MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 4 DECEMBRIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE
B. Decese; Sărbători
 |
* 1889: Ioan Alexandru Duca (n. – d. ) a fost un politician și general român. A fost ministru al apărării naționale între 19 noiembrie 1868 și 13 iunie 1869.
De-a lungul activității militare și ministeriale a avut gradul de colonel, fiind avansat la gradul de general ulterior, în rezervă.[1]
| Ioan Alexandru Duca | |
 Ioan Alexandru Duca | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  |
| Decedat | (73 de ani) |
| Ocupație | funcționar public[*] |
 Membru de onoare al Academiei Române |
|---|
| Simeon Mangiuca | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 2 septembrie 1831 Broșteni, jud. Caraș-Severin |
| Decedat | (59 de ani) Oravița |
| Naționalitate | român |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | avocat, folclorist |
| Studii | Universitatea „Eötvös Loránd” din Budapesta |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1866 - 1890 |
| Modifică date / text | |
* 1890: Simeon Mangiuca (n. 2 septembrie 1831, Broșteni, jud. Caraș-Severin, d. 4 decembrie 1890, Oravița), a fost un folclorist român, membru de onoare (din 1890) al Academiei Române.[1]
Studiile și activitatea profesională[modificare | modificare sursă]
S-a născut în satul Broșteni, fiind fiul preotului ortodox Ioachim Mangiuca și al Calinei Berceanu. Studiile secundare le-a făcut la liceul din Oravița, apoi la Seghedin, Lugoj și Oradea. Între anii 1852 - 1855 a urmat Facultatea de Drept la Budapesta, unde și-a luat și doctoratul. Apoi a studiat timp de trei ani teologie teologia la Vârșeț.[2]
În 1858 este numit practicant de drept la locotenența Voivodinei din Timișoara. În același timp devine profesor de limba și literatura română la gimnaziul german din Timișoara și se căsătorește cu Ana Miletici, fiica unui mare prorietar din Oravița.[2]
În 1861 este ales de congregația comitană a județului Caraș prim-pretor al circumscripției Jamu Mare, post pe care-l va ocupa timp de 8 ani. În această perioadă își pregătește examenul de avocatură (cenzura), pe care îl ia în 1868. În anul următor părăsește administrația și se stabilește ca avocat la Oravița.[3]
Devine membru de onoare al Academiei Române la 22 martie 1890.[3][4]
Suferind de o boală de inimă, care n-a putut fi tratată nici la Viena, se stinge din viață la vârsta de 59 de ani, la 4 decembrie 1890 la Oravița. Biblioteca sa a donat-o „Asociațiunii” (Astra) din Sibiu.[3]
Activitatea literară[modificare | modificare sursă]
A studiat folclorul românesc, obiceiurile populare, colindele și obiceiurile funebre. Este autorul uneia dintre primele cercetări de folclor comparat din Banat. Publică numeroase lucrări de referință în domeniu în ziare precum „Albina” din Viena, „Luminătorul” din Timișoara și „Familia” din Oradea.[3]
Lucrări publicate:
- De la originea, vechitatea și însemnătatea istorică a numelui Valacu, serie de articole în Albina, Viena, 1866-1867
- Baba Dochia, studiu mitologic în Familia, nr. 13/1874, Oradea
- De însemnătatea botanicei româneșci, serie de articole în Familia, Oradea, 1874
- Calendarul iulian, gregorian și poporul român pe anii 1882 și 1883
- Studii limbistice sau 100 de etimologii revindecate elementului român contra Miclosich și Cihac, serie de articole în Familia, Oradea, 1883, reproduse în Luminătoriul, Timișoara
- Cincizeci de etimologii de cuvinte bănățeneșci de origine romană, serie de articole în Familia, Oradea, 1884
- Daco-romänische Sprach und Geschichtforschung, cea mai importantă lucrare a sa, apărută în anul morții sale, în mai multe ediții; cuprinde valoroase studii de fonologie și morfologie a limbii române.
Încă cinci articole în limba germană apărute în Romänische Revue din Timișoara între anii 1987-1989.
| Alexandru Dobrogeanu-Gherea | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Sașa |
| Născut | 7 iulie 1879 Ploiești, România |
| Decedat | (58 de ani) Moscova, URSS, (AstăziFederația Rusă) |
| Părinți | Constantin Dobrogeanu-Gherea și Sofia Parcevska |
| Frați și surori | 1. Ștefania, pianistă, căsătorită cu criticul Paul Zarifopol 2. Ion, estetician și filosof |
| Copii | Fany[1] (căsătorită cu Luca Caragiale, fiul lui I.L. Caragiale) |
| Naționalitate | română |
| Cetățenie | România |
| Etnie | evreiască după tată, incertă după mamă |
| Ocupație | jurnalist politician |
| activist comunist | |
| Membru fondator al PCR | |
| Deputat în Parlamentul Regatului României, 1924 | |
| Președinte al Federației Socialiste din Prahova | |
| Partid politic | Partidul Comunist din România |
| Alma mater | Politehnica din München |
| Profesie | politician bolșevic |
| Modifică date / text | |
* 1937: Alexandru (Sașa) Dobrogeanu-Gherea (n. 7 iulie 1879, Ploiești - d. 4 decembrie 1937, Închisoarea Lublianka, Moscova) a fost un om politic comunist. Fiu al socialistului creștinit de origine evreiască Constantin Dobrogeanu-Gherea și al soției sale Sofia Parcevska, de origine incertă, a primit o educație de stânga, intrând în contact cu operele lui Marx și Engels în familie și ca student al Politehnicii din München. Constantin Dobrogeanu-Gherea a devenit creștin în 1879.[2]
Cariera politică[modificare | modificare sursă]
In 1910 se înscrie în Partidul Social Democrat Muncitoresc, fiind ales după război președinte al Federației Socialiste din Prahova. În această calitate face parte din delegația care a cerut afilierea la Komintern (vara 1920). Acceptarea celor 21 de condiții obligatorii pentru membrii Kominternului de către nucleul dur al socialiștilor români va duce la apariția Partidului Comunist Român la 21 mai 1921.
În ianuarie 1922, toți comuniștii din grup au fost arestați imediat pentru conspirație împotriva siguranței statului, vor fi judecați și condamnați în Procesul din Dealul Spirii.
Bolșevic fanatic, convins de necesitatea revoluției,Alexandru Dobrogeanu-Gherea va fi figura centrală a procesului datorită prestigiului tatălui său, Constantin Dobrogeanu-Gherea, și unor atitudini demonstrative spectaculoase (greva foamei, refuzul de a răspunde la întrebări).
După amnistia din iunie 1922, ocupă mai multe funcții importante în PCdR: membru in Comitetul Executiv și coordonator al presei de partid (1922) și membru în Comitetul Central (1924), fiind și deputat în Parlamentul României. După alte două arestări (decembrie 1924 și ianuarie 1929) și pierderea funcțiilor de răspundere pentru „opoziționism" și „deviere de stânga", suferă o cădere nervoasă (1930).
In 1932 pleacă definitiv în URSS, unde va traduce în română câteva din operele lui Lenin la Editura pentru Literatură Străină. Acuzat de troțkism, este executat în timpul marii terori staliniste, fără a se ține cont de afecțiunea sa psihică.
| tur Enășescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 12 ianuarie 1889, municipiul Botoșani, județul Botoșani) |
| Decedat | (53 de ani) București |
| Naționalitate | română |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | poet |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | literatura română interbelică |
| Modifică date / text | |
* 1942: Artur Enășescu (n. 12 ianuarie 1889, Botoșani - d. 4 decembrie 1942, București) a fost un poet și jurnalist român.
Cariera jurnalistică și literară[modificare | modificare sursă]
În anul 1914 Artur Enășescu este redactor la Epoca. În timpul Primului Război Mondial se află pe front. Publică articole și amintiri de război în ziarul botoșănean Îndrumarea, versuri și cronică literară în Junimea Moldovei de Nord, Luceafărul, unde era și redactor, Răsăritul din Chișinău și Cuvântul liber din București. Publică de asemenea în Universul literar și devine colaborator la Rampa, Propilee literare, Familia. În anul 1927, Societatea Scriitorilor Români îi acordă premiul Ion Pavelescu pentru sonetul Afrodita.
Opera[modificare | modificare sursă]
Volume de versuri[modificare | modificare sursă]
- Pe gânduri, București, 1920;
- Revolta zeului, prefață de Ștefania Stâncă, București, 1946;
- Poezii, ediție îngrijită și prefață de Mihail Straje, introducere de Radu Boureanu, București, 1968.
| Constantin Noica | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 12 iulie 1909 Vitănești, Regatul României | ||
| Decedat | (78 de ani) Sibiu, Republica Socialistă România | ||
| Părinți | Grigore Noica și Clemența Casasovici[2] | ||
| Căsătorit cu | Wendy Muston | ||
| Copii | Alexandrina (căsătorită Alexandra-Noica Wilson), Răzvan (părintele Rafail)[3] | ||
| Naționalitate | română | ||
| Cetățenie | .svg){kind=small} România | ||
| Ocupație | scriitor, eseist, filozof și poet | ||
| Limbi | limba română[1] | ||
| Studii | Facultatea de Filosofie și Litere din București | ||
| Activitatea literară | |||
| Activ ca scriitor | interbelică, postbelică | ||
| Mișcare/curent literar | Trăirism, fenomenologie | ||
| Operă de debut | în revista liceului „Spiru Haret”, Vlăstarul, în 1927 | ||
| Opere semnificative | Devenirea întru ființă - Tratat de ontologie | ||
| Note | |||
| Premii | Premiul Herder | ||
| |||
| Modifică date / text | |||
* 1987: Constantin Noica (n. 12 iulie 1909, Vitănești, județul Teleorman - d. 4 decembrie 1987, Păltiniș, județul Sibiu) a fost un filosof, poet, eseist, publicist și scriitor român. Este membru post-mortem al Academiei Române (din 1990).[4] Fostul ministru țărănist Nicolae Noica este nepotul filozofului Constantin Noica.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Viață timpurie, educație[modificare | modificare sursă]
Constantin Noica s-a născut la 12 iulie (stil vechi) 1909 în comuna Vitănești, județul Teleorman.
Începe gimnaziul în București; în perioada 1924-1928 urmează Liceul „Spiru Haret”, unde îl are ca profesor de matematică pe poetul Uvedenrodelor, Ion Barbu (Dan Barbilian). Obține bacalaureatul în 1928.
Ca licean, debutează în revista liceului, Vlăstarul, în 1927 cu eseuri care au fost publicate în anul 1934 în volumul „Mathesis sau bucuriile simple”.
Se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licență Problema lucrului în sine la Kant. Timp de trei ani îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu.
Anii interbelici și ulteriori (1930 - 1949)[modificare | modificare sursă]
În perioada 1932 - 1934 frecventează societatea culturală "Criterion". Sub influența lui Nae Ionescu, prietenii lui Noica de la „Criterion” - Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Mircea Eliade - vor deveni, mai devreme sau mai târziu, simpatizanți legionari dar Noica, fidel ideii că lupta culturală și nu cea politică este calea pentru reînvierea culturală a României, refuză uniforma și încadrarea în mișcarea legionară.
În 1933, timp de un an, urmează cursurile Facultății de Matematică iar în primăvara anului 1938 pleacă la Paris cu o bursă a statului francez, unde va sta până în primăvara anului 1939. În mai 1940 își susține la București doctoratul în filosofie, cu teza Schiță pentru istoria lui „Cum e cu putință ceva nou?”. În luna august a aceluiași an, scoate într-un număr unic revista Adsum (adică „Sunt aici, sunt de față”), pe care o scrie singur și o publică din bani proprii, și în care se vrea un martor imparțial, dar de fapt nu fără simpatie, al „martiriului mișcării legionare” prigonită de regimul Frontului renașterii naționale condus de regele Carol al II-lea.
În octombrie 1940 pleacă la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German. Va rămâne la Berlin până în 1944, participând de mai multe ori la seminarul de filosofie a profesorului Martin Heidegger, unde a mai participat și un alt filosof român cu operă de sertar, Alexandru Dragomir. În paralel, împreună cu Constantin Floru și Mircea Vulcănescu editează patru din cursurile universitare ale lui Nae Ionescu și anuarul Isvoare de Filosofie.
Anii domiciliului forțat, deținut politic (1949 - 1964)[modificare | modificare sursă]
În perioada 1949 - 1958 are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. Aici, Noica și-a căpătat ideea filosofică și totodată și-a trasat principalele coordonate ale filosofiei sale de mai târziu. În 1958 Noica este arestat, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Alături de el vor fi arestați toți participanții la seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de „grupul Noica”.
Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964.
Anii libertății, Păltiniș (1964 - 1987)[modificare | modificare sursă]
Din 1965 se stabilește în București, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, având drept domiciliu un apartament cu două camere unde Noica va ține seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanți se numără mai tinerii săi colegi de la Centrul de Logică (Sorin Vieru) sau de la Institutul de Istoria Artei (Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu).
În 1976, Constantin Noica îl întâlnește, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Nicolae Steinhardt despre cele văzute la Rohia, știind gândul acestuia de a se retrage într-o mănăstire.
Ultimii ani din viață începând cu anul 1975, Constantin Noica și i-a petrecut la Păltiniș lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi (vezi Jurnalul de la Păltiniș de Gabriel Liiceanu). Între 1974 și 1987 a deținut un apartament în blocul OS6, la Romancierilor în Drumul Taberei.[5] Se stinge din viață la 4 decembrie 1987. A fost înmormântat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniș, după dorința sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoți în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului. După 1989, Gabriel Liiceanu s-a ocupat de reeditarea integrală a cărților lui Noica.
Operă[modificare | modificare sursă]
Opere antume[modificare | modificare sursă]
- 1934 - Mathesis sau bucuriile simple
- 1936 - Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz și Kant
- 1937 - De caelo
- 1940 - Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou
- 1943 - Două introduceri și o trecere spre idealism. Cu traducerea primei introduceri kantiene a Criticei Judecării
- 1944 - Pagini despre sufletul românesc
- 1944 - Jurnal filosofic
- 1962 - Fenomenologia spiritului de GWF Hegel istorisită de Constantin Noica
- 1969 - Douăzeci și șapte de trepte ale realului
- 1969 - Platon: Lysis (cu un eseu despre înțelesul grec al dragostei de oameni si lucruri)
- 1970 - Rostirea filozofică românească
- 1973 - Creație și frumos în rostirea românească
- 1975 - Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești
- 1975 – Despărțirea de Goethe
- 1978 - Sentimentul românesc al ființei
- 1978 - Spiritul românesc la cumpătul vremii. Șase maladii ale spiritului contemporan.
- 1980 - Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel: Fenomenologia spiritului
- 1981 - Devenirea întru ființă, vol. I: Încercarea asupra filozofiei tradiționale; vol. II: Tratat de ontologie
- 1984 - Trei introduceri la devenirea întru ființă
- 1986 - Scrisori despre logica lui Hermes
Opere postume[modificare | modificare sursă]
- 1988 - De Dignitate Europae
- 1990 - Jurnal de idei
- 1990 - Rugați-vă pentru fratele Alexandru
- 1992 - Simple introduceri la bunătatea timpului nostru
- 1992 - Eseuri de duminică
- 1992 - Introducere la miracolul eminescian
- 1997 - Manuscrisele de la Cîmpulung
- 1998 - Echilibrul spiritual. Studii și eseuri (1929-1947))
Publicistică[modificare | modificare sursă]
| Horia Bernea | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 14 septembrie 1938 București, România |
| Decedat | 4 decembrie 2000 (62 de ani) Paris, Franța |
| Părinți | Ernest Bernea |
| Naționalitate |  România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | pictor arhitect |
| Activitate | |
| Domeniu artistic | Pictură |
| Studii | Universitatea din București |
| Pregătire | Facultatea de Matematică și Fizică a Universității București, Școala Tehnică de Arhitectură |
| Mișcare artistică | Școala de la Poiana Mărului |
| Premii | Premiul "Ion Andreescu" al Academiei Române |
| Modifică date / text | |
* 2000: Horia Bernea (n. 14 septembrie 1938, București; d. 4 decembrie 2000, Paris) a fost un pictor român, fiul sociologului și etnologului Ernest Bernea. Horia Bernea a deținut între anii 1990-2000 funcția de director general al Muzeului Țăranului Român.
Date biografice[modificare | modificare sursă]
Horia Bernea s-a născut la data de 14 septembrie 1938 în București, fiind fiul cunoscutului sociolog și etnolog Ernest Bernea (1905-1990). Între anii 1957 și 1959 Horia Bernea a urmat cursurile Facultății de Matematică și Fizică a Universității București, între anii 1959 și 1965 – Școala Tehnică de Arhitectură și între anii 1962-1965 Institutul Pedagogic (secția Desen).
A debutat public ca pictor în anul 1965 la Cenaclul Tineretului al Uniunii Artiștilor Plastici.
A fost membru al grupului de la Poiana Mărului, membru al grupului "Prolog", a lucrat în taberele de creație de la Văratec și Tescani, apoi la Paris și în sudul Franței, în Provence.
