MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 4 DECEMBRIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE
A. Evenimente; Nașteri
| Ion Ionescu-Bizeț | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut |  | ||
| Decedat | (75 de ani) | ||
| Cetățenie |  România | ||
| Ocupație | inginer matematician | ||
| Activitate | |||
| |||
Modifică date / text  | |||
* 1870: Ion Ionescu-Bizeț (n. 22 noiembrie/4 decembrie 1870, Creața-Leșile, Ilfov - d. 17 septembrie 1946, București) a fost un inginer și matematician român, membru corespondent (1919) al Academiei Române. A fost profesor la Școala politehnică din București. A condus lucrările de construcție a numeroase poduri, printre care podul peste Borcea (prima porțiune a podului peste Dunăre), podul de la Bobolia pe Valea Prahovei, podul metalic curb de cale ferată și șosea peste bazinul de la Giurgiu (1905 - 1906), a elaborat proiectul pentru Șantierul naval de la Turnu-Severin, etc. Este autorul unui studiu de deviere spre Prut a apelor Siretului în vederea construcției unei centrale hidorelectrice și a transformării Prutului într-un canal navigabil între Galați și Iași. A excutat harta hidrografică a bazinului Dunării. A fost unul dintre întemeietorii revistei „Gazeta matematică”.
Ion Ionescu a desfășurat o activitate bogată în Societatea Politehnica, înființată în 1881, cu ocazia inaugurării căii ferate Buzău-Mărășesti. A fost secretarul Societății Politehnica timp de 13 ani, apoi timp de nouă ani, între 1923 și 1932, a fost vicepreședinte, iar între 1932 și 1934 a fost Președintele acestei societăți profesionale.[1
Biografie
Este fiul lui Anghel Cartojan și al Mariei (n. Petrescu). A fost bursier la Liceul „Sfântul Sava” din București. Îl întâlnește pe profesorul Ion Bianu, care preda în ciclu secundar, iar această șansă îi va modifica destinul. Se înscrie în anul 1902 la Facultatea de Litere unde îi va avea profesori pe Titu Maiorescu, Nicolae Iorga și Ion Bianu, ajuns între timp profesor universitar. Ultimul îl va angaja după absolvirea facultății la secția de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române. A fost profesor de limbă și literatură română la Școala Comercială din Giurgiu și la Gimnaziul Ion Maiorescu din același oraș, din 1907 pînă în timpul Primului Război Mondial. După declanșarea acestuia, se va muta în București, la liceele Matei Basarab și Gheorghe Lazăr. Apoi va fi profesor la Seminarul Central și la Seminarul Pedagogic Universitar Titu Maiorescu, iar între 1923-1930 la Școala Superioară de Arhivistică și Paleografie. Timp de doi ani, între 1 octombrie 1912 și 1 septembrie 1913, 1 noiembrie 1913 și 1 februarie 1914, își va întrerupe activitatea de dascăl pentru a urma cursuri de specializare la Universitatea din Berlin. Își ia examenul de docență la Catedra de istorie a literaturii române în 1921 sub conducerea lui Ion Bianu. Va fi pe rând asistent, din 1923 conferențiar. Din 1930 devine profesor titular al Facultății de Litere din București, ocupând chiar catedra magistrului său, Ion Bianu.
A fost cel mai aplicat exeget al cărților populare, acoperind în studiile consacrate acestora originile, motivele, temele, filiația, circulația, mediile sociale de receptare în Europa și Peninsula Balcanică.
Ca membru al Comisiei Internaționale de Istorie Literară Modernă din Paris, a colaborat la realizarea unui Repertoriu cronologic al literaturilor moderne (Répertoire chronologique des littératures modernes, 1935), coordonat de Paul van Tieghem [1].
Opere publicate
- Alexăndria în literatura românească, București, 1922, teza sa de doctorat, susținută în anul 1920, în fața unei comisii formată din Dimitrie Onciul, decanul Facultății de Litere, Ramiro Ortiz și Demostene Russo, referenți fiind Ion Bianu, Ovid Densusianu .
- Noi contribuții la Alexăndria în literatura românească, București, 1922
- Legendele Troadei în literatura românească, București, 1925
- Breve storia della letteratura romena, Roma, 1926
- Cărțile populare în literatura românească, București, 1929-1938, monografie în două volume: I. Epoca influenței sud slave, 1929, și II. Epoca influenței grecești, 1938
- Istoria literaturii române vechi, vol. I-III, București, 1940-1945
- Mihail Kogălniceanu, București, 1942
- Cercetări literare, 5 volume publicate între 1929 și 1943
| Nicolae Neamțu-Ottonel | |
 Nicolae Neamțu-Ottonel | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 4 decembrie 1885 |
| Decedat | 1982 (96 de ani) București, RS România |
| Ocupație | actor |
| Activitate | |
| Ani de activitate | 1911 - 1973 |
| Modifică date / text | |
* 1885: Nicolae Neamțu-Ottonel (n. 4 decembrie 1885 - d. 1982) a fost actor român de film, radio, voce, scenă și televiziune.
Biografie[modificare | modificare sursă]
A fost distins cu titlul de artist emerit (înainte de 1960).
