^[1]

Parcurs profesional

La un an după absolvirea studiilor superioare, Viorica Dumbrăveanu s-a angajat ca consultantă în Departamentul asistență socială din cadrul Ministerului Muncii și Protecției Sociale.^[1] Rămânând în același departament, în perioada 2003-2005 a condus Direcția în problemele familiei cu copii în situație de risc și oportunități egale.^[1] S-a întors la locul de muncă precedent în 2005, pentru o perioadă de doi ani.^[1] În 2007-2008 a fost șefa Direcției protecție a familiei și copilului din Ministerul Protecției Sociale, Familiei și Copilului.^[1] În 2008-2009 a fost viceministru al protecției sociale, familiei și copilului.^[1]

În 2009 a preluat șefia Direcției politici de protecție a familiei și drepturilor copilului de la Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei, pe care a condus-o până în 2016.^[1] Între februarie 2016 și noiembrie 2017 a ocupat funcția de viceministru în același minister,^[2] după care din noiembrie 2017^[2] până la 26 iulie 2019^[3] a fost secretară de stat în domeniul asistenței sociale. Potrivit unui portal informațional, deși era secretar de stat, Dumbrăveanu a însoțit conducerea Partidului Democrat din Moldova la o întâlnire cu alegătorii în februarie 2019.^[4] La sfârșitul lunii iulie 2019,^[2] a fost numită de președintele Igor Dodon în funcție de consilier prezidențial în domeniul dezvoltării sociale.^[1]

Viorica Dumbrăveanu a devenit, la 14 noiembrie 2019, ministru al sănătății, muncii și protecției sociale în guvernul Chicu,^[3] înlocuind-o în această funcție pe Ala Nemerenco (2019). Având un rol-cheie în administrarea crizei legate de epidemia de coronaviroză (COVID-19), Dumbrăveanu a organizat, o perioadă de timp, în fiecare zi briefing-uri de presă în care descriau evoluția situației epidemiologice, oferind recomandări și anunțând noi reguli de conduită destinate ameliorării epidemiei.^[5] Totodată, ea a primit și critici din partea unor medici, fiind acuzată că nu are suficientă pregătire medicală.^[6]

În iulie 2020, împotriva ministrei sănătății Dumbrăveanu a fost înaintată o moțiune simplă de cenzură, ea fiind acuzată de o gestionare proastă a pandemiei. Dumbrăveanu a respins acuzațiile, declarând că „opoziția politizează subiectul”. În cele din urmă, moțiunea nu a trecut.^[7] La sfârșitul lunii august 2020, ministra s-a infectat cu COVID-19^[8] și s-a declarat vindecată la începutul lui septembrie.^[9]

Vorbește limba română, limba rusă fluent și limba engleză la nivel intermediar.^[1]

Premii și distincții

În calitate de șef de direcție la Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei, Viorica Dumbrăveanu a fost decorată în 2012 de președintele Nicolae Timofti cu Medalia „Meritul Civic” – conform decretului, „pentru muncă îndelungată și prodigioasă în organele administrației publice, contribuție la sporirea eficienței activității acestora și înalt profesionalism”.^[10] În august 2020, în calitate de ministru al sănătății, muncii și protecției sociale, a fost decorată de Igor Dodon cu Ordinul de Onoare.^[11]

Viață personală

Este căsătorită și are doi copii.

* 1978: Dumitru Hotoboc (n. 23 decembrie 1978, Târgu Jiu) este un jucător român de fotbal. A debutat în Liga I în 1999, sub culorile echipei FC Steaua București.
* 1978: Estella Dawn Warren (n. 23 decembrie 1978)^[1] este o actriță, model și fostă înotătoare sincron canadiană. În timpul carierei sale de înotătoare, ea a fost membră a echipei naționale a Canadei și a câștigat 3 titluri naționale. Din 1994 face modeling, apărând în publicații ca Sports Illustrated, sau conclucrând pentru diverse campanii ale unor branduri ca Perry Ellis și Victoria's Secret.

Mai târziu și-a început cariera în actorie, apărând în filme ca Planet of the Apes (2001) și Beauty and the Beast (2009), sau în seriale ca Law & Order.

* 1979: Jacqueline Bracamontes van Hoorde (născută pe 23 decembrie 1979 în Guadalajara, Mexico), este o actriță și un model de origine mexicană. Este câștigătoarea concursului Miss Mexic (Nuestra Belleza México) în anul 2000 și în 2001 a reprezentat Mexicul la concursul Miss Univers desfășurat în Puerto Rico. Jacky este ambasador Hublot și moderatoarea emisiunii „La Voz México".

Cartea ei autobiografică se intitulează "La pasarela de mi vida" în care dezvăluie toate experiențele sale de viață, toate iubirile, dar și despre adevărul din spatele zvonurilor din mass media.

Jacqueline Bracamontes s-a născut în Guadalajara, Jalisco,Mexic, fiind primul copil din cei trei ai lui Jesus Bracamontes, fostul antrenor al echipei de fotbal Chivas Rayadas del Guadalajara, și Jacqueline van-Hoorde, mexicană de origine belgiană.

După absolvirea liceului, s-a stabilit în Franța din dorința de a învăța limba franceză. Mai târziu, la revenirea în Mexic, a pozat pentru mai multe reviste de modă, între timp continuându-și studiile în informații și comunicare. Vorbește spaniolă, franceză și engleză.

Jacqueline este căsătorită cu Martin Fuentes și au împreună cinci fiice: Jacqueline Fuentes Bracamontes (n.29.03.2013) pe care ei o alintă MiniJacky, Carolina Fuentes Bracamontes(n.9.07.2014), Renata Fuentes Bracamontes(n.15.07.2016) și gemenele Paula și Emilia (n. 20.12.2018).

Jacqueline Bracamontes
Jacqueline Bracamontes si sotul ei, Martin Fuentes
Date personale
Născută	23 decembrie 1979 (39 de ani) Guadalajara, Jalisco, Mexico Jalostotitlán Municipality[*], Mexic
Părinți	Jacqueline van Hoorde(mama) și Jesus Bracamontes(tatăl)
Căsătorită cu	Martin Fuentes (din 1 octombrie 2011)
Copii	Jacqueline Fuentes Bracamontes
Cetățenie	Mexic
Ocupație	actriță participantă la concurs de frumusețe[*]
Activitate
Înălțime	1,83 m

* 1979: Holly Madison Cullen (născută la 23 decembrie 1979) este un fotomodel și personalitate de televiziune americană, cel mai bine cunoscut pentru că a apărut ca una din prietenele lui Hugh Hefner pe serialul de televiziune realitatea The Girls Next Door.
* 1983: Zakhia Miryam Rădulescu Anabtawi (n. 23 decembrie 1983, Iași), cunoscută sub numele de Miryam, este o cântăreață născută în România, dar cu strânse legături cu țările arabe, tatăl său biologic fiind palestinian.^[1] Artista și-a început cariera în anul 2006 ca solist vocal pe vase de croazieră în Europa(Anglia), l-a însoțit pe Ovidiu Anton la Selecția Naționala Eurovision 2015 cu piesa “Still alive!” (ocupând locul 3 în acest concurs) și alături de acesta urma să reprezinte România la Eurovisionul de la Stockholm, Suedia^[2] din 2016.
* 1985: Austin Agustín Santos^[1] (n. 23 decembrie 1985 la New York),^[2] mai bine cunoscut sub numele de artă Arcángel, este un cântăreț și actor de origine dominicană și portoricană.^[1] S-a născut în orașul New York și s-a stabilit definitiv în Puerto Rico în 2002, cu scopul de a deveni cântăreț de reggaeton.^[3] În timpul șederii sale în Puerto Rico, el și Rafael Castillo au format un duet sub numele de Arcángel y De la Ghetto. În curând, duo-ul a produs în cele din urmă operele devenind faimoase printre fanii genului, în special în Statele Unite și Puerto Rico, cum ar fi Agresivo, Sorpresa și Mi fanática în anii 2000. Arcángel și-a început cariera solo cu primul său album CD El Fenomenem la sfârșitul anului 2008. Albumul include melodii produse de Luny Tunes. Ne vom aminti de celebrul Demente bailando și Por amar a ciegas, care vor deveni repede cu succes pe radiourile americane.

* 1986: Balázs Dzsudzsák (pronunțat în maghiară /ˈbɒlaːʒ ˈd͡ʒud͡ʒaːk/; n. 23 decembrie 1986) este un fotbalist maghiar care în prezent evoluează la clubul arab Al Wahda și la echipa națională de fotbal a Ungariei pe postul de mijlocaș extremă.

* 1990: Yvette Broch (n. 23 decembrie 1990, în Monster) este o handbalistăolandeză care joacă pentru clubul maghiar Győri Audi ETO KC și pentru echipa națională a Olandei. Broch a participat cu aceasta la Campionatul Mondial din 2011, desfășurat în Brazilia,^[3] și a câștigat medalia de argint la Campionatul Mondial din 2015, desfășurat în Danemarca.

Yvette Broch este cunoscută și pentru postura de finalistă a concursului Holland's Next Top Model.^[4]

* 1995: Jonathon Ng (n. 24 decembrie 1995, Dublin, Irlanda), cunoscut profesional ca EDEN, este un cântăreț, compozitor, multi-instrumentist și producător din Dublin, Irlanda. El a performat anterior ca și The Eden Project, un alias care a fost întrerupt în 2015. Munca lui Ng ca The Eden Project a prezentat de obicei stiluri mai conventionale de muzică dance electronică , cum ar fi dubstep și drum and bass, în timp ce EDEN l-a văzut aventurându-se într-un stil mai indie pop.

Ng a lansat 6 EP-uri și peste 70 de melodii si remixuri ca The Eden Project. Ca EDEN, el și-a lansat propria casa de discuri, MCMXCV, pe care a fost scos EP-ul său de debut End Credits. Al doilea EP, i think you think too much of me, a fost lansat în August 2016, debutând pe locul 43 pe Irish Albums Chart ca prima sa muzică de grafică.^[4] Albumul de studio de debut a lui EDEN, vertigo, a fost lansat pe 19 ianuarie 2018 și va fi susținut de un turneu mondial.

* 2005: Leonor, Prințesă de Asturia (Leonor de Todos los Santos de Borbón Ortiz^[3], n. 31 octombrie 2005) este primul copil al Regelui Felipe al VI-lea și al soției lui, Regina Letizia a Spaniei, și deci prima în ordinea succesiunii la tronul Spaniei. Ca moștenitoare a tronului, a primit titlul de Alteța Sa Regală, Prințesă de Asturia. Are o soră mai mică, Infanta Sofía.

Infanta Leonor s-a născut prin cezariană pe 23 decembrie 2005, la ora 21:34, la Clinica Internațională Ruber din Madrid , alături de geamana acesteia, Ińes. La naștere a cântărit 2,5 kg și a avut 47 cm lungime. Nașterea ei a fost anunțată de familia regală presei prin SMS. Leonor a părăsit clinica Ruber cu părinții ei la 28 decembrie 2005.

A fost botezată la Palatul Zarzuela de arhiepiscopul Madridului, Antonio Rouco Varela, la 14 ianuarie 2006. Ca și tatăl ei în 1968, Leonor a fost botezată în apă din râul Iordanului, potrivit tradiției familiei regale spaniole. Nașii ei au fost bunicii paterni, regele Juan Carlos și regina Sofia a Spaniei.

Infanta Leonor, precum și sora ei mai mică, Sofía, studiază în prezent la școala Santa María de los Rosales din Aravaca, lângă Madrid, unde a învățat și tatăl lor.

La 18 iunie 2014, regele Juan Carlos I al Spaniei a semnat actul de abdicare care a intrat în vigoare la 19 iunie 2014. Tatăl Infantei Leonor, Prințul Felipe de Asturia, a devenit astfel regele Felipe al VI-lea al Spaniei, iar Leonor a devenit moștenitoarea tronului și Prințesă de Asturia.

La nașterea Infantei Leonor au existat discuții în Spania despre schimbarea prevederilor constituționale privind succesiunea la tron, pentru a se elimina sistemul primogeniturii cognatice cu preferință masculină (potrivit căruia bărbații au prioritate față de surorile lor în ordinea succesiunii). Nu s-a luat însă nicio măsură concretă în acest sens, iar după ce s-a născut Infanta Sofía, discuțiile au stagnat.

Dacă Leonor va urca pe tron, cum este de așteptat, va fi prima regină domnitoare de la Isabela a II-a, care a domnit în perioada 1833-1868. Cu o zi înainte de a împlini 10 ani, tatăl ei i-a acordat Ordinul Lâna de Aur.

Prințesa Leonor
Prințesă de Asturia, Prințesă de Girona, Prințesă de Viana, Ducesă de Montblanc, Contesă de Cervera și Nobilă de Balaguer.[1]
Infanta Leonor a Spaniei
Date personale
Nume la naștere	Leonor de Todos los Santos
Născută	23 decembrie 2005 (13 ani) Madrid, Spania
Părinți	Felipe al VI-lea[2] Letizia, Prințesă de Asturia[2]
Frați și surori	Infanta Sofía a Spaniei
Cetățenie	Spania
Religie	Biserica Catolică
Apartenență nobiliară
Titluri	ASR Prințesa Leonor de Asturia
Familie nobiliară	Casa de Bourbon
Prințesă de Asturia
Domnie	19 iunie 2014 - prezent