A avut numeroase expoziții personale sau de grup la Richard Demarco Gallery (1970-1971), College Gallery al Universității din Birmingham, Sigi Krauss Gallery în Covent Garden (1971), Compass Gallery din Glasgow (1971), Richard Demarco Gallery (1976), Generative Art Gallery, Londra (1976) etc [1]
În perioada 1998-1999 a realizat la Roma împreună cu teologul, antropologul și diplomatul Teodor Baconsky (pe atunci ambasador al României pe lîngă Sf. Scaun), o mărturie ilustrată despre "Roma bizantină": Roma caput mundi. Un ghid subiectiv al Cetății Eterne (sprijinit pe dialoguri, note, fotografii, acuarele și desene) – adevărată "nouă punere în scenă" a miracolului roman.
Pictorul Horia Bernea a fost membru al Comisiei Monumentelor Istorice și al Grupului de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii.
În anul 1997, Muzeul Național de Artă al României – Departamentul de Artă Contemporană a editat un album de picturi ale lui Horia Bernea. În textul "Avantajele spirituale ale unui artist din Est" publicat în același album, Horia Bernea și-a făcut o adevărată profesiune de credință:
 | Există un pericol în care suntem sincroni cu Occidentul: pierderea identității, uitarea rădăcinilor noastre profunde… În fața unei lumi amenințate de descompunere, forțate să renege reperele fundamentale ale existenței sale, artistul, omul de cultură în genere, trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea. El trebuie «să salveze».[2] | — Horia Bernea |
Muzeul Țăranului Român[modificare | modificare sursă]
la data de 5 februarie 1990, noul guvern al României democratice a decretat reînființarea vechiului Muzeu de Artă Populară (practic desființat în anul 1977 prin unirea sa cu Muzeul Satului), în sediul său originar, uzurpat din 1953 de muzee ale partidului comunist cu diferite denumiri.
În anul 1990, Andrei Pleșu, ministrul Culturii de atunci, l-a numit pe pictorul Horia Bernea în funcția de director general al Muzeului Țăranului Român, funcție pe care a deținut-o până la moartea sa. În prealabil, el a fost consultat asupra denumirii muzeului, oprindu-se asupra celei de Muzeu al Țăranului Român.
După o serie de expoziții temporare, abia în primăvara anului 1993, Muzeul a fost deschis cu o primă parte a expunerii permanente, pusă sub semnul generos al Crucii. A urmat deschiderea sălilor cu icoane în anul 1994, iar în anul 1996 inaugurarea etajului Muzeului, sub titlul semnificativ "Triumf".
Directoratul a reprezentat o mare împlinire a activității de maturitate a lui Horia Bernea. El a ctitorit cel mai important așezământ de cultură tradițională din România, organizat după toate exigențele muzeisticii contemporane. În anul 1994, omului de cultură Horia Bernea i s-a decernat, de către Fundația Culturală Română, Premiul pentru contribuția adusă la recuperarea tradițiilor spirituale ale civilizației țărănești, la care se adaugă Marele Premiu "George Apostu".
În anul 1996 muzeul a fost răsplătit cu înalta distincție "European Museum of the Year", premiul pentru cel mai bun muzeu european al anului pentru prima dată acordat unui muzeu aparținând unei țări din estul Europei [3]. [nefuncțională]
Muzeul Țăranului Român s-a dezvoltat în condiții materiale precare, dar cu toate acestea, în anii de după deschidere, colecțiile muzeului au continuat să se îmbogățească prin achiziționarea a noi piese valoroase sau prin obținerea de donații. La inițiativa lui Horia Bernea, au fost achiziționate 6 biserici de lemn, dintre care 2 au fost aduse la București (cea din Mintia, expusă în interior, și cea din Bejani, în curtea muzeului – ambele din județul Hunedoara), iar alte 4 sînt păstrate și îngrijite in situ (la Lunca Moților – jud. Hunedoara; la Groșii Noi, Julița și Troaș – jud. Arad).
Horia Bernea a decedat în seara zilei de 4 decembrie 2000, la Paris, după ce suferise o dificilă intervenție chirurgicală pe cord deschis. Corpul său a fost adus în țară și înmormântat la Biserica Mavrogheni, în apropiere de Muzeul Țăranului Român. La înmormântarea sa au participat numeroși ierarhi ai B.O.R., în frunte cu Părintele Patriarh Teoctist și cu Arhiepiscopul Bartolomeu Anania (care a ținut atunci o memorabilă cuvântare), precum și renumiți oameni de cultură printre care Andrei Pleșu și Horia-Roman Patapievici.
Premii[modificare | modificare sursă]
- Premiul pentru Pictură al U.A.P. (1970)
- Premiul "Stahly" la Bienala Tineretului de la Paris (1971)
- Premiul "Ion Andreescu" al Academiei Române (1978)
- Marele Premiu al U.A.P. (1983)
- Premiul al Fundației Culturale Române
- Premiul Grupului pentru Dialog Social (2000)
- Ordinul Național "Pentru Merit" în grad de Mare Cruce acordat de către Președinția României (2000)
| Teo Peter | |
 Teo Peter | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | |
| Decedat | (50 de ani) |
| Cauza decesului | accident rutier[*] |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | muzician |
| Activitate | |
| Instrument(e) | chitară |
| Marin Mincu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 28 august 1944 Slatina |
| Decedat | 4 decembrie 2009 București |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Naționalitate | română |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | poet, critic literar, istoric literar, eseist |
| Limbi | limba română[1] |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1964-2009 |
| Note | |
| Premii | Premiul Herder |
| Modifică date / text | |
* 2009: Marin Mincu (n. 28 august 1944, Slatina - d. 4 decembrie 2009, București) a fost un poet, critic literar, istoric literar, semiolog și eseist român.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Familie[modificare | modificare sursă]
Marin Mincu s-a născut la 28 august 1944, în Slatina, având ca părinți pe Mincu Duță si Voica Anica.
Studii[modificare | modificare sursă]
- Școala primară Clocociov (1951-1955), Școala elementară Mixtă-Gară (1955-1958), Liceul Radu Greceanu din Slatina (1958-1962), Facultatea de filologie a Universității București (1962-1967).
- Specializare în semiotica literară la Facultatea de litere și filozofie a Universității din Torino (1974-1978).
- Doctor în filologie la Universitatea din București, 1971, cu tema „Opera literară a lui Ion Barbu”.
- Data primirii în Uniunea Scriitorilor: 1972; în ASPRO: 1996.
Funcții didactice universitare[modificare | modificare sursă]
- Preparator prin concurs la Facultatea de filologie a Institutului Pedagogic din Constanța (1968-1971), asistent universitar doctor la aceeași instituție (1971-1973), lector universitar doctor (1973-1974), lector universitar la Facultatea de litere și filozofie a Universităților din Torino și din Milano (1974-1978), conferențiar universitar doctor la Facultatea din Constanța (1979), profesor titular asociat (prin concurs) la Facultatea de litere și filozofie a Universității din Florența (1978-1994), profesor universitar doctor la Facultatea de litere din Constanța (1990-2009). Conducător de doctorat la Universitatea din București (1990, până la data decesului, 4 dec. 2009). Prim rector al Universității „Ovidius” (aprilie 1990) și Decan al Facultății de Litere, Istorie, Teologie și Drept a Universității „Ovidius” (1990-1998).
Viață literară[modificare | modificare sursă]
Colaborator la toate revistele literare din țară, deținând rubrică permanentă la Amfiteatru (Confruntări critice), Luceafărul (Semn), România literară (Poezia tânără), Viața românească (Intermezzo), Paradigma (editorial), Ziua literară (cronică literară), Tomis (Repere), Contemporanul –Ideea europeană (Intermezzo), etc. A avut rubrică săptămânală permanentă («Accente») în pagina culturală a ziarului „Cotidianul” (1999-2004). De asemenea, colaborator la unele reviste italiene: Alfabeta (Milano), La fiera letteraria (Roma), Strumenti critici (Torino), Uomo e cultura (Palermo), Il cavallo di Troia (Roma), Inventario (Firenze), L’Indice (Torino), Il Ponte (Firenze), La nuova Rivista Europea (Milano, unde a făcut parte din Colegiul european de redacție) etc. Inițiative culturale: Membru fondator al Universității Ovidius din Constanța (1990, fiind numit primul rector, funcție la care renunță pentru că, în același timp, era și profesor titular la Facultatea de litere și filozofie a Universității din Florența). Înființează revista culturală Paradigma (1993) și Editura Pontica (1991) în cadrul căreia coordonează colecția „Biblioteca italiană” și colecția de poezie Euridice. Președinte al Cenaclului Euridice al Uniunii Scriitorilor (2002-2003) și, în continuare – până în 2008, al Muzeului Literaturii Române. Fondator al Premiului literar Euridice (2005, în exclusivitate pentru tinerii autori), actualmente premiul literar „Marin Mincu”.
Debut: cu critică în Gazeta literară (articolul „Stilul criticii”, 30 aprilie 1964) și cu poezii în revista Amfiteatru (aprilie 1966).
Debut editorial: în poezie cu vol. Cumpănă (Editura pentru literatură, 1968); în critică: Critice (Editura pentru literatură, 1969); în roman: Intermezzo ( Editura Albatros, 1984).
Deces[modificare | modificare sursă]
Marin Mincu a decedat la Spitalul Elias din București în dimineața zilei de 4 decembrie 2009 în urma unui anevrism cerebral survenit la Televiziune și este înmormântat la Cimitirul Bellu din Capitală.
Opera[modificare | modificare sursă]
În România[modificare | modificare sursă]
- I. Poezie:
Cumpănă, E.P.L., 1968; Calea robilor, Cartea românească, 1970; Eterica noapte, Albatros, 1972; Văile vegherii, Cartea românească, 1974; Discurs împotriva morții, Eminescu, 1977; Pradă realului, Cartea românească, 1980; Proba de gimnastică, Albatros, 1982; Pradă realului, Cartea românească, 1985, colecția „Hyperion”, antologie, cu o postfață de Laurențiu Ulici; Despre fragilitatea vieții, Albatros, 1987; Despre fragilitatea vieții, antologie de autor în colecția „Poeți români contemporani”, cu o prefață de Valentin F. Mihăescu, Eminescu, 1997; Am visat că visez că sunt înger, Asociația Scriitorilor din București/ Eminescu, 1998; Vine frigul, antologie în colecția B.P.T. nr. 1501, cu un tabel cronologic de George Popescu, o prefață de Gheorghe Grigurcu și o postfață de Irina Mavrodin, Minerva, 2000; Cum mi-am înscenat un accident de mașină, editura Vinea, București, 2002; Pacient la spitalul fundeni, editura paralela 45, București, 2007. Postum: vol. Dulce vorbi în somn, Ed. Vinea, 2011.
- II. Roman
Intermezzo (Albatros, București, 1984; ediția a II-a, revizuită, în colecția „100+1”, cu o prefață de Romul Munteanu și o postfață de Gabriel Dimisianu, Gramar, București, 2000; ediția a III-a, revăzută, cu o postfață de Bogdan Alexandru Stănescu, Polirom, Iași, 2007); Intermezzo II, Cartea românească, 1989; Intermezzo III, cu o postfață de Octavian Soviany, Albatros, 2002; Intermezzo IV, jurnalul florentin, Pontica, Constanța, 1997; Jurnalul lui Dracula, rescriere, cu unele referințe critice apărute în Italia (Cesare Segre, Piero Bigongiari, Sergio Givone, D’Arco Silvio Avalle, Lucio Klobas, Giuseppe Pontiggia, Renato Minore, Alfredo Giuliani, Paolo Fabrizio Iacuzzi, Ernestina Pelegrini) și două interviuri cu Ioan Buduca și Cristian Teodorescu, Polirom, Iași, 2004; Moartea la Tomis. Jurnalul lui Ovidiu, rescriere, cu un preambul al autorului („Cum am devenit romancier italian”) și cu unele referințe critice apărute în Italia (Roberto Carifi, Giuseppe Cassieri, Dario Fertilio, Francesco Specchia, Giancarlo Caprettini, Luciano Morandini), Polirom, Iași, 2005.
- III. Critică, istorie și teorie literară:
Critice, E.P.L., 1969; Critice II, Cartea românească, 1971; Poezie și generație, Eminescu, 1975; Ion Barbu comentat, Albatros, 1975, ediția a II-a, în colecția „Clasici români interpretați” a editurii Pontica, 1995; Repere, Cartea românească, 1977; „Luceafărul” comentat, Albatros, 1978; ediția a II-a în colecția „Clasici români interpretați”, Pontica, 1996; Ion Barbu. Eseu despre textualizarea poetică, (Cartea Românească, 1981; ediția a II-a, cu un tabel cronologic de George Popescu, colecția B.P.T., Minerva, 2000); Avangarda literară românească (editura Minerva, 1983, ediția a II-a, revăzută, colecția B.P.T., Minerva, 1999; ediția a III-a, revăzută și adăugită, Pontica, Constanța, 2006); Lucian Blaga comentat, Albatros, 1983, ediția a II-a în colecția „Clasici români interpretați”, Pontica, 1995; Eseu despre textul poetic II, (Cartea românească, 1986; ediția a II-a, cu o prefață de Ștefan Borbely, editura paralela 45, Pitești, 2006); Opera literară a lui Ion Barbu, Cartea românească, 1990; Textualism și autenticitate, Pontica, Constanța, 1993; Poezia română actuală (O antologie comentată), vol. I-II, Pontica, 1998; vol. III, Pontica, 1999; Poeticitatea română postbelică, Pontica, 2000; Paradigma eminesciană, Pontica, 2000; A fi mereu în miezul realului, interviuri, cu un studiu introductiv de Octavian Soviany, Pontica,
- 2001; Christian W. Schenk și poietica „antilucrurilor“eseu în Luceafărul, nr. 42(434), 28 noiembrie 2001,
- Poezia română în secolul XX, vol. I, Pontica, 2003; Avataruri de tranziție, Pontica, 2004; Fărâme critice, Pontica, 2005; O panoramă critică a poeziei române din secolul al XX-lea, Pontica, 2007, Cvasitratat de/despre literatură, Ed. Paralela 45, 2009.
Postum: Vol. Polemos, Ed. Compania, 2011.
- IV. Traduceri din alți autori:
D’Arco Silvio Avalle, Modele semiologice în Comedia lui Dante, în colaborare cu Ștefania Mincu, Univers, 1979; Poeți italieni din secolul XX. De la Pascoli la Magrelli, Cartea românească, 1988.
- V. Volume și ediții îngrijite, studii introductive, prefețe, postfețe:
Al. Macedonski, Excelsior, poezii, prefață de..., BPT, Minerva, 1968; Mihail Sadoveanu, Locul unde nu s-a întâmplat nimic, postfață de..., colecția „Arcade”, Minerva, 1972; Ion Gheorghe, Poeme, cuvânt înainte de.., Colecția „Cele mai frumoase poezii”, Albatros, 1972; Mihail Sadoveanu, Creanga de aur, prefață de..., BPT, Minerva, 1973; Ion Heliade-Rădulescu, Poezii-Proză, antologie și repere istorico-literare de..., seria „Patrimoniu”, Minerva, 1977; D’Arco Silvio Avalle, Modele semiologice în Comedia lui Dante, prefață de..., colecția „Studii”, editura Univers, 1979; Nichita Stănescu, Pravoto na vreme, introducere de..., Ed. MISLA, Struga, 1982; Maria Corti, Principiile comunicării literare, prefață de..., colecția „Studii”, Univers, 1983; Umberto Eco, Pendulul lui Focault, postfață de..., colecța Biblioteca italiană, Pontica, 1991; Maria Corti, Cântecul sirenelor, postfață de..., colecția Biblioteca italiană, Pontica, 1991; De ce scriu poezie, anchetă de..., colecția „Interviuri”, Pontica, 1996; Lucio Klobas, Gândirea extremă, postfață de..., colecția Biblioteca italiană, Pontica, 1998; Mihai Eminescu, Poesie/ Poezii, ediție îngrijită de..., Pontica, 1998; Mario Luzi, Poezii, prefață de..., colecția Biblioteca italiană, Pontica, 2002; Canon și canonizare, anchetă coordonată de..., Pontica, 2003; Dosarul Cenaclului Euridice, coordonare de..., vol. I-II, editura Ziua, București, 2003; vol. III, Pontica, Constanța, 2004; vol. IV-VII, Pontica, 2005.
În Italia[modificare | modificare sursă]
I canti narrativi romeni. Analisi semiologica, Torino, Giappichelli, 1977; I mondi sovrapposti. La modellizzazione spaziale nella fiaba romena, Torino, Giappichelli, 1978; Poesia romena d’avanguardia. Testi e manifesti. Da Urmuz a Ion Caraion, in collaborazione con Marco Cugno, colecția Universale economica, Milano, Feltrinelli, 1980; La semiotica letteraria italiana, colecția Universale economica, Milano, Feltrinelli, 1982; Mito-fiaba-canto narrativo. La trasformazione dei generi letterari, Roma, Bulzoni, 1986; Nuovi poeti romeni, in collaborazione con Marco Cugno, Firenze, Vallecchi, 1986; Mircea Eliade e l’Italia, in collaborazione con Robrto Scagno, Milano, Jaca Book, 1987; Dizionario degli autori (parte romena), Milano, Bompiani, 1987; Nichita Stănescu, 11 elegie, a cura di..., Milano, editore Vanni Scheiwiller, 1987; Fiabe romene di magia, colecția Tascabili Bompiani, 1989; Lucian Blaga, Ipoemi della luce, a cura di..., in collaborazione con Sauro Albisani, Milano, Garzanti, 1989; Mihai Eminescu, Lucifero, in collaborazione con Sauro Albisani, editore Vanni Scheiwiller, Milano, 1989; Mihai Eminescu, Genio desolato, a cura di..., Bergamo, editore Lubrina, 1989; Mihai Eminescu e il romanticismo europeo, in collaborazione con Sauro Albisani, Roma, Bulzoni, 1990; Il diario di Dracula, romanzo, con una prefazione di Cesare Segre e con una postfazione di Piero Bigongiari, colecția „I grandi tascabili”, Bompiani, Milano, 1992; Paul Celan, Scritti romeni, a cura di..., Udine, Campanotto editore, 1994; Il diario di Ovidio, romanzo, con una prezentazione di Umberto Eco, Milano, Bompiani, 1997; I poeti davanti all’apocalisse, con una postfazione di Giovanni Rotiroti, Udine, Campanotto editore, 1997; Mihai Eminescu, La mia ombra e altri racconti, a cura di..., colecția Biblioteca Universale Rizzoli, Milano, 2000.