Filmografie[modificare | modificare sursă]
- Telegrame (1960) - prim-ministrul României
- Departe de Tipperary (1973)
- Frații (1970)
- Răscoala (1965)
- Străinul (1964)
- Toamna se numără ... (1961)
- Ilie în luna de miere (1956)
- După concurs (1955)
- Brigada lui Ionuț (1954) - Gherase Baciu
- Desfășurarea (1954) - perceptor
- Gelozia bat-o vina (1954) - Moș Pavel
- Cum e Sfatul e și satul / (1953) - Moș Costache
- Cetatea Neamțului (1913) - plăieș
- Amor fatal (1911)
| Ioan Suciu | |
 Ioan Suciu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] Blaj, Austro-Ungaria |
| Decedat | (45 de ani)[1] Închisoarea Sighet, România |
| Înmormântat | Cimitirul Săracilor din Sighetu Marmației |
| Frați și surori | Gheorghe Claudiu Suciu |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Austro-Ungaria România |
| Religie | Biserica Română Unită cu Roma |
| Funcția episcopală | |
| Sediul | Blaj |
| Titlul | Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș |
| Perioada | 1947-1953 |
| Predecesor | Valeriu Traian Frențiu |
| Succesor | Alexandru Rusu |
| Cariera religioasă | |
| Hirotonire episcopală | 20 iulie 1940, Oradea |
| Episcop consacrator | Iuliu Hossu, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Bălan |
| Titluri precedente | Episcop auxiliar de Oradea (până în 1947) |
| Alte funcții | Episcop titular de Moglena (1940) |
| Modifică date / text | |
* 1907: Ioan Suciu (n. ,[1] Blaj, Austro-Ungaria – d. ,[1] Închisoarea Sighet, România) a fost un episcop român unit, arestat de autoritățile comuniste în anul 1948 și decedat în închisoare.
A fost beatificat de papa Francisc în anul 2019. Este sărbătorit în Biserica Catolică în data 2 iunie.
Originea[modificare | modificare sursă]
Ioan Suciu s-a născut în familia preotului unit Vasile Suciu și a Mariei Suciu, născută Coltor. A fost al patrulea, în ordine cronologică, dintre cei 9 copii, 5 băieți și 4 fete, ai familiei părintelui Vasile Suciu.
Unul din frații săi a fost academicianul Gheorghe Claudiu Suciu (1905-1990), cu merite în domeniul petrochimiei.
Copilăria și studiile[modificare | modificare sursă]
«Nelucu» Suciu a fost unul dintre cei mai buni fotbaliști ai Clubului Sportiv din Blaj. Era preocupat de structura materiei, despre care avea discuții însuflețite cu fratele său Gheorghe, devenit profesor universitar în domeniul chimiei. Vacanțele școlare și le petrecea frecvent făcând drumeții, contemplând frumusețile naturii. «Nelucu» a făcut studiile primare la Blaj (clasele I – III), iar clasa a IV-a primară a făcut-o la Beiuș, din cauza Primului Război Mondial.
În liceu a fost prieten și coleg de clasă cu Tit Liviu Chinezu, devenit și el episcop, decedat de asemenea în închisorile comuniste. Prietenia lor a durat până la sfârșitul vieții.
A urmat studiile liceale la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj. La vârsta de 17 ani s-a hotărât să devină preot. În anul 1925, a promovat cu succes examenul de bacalaureat. A fost trimis la Roma, la Colegiul Bizantin „Sf. Atanasie”, alături de Tit Liviu Chinezu, unde a obținut titlurile de doctor în filosofie și în teologie. Cu prilejul obținerii titlului de doctor în teologie, cunoscutul călugăr dominican Reginald Garrigou Lagrange l-a felicitat pe Ioan Suciu și i-a pus în deget inelul universității, lucru ce se întâmpla foarte rar și constituia un semn de apreciere deosebită. După încă alți șase ani de studii la Institutul „Angelicum”, la 29 noiembrie 1931, a fost hirotonit preot, la Roma.
Revenit în țară, a fost numit profesor de religie și limba italiană la liceul comercial de băieți, apoi la Academia de Teologie din Blaj, la catedra de Morală și Pastorală, pe care, odinioară, a onorat-o și unchiul său, Ioan Coltor, rector la Institutul Vancean (întemeiat de mitropolitul Ioan Vancea).
În timpul copilăriei și al primei tinereți, Ioan Suciu a avut de trăit două evenimente unice: mutarea forțată a familiei la Beiuș, împreună cu clerul Blajului, iar la sfârșitul anului 1918, euforia Unirii Transilvaniei cu România, de la 1 decembrie.
Tânărul preot Ioan Suciu era inima și sufletul tinerilor, pe care căuta întotdeauna să-i atragă spre virtute. Se afla mereu în mijlocul lor și lua parte deseori la jocurile lor, luând exemplul sfântului Don Bosco. Așa i-a apărut ideea să-i ofere acestui tineret o lectură plăcută, educativă și instructivă. A înființat revista „Marianistul”, care era destinată, în mod exclusiv copiilor. Cu ajutorul preoților, catiheților și profesorilor de religie, revista s-a răspândit în toate școlile din Ardeal. Ceva mai târziu, această revistă a fost înlocuită de publicația „Tinerimea Nouă”, care se adresa unui cerc mult mai larg de tineri cititori, inclusiv studențimii. La început a fost scrisă aproape în întregime de redactorul însuși, mai târziu și-a format un grup de colaboratori dintre tinerii apropiați și dotați în acest domeniu. În felul acesta, a început Apostolatul Tinerimii. În mijlocul tineretului, apostolul sporea în stăruință și har. „Din această văpaie de dragoste suprafirească sau născut lucrările sale, de mare răsunet nu numai în inimile tinerilor, ci și ale celor vârstnici”.[2]
Episcop[modificare | modificare sursă]
La 6 mai 1940 a fost numit episcop, iar la 20 iulie 1940, în ziua de Sfântul Ilie, a fost hirotonit episcop titular de Moglena (Slatina, Bulgaria) și auxiliar al episcopului Valeriu Traian Frențiu de la Oradea, episcopi consacratori fiind Iuliu Hossu de la Cluj, Valeriu Traian Frențiu al Oradiei Mari și Ioan Bălan al Lugojului, în Catedrala Sfântul Nicolae din Oradea.
Din 29 august 1941 a fost auxiliar tot de Oradea, dar acum al episcopului Iuliu Hossu, numit administrator apostolic. Episcopul Valeriu Traian Frențiu a revenit la Oradea doar în 1947.
Episcopul Ioan Suciu s-a afirmat ca unul dintre cei mari oratori ai Bisericii și prieten de suflet al tinerilor.
În urma Dictatului de la Viena, de la 30 august 1940, sub ocupația horthystă (1940–1944), a rămas la Oradea, fiind persecutat, arestat pentru câteva zile, dar a rămas activ în vizitațiile canonice și a încurajat poporul discriminat, dându-i speranța eliberării de sub jugul străin. În anul 1942 a mers cu pașaport la București, unde a avut o întrevedere cu mareșalul Ion Antonescu.
În octombrie 1944, în condițiile derutei în care se aflau trupele horthyste și hitleriste, ca urmare a avansării armatelor române și sovietice în Ardeal, un grup de ofițeri horthyști au vrut să-i împuște pe episcopul Ioan Suciu, pe preotul Eugen Foișor, precum și pe alți preoți uniți români.[3] Un ofițer superior a fost de părere că execuția nu se poate face fără judecată, iar probele nu-s nici concludente, nici suficiente. Pe lângă aceasta, trupa trebuia să plece pentru operații militare mai urgente, așa încât ofițerii s-au retras, iar episcopul Suciu și secretarul său s-au întors în birourile lor, necrezându-și ochilor că au scăpat.[4]
Sub teroarea comunistă[modificare | modificare sursă]
În anul 1947 episcopul Ioan Suciu a fost numit de Sfântul Scaun în funcția de mare răspundere de administrator apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș, până la clarificarea numirii, recunoașterii și instalării noului mitropolit, ales în 1946 în persoana episcopului Alexandru Rusu al Maramureșului, pentru care guvernul comunist al lui Petru Groza refuza să-și dea acordul.
Recunoașterea ca mitropolit a lui Alexandru Rusu nu a avut loc niciodată. Episcopul Suciu, în calitatea sa de administrator apostolic al Arhiedecezei de Alba Iulia și Făgăraș, a căutat să salveze școlile și celelalte instituții ale Bisericii Române Unite „naționalizate” de autoritățile comuniste instalate la putere cu concursul trupelor sovietice de ocupație.
„Episcopul a combătut comunismul cu toată puterea sufletului său: «astăzi și în zilele ce vor urma - spune el - există un singur lucru pe care nu ai voie să-l faci, să fii trădător. Există un singur drum în viață care te îndepărtează de trădare, cel eroic. Numai pe această cale poți răscumpăra lumea» (Eroism). El obișnuia să le spună credincioșilor: «Bisericii Greco-Catolice îi lipsesc martirii. Îi lipsesc încă rănile Mântuitorului. Numai persecuția ne va putea oferi coroana martiriului și va putea arăta lumii întregi ce suntem noi de fapt: Fii și apostoli adevărați ai Bisericii!» El a urmat această cale a martiriului. Cu el s-a început prigoana împotriva Bisericii Române Unite.
La 15 mai 1948 în organizarea guvernului a fost sărbătorit cu mare fast centenarul Adunării de la 15 mai 1848 de la Blaj, în prezența lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a lui Petru Groza. Câmpia Libertății a fost decorată cu portrete ale lui Karl Marx, Friedrich Engels și Lenin, respectiv cu panouri purtând inscripția „Trăiască RPR!” În cadrul acestei manifestații mitropolitul ortodox Nicolae Bălan de la Sibiu a rostit un discurs de chemare a uniților la ortodoxie, fapt care avea să coincidă cu ofensiva explicită a guvernului împotriva Bisericii Române Unite.[5] Episcopului Ioan Suciu nu i s-a îngăduit să vorbească. Episcopul ortodox Nicolae Popoviciu a refuzat să mai ia cuvântul în momentul în care a văzut că manifestația fusese deturnată de autorități.[6]
La 3 septembrie 1948 episcopul Suciu a fost depus din funcție prin decret guvernamental, însă și-a continut activitatea pastorală cu și mai multă intensitate.”[7] În toamna anului 1948 a făcut peste 600 de vizitații canonice și a predicat în satele arhidiecezei sale. A fost arestat și aruncat într-un beci fără lumină, umed și rece, fără să i se dea apă și mâncare, timp de două zile, pentru a fi intimidat. Apoi a fost eliberat și obligat să nu mai predice.
În data de 27 octombrie 1948 conducerea Ministerului de Interne, în frunte cu miniștrii Teohari Georgescu și Stanciu Stoian, au luat decizia arestării episcopilor greco-catolici numiți drept „bandiți”. În procesul verbal al ședinței este menționat nominal doar episcopul Suciu. Între „focarele de agitație” Blajul este menționat pe primul loc.[8][9]
Preotul Gheorghe Radeș din Berivoi, Făgăraș, el însuși arestat și purtat prin mai multe închisori, martor al arestării episcopului Ioan Suciu a relatat: „La 28 octombrie 1948 episcopul Suciu a fost în vizită canonică la parohia Ileni, iar apoi a binecuvântat lăcașul bisericesc din Berivoii Mici. Anunțat de Pr. Andrei Radeș (fratele autorului relatării) că a văzut mai mulți preoți greco-catolici la Miliția din Făgăraș, Episcopul Suciu a spus: „Aceste momente grele de persecuție, prin care trece biserica noastră, sunt cele mai fericite momente din viața noastră creștină, dacă le vom ști folosi bine pentru apărarea credinței, sunt momente care ne vor servi sigur mai ușor la mântuirea sufletului. Episcopul Suciu a luat masa la preotul Gheorghe Radeș, unde urma să se odihnească peste noapte. La miezul nopții au ieșit amândoi să facă o vizită la Preasfântul Sacrament din biserică, după care s-au întors în casă. «După 1 noaptea o ceată de securiști ne-a devastat locuința. Doi dintre ei au intrat în dormitorul unde se afla canonicul Leon Sârbu și părintele Govoran... Între timp alți doi securiști au intrat în camera în care se odihnea Preasfințitul. L-au ridicat și, legându-l la ochi, l-au dus într-o mașină ce se afla în stradă». Astfel a început pentru el calvarul închisorilor, Ministerului de Interne, Văcărești etc., până la punctul final, temnița din Sighet.”[10] După arestare episcopul Ioan Suciu a fost dus la Securitatea de la Sibiu. După două zile, a fost dus la Ministerul de Interne de la București, unde a fost depus într-o celulă, în care se mai aflau episcopii Vasile Aftenie, Iuliu Hossu, și Alexandru Rusu. De la București a fost transportat la reședința patriarhală de vară de la Dragoslavele, apoi la Mănăstirea Căldărușani, transformată în lagăr. „Pe când era la Căldărușani, a reușit să trimită câteva scrisori prin părintele Ciubotariu (călugăr ortodox convertit la greco-catolici), care a reușit să le ducă la Nunțiatură”.[11] De aici Ioan Suciu a fost ridicat în mai 1950, și dus, de acolo, din nou la București, în beciurile Ministerului de Interne, unde a fost supus anchetelor și unor groaznice torturi, iar apoi la închisoarea Văcărești și, de unde, în cele din urmă, în octombrie 1950, odată cu episcopul Ioan Ploscaru, luat de la Jilava[12], a fost transferat la penitenciarul la Sighetu-Marmației, unde a fost internat. Acolo au fost duși și ceilalți episcopi din lagărul de la Mănăstirea Căldărușani. La Sighet au fost adunați demnitarii vechii Românii (câteva mii), „de unde nu au mai ieșit decât pentru a ajunge în groapa comună a închisorii”.[13] Acolo, în închisoarea de la Sighet, episcopul Ioan Suciu a rămas între 28 octombrie 1949 și 27 iunie 1953.
Sfârșitul vieții[modificare | modificare sursă]
Episcopul Ioan Suciu se afla închis, alături de alți episcopi greco-catolici români, în celula 44 a închisorii de la Sighet. „S-a purtat foarte dârz, dar iată cum i-a venit sfârșitul. Mi l-a relatat monseniorul Coriolan Tămăian, ordinarius de Oradea: «În seara zilei de 26 iunie 1953, noi, episcop Ioan Cherteș, episcop Tit Liviu Chinezu și cu mine făceam de gardă (de câteva zile știam că va muri). Primul de gardă a fost Chinezu. Ceilalți ne-am culcat. Pe la miezul nopții (...) a venit la mine la pat Chinezu și mi-a spus că i se pare că Suciu nu e bine. M-am ridicat repede, am mers la el la pat, l-am pipăit, n-a reacționat, dar respira încă. I-am trezit rapid pe ceilalți din cameră, care s-au strâns în jurul patului său. Episcopul Iuliu Hossu i-a dat dezlegarea sacramentală, eu i-am ținut într-o mână pulsul și pe cealaltă i-am pus-o pe piept, la inimă, până când aceasta n-a mai bătut. Era 1 fără 20 de minute, în ziua de 27 iunie 1953”. Era vorba de ora 1 noaptea. „Episcopul Suciu fusese bolnav de stomac și i se refuzase orice îngrijire medicală, încât murise literalmente de foame. Trupul neînsuflețit a fost aruncat într-o groapă comună, fără sicriu... Un "cortegiu" compus dintr-un căruțaș, un sanitar și un gardian, l-a condus pe episcopul Suciu până la groapa comună”.[10]
A trăit și a murit ca un sfânt. Mormântul din cimitirul Săracilor de pe malul Izei a fost nivelat pentru a nu i se mai cunoaște locul. Nici astăzi nu se cunoaște locul exact al mormântului. Nu a fost judecat și nu a avut condamnare.
Procesul de beatificare[modificare | modificare sursă]
În data de 19 martie 2019 papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a martiriului episcopilor greco-catolici români Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, „uciși din ură față de credință în diverse locuri din România între 1950 și 1970”, deschizându-se calea pentru beatificarea acestora.[14]
Papa Francisc a oficiat slujba beatificării sale în data de 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății din Blaj.[
| George Togan | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Mediaș, Austro-Ungaria |
| Decedat | (92 de ani) |
| Ocupație | istoric |
| Modifică date / text | |
* 1910: George Togan (n. 4 decembrie 1910 - d. 26 februarie 2003) a fost un istoric român. George Togan a fost de asemenea autor de cărți istorice, antologator, literat, publicist, scotocitor de documente, descoperitor de vestigii istorice, conferențiar, animator cultural.[1]
Biografie[modificare | modificare sursă]
În toamna anului 1934 scoate la București revista de artă „Plastica românească” având ca și colaboratori artiști români cu nume prestigioase, precum N.N. Tonitza, Iosif Iser, Francisc Șirato și alții.[1]
Efectuând cercetări în arhivele din țară și străinătate, a identificat documentele originale de primă atestare documentară a localităților, Mediaș (700 ani, în 1967), Dumbrăveni (600 ani, în 1974), Luduș (600 ani, în 1977), Cetatea de Baltă (800 ani, în 1977), Târnăveni (700 ani, în 1978), Sighișoara (700 ani, în 1980) fiecăreia din aceste localități întocmindu-le câte o monografie.[2]
Publicații[modificare | modificare sursă]
- Mediaș, istorie romanțată, 1944 [3]
- Monografia Bisericii Unite cu Roma
- Ne cheamă Ardealul
- Monografia orașului Dumbrăveni, 1970
- Ceea ce nu se uită, 1977 (antologie de versuri)
- Mult iscusita vremii slovă – poezia Unirii, 1978 (antologie de versuri)
| Ioan I. Russu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 4 decembrie 1911 Săliște |
| Decedat | 9 septembrie 1985 Cluj-Napoca |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România Austro-Ungaria |
| Ocupație | istoric |
| Activitate | |
| Organizație | Universitatea Babeș-Bolyai |
| Modifică date / text | |
* 1911: Ioan Iosif Russu (n. 4 decembrie 1911, Săliște, Comitatul Turda-Arieș - d. 9 septembrie 1985, Cluj-Napoca) a fost un istoric, profesor universitar, arheolog român și membru al Institutului de Istorie din Cluj.
Date biografice[modificare | modificare sursă]
Ioan Iosif Russu s-a născut în Săliște, sat aparținător de comuna Ciurila, la nord-vest de Turda, fiul învățătorului Irimie Russu. O stradă din Turda îi poartă numele. După primele clase de liceu făcute la Cluj, și după transferul tatălui său ca învățător în Turda, continuă aici liceul din toamna anului 1924, urmând clasele V-VIII și obținând examenul de bacalaureat în anul 1928. Din toamna anului 1928 a devenit student la Facultatea de Litere, Secția Istorie, a Universității din Cluj, pe care a absolvit-o în anul 1932. După terminarea studiilor este reținut la universitate, și, la scurtă vreme, este trimis pentru continuarea studiilor la Roma, unde, ca membru al Școlii Române din Roma (Accademia di Romania) între anii 1933-1935, se specializează în epigrafie și indo-europenistică. După revenirea în țară a fost numit profesor secundar, apoi asistent universitar, șef de lucrări, cercetător, șef de sector și de secție la Institutul de Istorie și Arheologie din Cluj. A obținut titlul de doctor în litere la Universitatea din Sibiu, în 1942. Din anul 1970 a devenit membru corespondent al Academiei de Științe Sociale și Politice.
Activitatea științifică[modificare | modificare sursă]
A contribuit la redactarea unor reviste de specialitate, ca: Anuarul Institutului de Studii Clasice (1938-1949), Acta Musei Napocensis (1964-1971), Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie Cluj-Napoca (1973-1980) ș.a. A participat la congrese și conferințe internaționale de epigrafie și istorie antică. A colaborat activ la redactarea Dicționarului Enciclopedic Român al Academiei României, publicat în 4 volume de Editura Politică, între anii 1962-1966.
I.I. Russu a desfășurat o amplă activitate științifică timp de peste 4 decenii, publicând multe studii, articole și lucrări de istorie, epigrafie și filologie, mai ales în legătură cu sud-estul european.
A întreprins cercetări arheologice la:
- Castrul roman de la Bucium[1] în anul 1959,
- Castrul roman de la Brâncovenești[1] în anul 1977.
* 1944: Angela Hondru (n. 4 decembrie 1944) este un niponolog român, unul dintre pionierii studiilor de limbă și literatură japoneză în România. Este traducător din literatura modernă și contemporană japoneză și profesor universitar la Universitatea Hyperion din București, fondatoarea Secției de Limba Japoneză.
În 2008, a primit Premiul Japan Foundation pentru limbă japoneză.[1]
Specialistă în folclor comparat, românesc și japonez, și-a concentrat lucrările științifice asupra dansului tradițional japonez kagura.
* 1949: Mihai Ștefan Poiată (n. 4 decembrie 1949, Cojușna, raionul Strășeni, Republica Moldova) este un autor, cineast, dramaturg, publicist, scenarist și scriitor român din Republica Moldova. A semnat Declarația de Independență a Republicii Moldova.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Educație[modificare | modificare sursă]
A terminat școala medie în satul natal, în 1967 și Facultatea de Filologie (specializarea jurnalistică) a Universității de Stat din Moldova (1972). Între 1976 - 1978, a urmat studii post-universitare la Cursurile Superioare de Scenaristică și Regie ale Comitetului de Stat al URSS pentru Cinematografie din Moscova, specializarea dramaturgia filmului de ficțiune.
Activități profesionale[modificare | modificare sursă]
- 1972-1976 redactor, redactor superior la redacția muzicală RADIO MOLDOVA, autor și prezentator al emisiunilor “Orizont-club”, “Maraton sonor”, “Fono-caleidoscop duminical” și a.
- 1979-1983 Studioul “Moldova-film” - redactor, membru al Colegiului pentru scenarii, redactor-șef al Asociației de creație “Arta”
- 1985-1986 Ministerul Culturii – membru al Colegiului pentru Dramaturgie și Creații muzicale
- 1986-1989 Redactor-șef al studioului “Moldova-film”
- 1989-1994 Președinte al Concernului de stat “Moldova-film”, vice-ministru al culturii (1989-1990)
- 1994-2002 Vice-director general al Centrului Național de Cinematografie
- Din 2003 - Șef secție audiovizual al Facultății Regie de la Academia de Muzică Teatru și Arte Plastice
Alte activități[modificare | modificare sursă]
- 1990-1994 Deputat în Parlamentul Republicii Moldova, Circumscripția nr.315, raionul Strășeni[1]
- 1994-1999 Șef al atelierului de dramaturgie la Academia Internațională de Drept Economic și Arte Audiovizuale (Chișinău)
- 1995-2000 Membru al Consiliului Fundației Internaționale pentru Cooperarea Țărilor din Europa Centrală și de Est (proiectul ALFA-TV, Budapesta)
- 1999 – 2003 redactor-șef al săptămînalului DE FACTO (ediția română)
- Din 1999 – lector superior la Academia de Muzică, Teatru și Arte plastice (dramaturgia filmului de ficțiune, naratologia, jurnalismul TV și radio).
- Din 2004 – vicepreședinte al Uniunii Cineaștilor din Moldova
- Din 2005 – colaborator științific la Institutul Studiul Artelor al Academiei de Științe al Moldovei, competitor
Alte date:
Membru al Uniunii Scriitorilor, membru al Uniunii Cineaștilor din Republica Moldova
Distincții de stat: Medalia “Meritul civic” (1996), Medalia “Mihai Eminescu”(2000), Ordinul de Onoare (2011), Ordinul Republicii (2012)
Operă[modificare | modificare sursă]
Piese[modificare | modificare sursă]
- “Drumul trece prin casă”(1971, mențiune la Concursul republican de dramaturgie, organizat de Ministerul Culturii al R.S.S.M.); - “A patra latură a triunghiului” (1974, Radio Moldova, regia Elena Bedicov); - “Melodia de după perete”, (1980, Radio Moldova, regia Vasile Neagu, 1983, Radio Lituania –Premiul ascultătorilor din Lituania și Premiul trei, acordat de juriul Festivalului Unional de dramaturgie radiofonică de la Vilnius), Premiul doi la Concursul de spectacole radiofonice de la Moscova (1988); - “În lipsa celor prezenți” (1986, Teatrul Moldovenesc Academic Muzical-Dramatic de Stat “A.S.Pușkin” ( azi Teatrul Național “Mihai Eminescu”), regia Silviu Fusu, scenografia – Anatol Rurac, muzica – Ghenadie Ciobanu - “O insulă nelocuită pentru cinci persoane” (1989, Radio Moldova, regia Eugenia Malarciuc, Premiul întîi la concursul republican de piese radiofonice, organizat de Comitetul de Stat al R.S.S.M. pentru Radiodifuziune și Televiziune); - “Tentația contactelor imposibile” (1998, mențiune la concursul republican de dramaturgie, organizat de Ministerul Culturii, spectacol-lectură la Teatrul Național “Mihai Eminescu”, regia Ion Mocanu - 2003);
Scenarii de filme[modificare | modificare sursă]
- 1982 - Anastasia Lazariuc, documentar, 10 minute, regia Gheorghe Prodan
- 1982 - Voiaj de nuntă înainte de nuntă (ficțiune), la comanda Televiziunii Centrale a U.R.S.S., regia Ion Scutelnic
- 1984 - Vlad Ioviță (în colaborare cu Iacob Burghiu), documentar, 40 de minute, regia Iacob Burghiu
- 1997 - O primăvară care a început în ... octombrie (lung-metraj documentar), regia Mihai Poiată, Premiul “Prometeu” decernat de Consiliul Coordonator al Audiovizualului pentru cel mai bun program publicistic TV al anului 1997,
- 1989 – O nouă tactică a necuratului (după “Povestea lui Stan Pățitul” de Ion Creangă, neterminat din cauza morții subite a regizorului Ion Popescu Gopo
- 2006 - Probă de libertate (în colaborare cu Eugeniu Sobor), documentar de lung metraj, regia Mihai Chistrugă
- 2006 - Venim și mâine pe-aici?, documentar de lung metraj, regia Mihai Chistrugă și Mihai Poiată
- 2010 - Coletul (în colab. cu Silvia Mârzenco), scurt-metraj de ficțiune
- 2010 - Încotro merge boieru? (în colab. cu Gr, Sănduță), scurt-metraj de ficțiune
- 2011 - Probă de Independență, „Moldova-film”, documentar de lung-metraj, Scenariul și comentariul. Regia Mircea Chistrugă
- 2014 - Ba Liduța, ba Veruța (în colab. cu T.Covrig), scurt-metraj de animație
- 2015 - Fiica polițistului de frontieră, scurt-metraj de animație
Volume[modificare | modificare sursă]
- 1988 - Monolog în patru voci', Editura Literatura artistică
- 1999 - Tentația contactelor imposibile, Editura ARC
- 2006 - Reguli de circulație pentru apele subterane (proză), Editura Prut International
- 2013 - ROCK-ul, ”NOROC”-ul și NOI, Ed. ”Arc”
- 2013 - Voiaj de nuntă în trei (proză) Editura ”Tipo Moldova”, Iași
- 2013 - Bereta albă din autobuzul expres (proză), Editura ”Tipo Moldova”, Iași,
Traduceri, adaptări[modificare | modificare sursă]
Vitalii Sergheev, «Stadionul» (traducere din limba rusă pentru Radiodifuziunea Moldovenească)
Bernard Shaw «Un pețit în stil rural» (traducere și adaptare radiofonică )
Poezie, proză, eseuri, publicistică[modificare | modificare sursă]
“Tinerimea Moldovei”, “Moldova”, “Moldova Socialistă”, “Literatura și Arta”, “Basarabia”, “Sud-Est”, “Jurnal de Chișinău”, “Contrafort”, “De Facto”, “Săptămîna», “Orizontul”. “Femeia Moldovei”, «Timpul».
| Valeriu Țurcanu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (61 de ani) Orhei, URSS |
| Căsătorit cu | Alina Țurcanu |
| Cetățenie |  Moldova |
| Ocupație | dramaturg |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1987 - prezent |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
| Modifică date / text | |
* 1958: Valeriu Țurcanu (n. 4 decembrie 1958, Orhei, Republica Moldova) este un actor, dramaturg și scenarist moldovean.[1]
Biografie[modificare | modificare sursă]
Studii[modificare | modificare sursă]
Născut în orașul Orhei, a devenit actor prin absolvirea Teatrului Studiou al Actorului de Cinema „Moldova-film”. De asemenea, a devenit regizor de teatru dramatic, prin absolvirea în 1979 a Institutului de Arte din Chișinău. Între 1981 și 1983 a fost lector la Institutul de Cultură din Chișinău.
Ulterior, după ce a practicat ca actor, lector și regizor, a devenit (între 1983 și 1986) doctorand la Institutul de Cultură(d) din Leningrad, Uniunea Sovietică.
Activitate profesională[modificare | modificare sursă]
- 1987 – 1997 – scenarist și regizor a zeci de spectacole de revistă, sărbători, festivaluri, concursuri municipale, naționale și internaționale;
- 1987 – doctor în pedagogie la Consiliul Științific al Institutului de Cultură din Leningrad, Rusia[2][3];
- 1987 - șeful catedrei de "Metodica și organizarea activității de culturalizare" a Institutului de Arte din Moldova;
- 1988 - absolvent al Facultății de perfecționare a șefilor de catedră a Institutului de Cultură din Leningrad, Rusia;
- 1990 - șef Catedră "Regie" a Institutul de Arte din Moldova;
- 1995 - decan al Facultății "Arta Teatrala" a Universității de stat a Artelor din Moldova;
- 1996 - președinte de onoare a Ligii Școlii Teatrale din Moldova;
- 1999 - decan al Facultății de "Arte Dramatice și Management Artistic" a Universității de stat a Artelor din Moldova[4];
- 2000 - maestru în artă din Republica Moldova;
- 2000 - președinte al Centrului "Moldova" al Institutului Internațional de Teatru UNESCO;
- 2001 - participant la programul de vizită a Guvernului Statelor Unite ale Americii "Învățământul artistic"
- 2001 - participant la programul Phare de vizită a instituțiilor de cultură si artă din Italia, Franța, Regatul Unit, Grecia, România;
- 2001 – instructor în Management Cultural al Programului Phare al Uniunii Europene RO 9708 „Dimensiunea culturală a democrației”, Componenta „Consolidare instituțională;”
- 2001 – absolvent al programului de pregătire în Management Cultural finanțat de Uniunea Europeană în cadrul programului Phare RO 9709 „Dimensiunea culturală a democrației”, Componenta „Consolidarea instituțională;”
- 2002 - membru al Uniunii mondiale Theatre Communication Group;
- 2006 – prim vice-ministru al Culturii și Turismului al Republicii Moldova[5]
- 2007 – director general-adjunct al Studioului “Moldova Film”
Scrieri[modificare | modificare sursă]
Piese de teatru[modificare | modificare sursă]
- 1991 – autorul piesei și regizorul farsei „Demagogonie” montată la Institutul de arte
- 1992 – autorul libretului și regizorul spectacolului feerie „Creanga de aur” prezentat la Teatrul „Luceafărul” Iași, România, și la Teatrul de Vară din Costinești, România
- 1992 – autorul piesei și regizorul comediei „Noaptea Sfântului Andrei,” montată la Institutul de Arte și jucată în instituții de cultură din Chișinău și din republică.
- 1993 – autorul piesei și regizorul spectacolului „Ilinca” (dramă eroică după eposul novăcesc), prezentat la Teatrul din Slănic-Moldova, România
- 1995 - absolvent al cursurilor intensive "Management și marketing în cultură" a Institutului de Cinematografie “I. Gherasimov” din Moscova, Rusia
- 2004 – autorul piesei „Facerea lumii,” filmată la Televiziunea Națională, premiera 11 aprilie 2004
- 2004 – autorul scenariului Deschiderii sărbătorii republicane - „Suntem urmașii lui Ștefan cel Mare” Muzeul Satului, Chișinău, 3 iulie 2004;
- 2004 – autorul piesei „Facerea Lumii” montată la Teatrul Republican de păpuși „Licurici” (15 ianuarie) de A. Lungu -Țurcanu, piesa a fost menționată cu premiul Uniunii Teatrale din Moldova pentru cel mai bun rol în teatrul de păpuși;
- 2005 – autorul piesei „Facerea lumii” montată la Teatrul Radiofonic al Companiei „Teleradio Moldova,” premiera la 9 ianuarie 2005;
- 2005 – autorul piesei „Flori de măr” premiul III la Concursul Național de Dramaturgie;
- 2006 – autorul piesei „Flori de măr,” montată la Teatrul Național ”Mihai Eminescu,” premiera la 3 februarie 2006;
- 2007 – autorul piesei „Fata babei și fata moșneagului”
- 2007 – autorul piesei “Regina”
- 2008 – autorul scenariului de film “Se caută o mamă”
Antologie[modificare | modificare sursă]
- 2007 – autorul culegerii de piese Valeriu Țurcanu “Dramaturgie” – „Universul”, 176 de pagini
| Irena Boclincă | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | (39 de ani) Zăicani, Râșcani, URSS, azi Republica Moldova |
| Partener(i) | Ștefan Nedelcu |
| Cetățenie |  Republica Moldova România |
| Etnie | română |
| Ocupație | fostă actriță al Teatrului „Eugène Ionesco” din Chișinău |
| Activitate | |
| Alma mater | Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice |
| Ani de activitate | 2014 - prezent |
| Modifică date / text | |
Irena Boclincă (n. 4 decembrie 1980, Zăicani, Râșcani, RSS Moldovenească, URSS) este o actriță de teatru din Republica Moldova, care în prezent activează și locuiește în București,[1] fostă actriță a Teatrului „Eugène Ionesco” din Chișinău și fostă prezentatoare de televiziune.[2][3]
Biografie[modificare | modificare sursă]
Educație[modificare | modificare sursă]
Irena Boclincă a absolvit Colegiul de Medicină din Bălți, [4] ulterior și-a făcut studiile la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, Republica Moldova, studiile de master le-a urmat la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași. În prezent Irena Boclincă este actriță la Teatrul de revistă „Constantin Tănase” din București.[5]
Artist consacrat[modificare | modificare sursă]
Irena Boclincă a devenit populară în Republica Moldova datorită numeroaselor roluri comice, de satiră, dramatice, printre care interpretării celebrei artiste franceze Edith Piaf, jucate pe scena Teatrului „Eugène Ionesco” din Chișinău timp de șapte ani, dar și datorită rolurilor jucate pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, de asemenea s-a remarcat în cadrul emisiunii de satiră din Republica Moldova „Ora de ras” de la Jurnal TV prezentată de actorii moldoveni Constantin Cheianu și Anatol Durbală, interpretând rolul personajului Simona.[6][7] [8]
iUmor[modificare | modificare sursă]
În februarie 2019 a devenit cunoscută publicului larg din România datorită apariției acesteia în cadrul emisiunii iUmor de la Antena 1 din București, România imitând-o pe Viorica Dăncilă, prim-ministru al României.[9][10][11] În data de 1 iunie, ea a câștigat sezonul 6 iUmor,iar banii câștigați au fost donați concurentului Vasi Borcan care se află imobilizat într-un scaun cu rotile.
* 1983: Alexandru-Răzvan Cuc (n. ) este un deputat român, ales în 2016. Între 4 ianuarie si 17 octombrie 2017 a detinut functia de ministru al transporturilor in Guvernele Grindeanu si Tudose. Incepand cu data de 22 februarie 2019 a revenit in functia de ministru al transporturilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu