MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 24 DECEMBRIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE
B. Decese; Sărbători
| Mary a Angliei | |
| Prințesă Regală | |
 Mary Henrietta Stuart, portret de Van der Helst, 1652 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Mary Henrietta Orange-Nassau |
| Născută | 4 noiembrie 1631 Palatul St. James, Londra |
| Decedată | 24 decembrie 1660 (29 ani, 50 zile) Palatul Whitehall, Londra |
| Înmormântată | Westminster Abbey, Londra |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (variolă)  |
| Părinți | Carol I al Angliei[1] Henrietta Maria a Franței[1] |
| Frați și surori | Princess Anne of England[*] Elizabeth Stuart[*] Anne Henrietta a Angliei Henry Stuart, Duke of Gloucester[*] Iacob al II-lea al Angliei Carol al II-lea al Angliei |
| Căsătorită cu | William al II-lea, Prinț de Orange |
| Copii | William al III-lea al Angliei |
| Cetățenie |  Regatul Unit Țările de Jos |
| Ocupație | politiciană |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Regină Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Orange-Nassau Casa de Stuart |
| Prințesă de Orange; Contesă de Nassau | |
| Domnie | 14 martie 1647 – 6 noiembrie 1650 |
| Maria Antonia de Austria | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Maria Antonia Theresia Josefa |
| Născută | 18 ianuarie 1669 Palatul Hofburg, Viena |
| Decedată | (23 de ani) Palatul Hofburg, Viena |
| Înmormântată | 25 decembrie 1692 Cripta imperială, Viena |
| Cauza decesului | puerperal disorder[*] |
| Părinți | Leopold I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Margarita Teresa de Spania |
| Frați și surori | Maria Magdalena de Austria Arhiducesa Maria Theresa de Austria Carol al VI-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Archduke Leopold Joseph of Austria[*] Iosif I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Arhiducesa Maria Elisabeta de Austria Maria Anna de Austria |
| Căsătorită cu | Maximilian al II-lea Emanuel, Elector de Bavaria |
| Copii | Joseph Ferdinand de Bavaria, Prinț de Asturia |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Regină |
| Familie nobiliară | Casa de Habsburg |
| Electoare de Bavaria | |
| Domnie | 15 iulie 1685 - 24 decembrie 1692 |
| Georg I | |
| Duce de Saxa-Meiningen | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Georg Frederick Karl |
| Născut | 4 februarie 1761 Meiningen |
| Decedat | (42 de ani) Meiningen |
| Părinți | Anton Ulrich, Duce de Saxa-Meiningen Charlotte Amalie de Hesse-Philippsthal |
| Frați și surori | Karl Wilhelm, Duce de Saxa-Meiningen Prințesa Charlotte de Saxa-Meiningen Amalia van Saksen-Meinigen[*] Princess Louise of Saxe-Meiningen[*] |
| Căsătorit cu | Luise Eleonore de Hohenlohe-Langenburg |
| Copii | Adelaide, regină a Marii Britanii Ida, prințesă Bernhard de Saxa-Weimar-Eisenach Bernhard II |
| Cetățenie |  Germania |
| Religie | luteranism |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Duce |
| Familie nobiliară | Casa de Saxa-Meiningen |
| Duce de Saxa-Meiningen | |
| Domnie | 1782–1803 |
| Predecesor | Karl Wilhelm |
| Succesor | Bernhard II |
| Împărăteasa Go-Sakuramachi | |
| Al 117-lea Împărat al Japoniei | |
 Împărăteasa Go-Sakuramachi (reprezentată ca bărbat cu cioc) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 23 septembrie 1740 Kyoto, Japonia |
| Decedată | (73 de ani) Kyoto, Japonia |
| Părinți | Împăratul Sakuramachi Nijō Ieko[*] |
| Frați și surori | Împăratul Momozono |
| Cetățenie |  Japonia |
| Ocupație | politiciană |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | regină[*] |
| Familie nobiliară | Linia de succesiune la tronul Japoniei |
| Domnie | |
| Domnie | 15 septembrie 1762 - 23 mai 1770 (7 ani, 250 zile) |
| Predecesor | Împăratul Momozono |
| Succesor | Împăratul Go-Momozono |
| Nicolae Popescu | |
 Nicolae Popescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Zorlențu Mare, Caraș-Severin, România |
| Decedat | (42 de ani) Lugoj, Austro-Ungaria |
| Căsătorit cu | Paulina Fernezi |
| Copii | 2 |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Regatul Ungariei |
| Etnie | româncă |
| Religie | Biserica Ortodoxă Română |
| Ocupație | pictor |
| Activitate | |
| Studii | Academia de Artă din Viena |
| Pregătire | Mihai Velceleanu |
| Mișcare artistică | realism |
Modifică date / text  | |
* 1877: Nicolae Popescu (n. , Zorlențu Mare, Caraș-Severin, România – d. , Lugoj, Austro-Ungaria) a fost un pictor realist român din Banat.