- Traduceri în alte limbi din opera originală:
Volume de poezie: In agguato (în limba italiană, traducere de Alfredo Giuliani și Marin Mincu, cu o notă critică de Mario Luzi, editura Vanni Scheiwiller, milano, 1986); Lazni traktat o jagnjetu (în limba sârbă traducere de Maria Mutici și Miljurko Vukadinovici, editura Oktoih, Podgorica, 1999);
- Drehung (în limba germană, traducere de Christian W. Schenk, editura Dionysos, Kastellaun, 2002);
- Il arrive, le froid (traducere în franceză de Ilie Cnstantin și Mariela Rotaru Constantinescu, în colecția monde latin, maison de la poesie D’Amay, 2003).
- Pieta - Eine Auswahl rumänischer Lyrik, Dionysos, Boppard, 2018, în traducerea și selectarea lui Christian W. Schenk, ISBN 9781977075666.
- SECHS RUMÄNISCHE DICHTER: Ausgewählt und übersetzt von Christian W. Schenk - (Ana Blandiana, Ion Caraion, Ștefan Augustin Doinaș, Marin Mincu, Emil Manu, Marin Sorescu) - Dionysos, Boppard, ISBN 978-1980320890
| Rozina Cambos | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | [1] Bacău, România |
| Decedată | (60 de ani)[1] Beit Dagan[*], Israel |
| Înmormântată | Cimitirul Yarkon din Petah Tikva[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale (leucemie) |
| Cetățenie | România Israel |
| Ocupație | actriță de film actriță de teatru[*] actriță de televiziune[*] |
| Alte premii | |
| Premiul Academiei israeliene de teatru[*] Ophir Award for Best Supporting Actress[*] | |
| Prezență online | |
| Modifică date / text | |
* 2012: Rozina (Rosina) Cambos (în ebraică: רוזינה קמבוס, n. 17 decembrie 1951, Bacău - d. 4 decembrie 2012 Beit Dagan) a fost o actriță română și din 1983, actriță israeliană, de teatru, de cinematograf și televiziune. A jucat în limbile ebraică si română. S-a distins ca „actriță de caractere”, atât în roluri comice cât și dramatice.[2]
Biografie[modificare | modificare sursă]
Copilăria, studiile și debutul[modificare | modificare sursă]
Rozina Cambos s-a născut la Bacău ca fiică a lui Vasile C.Cambos, care a fost director al Casei de cultură și regizor tehnic la Teatrul municipal Bacovia din Bacău, și al lui Lori Cambos (1926-1972), actriță la Teatrul Bacovia, de origine evreiască. Fratele ei mai mare, Eugen Genu Cambos este cântăreț și instrumentist de muzică pop și rock (cunoscut pentru performanțele în cadrul formațiilor „Roșu și alb” și „Eolic”). În copilărie Rozina Cambos a apărut în câteva spectacole teatrale pe scena teatrului Bacovia, ca de pildă piesele lui Aleksei Arbuzov Căsuța de la marginea orașului (1957) și Poveste din Irkutsk (1962). După ce a fost o elevă eminentă a Liceului „Lucrețiu Pătrășcanu” din orașul natal, conform dorinței părinților ei ea a început studii de medicină, dar după un an le-a întrerupt pentru a studia la Institutul de Artă teatrală și cinematografică „Ion Luca Caragiale” după ce în prealabil a luat lecții de actorie cu Ion Ghelu Destelnica. A terminat cu succes aceste studii în anul 1975.
Activitatea artistică în România[modificare | modificare sursă]
A apărut în continuare vreme de opt ani pe scenele unor teatre din România ca de pildă Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, Teatrul Giulești (cunoscut din 1990 ca Teatrul Odeon, la Sala Majestic), luând parte la numeroase spectacole, între care Macbeth (în rolul lui Lady Macbeth), Troienele de Euripide (Hecuba), Slugă la doi stăpâni de Goldoni (1976), Dragoste periculoasă de Th. Mănescu (1978, Teatrul Giulești)
Activitatea artistică în Israel[modificare | modificare sursă]
În teatru[modificare | modificare sursă]
După ce primul ei soț, de profesie arhitect, a părăsit România, aflată atunci sub regimul ceaușist, stabilindu-se în Elveția, în 1983 Rozina Cambos a emigrat în Israel împreună cu fiul ei în vârstă de 4 ani. La patru luni după venire și-a început cariera ca actriță în limba ebraică. A interpretat pe scena ebraică circa 200 de roluri.[2] În anii 1984-1987 a jucat la Teatrul din Beer Sheva, în Visul unei nopți de vară (Hipolita și Titania), Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais (Rosina), Don Juan se întoarce din război de Ödön von Horváth, Satana la Moscova, după Mihail Bulgakov (în regia Cătălinei Buzoianu, asistată de Adrian Giurgea), Îmblânzirea scorpiei (Caterina).
În anul 1987 Cambos a trecut la Teatrul național Habima din Tel Aviv, unde a jucat, între altele, în Cercul de cretă caucazian de Brecht, Nunta însângerată de F. Garcia Lorca, musicalul Cabaret de John Kander și Fred Ebb, Yehu de Ghilad Evron, Afacere de familie de Alan Ayckbourn, Anna Weiss de Mike Cullen (în rolul Annei), Livada cu vișini de Cehov.
Din 1999 Rozina Cambos a făcut parte din ansamblul Teatrului Kameri din Tel Aviv. Pe scena acestuia a jucat, între altele, în piesele Krum de Hanoch Levin (în rolul lui Dupa) de Ray Cooney, în rolul lui Lady Chatterton, Pălăria de paie florentină de Eugène Labiche (în rolul baronesei de Champigny), Caviar și linte de Giulio Scarnicci și Renzo Tarabusi (Matilde), Netanya de Shmuel Hasfari (în rolul lui Rita Von Weisel), în rolul principal din Love Child de Joanna Murray- Smith, în Orașul petrolului de Hillel Mittelpunkt (în rolul prostituatei chioare de un ochi Madeleine), în Dona Rosita de Lorca (mătușa), în piesele „Shmo holeckh lefanav” ( I s-a dus vestea) și Ketuba de Ephraim Kishon (vecina), în Întoarcere la Haifa de Boaz Gaon, după Ghassan Kanafani (Myriam). De asemenea a jucat la Teatrul „Hasifriya” din Ramat Gan alături de Dov Reiser în Enrico IV de Luigi Pirandello(1997).
În filme de cinema și televiziune[modificare | modificare sursă]
Rozina Cambos a participat la numeroase seriale și programe israeliene de televiziune, între care Inyan shel zman (Chestiune de timp), Bnot Braun (Fetele Braun), programul satiric „Zehu ze”, „Itshe”, serialele Florentin, Johnny, Pilpelim tzehubim (Ardei galbeni, în rolul unei profesoare severe de pian dintr-un kibuț din Arava). Ea a jucat și în multe filme artistice israeliene, ca de exemplu Sipurey Tel Aviv (Povestiri din Tel Aviv în rolul lui Madam Bonner), Spasibo King George, Shirat Hasirena (Cântecul sirenei), Hadvarim shemeahorey Hashemesh (Lucrurile din spatele Soarelui, în rolul unei surori medicale oncologice), co-productia franco-germano-israelo-română „Shlihuto shel hamemune al mashabez enosh” (Misiunea directorului de resurse umane în rolul doamnei consul) după romanul lui A. B. Yehoshua, filmul de televiziune Mivtza Savta (Operația Bunică. in rolul lui Drora, secretara kibuțului) cea nimfomană, în telenovela Sapir, și în filme studențești.
În anul 2012 a început, în ciuda bolii, să ia parte activă la serialul comic Mishpaha lo bohrim (Familia nu se alege) pe canalul israelian 2, alături de actorul Shlomo Bar Abba, de asemenea la serialul Ima veabaz de pe canalul Hot3. Ele au fost difuzate pe micul ecran la scurt timp înainte de decesul actriței. De asemenea s-a numărat între actorii care au asigurat dublajul la filmul de desene animate Trolul din parcul fermecat
Boala și decesul[modificare | modificare sursă]
În familia ei maternă plana pericolul cancerului de sân, căruia i-au căzut victime precoce bunica și mama ei, actrița Lory Cambos (la vârsta de 46 ani). În anul 1993 Rozina Cambos s-a îmbolnăvit prima dată de cancer uterin, a fost operată și apoi și-a reluat activitatea. În 2005 artista s-a îmbolnavit de cancer de sân, a urmat o intervenție chirurgicală și tratamente după care și-a revenit. Boala însă a reapărut, sub o formă invazivă, începând din anul 2010. Rozina Cambos a urmat în mai multe rânduri tratamente oncologice, și, în ciuda suferinței și impedimentelor ridicate de terapii, și-a continuat activitatea artistică cu energie și succes până în august 2012 când boala s-a agravat foarte mult. Ea a decedat la aproape 61 de ani, in locuința ei din Beit Dagan,[3] la sud de Tel Aviv, la 4 decembrie 2012. A doua zi sicriul ei a fost expus pentru un ultim omagiu în localul Teatrului Kameri din Tel Aviv, apoi a fost înhumată la Cimitirul Yarkon.
Rozina Cambos a lăsat în urma ei pe soțul ei, Doron Oz-Ami și doi fii: Tommy și Adam.
Premii și distincții[modificare | modificare sursă]
- 1986 - Premiul Radiodifuziunii israeliene pentru rolul Rozei din piesa Tzarikh Fiat bahaim („În viață trebuie să ai Fiat” - Clacson, trombette e pernacchi) de Dario Fo la Teatrul municipal Beer Sheva
- 1997 - Premiul Rafael Klaczkin pentru rolul din piesa Anna Weiss [3]
- 1997 - Premiul Festivalului Teatrului monolog Teatronetto pentru cea mai bună actriță, datorat interpretării spectacolului Leorekh Hakirot (În lungul zidurilor), în adaptarea și regia lui Noya Lantzet, după romanul lui Jacob Buczan Copil străveziu despre viața autorului în timpul Holocaustului
- 1998 - Premiul pentru teatru pentru jocul ei în spectacolul Holkhim bahoshekh (Cei mergând pe întuneric) de Hanoch Levin la Teatrul Habima
- septembrie 2010 - Premiul Ophir al industriei cinematografice israeliene pentru cea mai bună actriță în rol secundar, pentru rolul de consul al Israelului în filmul Misiunea directorului de resurse umane[3]
- 2012 - nominalizare în Statele Unite pentru premiul Helen Hayes la categoria cea mai bună actriță de teatru, pentru interpretarea ei în piesa Întoarcerea la Haifa, premiul fiind în cele din urmă câștigat de actrița australiană Cate Blanchett
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu