REVISTA MEA DIN 23 DECEMBRIE / 1. B.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 23 DECEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese

·         484: A decedat  Huneric sau Honeric, rege al  vandalilor (intre 477 – 484)  și fiul cel mai mare al lui Genseric. Huneric sau Honeric (nume slavizat: Uniemirek) (d. 23 decembrie 484) a fost rege al vandalilor (477-484) și fiul cel mai mare al lui Genseric. A renunțat la politica imperială a tatălui său și s-a concentrat în principal asupra afacerilor interne. S-a căsătorit cu Eudochia, fiica împăratului roman de vest, Valentinian al III-lea ( 419- 455) și a Eudoxiei Licinia. Ea l-a părăsit (probabil în 472), dupa ce îi dăruise deja un fiu, Hilderic. Chiar dacă Huneric a fost un adept convins al arianismului, în timpul domniei sale a tolerat populația catolică. De asemenea, a permis să se țină un sinod, în urma căruia s-a ales noul episcop catolic al Cartaginei, Eugenius (postul rămăsese vacant 24 de ani). La scurt timp după alegerea lui Eugenius, Huneric s-a schimbat și-a început persecuția catolicilor. În plus, el a încercat să naționalizeze proprietatea catolică, dar această acțiune a provocat protestul împăratului roman de răsărit, astfel a ales să alunge un număr de catolici într-o provincie. La 1 februarie 484 , a organizat o întâlnire a episcopilor catolici cu episcopii arieni, dar pe 24 februarie, i-a scos cu forța pe episcopii catolici din locuințele lor și i-a exilat pe insula Corsica , unii dintre ei fiind martirizați, după ce au refuzat să devină ariani Deși in timpul domniei sale vandalii și-au menținut titlul de putere navală și dominația în insulele din vestul Mării Mediterane, Huneric nu a avut prestigiul de care Genseric, tatăl său, s-a bucurat în fața altor state. De altfel,spre sfârșitul domniei sale, maurii din munții Aurès (astăzi in Algeria) s-au răzvrătit cu succes de sub conducerea vandală.

·         910: A murit Sfantul  Naum de Preslav  (n.cca 830) cleric, teolog si scriitor de origine bulgara. A fost ucenicul sfintilor Chiril si Metodiu, alaturi de care a participat la crearea limbii liturgice slave  sau slavonei.

·         918: Conrad I al Germaniei (n. 890)

·         1230: Berengaria de Navara (spaniolă Berenguela, franceză Bérengère; c. 1165–1170 – 23 decembrie 1230) a fost regină a Angliei, soția regelui Richard I al Angliei. A fost fiica cea mare a regelui Sancho al VI-lea de Navara și a reginei Sancha de Castilia.Berengaria s-a căsătorit cu Richard I al Angliei la 12 mai 1191 și a fost încoronată în aceeași zi de arhiepiscopul de Bordeaux, de episcopul de Evreuxand și de episcopul de Bayonne. Ca în cazul multor soții ale regilor Angliei, se cunosc puține lucruri despre viața ei. Richard a fost logodit înainte cu Prințesa Alys, sora regelui Filip al II-lea al Franței. E posibil ca Alys să fi fost metresa tatălui lui Richard, regele Henric al II-lea, iar unii spun că a fost și mama unui copil nelegitim al lui Henric. Prin urmare, o căsătorie între Richard și Alys a fost imposibilă. Richard a rupt logodna cu Alys în 1190 în timp ce era la Messina.
În 1911, Richard se afla deja în cea de-a treia cruciadă când mama sa a adus-o pe Berengaria. Ele au ajuns la Messina în Sicilia în timpul Postului mare (când căsătoria nu putea avea loc) unde a ajuns și sora lui Richard, Joan, regina văduvă a Siciliei. În drum spre Țara Sfântă, nava care transporta pe Berengaria și pe Joan a eșuat în largul coastei Ciprului și au fost amenințate de conducătorul insulei, Isaac Comnenus. Richard a venit să le salveze, a cucerit insula, l-a răsturnat pe Comnen și s-a căsătorit cu Berengaria la Limassol. 

Berengaria de Navara
Date personale
Născută	c. 1165–1170 Tudela, Spania
Decedată	23 decembrie 1230 (59–65 de ani) Le Mans, Franța
Înmormântată	Pays de la Loire
Părinți	Sancho al VI-lea al Navarei Sancha of Castile, Queen of Navarre[*]
Frați și surori	Sancho al VII-lea al Navarei Blanche of Navarre, Countess of Champagne[*]
Căsătorită cu	Richard I al Angliei
Cetățenie	Regatul Navarei
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Jiménez (prin naștere) Casa Plantagenet (prin căsătorie)
Regină consort a Angliei
Domnie	12 mai 1191 – 6 aprilie 1199
Încoronare	12 mai 1191

·         1572: Teologul Johann Sylvan este executat în Heidelberg pentru convingerile sale eretice impotriva Sfintei Treimi.

·         1588: Henric I, Duce de Guise (n. 1550)
* 1619: Johann Sigismund (germană Johann Sigismund; 8 noiembrie 1572 – 23 decembrie 1619) a fost Prinț-elector de Brandenburg din Casa de Hohenzollern. De asemenea, el a servit ca Duce al Prusiei. A fost bunicul matern al reginei Christina a Suediei și străbunicul patern al regelui Frederic I al Prusiei. La 30 octombrie 1594, Johann Sigismund s-a căsătorit cu Anna a Prusiei, fiica lui Albert Frederick, Duce al Prusiei (1553–1618). Ei au fost părinții a opt copii:

• Georg Wilhelm (13 noiembrie 1595 – 1 decembrie 1640). Succesorul său.
• Anne Sophia de Brandenburg (15 martie 1598 – 19 decembrie 1659). Căsătorită cu Frederick Ulrich, Duce de Brunswick-Lüneburg.
• Maria Eleonora de Brandenburg (11 noiembrie 1599 – 28 martie 1655). Căsătorită cu Gustavus Adolphus al Suediei. Ei au fost părinții reginei Christina a Suediei.
• Ecaterina de Brandenburg (28 mai 1602 – 27 august 1644). Căsătorită prima dată cu Gabriel Bethlen, Prinț al Transilvaniei și a doua oară cu Franz Karl de Saxa-Lauenburg.
• Joachim Sigismund de Brandenburg (25 iulie 1603 – 22 februarie 1625).
• Agnes de Brandenburg (31 august 1606 – 12 martie 1607).
• Johann Frederick de Brandenburg (18 august 1607 – 1 martie 1608).
• Albrecht Christian de Brandenburg (7–14 martie 1609).

·         1723: A murit Filip al II-lea, Duce de Orléans, regent pana la majoratul regelui Ludovic al XV-lea al Franţei ; (n. 02.08.1674). Filip al II-lea, Duce de Orléans (n. 2 august 1674 – d. 23 decembrie 1723), regent al Franței pentru Ludovic al XV-lea din 1715 până în 1723.
* 1744: Elisabeth Charlotte d'Orléans, Ducesă de Lorena, Bar și Teschen(13 septembrie 1676 – 23 decembrie 1744), a fost prințesă franceză prin naștere. A fost cel mai mic copil al Filip al Franței, care era fratele regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. S-a căsătorit în 1698 cu Ducele de Lorena. Élisabeth Charlotte s-a născut la Castelul Saint-Cloud în afara Parisului. A fost fiica lui Filip al Franței, Monsieur și a celei de-a doua soții, Elisabeth Charlotte, Prințesă Palatină, Madame. Tatăl ei era singurul frate al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. La naștere a primit titlul de Mademoiselle de Chartres.

După ce cele două surori vitrege mai mari Maria Luiza și Anne Marie s-au căsătorit, ea a fost cunoscută sub titlul de Madame Royale. Copil fiind a fost descrisă de mama sa ca fiind "groaznic de sălbatică" și "dură ca un băiat".^[1] Spre nemulțumirea tatălui ei, ea a moștenit opiniile sincere ale mamei sale. Mama ei își dorea pentru ea o căsătorie la același nivel al căsătoriilor surorilor ei mai mari. Când soția vărului ei, Delfina a sugerat o căsătorie cu fratele mai mic al Delfinei, Joseph Clemens de Bavaria, Élisabeth Charlotte a spus:

Nu sunt născută, madame, pentru fiul cel mic^[2]

Cum mama ei disprețuia copii nelegitimi ai regelui, șansele unei astfel de alianțe s-au îndepărtat; totuși, în 1692, spre oroarea Ducesei de Orléans o astfel de alianță a avut loc atunci când fiul ei, Ducele de Chartres, s-a căsătorit cu Françoise Marie de Bourbon fiica cea mică nelegitimă a regelui Ludovic al XIV-lea și a metresei sale, Madame de Montespan.

Inițial, mama Elisabetei a dorit ca fiica ei să se căsătorească cu regele William al III-lea al Angliei care rămăsese văduv după decesul reginei Maria a II-a a Angliei însă din cauza diferențele religioase dintre cei doi planul nu s-a materializat. Alți candidați luați în considerare au fost Iosif I, Împărat romano-german ^[3], vărul ei primar care era văduv, Marele Delfin, fiul acestuia, Micul Delfin și un alt văr Louis-Auguste de Bourbon, duce du Maine, fiul cel mare al regelui Ludovic al XIV-lea și al metresei sale, Madame de Montespan.

În cele din urmă, Élisabeth Charlotte s-a căsătorit la 13 octombrie 1698 la Palatul Fontainebleau cu Leopold, Duce de Lorena, fiu al lui Carol al V-lea de Lorena și al Arhiducesei Eleonora Maria Josefa de Austria.

Căsătoria a fost rezultatul Tratatului de la Ryswick, una dintre condițiile sale a fost că ducatul de Lorena, care a fost deținut de francezi timp de mulți ani, să fie restituit lui Leopold Joseph, fiul lui Carol al V-lea de Lorena. Mama Elisabetei și-a numit fiica "o victimă a războiului".

Élisabeth Charlotte d'Orléans
Ducesă de Lorena, Bar și de Teschen
Date personale
Nume la naștere	Élisabeth Charlotte d'Orléans
Născută	13 septembrie 1676 Castelul Saint-Cloud, Franța
Decedată	23 decembrie 1744 (68 de ani) Castelul de Commercy, Lorraine, Franța
Cauza decesului	cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral)
Părinți	Filip I, Duce de Orléans Elisabeth Charlotte, Prințesă a Palatinatului
Frați și surori	Anne Marie de Orléans Filip al II-lea, Duce de Orléans Philippe Charles, Duke of Valois[*] Maria Luiza de Orléans Alexandre-Louis d'Orléans[*]
Căsătorită cu	Leopold de Lorena, Duce de Lorena
Copii	Francisc I, Împărat romano-german Élisabeth Thérèse, regină a Sardiniei Prințul Charles Alexander de Lorena Prințesa Anne Charlotte de Lorena
Cetățenie	Franța
Ocupație	aristocrat[*]
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce duchess[*]
Familie nobiliară	Casa de Orléans

* 1762: Maria Ioana Gabriela (Maria Johanna Gabriela Josepha Antonia; 4 februarie 1750 - 23 decembrie 1762) a fost al unsprezecelea copil al împăratului Francisc I și a împărătesei Maria Tereza a Austriei. A murit de variolă. Arhiducesa Maria Johanna Gabriela Josepha Antonia, s-a născut la Viena, la Palatul Hofburg, la 4 februarie 1750 ca al unsprezecelea copil și a noua fiică a împăratului Francisc I și a împărătesei Maria Tereza a Austriei.

La vârsta de cinci ani Johanna a primit propria ei suită de camere în palatul imperial și câțiva profesori în plus. Ea a avut o relație bună cu frații ei. A fost în special apropiată de sora ei Maria Josepha mai mică decât ea cu un an. Cele două au fost educate împreună. Fetele s-au bucurat de o educație variată, care a fost monitorizată îndeaproape de către părinții lor. Din cauza morții ei premature, educație Johannei a acoperit doar o fază dintre cele două pe care împărăteasa Maria Tereza le-a creat pentru copiii ei: ea a studiat cititul, scrisul, limba latină, limbi străine, istorie, geografie, topografia terenurilor, arhitectura militară, matematica, muzica, dans și gimnastică, precum și religie, de la vârsta de trei ani.^[1]

* 1787: Louise Marie a Franței^[1](15 iulie 1737 - 23 decembrie 1787) a fost cel mai mic copil din cei zece ai regelui Ludovic al XV-lea al Franței și ai soției lui, regina Maria Leszczyńska. Ca fiică a regelui era Fiică a Franței. Louise Marie s-a născut la Palatul Versailles la 15 iulie 1737. La curte era cunoscută drept Madame Septième^[2] (una din cele șapte surori mai mari murise înaintea nașterii sale), Madame Dernière și mai târziu Madame Louise.^[3]. A crescut la Abația Fontevraud cu alte trei surori, Madame Victoire, Madame Sophie și Madame Thérèse (care a murit la vârsta de opt ani la Fontevraud).

Nici unul dintre proiectele de căsătorie făcute de tatăl ei pentru ea nu s-a fructificat iar Louise Marie a căutat refugiul în religie. S-a întors la curtea tatălui ei în 1750, la vârsta de 13 ani, unde a stat pentru următorii douăzeci de ani și unde a confruntat moartea surorii ei mai mari, Madame Henriette în 1752, a asistat la nașterea nepoatelor și nepoților ei, la tentativa de asasinare a tatălui ei în 1757, la ascensiunea metresei regelui, Madame du Barry, la construirea Petit Trianon; moartea surorii ei mai mari, Madame Infante, și, în final, la moartea mamei sale, regina Maria Leszczyńska.

În 1770, în amuzamentul general, Louise și-a rugat tatăl să-i permită să devină călugăriță carmelită.^[4][5].

A intrat la mânăstirea Saint-Denis^[6], unde regula ordinului a fost urmată strict luându-și numele de Thérèse a Sfântului Augustin. Un an mai târziu, în 1771, a fost acceptată în ordin.

A fost maică superioară^[7], din 1773 până în 1779, iar a doua oară în 1785. A intervenit la tatăl ei pentru a permite carmelitelor austriece persecutate de împăratul Iosif al II-lea să intre în Franța.

A murit la Saint-Denis, suferind de complicații la stomac. Ultimele ei cuvinte au fost:

Au paradis! Vite! Au grand galop!" ("Spre rai! Repede! În galop!)

Împreună cu alte morminte regale, rămășițele ei au fost profanate în timpul Revoluției franceze. Papa Pius al IX-lea a declarat-o "venerabilă" la 19 iunie 1873.

* 1797: Friedrich Eugen de Württemberg (21 ianuarie 1732 – 23 decembrie1797), al patrulea fiu al Ducelui Karl Alexander și al Prințesei Maria Augusta de Thurn și Taxis. S-a căsătorit cu Friederike Sophia Dorothea de Brandenburg-Schwedt, o nepoată a regelui Frederic cel Mare, cu care a avut 12 copii:

1. Frederick I (6 noiembrie 1754 – 30 octombrie 1816), succesorul său, care mai târziu a devenit primul rege de Württemberg
2. Louis Frederick Alexander (30 august 1756 – 20 septembrie 1817)
3. Eugene Frederick Henry (1758 – 20 iunie 1822)
4. Sophie Marie Dorothea (25 octombrie 1759 – 5 noiembrie 1828), căsătorită cu Pavel I, împărat al Rusiei
5. William Frederick Philip (27 decembrie 1761 – 10 august 1830); tatăl lui Wilhelm, Duce de Urach
6. Ferdinand Frederick Augustus (22 octombrie 1763 – 20 ianuarie 1834), căsătorit cu Prințesa Kunigunde von Metternich, sora lui Klemens Wenzel, Prinț de Metternich
7. Friederike Elisabeth Amalie (27 iulie 1765 – 24 noiembrie 1785), căsătorită cu Petru, Duce de Oldenburg
8. Elisabeth Wilhelmine Luise (21 aprilie 1767 – 18 februarie 1790), căsătorită cu Francisc al II-lea, Împărat Roman
9. Friederike Wilhelmine Katharina (1768)
10. Karl Frederick Henric (3 mai 1770 – 22 august 1791)
11. Alexander Frederick Charles (24 aprilie 1771 – 4 iulie 1833), fondatorul celei de-a cincea ramuri de Württemberg, de care aparține actualul șef al Casei, Ducele Carl Maria de Württemberg
12. Karl Henric (3 iulie 1772 – 28 iulie 1833)   Fiica sa, Sophie Dorothea, s-a căsătorit cu împăratul Pavel I al Rusiei și a devenit împărăteasa Maria Feodorovna. Împărăteasa a fost mama împăraților Alexandru I și Nicolae I ai Rusiei ca și a reginei Anna Paulowna a Olandei (din care descinde actuala familie regală olandeză) și Marea Ducesă Maria Pavlovna de Saxa-Weimar-Eisenach, străbunica ămpăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei.Prin cel de-al doilea fiu, Ducele Louis de Württemberg, el este stră-stră-stră-străbunicul Elisabetei a II-a a Regatului Unit și a regelui Juan Carlos I al Spaniei. Prin fiul lui cel mare, Frederick I, el este strămoșul lui Boris Johnson, primarul ales al Londrei din 2008 și 2012.^[3]

Friedrich al II-lea
Date personale
Născut	21 ianuarie 1732 Stuttgart, Ducatul de Württemberg[*][1]
Decedat	23 decembrie 1797 (65 de ani) Hohenheim[*], Germania[2]
Înmormântat	Palatul Ludwigsburg
Părinți	Karl Alexander Maria Augusta, Prințesă de Thurn și Taxis
Frați și surori	Duchess Auguste of Württemberg[*] Charles Eugene, Duke of Württemberg[*] Louis Eugene, Duke of Württemberg[*]
Căsătorit cu	Sofia Dorothea de Brandenburg-Schwedt
Copii	Frederic, rege de Württemberg Ducele Louis Eugen de Württemberg Sophia Dorothea, împărăteasă a Rusiei Friederica, Prințesă de Holstein-Gottorp Elisabeta, Arhiducesă de Austria Ducele Alexandru
Cetățenie	Germania
Religie	catolicism
Ocupație	ofițer
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce (din 1795)
Familie nobiliară	Casa de Württemberg
Duce de Württemberg
Domnie	20 mai 1795 – 23 decembrie 1797

* 1787: Louise Marie a Franței^[1](15 iulie 1737 - 23 decembrie 1787) a fost cel mai mic copil din cei zece ai regelui Ludovic al XV-lea al Franței și ai soției lui, regina Maria Leszczyńska. Ca fiică a regelui era Fiică a Franței.

Vizita regelui Ludovic al XV-lea al Franței la Madame Louise a Franței, carmelită la Saint-Denis, ulei de Maxime Le Boucher

Louise Marie s-a născut la Palatul Versailles la 15 iulie 1737. La curte era cunoscută drept Madame Septième^[2] (una din cele șapte surori mai mari murise înaintea nașterii sale), Madame Dernière și mai târziu Madame Louise.^[3]. A crescut la Abația Fontevraud cu alte trei surori, Madame Victoire, Madame Sophie și Madame Thérèse (care a murit la vârsta de opt ani la Fontevraud).

Nici unul dintre proiectele de căsătorie făcute de tatăl ei pentru ea nu s-a fructificat iar Louise Marie a căutat refugiul în religie. S-a întors la curtea tatălui ei în 1750, la vârsta de 13 ani, unde a stat pentru următorii douăzeci de ani și unde a confruntat moartea surorii ei mai mari, Madame Henriette în 1752, a asistat la nașterea nepoatelor și nepoților ei, la tentativa de asasinare a tatălui ei în 1757, la ascensiunea metresei regelui, Madame du Barry, la construirea Petit Trianon; moartea surorii ei mai mari, Madame Infante, și, în final, la moartea mamei sale, regina Maria Leszczyńska.

În 1770, în amuzamentul general, Louise și-a rugat tatăl să-i permită să devină călugăriță carmelită.^[4][5].

A intrat la mânăstirea Saint-Denis^[6], unde regula ordinului a fost urmată strict luându-și numele de Thérèse a Sfântului Augustin. Un an mai târziu, în 1771, a fost acceptată în ordin.

A fost maică superioară^[7], din 1773 până în 1779, iar a doua oară în 1785. A intervenit la tatăl ei pentru a permite carmelitelor austriece persecutate de împăratul Iosif al II-lea să intre în Franța.

A murit la Saint-Denis, suferind de complicații la stomac. Ultimele ei cuvinte au fost:

Au paradis! Vite! Au grand galop!" ("Spre rai! Repede! În galop!)

Împreună cu alte morminte regale, rămășițele ei au fost profanate în timpul Revoluției franceze. Papa Pius al IX-lea a declarat-o "venerabilă" la 19 iunie 1873.

Louise Marie a Franței
Prințesă a Franței
Prințesa Louise-Marie de Jean-Marc Nattier, 1748
Date personale
Nume la naștere	Louise Marie de France
Născută	15 iulie 1737 Versailles
Decedată	23 decembrie 1787 (50 de ani) Saint-Denis, Franța
Înmormântată	Biserica Saint Denis, Franța
Părinți	Ludovic al XV-lea al Franței Maria Leszczyńska
Frați și surori	Prințesa Louise-Élisabeth a Franței Marie Adélaïde a Franței Henriette-Anne a Franței Sophie-Philippine a Franței Prințesa Victoria a Franței Princess Thérèse of France[*] Prințesa Louise a Franței Charles de Vintimille[*] Ludovic, Delfin al Franței (1729–1765) Philippe, Duke of Anjou[*]
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	maică
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Bourbon

·         1834: A murit  economistul  britanic Thomas Robert Malthus, fondatorul teoriei ce îi poartă numele, conform căreia populaţia creşte în progresie geometrică, în timp ce mijloacele de subzistenţă cresc în progresie aritmetică, cunoscuta sub numele de malthusianism; ca o consecinţă a acestei relaţii, credea Malthus, sărăcia, bolile, epidemiile, războaiele sînt o binecuvîntare pentru omenire, asigurînd echilibrul între numărul populaţiei şi numărul mijloacelor de subzintenţă;(n.13.02.1766).

·         1889:  Jenő Ábel, scriitor, filolog și profesor universitar maghiar (n.1858)
* 1895: John Russell Hind FRS (12 mai 1823, Nottingham – d. 23 decembrie 1895, Twickenham, Londra) a fost un astronom englez. A descoperit 10 asteroizi (vezi tabelul din dreapta). Craterul Hind de pe Lună, asteroidul 1897 Hind și cometele C/1847 C1 (Hind) și C/1846 O1 (de Vico-Hind) toate îi poartă numele. A primit medalia de aur a Societății Regale de Astronomie în 1853 (Gold Medal of the Royal Astronomical Society).
* 1903: Prințesa Leopoldine de Baden (Leopoldine Wilhelmine Amalie Pauline Maximiliane; 22 februarie 1837, Karlsruhe - 23 decembrie 1903, Strasbourg), a fost Prințesă de Baden prin naștere și Prințesă de Hohenlohe-Langenburg prin căsătorie. Leopoldine a fost a patra și cea mai mică fiică a Prințului Wilhelm de Baden (1792-1859) și a Ducesei Elisabeta Alexandrine de Württemberg (1802-1864), fiica Ducelui Louis de Württemberg. Bunicii paterni erau Karl Frederic de Baden, primul Mare Duce de Baden și cea de-a doua soție a sa, baroneasa Louise Caroline Geyer de Geyersberg, Contesă de Hochberg. Leopoldine a crescut în Karlsruhe, împreună cu cele două surori mai mari, Sofia (1834-1904) și Elisabeta (1835-1891).

Prințesa Leopoldine s-a căsătorit la 24 septembrie 1862 la Karlsruhe cu Hermann, Prinț de Hohenlohe-Langenburg (1832-1913), al doilea fiu al Prințului Ernst I de Hohenlohe-Langenburg și a Prințesei Feodora de Leiningen. Ei au avut trei copii:

• Prințul Ernest William Frederick Maximilian Charles de Hohenlohe-Langenburg (1863-1950); a succedat tatălui său ca Ernst al II-lea, s-a căsătorit în 1896 cu Prințesa Alexandra de Saxa-Coburg și Gotha(1878-1942), au avut copii.
• Prințesa Elise Victoria Feodora Sophie Adelheid de Hohenlohe-Langenburg (1864-1929); s-a căsătorit în 1884 cu Heinrich al XXVII-lea, Prinț Reuss (1858-1928), au avut copii.
• Prințesa Feodora de Hohenlohe-Langenburg (1866-1932); s-a căsătorit în 1894 cu Emich, al 5-lea Prinț de Leiningen (1866-1939), au avut copii.

Prințesa Leopoldine a fondat Asociația Leopoldine. La Strasbourg, unde soțul ei a fost numit Guvernator al Alsacei-Lorena ea a îndeplinit îndatoriri ceremoniale. A murit cu o zi înainte de ajunul Crăciunului 1903, după o boală îndelungată.

Prințesa Leopoldine
Prințesa consort de Hohenlohe-Langenburg
Date personale
Nume la naștere	Leopoldine Wilhelmine Amalie Pauline Maximiliane
Născută	22 februarie 1837 Karlsruhe
Decedată	23 decembrie 1903 (66 de ani) Strasbourg
Înmormântată	Langenburg
Părinți	Wilhelm de Baden Elisabeth Alexandrine de Württemberg
Frați și surori	Princess Sophie of Baden[*]
Căsătorită cu	Hermann, Prinț de Hohenlohe-Langenburg
Copii	Ernst al II-lea, Prinț de Hohenlohe-Langenburg Prințesa Elise Prințesa Feodore
Cetățenie	Germania
Ocupație	consort[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Zähringen (prin naștere) Casa de Hohenlohe-Langenburg (prin căsătorie)

* 1907: Pierre Jules César Janssen, uneori Jules Janssen, (n. 22 februarie1824,^[1][2][3] Paris, Franța^[4] – d. 23 decembrie 1907,^[1][3] Meudon, Franța^[4]) a fost un astronom francez.

Gheorghe Gârda
Date personale
Născut	17 septembrie 1879  Mănăștiur, Mănăștiur, Timiș, România
Decedat	23 decembrie 1948 (69 de ani)  Lumina, Lumina, Constanța, România
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor
Modifică date / text

* 1948. Gheorghe Gârda (n. 17 septembrie 1879, Mănăștiur, Mănăștiur, Timiș, România – d. 23 decembrie 1948, Lumina, Lumina, Constanța, România)^[1] a fost un avocat, poet și scriitor român. S-a remarcat prin poeziile sale scrise în dialect bănățean.

Viața

A urmat școala primară în satul natal, cursurile secundare la liceul maghiar din Lugoj și la liceul românesc din Brașov, terminându-l în 1899. După stagiul militar la Viena, a urmat Facultatea de Drept la Budapesta,^[1] luând examenul de doctorat în 1907. Avocat în Făget, a participat la manifestările naționale și culturale din Banat. A publicat, începând din 1902, o serie de articole, cronici, culegeri de folclor și poezii în grai bănățean în ziarul Drapelul (Lugoj), Poporul român (Budapesta), Convorbiri literare (București), Timișana (Lugoj), Banatul (Timișoara), Semenicul (Lugoj) și în Calendarul Poporului Român (Budapesta). Primul volum i-a apărut în 1908 la Budapesta, editia II-a în București (în 1921) cu titlul Bănatu-i fruncea,^[1] cuprinzând 28 de poezii în grai bănățean. Poeziile lui au un caracter mai pregnant bănățean decât ale lui Victor Vlad Delamarina; ele redau vorbirea vie a țăranilor din jurul Făgetului și mentalitatea „paorilor” față de modernizarea vieții, fiind foarte populare în Banat.

În 1918 a coordonat Gărzile Naționale Române din Lugoj și a fost delegat titular la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din partea cercului electoral Făget–Bichiș.^[1] Între noiembrie 1919 și martie 1920 a fost secretarul Adunării Deputaților din primul parlament al României Mari.^[1]

Opera

Una din cele mai faimoase poezii ale lui Gheorghe Gârda este Izâmbanu:^[2]

Uicie, Ioane, izâmbanu,

Mă, trăzni-l-ar Dumniezău,

Așa joavină-nșierată,

N-am văzut dă când mi-s ieu!

Uicie lampa albă-n fruncie,

S-uicie coșu în spinare,

Uicie șie dă căși în coadă,

Șie pișioarie scurcie are!

Uicie, niemțî cum scot capu,

Și niemțoaice cum să uită,

Oare cum de nu să-mburdă,

Cu atâta lumie multă?

Da-i strâns păstă piept și foale,

Tăt cu fierie-ncârligacie,

Și cum fujie-alunecând,

Pă pișioarie-nverigacie!

Pufăie pă nări într-una,

Gâfăie lung și-nghiesat,

Și-așa buie dă năpraznic,

Ca un drac împielițat.

Mă, hai iucie să ne-ascungiem,

In pădure, sus pă coastă,

Că d-apucă pă cărare,

Vai și-amar de pielia noastră!

* 1948: Hideki Tōjō^[1] (Kyūjitai: 東條 英機; shinjitai: 東条 英機;  Tōjō Hideki (ajutor·info); n. 30 decembrie 1884 — d. 23 decembrie 1948) a fost un general al Armatei Imperiale Japoneze și prim-ministru al Japoniei pe aproape întreaga durată (18 octombrie 1941 – 22 iulie 1944) a celui de-al Doilea Război Mondial.

Ca prim-ministru este considerat a fi responsabil pentru atacul de la Pearl Harbor, care a dus la intrarea Statelor Unite în al Doilea Război Mondial.^{[necesită citare]} După sfârșitul războiului, Tojo a fost condamnat la moarte pentru crime de război de către Tribunalul Militar Internațional pentru Extremul Orient și spânzurat la 23 decembrie 1948.

·         1953: Lavrenti Pavlovici Beria (în limbile georgiană: ლავრენტი ბერია, Lavrenti Pavles dze Beria, rusă Лаврентий Павлович Берия), n.29 martie 1899 – d.23 decembrie 1953, a fost un politician și mareșal, ministrul afacerilor interne (din 1938 -NKVD, apoi din 1941 al NKVD și NKGB unificate), însărcinat cu serviciile de securitate și represiune în regimul sovietic, unul din principalii responsabili ai epurărilor staliniste din deceniul al patrulea, deși el a fost implicat doar în fazele sale finale. I se atribuie și organizarea masacrului de la Katyn, în cursul căruia au fost asasinați aproximativ 22.000 de ofițeri și intelectuali polonezi.

După moartea lui Stalin, ca prim-viceprim-ministru, a fost promotorul unor măsuri de liberalizare și reformă. În iunie 1953 a fost arestat de colegii săi din conducerea partidului și, acuzat de mai multe crime, a fost judecat, condamnat la moarte și executat prin împușcare pe 23 decembrie 1953 .

Beria s-a născut în satul Merheuli, lângă Suhumi, în Abhazia (Georgia), atunci provincie a Imperiului Rus, ca fiu al unui țăran, Pavel Huhaevici Beria, de etnie mingrel, grup etnic georgian din regiunea Samegrelo).

În 1917, când era student la o facultate tehnică în Baku, a aderat la Partidul Bolșevic iar din 1919 a activat în serviciile de securitate ale Republicii Democrate Azerbaidjene.

Prin 1920 sau 1921 Beria a devenit agent al poliției secrete bolșevice CEKA. În acei ani, în Republica Democrată Georgiană – aflată sub control politic menșevic – a avut loc o rebeliune bolșevică. Armata Roșie a intervenit, invadând Georgia, care a devenit republică sovietică. Din 1922, Beria a fost numit adjunct al șefului OGPU-ului (succesoarea CEKA) din Georgia.

În 1924, Beria a condus represiunea împotriva unei rebeliuni naționaliste din Georgia. Atunci au fost executați aproximativ zece mii de georgieni. Ca răsplată pentru „intransigența bolșevică”, Beria a fost numit șeful „secțiunii politice secrete” a OGPU-ului din Transcaucazia și a fost decorat cu Ordinul Steagul Roșu.

În 1926, Beria a fost avansat în funcția de șef suprem al OGPU-ului georgian și ulterior a devenit un apropiat al conaționalului său georgian Stalin, pe care l-a sprijinit în consolidarea puterii în cadrul partidului comunist și al regimului sovietic.

Beria a fost numit, în 1931, secretar general al Partidului Comunist Georgian, iar în 1932 a devenit șeful comuniștilor din toată Transcaucazia. În 1934 a fost ales membru al CC al PCUS. În acest timp a declanșat atacuri împotriva foștilor colegi de partid din Georgia, mai ales împotriva lui Gaioz Devdariani, ministrul învățământului din Georgia. Beria a ordonat executarea ambilor frați ai lui Devdariani, care dețineau funcții importante în poliție și partidul comunist. În final, Devdariani a fost acuzat de încălcarea (Codul penal al RSFSR)|art. 58]] din codul penal sovietic privind (prezumtive) activități contrarevoluționare. Devdariani a fost executat în 1938, în urma sentinței troicii NKVD-ului. Chiar și după ce s-a mutat din Georgia, Beria a continuat să controleze partidul comunist din țara de origine, menținându-și influența până la arestarea sa în iulie 1953.

În 1935, Beria era unul dintre cei mai de încredere subordonați ai lui Stalin. Și-a consolidat locul în anturajul lui Stalin prin discursul de mare întindere „Despre istoria organizațiilor bolșevice din Transcaucazia” (publicat într-o broșură), în care sublinia elogios rolul lui Stalin. În 1934, când Stalin a declanșat epurările partidului și guvernului după asasinarea lui Serghei Kirov, Beria a condus personal epurările din Transcaucazia, folosindu-se de prilej pentru a „rezolva” numeroase animozități politice din republicile caucaziene. Într-un discurs rostit în 1937, el a afirmat: „Să știe inamicii noștri că oricine încearcă să ridice mâna împotriva voinței poporului, împotriva voinței partidului lui Lenin și Stalin, va fi zdrobit fără milă și va fi distrus”.

În 1938, Stalin l-a numit pe Beria adjunct al Comisarului Poporului pentru Afaceri Interne (NKVD), ministerul care includea securitatea statului și miliția. Sub conducerea lui Nicolai Ejov, NKVD declanșase operațiunile denumite marea epurare, reprimarea și persecutarea a milioane de oameni declarați „dușmani ai poporului”. În 1938, represiunea ajunsese la asemenea amploare, încât a afectat infrastructura, economia și forțele armate. În septembrie, Beria a fost numit șeful Administrației Principale a Securității Statului din cadrul NKVD-ului, iar în noiembrie l-a înlocuit pe Ejov la conducerea NKVD. (Ejov a fost executat în 1940). A urmat o epurare a efectivelor NKVD. Numeroși ofițeri au fost înlocuiți cu personal loial lui Beria, mulți noi lucrători având și origine caucaziană.

Deși numele Beria este de obicei asociat cu „Marea epurare”, momentul în care a devenit comisar pentru afacerile interne a marcat o scădere a amplorii represiunii. Peste 100.000 de oameni au fost eliberați din lagărele de muncă forțată, iar autoritățile au recunoscut oficial că fuseseră comise unele „nedreptăți” și „excese”, care au fost puse numai pe seama lui Ejov. În pofida relativei „liberalizări”, arestările, deportările și execuțiile au continuat în perioada următoare, pentru ca, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, ritmul epurărilor să se accelereze din nou. În această ultimă perioadă, Beria a supravegheat deportările „dușmanilor poporului’’ din statele baltice și Polonia răsăriteană, după anexarea acestor teritorii la URSS.

În martie 1939, Beria a devenit membru supleant al Biroului politic al CC al PCUS. Deși membru plin a fost abia din 1946, Beria era deja la începutul războiului unul dintre cei mai importanți lideri sovietici. În 1941 a căpătat rangul de comisar general de Securitate, cel mai înalt din sistemul polițienesc sovietic militarizat din acea epocă.

La 5 martie 1940, Beria i-a remis lui Stalin nota nr. 794/B, prin care îi declara pe ofițerii polonezi prizonieri de război, care erau deținuți în lagăre din Bielorusia și Ucraina, drept „dușmani inveterați ai Uniunii Sovietice” și propunea membrilor Biroului Politic executarea acestor prizonieri. (Vezi și Masacrul de la Katyn).

În februarie 1941, Beria a devenit vicepreședinte al Sovnarkomului (guvernul sovietic), iar în iunie, după declanșarea operațiunii Barbarossa, a devenit unul dintre membrii GKO (Comitetul de stat al apărării).

În Al Doilea Război Mondial, Beria și-a asumat mari răspunderi interne și a folosit deținuții din Gulag pentru susținerea producției de război sovietice. A preluat, împreună cu Gheorghi Malenkov, controlul asupra producție de avioane și motoare de avioane. Cooperarea cu Malenkov s-a transformat într-o alianță pe termen lung, care avea să aibă o importanță majoră în viața politică sovietică.

În 1944, în perioada în care armatele germane se retrăgeau din teritoriul URSS, Beria a fost însărcinat cu „rezolvarea” problemei minorităților etnice acuzate de colaborare cu invadatorii – cecenii, ingușii, tătarii crimeeni și germanii de pe Volga. Aceste grupuri etnice, găsite „vinovate” de colaboraționism, au fost deportate în Asia Centrală sovietică.

În decembrie 1944, NKVD-ul a fost desemnat să coordoneze programul militar nuclear sovietic. În calitate de șef al acestui program, Beria a condus activitatea de spionaj pentru obținerea datelor secrete ale programului înarmării nucleare a Statelor Unite. Prin intermediul spionilor sovietici, URSS a obținut secretele tehnologice pentru construirea și testarea primei bombe atomice a URSS. Însă principala contribuție a lui Beria a fost asigurarea forței de muncă necesare pentru proiect prin folosirea unor deținuți din lagărele de concentrare. Mii de deținuți din Gulag au trudit în minele de uraniu, cât și în calitate de constructori ai fabricilor de procesare a minereului și ai poligoanelor de testare pentru armamentul atomic, de exemplu, poligonul nuclear de la Semipalatinsk și cel din arhipelagul Novaia Zemlia.

În iulie 1945, rangurile polițienești au fost înlocuite cu gradele militare, Beria devenind mareșal al Uniunii Sovietice. Deși nu a avut niciodată o comandă militară efectivă, Beria, prin organizarea producției pe timp de război, a avut o contribuție de prim rang la victoria URSS în Al Doilea Război Mondial.

Beria cu fiica lui Stalin, Svetlana și Stalin în plan secund

În perioada postbelică, când Stalin se apropia de vârsta de 70 de ani, s-a declanșat o luptă pentru succesiune printre apropiații dictatorului. La sfârșitul războiului, cel mai probabil succesor părea a fi Andrei Jdanov, liderul de partid al Leningradului din timpul războiului, când Jdanov și Beria deveniseră rivali. După 1946, Beria s-a aliat cu Malenkov pentru a bloca ascensiunea lui Jdanov.

În ianuarie 1946, Beria a părăsit șefia NKVD-ului, păstrând, totuși, controlul asupra problemelor de securitate națională prin postul de adjunct al premierului Stalin. La conducerea NKVD-ului i-a urmat Serghei Kruglov, care nu făcea parte din cercul de fideli ai lui Beria, iar un protejat al lui Beria, Vsevolod Merkulov a fost înlocuit la șefia MGB de Viktor Abakumov. Kruglov și Abakumov au început o epurare a oamenilor loiali lui Beria din diferitele structuri de comandă ale sistemului de securitate. În timp scurt, un singur om din anturajul lui Beria se mai afla într-o poziție de putere, ministrul-adjunct la Interne, Stepan Mamulov. În lunile următoare, Abakumov a derulat operațiuni polițienești importante, unele cu sprijinul lui Jdanov, de multe ori la ordinul direct al lui Stalin, de fiecare dată însă fără consultarea lui Beria.

Una dintre primele asemenea operațiuni a fost cea din octombrie 1946 împotriva Comitetului antifascist evreiesc, care a dus la uciderea lui Solomon Mihoels și la arestarea mai multor membri ai mișcării. Campania a avut efecte secundare asupra lui Beria, care fusese inițiatorul mișcării în 1942.

Jdanov a murit subit în august 1948, iar Beria și Malenkov au trecut la consolidarea puterii lor prin îndepărtarea apropiaților lui Jdanov și înscenarea așa-numitei „afaceri Leningrad”. Printre numeroșii colaboratori ai lui Jdanov executați, au fost adjunctul acestuia, Alexei Kuznețov, planificatorul economiei sovietice Nikolai Voznesenski, liderul local de partid Piotr Popkov și premierul RSFS Ruse, Mihail Rodionov. După moartea lui Jdanov, Nikita Hrușciov părea singura alternativă posibilă la cuplul Beria-Malenkov.

În primii ani postbelici, Beria a coordonat înființarea polițiilor politice de tip sovietic în statele est-europene intrate în sfera de influență a Moscovei. Beria a selecționat personal comandanții noilor poliții secrete din țările est-europene. Mai mulți dintre aceștia erau evrei. Începând cu anul 1948, Abakumov a inițiat o investigare a acelor comandanți aleși și desemnați de Beria. Campania a culminat cu arestarea în noiembrie 1951 a lui Rudolf Slánský, Bedřich Geminder și a altor lideri cehoslovaci. Ei au fost inculpați sub acuzațiile de sionism, cosmopolitism și de furnizarea de armament Israelului. (deși aceasta s-a făcut, la timpul său, foarte probabil, cu știrea și consimțămantul conducerii Uniunii Sovietice) În total, 14 lideri comuniști cehoslovaci, dintre care 11 erau de origine evreiască, au fost judecați, condamnați și executați la Praga. (Vezi și Procesele de la Praga).

Campania începută de Abakumov a fost continuată de succesorul său, Semion Ignatiev. La 13 ianuarie 1953 a fost anunțată, prin publicarea unui articol în ziarul Pravda, descoperirea unui așa-numit „complot al doctorilor”. Mai multe somități medicale sovietice au fost acuzate de complot la otrăvirea unora dintre liderii sovietici. Au fost arestați 37 de medici (dintre care 17 evrei). Unii istorici au afirmat, fără dovezi concludente, că Stalin ar fi intenționat să organizeze deportarea întregii populații evreiești sovietice în Orientul Îndepărtat.

La câteva zile după moartea lui Stalin, Beria a eliberat toți medicii arestați, a anunțat că toate probele fuseseră contrafăcute și a ordonat arestarea ofițerilor MGB implicați direct în acțiunea contra medicilor.

La începutul deceniului al șaselea, scăderea încrederii lui Stalin în acolitul său Beria s-a remarcat în cazul mingrelian. Practic, a fost vorba de o serie de înscenări împotriva liderilor de partid din regiunea Samegrelo a RSS Gruzine, acuzați de tentativă de secesiune și trădare în favoarea occidentulului. Prin această acțiune s-a reușit eliminarea influenței lui Beria în chiar ținutul lui natal.

Stalin a murit la 5 martie 1953, la patru zile după o petrecere la care participaseră Beria și alți lideri. În memoriile sale, fostul ministru de externe Viaceslav Molotov a pretins că Beria ar fi insinuat că l-ar fi otrăvit pe Stalin.

După moartea lui Stalin, Beria a fost numit prim-ministru adjunct și a redevenit șef al Ministerului de Interne, care a fost comasat cu Ministerul Securității. Aliatul său, Gheorghi Malenkov, a devenit prim-ministru și, pentru un scurt răstimp, cel mai puternic lider sovietic. Beria era al doilea om de stat în URSS, dar, din cauza lipsei calităților de conducător ale lui Malenkov, putea deveni cel mai puternic om din umbră. Hrușciov în schimb a fost ales secretar general al PCUS.

Unele surse susțin că Beria s-ar fi aflat în prima linie a mișcării de liberalizare și reformă de după moartea lui Stalin ^{[necesită citare]}. A denunțat public „complotul medicilor” ca fiind o „fraudă”, a anchetat și a rezolvat „misterul” morții lui Solomon Mihoels și a fost inițiatorul unei amnistii, prin care peste un milion de deținuți nepolitici au fost eliberați din lagărele de muncă forțată. În aprilie, Beria a semnat un decret de „interzicere a torturii” în închisorile sovietice. Tot pe seama lui Beria au fost puse și „liberalizarea” politicii față de naționalitățile neruse din URSS, iar în domeniul politicii externe inițierea unor reforme economice și politice în RDG.^{[necesită citare]}

Unii istorici consideră că inițiativele sale de „liberalizare” ar fi fost doar manevre tactice prin care urmărea să acapareze puterea. Beria, ca și ceilalți lideri sovietici în frunte cu Hrușciov și Malenkov, era legat indisolubil de perioada stalinistă. Anularea și condamnarea numeroaselor excese din epoca lui Stalin ar fi fost de fapt o politică pragmatică și nu rezultatul unei dorințe sincere de schimbare.

În epocă, liderii sovietici angajați în lupta pentru putere priveau cu suspiciune inițiativele aparent reformiste ale lui Beria. ^{[necesită citare]}. Inițial, Hrușciov nu a putut să distrugă alianța Malenkov-Beria, dar ocazia favorabilă a apărut în iunie 1953, când, în Berlinul Răsăritean, a izbucnit o revoltă împotriva regimului comunist. (Vezi și Revoltele din Germania de Răsărit din 1953). După unele surse, pragmaticul Beria ar fi plănuit negocierea reunificării Germaniei și încetarea Războiului Rece în schimbul unui ajutor economic american masiv, similar celui primit de URSS în timpul războiului. ^{[necesită citare]} Tulburările din RDG i-au convins pe Molotov, Malenkov și Nicolai Bulganin că politica lui Beria primejduia puterea sovietică. La numai câteva zile de la izbucnirea revoltei din Berlin, Hrușciov i-a convins pe principalii lideri de partid să-l elimine pe Beria de pe scena politică. Beria a fost abandonat și de principalul său aliat, Malenkov.

Relatările despre căderea lui Beria sunt controversate. Potrivit unei versiuni recente, Hrușciov a convocat o ședință a prezidiului CC al PCUS pentru ziua de 26 iunie; în ședință a lansat un atac dur la adresa lui Beria, pe care l-a acuzat că ar fi fost în slujba spionajului britanic. Beria a fost luat prin surprindere. Au vorbit împotriva lui și alți membri ai prezidiului, iar Hrușciov a propus demiterea sa imediată. Malenkov a apăsat un buton de pe biroul său – semnal convenit dinainte cu mareșalul Gheorghi Jukov – și un grup de ofițeri de armată aflați într-o încăpere alăturată au intrat în cameră și l-au arestat pe Beria. A fost dus, inițial, într-o închisoare militară din Moscova, apoi într-un buncăr al cartierului general al districtului militar al capitalei. Ministrul apărării Nicolai Bulganin a ordonat unei divizii de tancuri de gardă și unei divizii de infanterie să plece la Moscova pentru a descuraja orice încercare a forțelor de la Interne loiale lui Beria de a-l salva.

Au fost arestați și oamenii săi de încredere: Vsevolod Merkulov, Bogdan Kobulov, Serghei Golghidze, Vladimir Dekanozov, Pavel Meșik și Lev Vlodzimirski.

Pravda a anunțat arestarea lui Beria, la inițiativa lui Malenkov, abia la 10 iulie. În ziar, el era acuzat de „activități criminale împotriva partidului și statului”. În decembrie s-a anunțat că Beria și șase dintre acoliții săi se aflau „pe statele de plată ale agenturilor de spionaj străine”, „conspirau de mai mulți ani să pună mâna pe putere în Uniunea Sovietică și să restaureze capitalismul”.

Beria și oamenii săi de încredere au fost judecați într-o ședință specială a Curții Supreme de Justiție a URSS, inculpații neavând drept la avocat și la recurs. Mareșalul Ivan Konev a fost președintele de ședință.

Beria a fost declarat vinovat de:

1. Trădare. S-a afirmat, fără vreo dovadă, că, „până în momentul arestării sale, Beria a menținut și dezvoltat legăturile sale secrete cu servicii străine de informații”. În particular, încercările făcute prin intermediul ambasadorului Bulgariei în anul 1941 de a iniția tratative de pace cu Germania nazistă au fost calificate drept „trădare” și nu s-a menționat nicio clipă că Beria acționase la ordinele explicite ale lui Stalin și Molotov. S-a mai afirmat, fără nicio dovadă, că Beria, care fusese implicat, în 1942, în organizarea apărării Caucazului, ar fi încercat să permită Forțelor Axei să ocupe regiunea. S-au făcut, de asemenea, afirmații nedovedite conform cărora, „plănuind cucerirea puterii, Beria a încercat să obțină sprijinul statelor imperialiste cu prețul violării integrității teritoriale a Uniunii Sovietice și al transferului unor părți ale teritoriului URSS către statele capitaliste”. Aceste afirmații au fost făcute ca urmare a unei propuneri făcute de Beria, care afirmase, la un moment dat, că ar fi fost rezonabil să se cedeze Regiunea Kaliningrad Germaniei, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Republicii Populare Române, o parte a Kareliei Finlandei și Insulele Kurile Japoniei, în scopul îmbunătățirii relațiilor externe ale Uniunii Sovietice.
2. Terorism. Ordinul dat de Beria pentru executarea a 25 de prizonieri politici în octombrie 1941, persoane care nu fuseseră judecate și condamnate, a fost declarat act de terorism.
3. Activitate contrarevoluționară în timpul războiului civil. În 1919, Beria a lucrat în serviciile de securitate ale Republicii Democrate Azerbaidjan.
4. Viol. Beria a fost declarat vinovat de violarea în 1949 a unei fete de 16 ani.

Toți inculpații au fost condamnați la moarte. La pronunțarea sentinței, potrivit unei depoziții ulterioare făcute de Chiril Moskalenko, Beria ar fi căzut în genunchi și ar fi cerut îndurare, însă, împreună cu ceilalți inculpați, a fost executat imediat, la 23 decembrie 1953. Cadavrul a fost probabil incinerat.

Potrivit altor versiuni, neverificate (printre care și mărturia fiului lui Beria, Sergo), casa lui Beria a fost luată cu asalt la 26 iunie 1953 de o subunitate militară, iar viceprim-ministrul a fost împușcat mortal în timpul acțiunii. Sergo a mai afirmat că unul dintre membrii completului de judecată i-ar fi mărturisit că nu l-ar fi văzut niciodată pe Beria în viață.

Soția și fiul lui Beria au fost deportați la Sverdlovsk. De aici au plecat în 1964. Nina Beria a murit în 1991, în Ucraina, iar Sergo Beria, care a murit în 2000, a continuat până la sfârșit să apere reputația tatălui său.

După moartea lui Beria, MGB (Ministerul Securității) a fost separat de MVD (Ministerul de Interne), a fost redus la statutul de „Comitet” și transformat în KGB.

În luna mai a anului 2000, Curtea Supremă a Federației Ruse a respins cererea formulată de membri ai familiei lui Beria pentru revocarea condamnării din 1953. Cererea de revocare a condamnării a fost făcută în baza legii ruse care permite reabilitarea victimelor acuzațiilor politice false. Curtea Supremă a decis că „Beria a fost organizatorul represiunii împotriva propriului popor și de aceea nu poate fi considerat victimă”. Curtea Supremă a considerat, totodată, că Vladimir Dekanozov, Pavel Meșik și Lev Vlodzimirski au fost vinovați de abuz de putere, însă nu de crime împotriva statului, iar sentința lor a fost comutată postum de la pedeapsa capitală la 25 de ani pedeapsă privativă de libertate.

Primele acuzații de agresiune sexuală și sadism sexual împotriva lui Beria au fost exprimate de secretarul CC al PCUS Nicolai Șatalin, în plenara CC-ului din 10 iulie 1953, cu două săptămâni după arestarea lui Beria. Șatalin a afirmat că Beria avusese relații sexuale cu numeroase femei și că se îmbolnăvise de sifilis, ca urmare a relațiilor întreținute cu prostituatele. Șatalin s-a referit la o listă prezumtivă ținută de una dintre gărzile de corp ale lui Beria, listă în care s-ar fi aflat numele a 25 de femei cu care Beria ar fi întreținut relații intime. Cu timpul, acuzațiile de natură sexuală s-au amplificat. Hrușciov a scris în memoriile sale: „Ne-a fost dată o listă cu peste 100 de nume de femei. Ele îi erau aduse lui Beria de oamenii săi. Iar el avea pentru toate mereu același truc: le invita la cină și propunea să bea în sănătatea lui Stalin. În vin, el amesteca niște somnifere...”

În anii 1980, relatările despre agresiunile sexuale ale lui Beria s-au îmbogățit cu cele de viol. Unul dintre biografii lui Beria, Anton Antonov-Ovseienko, a menționat într-un interviu unul dintre jocurile sexuale ale lui Beria, care avea să primească numele de „jocul florii lui Beria”.^[5]

Au circulat și numeroase relatări despre violențele lui Beria, torturile și uciderea sadică a victimelor sale. De prin anii 1970, moscoviții au început să colporteze zvonuri despre osemintele găsite în curtea, pivnița sau nișele din pereții reședinței lui Beria, clădire devenită între timp sediul ambasadei Tunisiei. Asemenea povestiri au continuat să apară și în diverse publicații. În decembrie 2003, ziarul londonez Daily Telegraph publica o știre conform căreia, în timpul unor lucrări de reparație din ambasadă, ar fi fost găsite în pivniță oseminte într-o pungă din material plastic.^[5]

Membrii familiei lui Beria și fostul șef al spionajului sovietic Pavel Sudoplatov au respins ferm orice aserțiune că Beria ar fi torturat, ar fi ucis și și-ar fi îngropat victimele la reședința oficială din Moscova.

Lavrenti Pavlovici Beria georgiană: ლავრენტი ბერია, Lavrenti Pavles dze Beria rusă: Лаврентий Павлович Берия
Date personale
Născut	23 martie 1899 în Merheuli, lângă Suhumi, Abhazia, Imperiul Rus
Decedat	23 decembrie 1953 (54 de ani)[1][2][3]  Moscova, URSS[4]
Înmormântat	Donskoe Cemetery[*]
Cauza decesului	execuție de către un pluton de execuție
Copii	Sergo Beria[*]
Naționalitate	sovietică
Cetățenie	Imperiul Rus  Republica Democratică Azerbaidjan  Republica Sovietică Socialistă Georgiană  URSS
Religie	ateism
Ocupație	om politic revoluționar
Comisar al Poporului pentru Afacerile Interne (NKVD)
În funcție noiembrie 1938 – 26 iunie 1953
Precedat de	Nicolai Ejov
Succedat de	Ivan Serov
Secretar General al Partidului Comunist al RSS Georgiene
În funcție 1931 – august 1938
Precedat de	Samson Mamulia
Succedat de	Kandid Charkviani
Premii	Erou al Muncii Socialiste (1943) Ordinul Lenin (1935) Ordinul Steagul Roșu (1924) Ordinul Suvorov, cl. I[*] (1944) Jubilee Medal "XX Years of the Workers' and Peasants' Red Army"[*] (1938) Medalia „Pentru Apărarea Moscovei”[*] Medal "For the Defence of Stalingrad"[*] Medal "For the Defence of the Caucasus"[*] Medalia „Pentru Victoria asupra Germaniei în Marele Război Patriotic 1941–1945”[*] ...mai multe...
Partid politic	Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
Alma mater	Azerbaijan State Oil and Industrial University[*]

* 1966: Adrianus Willem Egbert „Arie” de Jong (n. 21 iunie 1882, provincia Java Centrală, Indonezia – d. 23 decembrie 1966, Haga) a fost un scrimer olandez care a practicat cele trei arme: floreta, spada și sabia. A participat la șase ediții a Jocurilor Olimpice, inclusiv Jocurile Intercalate din 1906, cucerind cinci medalii de bronz. A fost și dublul campion internațional la sabie în 1923 și în 1924.

* 1978: Misao Tamai (16 decembrie 1903 - 23 decembrie 1978) a fost un fotbalistjaponez.

* 1979: Ernest Beaumont Schoedsack (n. 8 iunie 1893, Council Bluffs, Iowa, Statele Unite - d. 23 decembrie 1979, Los Angeles, California) a fost un director de imagine american, regizor și producător de film.

Născut în Council Bluffs, Iowa, Schoedsack este, probabil, cel mai bine cunoscut ca regizor al filmului King Kong din 1933 împreună cu Merian C. Cooper.

Vederea sa a fost grav avariată în al doilea război mondial, dar el a continuat să regizeze filme după terminarea conflagrației mondiale. A regizat Mighty Joe Young pentru RKO în 1949, film în care s-a refăcut echipa de creație a filmului King Kong.

A fost căsătorit cu scenarista Ruth Rose. Sunt îngropați împreună la Westwood Village Memorial Park Cemetery din Los Angeles.

* 1980: Aurel Al. Leluțiu (n. 21 aprilie 1914, Olteț, comuna Viștea de Jos, județul Brașov — d. 23 decembrie 1980, Blaj) a fost un preot român unit, al patrulea fiu al familiei Alexandru și Maria Leluțiu. Tatăl său a murit în Primul Război Mondial, așa că unchiul său, căpitanul Alexandru Leluțiu, a rămas să se îngrijească de familie.

Tânărul Aurel Leluțiu a urmat liceul Aurel Vlaicu la Orăștie și apoi la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. Proaspăt bacalaureat, în anul 1932, la doar 18 ani, datorită chemării sale religioase, este trimis să studieze 9 ani la Pontificio Atenaeo Urbano de Propaganda Fide, la Roma. Prietenul său, viitorul cardinal Alexandru Todea, îl va găsi la Romapeste 3 ani. Todea s-a întors la Blaj în anul 1940, în timp ce Aurel Leluțiu va rămâne încă un an, luând două doctorate - unul în Teologie Bizantină, altul în Științe Ecleziastice Orientale, ambele obținute cu notă maximă - Magna Cum Laude Probatus.

După finalizarea studiilor în cetatea eternă, se reîntoarce în țară, fiind numit profesor de religie la Liceul Sf. Vasile cel Mare din Blaj, iar episcopul greco-catolic Ioan Suciu l-a numit profesor de filosofie morală la Academia Teologică din Blaj.

Ziua Hirotonirii - 25 martie, 1939 Preot Aurel Leluțiu împreună cu cardinalul Alexandru Todea

În anul 1948, în urma desființării Bisericii Române Unite cu Roma, a fost arestat și dus la mănăstirea Obreja, Alba. Printr-un concurs de împrejurări, scapă de aici și se ascunde până în anul 1951, când este arestat din nou, dus la București la Ministerul de Interne, judecat și condamnat pe viață. Această pedeapsă a fost comutată ulterior la 25 de ani, din care a executat 14 ani prin închisorile comuniste de la Jilava, Sighetu Marmației, Râmnicu Sărat, Pitești și Gherla. În închisoare a fost statornic în credință și a avut o comportare demnă. Era foarte aspru cu sine însuși, dar foarte îngăduitor față de ceilalți oameni. A fost eliberat la data de 23 august 1964.

A trecut la cele veșnice în urma unui atac de cord, la 23 decembrie 1980, în gara Câmpia Libertății de lângă Blaj.

·         1982: Alexandru Apolzan, fotbalist român (n. 1927)

* 1982: Lucian Popescu (n. 12 ianuarie 1912, București - d. 9 decembrie 1982) a fost un boxer român care a câștigat titlul european la trei categorii diferite: muscă (împotriva lui Kid Oliva pe 7 iunie 1930 și o alta în 1931),^[1] pană și cocoș în 1939.^[2] Poreclit „băiatul de ciocolată”, este considerat a fi cel mai bun boxer român din perioada interbelică.^[3]

După retragere a antrenat la clubul „Progresul”.

·         1986: Eugenia Maria Popovici^[1] (n. 1914, București - d. 23 decembrie 1986, București) a fost o actriță de film, radio, teatru și voce română și profesoară de artă dramatică. A jucat peste 50 de ani pe scena Teatrului Național din București și a îndeplinit funcția de rector al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București în perioada 1972-1976. Fiică a unor profesori de liceu (mama ei era profesoară de muzică), Eugenia Popovici a absolvit Conservatorul de muzică și artă dramatică din București la clasa profesoarei Maria Filotti (1932-1935) și Facultatea de Litere și Filozofie (1932-1936). După absolvirea Conservatorului a fost angajată ca actriță la Teatrul Național din București, unde a jucat până la sfârșitul vieții.

Printre rolurile care au făcut-o cunoscută sunt Oana din Apus de soare de Barbu Delavrancea, Lucietta din Bădăranii de Carlo Goldoni, Zița din O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale, Agnes în Școala femeilor de Molière, Lucille din Burghezul gentilom de Molière, fiica primarului din Revizorul de Nikolai Gogol, Domnica din Moartea unui artist de Horia Lovinescu, bunica din Să nu-ți faci prăvălie cu scară de Eugen Barbu.

În perioada 1962-1976 a fost profesoară de actorie la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, printre studenții ei numărându-se Tora Vasilescu, Eugen Cristea, Andrei Finți. A îndeplinit în anii 1972-1976 și funcția de rector al institutului.

Eugenia Popovici a jucat în puține filme, colaborând îndeosebi cu regizorul Ion Popescu-Gopo. A jucat în: 

• Răsună valea (1950) - Ileana
• Gelozia bat-o vina (1954) - Maria
• O poveste obișnuită... o poveste ca în basme (1959) - împărăteasa
• Setea (1961)
• Darclee (1961)
• Anotimpuri (1963)
• Pași spre lună (1964) - Gioconda
• De-aș fi... Harap Alb (1965) - Crăiasa
• Steaua fără nume (1966) - domnișoara Cucu
• Duminică la ora 6 (1966) - mama Ancăi
• Surorile Boga (1968)
• Micul Eyolf (film TV, 1972)
• Povestea dragostei (1976) - Baba
• Tufa de Veneția (1977)
• Povestea porcului (1985)

* 1995: Reginald Lawrence Knowles (n. 11 noiembrie 1911 – d. 23 decembrie1995) a fost un actor englez de film care s-a autodenumit Patric Knowles pentru a sugera descendența sa irlandeză. Născut în Horsforth, West Riding of Yorkshire, a debutat ca actor de film în 1933. Cariera sa actoricească se întinde din anii 1930 până în anii 1970.

În primul său film american, Give Me Your Heart, Dă-mi inima ta (1936), lansat în Marea Britanie ca Sweet Aloes, Knowles a fost menționat ca Englezul.

* 1996: Infanta Maria Cristina a Spaniei, Contesă de Marone (Doña María Cristina Teresa Alejandra María de Guadalupe María de la Concepción Ildefonsa Victoria Eugenia de Borbón y Battenberg; 12 decembrie 1911 – 23 decembrie 1996) a fost al patrulea copil al regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei și a reginei Victoria Eugenie de Battenberg și mătușa paternă a actualului monarh al Spaniei, Juan Carlos I.

Infanta Maria Cristina a Spaniei
Contesă de Marone
Date personale
Nume la naștere	Doña María Cristina Teresa Alejandra María de Guadalupe María de la Concepción Ildefonsa Victoria Eugenia de Borbón y Battenberg
Născută	12 decembrie 1911 Palacio Real , Madrid, Spania
Decedată	23 decembrie 1996 (85 de ani) Madrid, Spania
Înmormântată	Marone-Cinzano Pantheon, Torino, Italia
Părinți	Alfonso al XIII-lea al Spaniei Victoria Eugenie de Battenberg
Frați și surori	Infanta Beatriz a Spaniei Infante Gonzalo of Spain[*] Juan de Bourbon Alfonso al Spaniei, Prinț de Asturia Infantele Jaime, Duce de Segovia
Căsătorită cu	Enrico Eugenio Marone-Cinzano
Copii	Doña Vittoria Eugenia Giovanna Paola María Theresa Anna Alessandra
Cetățenie	Spania
Religie	catolicism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Infante[*] (1911–1996)
Familie nobiliară	Casa de Bourbon

·         2007:  Oscar Emmanuel Peterson (n. 15 august 1925, Montreal, Canada – d. 23 decembrie 2007, Mississauga, Canada)^[12] a fost un pianist și compozitor de jazz canadian.

Oscar Peterson a fost considerat de către unii critici muzicali ca fiind printre cei mai buni pianiști ai lumii^[13] A cântat în fața publicului din întreaga lume mai bine de 50 de ani.

·         2009: Robert L. Howard, colonel american, decorat cu Medalia de Onoare (n. 1939)
* 2012: Cristian Dorin Tudor (n. 23 august 1982 - d. 23 decembrie 2012) a fost un fotbalist profesionist român. Cristian Tudor evolua pe postura de atacant. În cariera sa el a jucat la echipe precum Gloria Bistrița, Sheriff Tiraspol, Alania Vladikavkaz, FC Moscova. El a decedat pe 23 decembrie 2012, la vârsta de 30 de ani, fiind bolnav de cancer.^[1]

·         2013: A decedat generalul rus Mihail Kalasnikov,proiectant de arme de foc, intre care si faimosul pistol mitraliera care ii poarta numele; (n. 10 noiembrie 1919). General-locotenent Mihail Timofeevici Kalașnikov (n. 10 noiembrie 1919, Kuria, Gubernia Altai, RSFSR – d. 23 decembrie 2013, la Ijevsk, Udmurtia, Federația Rusă), proiectant de arme de foc, cel mai cunoscut pentru crearea armelor de asalt AK-47, AKM și AK-74.

Dumitru Covalciuc
(Sursa: Flux GPF)
Date personale
Născut	2 ianuarie 1947 Oprișeni, raionul Hliboca, R.S.S. Ucraineană
Decedat	23 decembrie 2017 (70 de ani) Iași, România
Cetățenie	Ucraina
Etnie	români
Ocupație	scriitor
Modifică date / text

* 2017. Dumitru Covalciuc (n. 2 ianuarie 1947, Oprișeni, raionul Hliboca, R.S.S. Ucraineană - d. 23 decembrie 2017, Iași, România) a fost un scriitor de naționalitate română din Ucraina,^[1] poet, povestitor, istoric, folclorist, traducător și autor al unor studii despre viața culturală din Bucovina.

Școala

În fapt, primul fiu în familia lui Vasile și Eleonora Covalciuc s-a născut la data de 26 decembrie 1946.^[2]

A absolvit școala din localitatea de baștină; ulterior continuă cu studii medii la școala din Tereblecea. Printre foștii săi dascăli se număra și viitorul academician Nicolae Bilețchi cunoscut istoric și critic literar de mai târziu, care i-a îndrumat pașii spre viitor.

Deși părinții ar fi dorit să-l vadă preot, Dumitru se înscrie la Institutul de medicină din Chișinău. Părăsește această facultate pentru a urma cursurile Facultății de Limbi Romanice și Germanice a Universității din Cernăuți, secția de limba și literatura franceză (1966-1971)^[3], deoarece își dă seama că pasiunea sa o reprezintă istoria Bucovinei și valorificarea tezaurului folcloric al ținutului natal.

Activitatea profesională

Încă din facultate (1969) a devenit crainic la Postul de Radio Cernăuți și redactor la ziarul „Zorile Bucovinei”. În 1972, sub pretext că se sustrage serviciului militar, a fost destituit, dus departe de locurile natale și închis într-un lagăr de psihiatrie din orașul Baku. După multe greutăți, după ce muncește ca salahor, este reprimit cu greu la ziarul „Zorile Bucovinei” (1975).

A înființat, sau chiar a condus, mai multe societăți culturale prin care să fie sprijinit și promovat specificul tradițional românesc în Bucovina: Societatea de Cultură Românească „Mihai Eminescu” (1989, membru fondator), Societatea Culturală „Arboroasa” (1990, președinte), Institutul Obștesc de Istorie, Restituiri Literare și Folclorice „Dimitrie Onciul”, Cernăuți (1992, fondator și director).

După 1990, odată cu începerea mișcării de renaștere culturală și națională a românilor din nordul ocupat al Bucovinei, s-a dedicat activității de publicare de documente privind istoria tragică a acestora, în paginile publicaților românești din nordul Bucovinei, cât și în presa periodică din România și Basarabia. De asemenea, a tradus manuale pentru școlile românești din Ucraina, a promovat înființarea unor muzee sătești de istorie și a militat pentru introducerea unui curs de istorie a românilor în școlile cu predare în limba română din regiunea Cernăuți. El publică pagini inedite din istoria poporului român, aproape necunoscută în fostele hotare ale imperiului sovietic, și aduce lângă sine tineri profesori de istorie din regiune, care studiază istoria adevărată a ținutului natal și o trimite pe băncile școlilor.

A editat ziarul „Codrul Cosminului”, revista „Miorița” (1992-1993), „Calendarul poporului” (1993), „Calendarul ortodox al românilor bucovineni” (1992-1993, 1993-1994), „De la Nistru pân’ la Tisa” (1993). Cele 27 de volume ale Almanahului cultural-literar „Țara Fagilor” reprezintă cea mai amplă lucrare a lui Dumitru Covalciuc, ce va rămâne în istoria culturii române bucovinene, 27 de volume de documente istorice, literare și culturale.^{[4] [5] [6] [7]}

Este recunoscut meritul lui Dumitru Covalciuc la aflarea mormântului lui Iancu Flondor^[8] de la Maidanul Storojinețului. Tot el se află printre inițiatorii organizării pelerinajelor la Stejarul lui Ștefan cel Mare din Codrii Cosminului și lui i se datorează instalarea primei Cruci de piatră pe gropile comune de la Fântâna Albă unde au fost împușcați mii de români, documentarea și editarea mărturiilor românilor deportați în Siberia și Kazahstan. Au urmat acțiuni și la Bahrinești, Mahala, Ceahor, Budineț, Cupca, Pilipăuți, dar și localități care au fost șterse de pe fața pământului: Albovăț, Buci, Frunza, I.G. Duca, Prisaca ori Țânteni.

Cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, Consulul general al României la Cernăuți, doamna Eleonora Moldovan, i-a adresat un mesaj de felicitare pentru toate realizările sale pe tărâmul promovării tradițiilor românești.^[9]

A decedat la 23 decembrie 2017, în urma unui infarct suferit cu o zi înainte. Urma să țină prelegerea „Importanța documentelor de arhivă pentru moștenirea istorico-culturală a ținutului nostru” la aniversarea a 110 ani de la fondarea Arhivei Regionale Cernăuți, la salonul de carte ce s-a desfășurat la Herța, la Festivalul „Florile Dalbe”.

La funeraliile desfășurate în 29.XII.2017 în satul său natal, Oprișeni, au participat peste o mie de români din nordul Bucovinei și din România. Dumitru Covalciuc a plecat la Domnul înfășurat în tricolor.

Lucrări

A tipărit peste 20 de volume de folclor și o serie întreagă de monografii ale localităților nord-bucovinene:

• „Cântece de cătănie și război” (1992);
• „Cucule, ce pene porți?” (1992);
• „Sculați, gazde, nu dormiți” (1994);
• „Povești și snoave din Bucovina” (1994);
• „Legende populare din Bucovina” (1995);
• „202 cântece populare din Bucovina” (1996);
• „Basme bucovinene” (1997);
• „Stejarii Horecii” (1997);
• „Folclor românesc din nordul Bucovinei” (2001);
• „Petrea Voinicul și Florea Înfloritul”, basm, (2003);
• „Сomori folclorice din dulcea Bucovină” (2004);
• „Iese luna din pomete” (2004);
• „Povești, snoave și istorioare populare din Bucovina” (2005);
• „Oprișeni, un sat la răspântiile istoriei” (2008);
• „Pagini oprișenene” (2014).

A scris romanele:

• „Revolta” (1990);
• „Tinerețea lui Doxachi Hurmuzachi” (2002);
• „Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportați în Siberia” (2015, coautor Liliana Corobca)

Este autor al unor lucrări monografice:

• „Stejarii Horecii” (1997);
• „Pagini din cartea neagră a Bucovinei”;
• „Oprișeni, Un sat la răspântiile istoriei”, Cernăuți, Zelena Bucovina (2008)^[10]
• „Eudoxiu Hurmuzachi – omul providențial al Bucovinei” (2015)

Ultimul volum inedit a fost lansat în luna noiembrie 2017, la Cernăuți și Piatra Neamț, fiind menționat și cu Premiul Special al Saloanelor „Liviu Rebreanu - 2017” (proză) din Bistrița-Năsăud:

• „Membrii Consiliului Național Român din Bucovina ales la Adunarea Constituantă din 27 octombrie 1918”

Sărbători

·         Sfintii 10 Mucenici din Creta; Sf Ier. Pavel, Arhiepiscopul Neocezareei (calendar creștin-ortodox)