Biografie
Anii timpurii
Nicolae Popescu s-a născut în 6 octombrie 1835, în Comuna Zorlențu Mare, Caraș-Severin, în familia unor țărani săraci.[1][2][3] Tatăl său a fost iconar, în stilul rudimentar al zugravilor rustici ai acelei epoci. Cum meșteșugul de iconar se moștenea din tată în fiu, micul Nicolae și-a exprimat de timpuriu talentul artistic într-un mediu unde vedea în fiecare zi ustensilele meseriei. Preotul satului Lazăr Țiapu a fost primul care a văzut în Nicolae artistul de mai târziu.[1][2] Nicolae a rămas orfan încă de la vârsta de 14 ani, moment în care Lazăr l-a luat în îngrijire. Ca urmare, în anul 1849, Țiapu l-a trimis să studieze pictura la Mihai Velceleanu, în atelierul lui de la Bocșa.[4] Aici a lucrat timp de doi ani, probabil până la decesul protectorului său.[2] Dacă de la Velceleanu, Nicolae nu a prea avut ce învăța, el a plecat de la Bocșa la atelierul lui Mihai Popovici[5] de la Oravița, un artist mai mult decât neînsemnat, în opinia lui Ion Frunzetti. Nu a poposit prea mult nici la Oravița și a plecat la Budapesta. Nu se știe nici astăzi dacă la Budapesta s-a înscris la vreo școală sau a lucrat în atelierul vreunui alt artist. Ce se știe cu precizie, este că s-a înscris oficial, în anul 1860, la Academia de Artă din Viena.[4]
Studii la Viena
Din perioada cât a studiat la Viena au rămas până în contemporaneitate o serie de studii care relevă criticii de artă o disciplină academică și un talent demn de luat în seamă. Așa sunt Efebul datat Vien 13 Junie 861, cretă albă și neagră pe hârtie, studiile după sculpturi în stil neogotic, Capul statuii-consolă, cu șnur la gâtul cămășii medievale și tichie[6], trei desene ca Tânărul în costum de epocă (1862).[4] La Muzeul Banatului există și o serie de studii după mulaje antice și după modele vii realizate și datate la Viena între anii 1860 - 1864. O parte din ele au fost publicate de Ioachim Miloia în Date și documente privitoare la N. Popescu și apoi în Analele Banatului, anul 11, ianuarie - iunie, 1929, nr. 2, pag. 7 - 40.[7]
La Viena nu a realizat numai studii impuse de academie. Elocvent este Capul de copil blond cu pălărie și haine nemțești. Se poate vedea în această lucrare contrastul dintre seriozitatea hainelor și „... ingeniozitatea delicioasă a figurii”. Tot în această perioadă, Nicolae Popescu a făcut și două dintre marile sale portrete: Călugărul capucin și Portretul unui necunoscut cu beretă neagră în patru colțuri.[7]
Călătorii la Roma și reveniri acasă
După Viena, cu ajutorul unei burse obținute de la familia bănățeană a lui Alexandru Mocioni, Popescu a plecat la studii în Roma.[5] Pregătindu-și plecarea, Popescu a zăbovit o vreme în Oradea Mare preocupat fiind de realizarea unor portrete ale canonicilor din preajma lui Iosif Pop Silaghi, episcop unit care i-a pozat și el în vederea obținerii unei lucrări. Istoricul Ion Frunzetti a opinat că Silaghi nu ar fi fost străin de modul cum și-ar fi obținut Popescu finanțarea călătoriei de studii în capitala Italiei. Există o mențiune documentară a lui Iosif Vulcan într-un articol de presă în care se spune că:
- „... Publicațiunea Stipendieloru și ajutoreloru Mocioniani pe anul școlar 1864/1865 număril 33/m în Rom'a Dlu pictore academicu Nic. Popescu d'in sum'a de 909 fl. ce i s'a aplacidatu începîndu de la 1Maiu a.p. pentru îndelunga perfeptinare în artea sa pînă acum 245 fl.”[8][9]
Suma pe care a primit-o ca finanțare a studiilor la Roma era una considerabilă pentru acele vremuri. Istoricul Ion Frunzetti a afirmat că Popescu s-ar fi înscris la Academia di San Luca. În anul 1867, Nicolae Popescu a revenit la Roma, moment în care s-a căsătorit cu Paulina Fernezi sau Farniati. Popescu a rămas până în anul 1870 la Roma, aici pictând și comenzile pe care le-a obținut în țară, așa cum au fost icoanele pentru iconostasurile bisericilor din Banat. După cum a relatat Aurel Cosma, artistul ar fi înregistrat la Roma succese notabile.[2] Fără să ofere sursa informațiilor sale, Cosma a pomenit despre un tablou pe care Popescu l-ar fi vândut Papei Pius al IX-lea pentru o sumă exorbitantă în acea epocă, de 30.000 de lire.[10]
În anul 1870, artistul român și-a luat soția și cei doi copii și s-a întors acasă, în Zorlențul Mare.[10] A lucrat aproape trei ani la Seleuș, până la sfârșitul anului 1872, decorând biserica din localitate pentru suma de 10.000 de florini. Lucrările de la Seleuș au fost terminate în ziua de 15 septembrie 1872.[11] Cum mediul artistic din Banat era unul mai mult decât modest, Nicolae Popescu s-a văzut pus în situația de a deveni zugrav de biserici, chiar dacă avea o erudiție în pictură, obținută prin studii la Viena și Roma. A fost nevoit să organizeze mai multe loterii pentru a putea vinde unele dintre lucrările pe care le-a făcut la Roma.[12] Ca exemplu este o pictură care înfățișa un cerșetor cărunt, pentru care a emis un număr de 450 de lozuri.[13][13]
Nicolae Popescu a revenit la Roma în iarna anului 1873. Aici a fost vizitat de mai mulți profesori de la Academia de Belle Arte și de la Universitate. Au fost și alți iubitori de artă care au ținut să-i viziteze atelierul. Un ziar italian a publicat un articol despre artistul român.[14][13]
În primăvara anului 1874, artistul a sosit acasă ca urmare a unui contract de zugrăvire a unei biserici din Târgu Jiu. Lucrările au fost realizate pe tot parcursul lui 1874, împreună cu Zaharia Achimescu, un pictor bănățean din Caransebeș.[15][16][17][18][19]
Nicolae Popescu a lucrat iconostasul bisericii din Pesac la Roma în anul 1876. După terminarea lucrărilor de la Pesac, pictorul s-a stabilit la Lugoj și nu a mai fost tentat să plece la Roma care, după cum s-a constatat, devenise a doua casă a sa.[20]
Academia de arte frumoase din Banat
Opera
Grafică și Pictură de șevalet
La Oradea Mare, în anul 1864, Nicolae Popescu a realizat un proiect de compoziție ce induce ideea unirii tuturor provinciilor românești. Ioachim Miloia a publicat lucrarea în anul 1929 și a comentat-o spunând că ea face apologia unirii Principatelor române. Lucrarea are în prim-plan un grup de personaje, din care două principale, care simbolizează Muntenia și Moldova, și trei secundare care pot fi asimilate celor trei provincii Bucovina, Ardealul și Banatul, ce aparțineau Imperiului Austriac. Trei îngeri afișează lozinci, unul în stânga cu Unire eternă și doi în dreapta cu Grăbiți la Unire. În dreapta este figurat un bărbat pe care Miloia l-a asimilat lui Mihai Viteazul și pe fundal apare un grup de țărani români. Ion Frunzetti a calificat compoziția ca fiind una plină de naivități, dând ca exemplu perechile de păsări care se sărută, printre ramurile unui copac schițat destul de sumar, sau simbolurile finanțelor și culturii sub care stau inscripții ca Toate sunt aicea și Acestea să le punem la un loc pe toate. Compoziția se păstrează astăzi la Muzeul Banatului și ea are și o variantă în care personajele centrale nu-și dau mâna, ci se îmbrățișează.[21]
La Roma a făcut lucrări ca Sfânta familie în templu (neterminată), un peisaj ci stejari, un cap de bătrân cu barbă ce pare a fi o copie după vreun maestru al Renașterii, un bărbat gol șezând, trei desene cu bărbați în costume de epocă, un cap de femeie copiat după Rafael și o compoziție de mari dimensiuni neterminată și o variantă a ei.[22] Compoziția are figurate mai multe personaje dintre care doar câteva sunt definitivate, restul doar conturate în desen. Ion Frunzetti a comentat lucrarea ca fiind un exemplu în ce privește modul de creație al artistului care presupunea realizarea secvențială, pe rând, a tuturor personajelor.[21]
Nicolae Popescu s-a ocupat, o dată cu sosirea sa la Roma, de realizarea grafică a tuturor scenelor existente pe Columna lui Traian, dorind să facă un album cu care să-l recompenseze pe binefăcătorul său Alexandru Mocioni. Ca urmare, în anul 1867 l-a rugat pe redactorul Revistei Familia[23], Iosif Vulcan, să-i publice o scrisoare a intențiilor sale de student și să înceapă un demers de litografiere a desenelor, pe care le-a făcut la Roma, pentru popularizarea lor în Ardeal, la un preț mult mai mic decât cel al unei fotografii al cărei cost se ridica la cincizeci de crăițari.[24] Astfel, Iosif Vulcan i-a publicat și următoarea scrisoare[25] în care Popescu a explicat că cercetările le-a făcut la Muzeul San Giovanni in Laterano folosind mulajele din ghips turnate la ordinul lui Napoleon al III-lea.[10] În plus, I. Vulcan a publicat și o cronică la rubrica Literatură și artă.[26] În această cronică se anunță că se va întoarce din nou la Roma.[26]
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
Pictură religioasă
Nicolae Popescu a pictat următoarele edificii religioase:
- 1870 - 1872 -- biserica din Seleuș, Banatul de Sud;[13]
- 1874 -- o biserică din Târgu Jiu;[17]
- 1876 - 1877 -- biserica ortodoxă din Pesac, de lângă Lugoj, în stil baroc în ulei.[17] Pe unele din icoanele iconostasului se regăsește semnătura artistului Nicolae Popescu, Roma 876. Iconostasul a fost lucrat la Roma, acolo unde Popescu avea o locuință permanentă pe Vicolo degli Spagnoli 29.[17][27] Restaurări ale picturii au avut loc în anii: 1903, 1926, 1959, 1994-1995.[28]
- Pictură religioasă realizată de Nicolae Popescu, în 1872, la biserica din Seleuș, Banatul de Sud
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
| Nikolai Șcebeko | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Николай Игнатьевич Шебеко |
| Născut | 15 decembrie 1834 Imperiul Rus |
| Decedat | 24 decembrie 1904 Imperiul Rus |
| Copii | Q4521861[*] Nikolai Nikolajewitsch Schebeko[*] |
| Al 16-lea guvernator al guberniei Basarabia | |
| În funcție 3 iunie 1871 – 27 februarie 1879 | |
| Precedat de | Egor Gangardt |
| Succedat de | Evgheni Iankovski |
| Modifică date / text | |
* 1904: Nikolai Ignatievici Șcebeko (Șebeko)[1] (în rusă Николай Игнатьевич Шебеко; n. 15 decembrie 1834 – d. 24 decembrie 1904) a fost un general de infanterie, senator și membru al Consiliul de Stat al Imperiului Rus, guvernator al Basarabiei între anii 1871 – 1879.
Biografie
Șcebeko a studiat la Universitatea din St. Petersburg. Serviciul militar l-a început ca cadet, în noiembrie 1855 în a 4-a divizie a Regimentului cavaleresc de gardă(ru); în 1856 a fost ridicat la rangul de cornet, în 1859 – locotenent.
Din 1861 – colonel și aghiotant al statului major al Corpului separat de jandarmerie(ru), din 1866, aghiotant al șefului poliției, P.A. Șuvalov.
În 1871, a fost promovat la gradul de general-maior și numit guvernator al Basarabiei.
În 1879, „în semn de recunoaștere a muncii sale speciale efectuate pentru gestionarea gubernia Basarabia, și activități utile pentru ajutorarea soldaților răniți și bolnavi în timpul ultimului război cu Turcia”, i-a fost acordat Ordinul Sfântul Vladimir de gradul 2.
În 1879–83 ani, a făcut parte din staff-ul Ministerului imperial de Interne, în 1883, a fost trimis în gubernia Voronej pentru a organiza măsuri de combatere a lăcustei.
La 6 aprilie 1887 a fost promovat la gradul de locotenent-general și numit ministru-adjunct al Afacerilor Interne, șef al poliției și comandantul unui corp special de jandarmi.
Pe 30 august 1890 a devenit senator, iar la 22 iulie 1895 – membru al Consiliului de Stat cu privire la Departamentul de Afaceri civile și religioase.
În 1900, a fost promovat la gradul de general de cavalerie.
Familie
Din 1860 a fost căsătorit cu Maria Ivanovna Goncharova (1839-1905), fiica unui general maior I. N. Goncharov. Copiii lor:
- Nicolai (1863-1953), diplomat, ambasador în Austria-Ungaria.
- Vadim (1864-1943), general-maior, primarul Moscovei.
- Elizabeta (1861-1932), căsătorită cu L.N. Baumgarten.
| Iuliu Dunca | |
 Iuliu Dunca | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Botoșani, Moldova |
| Decedat | (82 de ani) Lausanne, Elveția |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | ofițer |
| Gradul | general |
| Decorații și distincții | |
| Decorații | Medalia Apărătorii Independenței Crucea Trecerea Dunării Ordinul național „Steaua României” |
| Modifică date / text | |
* 1907: Iuliu Dunca, născut ca Iulius Dunca de Sajó (Șieu), (n. , Botoșani, Moldova – d. , Lausanne, Elveția) a fost un general de brigadă român, comandant de diferite divizii române și prefect al județului Constanța.
Origine
Tradiția familii zice că un Dunca, venit din munți, de peste mare, vorbind o limbă de tot străină, ar fi imigrat în Marmația cu multe secole înainte, unde s-a căsătorit cu o română de neam ilustru. În secolul al XVII-lea coborâtorii acestui Dunca au primit titlul de nobili cu predicatul de Sajó, Butfalva și Birfalva și întinse moșii donatarii.
Ion, bunicul lui Iuliu, a fost preot greco-catolic la Orșova din comitatul Mureș-Turda. El s-a căsătorit cu fiica boierului bucovinean Nicolae de Goian și a Măriei de Stârcea. Soții au avut patru fii, pe lângă Paul (1799-1888), consilier guvernamental, deputat al dietei imperiale, precum și membru fondator al ASTREI, pe Nicolae, tatăl viitorului general. Moștenind împreună cu fratele său Ștefan mai multe moșii în Moldova după mama lor, au trecut ambii în România, unde au și rămas. Nicolae a devenit mare ban, Ștefan, mare spătar.[1]
Viitorul general nu a purtat titlul nobiliar în România, ci a subscris mereu numai cu Iuliu [câteodată și Iulius) Dunca.
Biografie
Ani de dezvoltare
Tânărul Dunca a intrat voluntar în armată, devenind în anul 1850 sergent. Apoi a urmat Școala Militară de Ofițeri din Iași (1852-1854), din care a fost transferat ca sublocotenent la un regiment de artilerie. Acolo a fost avansat deja după scurt timp la rangul de locotenent în 1856 și căpitan în 1858.[2]
În Italia
La luptele pentru unificarea Italiei a participat, între alți ofițeri români, și Iuliu Dunca.[3] După ce Consiliul de miniștri aprobase pe 14 iulie 1860 trimiterea unui grup de șase ofițeri în misiune în Piemont, aceștia, între ei Iuliu ca căpitan și comandant al regimentului nr. 1, au părăsit țara pe 3 noiembrie al anului cu destinația Torino.[4] În continuare ofițerul a luptat între 1860 și 1861 în Italia pe partea revoluționarilor sub generalul Manfredo Fanti (1806-1865) ca artilerist și la asediul Gaetei: Între puternicele fortificații ale Gaetei își găsise adăpost ultimul rege al Regatului celor două Sicilii, Francisc al II-lea al Celor Două Sicilii, care voia să se opună cu câteva mii de ostași asediului italian sub Giuseppe Garibaldi, fiind nevoit să capituleze la 13 februarie 1861.[5] Cu fondarea Ordinului „Coroana Italiei” în 1868 a fost numit cavaler al ordinului.
După revenirea sa, a avansat rapid în cariera militară mai departe, obținând gradele militare de maior în 1864 și de locotenent-colonel în 1867. În anul 1870 a fost numit colonel și comandant al Regimentului nr. 1 Artilerie (1870-1871), apoi cel al Regimentului nr. 2 Artilerie (1871-1875). După aceea a căpătat comanda asupra artileriei teritoriale (1875-1876), apoi al Școlii Militare de Ofițeri 114 din București (1876-1877).[6]
În Războiul de Independență
Ofițerul a participat în Războiul de Independență al României la luptele de la Plevna, Vidin și Smârdan ca comandant al artileriei Diviziei 4 Infanterie (1877) și în urmare al artileriei Corpului de Vest (1877). În timpul războiului pentru independență al României din 1877-1878, Marele cartier general al Armatei Române, apreciind importanța fluviului Dunărea, pentru apărare, a hotărât să-l folosească pentru acoperirea teritoriului țârii față de loviturile posibile ale armatei otomane. Această concepție care a stat la baza acțiunii armatei române, în prima parte a războiului, este cunoscută sub numele de ,,operația de acoperire a Dunării”. În cadrul acestei concepții, orașul Calafat reprezenta un punct de o importanță deosebită. Ca urmare a hotărârii Marelui Cartier General Român, de transformare a Calafatului într-un puternic punct strategic, fortificat, s-au întreprins acțiuni pentru amplasarea mai multor guri de foc. La începutul lunii mai 1877 sistemul de foc al Calafatului s-a bazat între altele pe opt baterii. Generalul Alexandru Cernat, a transmis comanda, colonelul Iuliu Dunca, șeful artileriei Corpului I armată. Provocările turcești nu numai la Calafat, ci pe toată lungimea Dunării românești, nu au mai fost acceptabile, și așa bombardarea generală a Vidinului a început în dimineața zilei de 15/27 ianuarie 1878 și a ținut 9 zile. Bateriile române, ale căror piese se urcaseră la 40, au continuat focul zi și noapte până la armistițiul din 23 ianuarie/4 februarie 1878 și ocuparea Vidinului de către trupele române.[7] În sfârșit a revenit ca șef al Regimentului nr. 1 Artilerie (1878-1881).
Generalul
După ce Dunca a fost, între anii 1883-1885 , comandant al Diviziilor 8 și 1, apoi din 1885 acel al Diviziei 9 Mărășești,[8] a fost trecut, în anul 1891, la gradul de general de brigadă, comandant al diviziei active din Dobrogea 5 infanterie și prefect al județului Constanța.[9] În această funcție s-a angajat pentru prosperitatea soldaților săi. În ziua de 26 septembrie 1891 de exemplu a dat ordin pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale militarilor din pichetele Companiei a 3-a de la Chilia Veche.[10]
Generalul de brigadă Iulius Dunca a făcut parte dintre cei ce au pus bazele artileriei române moderne, începându-și activitatea la 7 ani de la înființarea acesteia. Are meritul de a fi fost comandant al renumitelor Regimente 1 și 2 Artilerie.[6]
Decorații
Iuliu Dunca a fost onorat între altele cu:[2]
- Ofițer al Ordinului național „Steaua României”
- Ordinul regal român „Virtutea Militară” de aur
- Crucea regală română „Trecerea Dunării”
- Medalia regală română a „Apărătorilor Independenței”
- Cavaler al Ordinului „Coroana Italiei”
- Ordinul imperial rus „Sfânta Ana” de clasa a 2-a
- Medalia Comemorativă Rusă a Războiului din 1877-1878 a împăratului Alexandru al II-lea
| Ioan Pușcariu | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 10 octombrie 1824 Sohodolul Branului, Transilvania, Imperiul Austriac | ||
| Decedat | (87 de ani) Bran, Comitatul Făgăraș, Austro-Ungaria | ||
| Naționalitate |  România | ||
| Ocupație | istoric, scriitor | ||
| Activitate | |||
| |||
| Infantele Antonio | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Antonio de Orleans y Borbón |
| Născut | 23 februarie 1866 Sevilia, Spania |
| Decedat | (64 de ani) Paris, Franța |
| Înmormântat | Panteón de Infantes[*] |
| Părinți | Antoine, Duce de Montpensier Infanta Luisa Fernanda a Spaniei |
| Frați și surori | Mercedes d'Orléans Prințesa Marie Isabelle d'Orléans Infanta Maria Christina de Orléans[*] |
| Căsătorit cu | Infanta Eulalia a Spaniei |
| Copii | Alfonso de Orleans y Borbón Luís Fernando de Orleans y Borbón |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Spania |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Duke of Galliera[*] Infante[*] |
| Familie nobiliară | Casa de Orléans-Galliera |
| Duce de Galliera | |
| Domnie | 4 iulie 1890–24 decembrie 1930 |
| Predecesor | Prințul Antoine |
| Succesor | Infantele Alfonso |
- Duarte Pio de Bragança (n. 1945).
- Miguel Rafael de Bragança (n. 1946)
- Henrique Nuno de Bragança (n. 1949).
| Duarte Nuno | |
| Pretendent Miguelist | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Duarte Nuno Fernando Maria Miguel Gabriel Rafael Francisco Xavier Raimundo António |
| Născut | 23 septembrie 1907 Seebenstein, Austria |
| Decedat | (69 de ani) Lisabona, Portugalia |
| Părinți | Miguel al II-lea, Duce de Braganza Maria Theresa de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg |
| Frați și surori | Princess Isabel Maria of Braganza[*] Princess Maria Anna of Braganza[*] Maria Adelaide de Braganza Prințul Francisco José de Braganza Prințul Miguel de Braganza |
| Căsătorit cu | Maria Francisca de Orléans-Bragança |
| Copii | Duarte Pio de Bragança Miguel Rafael de Bragança Henrique Nuno de Bragança |
| Cetățenie |  Austria |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | om politic |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Duce |
| Familie nobiliară | Casa de Bragança |
| Duce de Braganza | |
| Predecesor | (1920) Miguel Januário de Bragança (1932) Manuel al II-lea al Portugaliei |
| Succesor | Duarte Pio de Bragança |
Poezie
- 1942: "C";
- 1943: Muzeul Grévin ("Le Musée Grévin");
- 1919: Foc de bucurie ("Feu de joie");
- 1926: Mișcarea perpetuă ("Le Mouvement perpétuel");
- 1929: Marea bucurie ("La Grande Gaîté");
- 1930 - 1931: Acuzatul-acuzator ("Persécuté persécuteur");
- 1934: "Hourra l'Oural";
- 1941: Necaz ("Le Crève-Cœur");
- 1942: "Cantique à Elsa";
- 1942: Ochii Elsei ("Les Yeux d'Elsa");
- 1942: "Brocéliande";
- 1943: Onoarea poeților ("L'Honneur des poètes");
- 1943: "La Rose et le Réséda";
- 1944: Diana franceză ("La Diane Française");
- 1945: "En étrange pays dans mon pays lui-même";
- 1948: Un alt necaz ("Le Nouveau Crève-Cœur");
- 1956: Romanul neterminat ("Le Roman inachevé");
- 1959: Elsa ("Elsa");
- 1960: Poeții ("Les Poètes");
- 1963: "Le Fou d'Elsa";
- 1964: "Il ne m'est Paris que d'Elsa";
- 1969: "Les Chambres, poème du temps qui ne passe pas";
- 1955: Afiș roșu ("Affiche rouge").
Proză
- 1921: "Anicet ou le Panorama";
- 1922: Aventurile lui Telemac ("Les Aventures de Télémaque");
- 1924: "Le Libertinage";
- 1926: Țăranul din Paris ("Le Paysan de Paris");
- 1927; "Le Con d'Irène";
- 1934: Clopotele din Basel ("Les Cloches de Bâle");
- 1936; Frumoasele cartiere ("Les Beaux Quartiers");
- 1942: Călătorii din imperială ("Les Voyageurs de l'Impériale");
- 1944: Aurélien ("Aurélien");
- 1945; Servitute și măreție franceză ("Servitude et Grandeur des Français. Scènes des années terribles");
- 1949 - 1951: Comuniștii ("Les Communistes") (6 vol.);
- 1953: "Le Neveu de Monsieur Paul";
- 1958: Săptămâna patimilor ("La Semaine Sainte");
- 1962: "Histoire parrallèle";
- 1965: "La Mise à mort";
- 1967: "Blanche ou l'oubli";
- 1971: Henri Matisse ("Henri Matisse");
- 1974: Teatru/roman ("Théâtre/Roman");
- 1980: "Le Mentir-vrai";
- 1986: Apărarea infinitului ("La Défense de l'infini");
- 1986: Aventurile lui Jean-Foutre La Bite ("Les Aventures de Jean-Foutre La Bite");
- 1989: Pentru a explica ceea ce am fost ("Pour expliquer ce que j'étais").
Eseuri
- 1924: Un val de vise ("Une vague de rêves");
- 1928: Tratat despre stil ("Traité du style");
- 1935: Pentru un realism socialist ("Pour un réalisme socialiste");
- 1953: Omul comunist ("L'Homme communiste").
| Louis Aragon | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2][3][4][5][6][7][8][9][10][11] Paris, Franța |
| Decedat | (85 de ani)[2][3][4][5][6][8][9][10][11] Paris, Republica Franceză[12] |
| Înmormântat | Yvelines |
| Părinți | Louis Andrieux[*] Marguerite Toucas-Massillon[*] |
| Căsătorit cu | Elsa Triolet[*] |
| Naționalitate |  franceză |
| Cetățenie |  Franța |
| Ocupație | scriitor, editor |
| Partid politic | Partidul Comunist Francez[*] |
| Limbi | limba spaniolă[1] |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | secolul XX |
| Mișcare/curent literar | suprarealism |
| Note | |
| Premii | Prix Renaudot[*] Ordinul Revoluției din Octombrie[*] Ordinul Prieteniei Popoarelor[*] Premiul Lenin internațional "pentru întărirea păcii între popoare"[*] |
| George Marcu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  18 martie 1913, Perivole, Macedonia de Vest, Grecia |
| Decedat | 24 decembrie 1984, București, România |
| Ocupație | compozitor, dirijor, folclorist, cântăreț |
| Activitate | |
| Gen muzical | folclor aromân |
| Modifică date / text | |
* 1984: George Marcu (n. 18 martie 1913, Perivole, Macedonia de Vest - d. 24 decembrie 1984, București) a fost un compozitor, dirijor, folclorist și cântăreț de origine aromână.
Biografie
S-a născut la data de 18 martie 1913 în satul Perivole din Grevena, regiunea Macedonia de Vest, Grecia.
Între 1932-1934 urmează studiile muzicale la Conservatorul din București, unde îl are ca profesor de folclor muzical pe Constantin Brăiloiu.
Între 1948-1954 devine dirijor și compozitor la Ansamblul macedo-român din București, după ce face primele culegeri sistematice de folclor aromân pe care le prelucrează pentru ansamblu. Două titluri notabile de prelucrări sunt Gaida[1] și Tumbe, tumbe. În paralel este responsabil artistic al Orchestrei „Barbu Lăutaru”.
În 1949 devine cercetător la Institutul de Folclor din București până în anul 1954. Revine la institut în 1959 activând până la sfârșitul vieții.
Între 1959-1968 este instructor artistic și compozitor al grupului vocal din Ministerul Petrochimic.
A fost colaborator al „Revistei de folclor” (devenită ulterior „Revista de etnografie și folclor”).
A orchestrat și dirijat acompaniamentul instrumental al pieselor cântăreței Marica Pitu înregistrate în anul 1970 la Radiodifuziunea Română atât în dialectul macedoromân (aromân), cât și în cel dacoromân (român). Titluri notabile din această serie sunt: Nu va dada s'mi mărită (Nu vrea mama să mă mărite), Bună dzua, picurare (Bună ziua, păstorule), Fată cu ochi măslinii etc. Cea din urmă piesă este una din cele mai cunoscute ale acestei cântărețe, fiind foarte difuzată la vremea sa.
Decesul
Moare la data de 24 decembrie 1984 la București.
Lucrări
Volume
- Folclor muzical aromân, Editura Muzicală, București, 1977, 206 p.
Articole
- „Cîntecele polifonice aromîne” în Revista de Folclor, tomul 3, nr. 2, 1958
- „Un sistem identic de execuție polifonică a cîntecelor populare, întâlnit la unele popoare din Peninsula Balcanică” în Revista de Etnografie și Folclor, tomul 13, nr. 6, 1968
Discografie
George Marcu a prelucrat și s-a îngrijit de numeroase înregistrări de folclor aromân, însă a avut o singură apariție discografică la casa de discuri Electrecord:
| An | Număr de catalog | Format | Piese | Acompaniament |
|---|---|---|---|---|
| 1967 | EPC 758 Muzic.ă populară macedo-română | vinil, EP, 17 cm | 1. Cu furca-n mână 2. Vanghelița mea 3. Doispreți di-ani tu munți-iu fui 4. Tumbe, tumbe | Orchestrele George Marcu |
| Florică Murariu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 28 martie 1955 Mitoc, Botoșani |
| Decedat | (34 de ani) București |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | jucător de rugby în XV[*] |
| Activitate | |
| Sport | rugby |
| Club | CSA Steaua București |
| Echipa | România |
| Poziție | aripă de grămadă |
| Modifică date / text | |
* 1989: Florică Murariu (n. 28 martie 1955, Mitoc, Botoșani – d. 24 decembrie 1989, București) a fost un jucător de rugby român, căpitan al echipei naționale și al echipei Steaua București.[1] A murit în timpul Revoluției din decembrie 1989.
Biografie
A activat la RCJ Farul Constanța, apoi la CSA Steaua București.[2] În 1976 și-a făcut debutul la echipa națională a României într-un meci cu Țările de Jos. S-a alăturat unei liniă a III-a compusă și din Gheorghe Daraban și Gheorghe Dumitru, Mircea Paraschiv fiind pentru prima dată căpitan de echipă .[2] A făcut parte din echipa care a bătut Franța în același an (15–12), apoi Anglia în 1980 (39–7), inclusiv două eseuri marcate de el însuși. Și în 1980 a luat parte la victoria istorică împotrivă Franței la Stadionul Giulești, in față a peste 20.000 de spectatori, care s-a soldat cu scorul de 15–0, prima înfrângere la zero pentru Franța după 15 ani.
A participat la prima ediție a Cupei Mondiale, în Noua Zeelandă în 1987.[1] A fost căpitanul echipei naționale timp de trei ani, inclusiv victoria istorică de la Cardiff împotrivă Țării Galilor în 1988 (15–9). Ultimul meci disputat cu naționala a avut loc în septembrie 1989 cu Zimbabwe. De-a lungul carierei a strâns 69 selecții nationale, înscriind opt eseuri.[2]
Pe 24 decembrie 1989, în timp ce vrea sa ajungă la club în Ghencea împreună cu un prieten, a fost oprit de echipajul unui TAB pe bd. Drumul Taberei, în drept Parcului Moghioroș. Când a coborât mâinile în jos pentru a se legitima, a fost împușcat de militarul în termen Fănică Lepădatu.[3] S-a stins din viața câteva minute mai târziu pe drumul spre Spitalul Municipal.[1] A fost înmormântat în comuna natală, Mitoc, unde o stradă si Școala Generală nr. 1 au primit numele său. Un muzeu a fost amenajat în casa părintească. Împreună cu Radu Durbac, este omagiat în fiecare an de CSA Steaua la Monumentul Eroilor Revoluției de lângă terenul de rugby din Ghencea.
- Mireasa țarului de N. Rimski-Korsakov (Liubașa)
- Evgheni Oneghin (Olga, Dădaca și Larina)
- Dama de pică (Contesa și Polina)
- Vrăjitoarea de P.I. Ceaikovski (Kneaghina)
- Carmen de G. Bizet (Carmen)
- Aida și Trubadurul de G. Verdi (Amneris, Azucena)
- Norma de V. Bellini (Adalgisa)
- Grozovan (Roxanda)
- Aurelia de D. Herschfeld (Paraschiva)
- Eroica baladă de A. Stârcea (Olga)
- Casa mare de M. Kopîtman (Vasiluța)
- Ciulinii Bărăganului (1958)
- Când primăvara e fierbinte (1960)
- Comoara din Vadul Vechi (1964) - Domnica
- Răscoala (1965)
- Domnișoara Iulia (film TV, 1966) - Cristina
- Duminică la ora 6 (1966) - mama lui Radu
- Baltagul (1969) - voce Vitoria Lipan
- Tinerețe fără bătrânețe (1969)
- Sentința (1970)
- Facerea lumii (1971) - Elena
- Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972) - doamna Bunu, soția medicului
- De bună voie și nesilit de nimeni(1974)
- Păcală (1974)
- Pe aici nu se trece (1975) - mama
- Singurătatea florilor (1975) - soția lui Dumitru Pavel
- Bunicul și doi delincvenți minori(1976)
- Nunta însângerată (film TV, 1976)
- Pintea (1976)
- De ziua Domniței (film TV, 1977)
- Războiul Independenței (serial TV, 1977) - mama lui Peneș
- Pentru patrie (1978) - mama lui Peneș
- Septembrie (1978) - mama lui Petrescu
- Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu(1980) - Elena Doamna
- Destinația Mahmudia (1981)
- Liniștea din adîncuri (1982) - sora inginerului Voinea
- Prea cald pentru luna mai (1983)
- Să mori rănit din dragoste de viață(1984)
- Totul se plătește (1987)
- Maria (1989)
- Atac în bibliotecă (1992)
- Balanța (1992)
- Dragoste și apă caldă (1992)
- Această lehamite (1994)
- Ochii care nu se văd (1994) - bunica
- Femeia în roșu (1997)
- Triunghiul Morții (1999)
- Binecuvântată fii, închisoare (2002) - Saveta
- Occident (2002) - Tanti Leana
- Maria (2003) - mama lui Ion
- Faraonul (2004)
- Italiencele (2004) - bătrâna cu rața
- „15” (2005) - bătrâna
- Păcală se întoarce - bătrână de la fântână
- Margo (2006)
- 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007) - mama dlui Bebe
- Nunta mută (2008) - bătrâna 1
- Amintiri din Epoca de Aur 1 - Tovarăși, frumoasă e viața!(2009) - a doua gospodină
- Amintiri din Epoca de Aur 2 - Dragoste în timpul liber (2009)
- Umilință (2011) - bătrâna 2
- Poziția copilului (2013) - bunica lui Angheliu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu