MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 7 DECEMBRIE 2020
PARTEA A TREIA: ARTE; SFATURI UTILE
ARTE 7 Decembrie
INVITAȚIE LA OPERĂ 7 Decembrie
Pietro Mascagni: Cavalleria Rusticana - Jonas Kaufmann, Christian Thielemann (HD 1080p): https://youtu.be/j3uGfg2Hteg;
Pietro Mascagni - Amico Fritz sottotitoli italiano - opera completa:
MUZICĂ 7 Decembrie
Beautiful Romantic Love songs INSTRUMENTAL COLLECTION
Oldies Greatest Love Songs - Best Oldies But Goodies
POEZIE 7 Decembrie
Ion Larian Postolache, poet
Biografie Ion Larian Postolache
Ion Larian Postolache (18 noiembrie 1916, Adjud - 7 decembrie 1997, Bucureşti) este un poet şi traducător. Este fiul Siminei (născută Dobre) şi al lui Dumitru Postolache, tâmplar. Învaţă la Liceul „Unirea" (1928-1936) şi la Liceul Comercial (1936-1939) din Focşani. Face studii universitare la Academia Comercială din Bucureşti, în anii 1942-1945 este reporter de război. Tehnician la „Gazmetan", Bucureşti (1947-1951), lucrează până în 1953 ca proiectant la Institutul de Proiectări pentru Industria Uşoară.
Debutează cu poezie în 1933, la revista „Căminul" din Focşani. Participă la cenaclul Adonis şi frecventează cenaclul Sburătorul (1940-1943). În 1945 conduce, la Sibiu, gazeta „Curierul", pe lângă care funcţionează un cenaclu la care participă Lucian Blaga, Radu Stanca, Ştefan Aug. Doinaş, Ioana Postelnicu, Ecaterina Săndulescu. În anii 1946-1947 înfiinţează la Bucureşti un cenaclu literar, iar în 1970 ia parte la fondarea cenaclului „Tudor Vianu". Colaborează la gazetele focşănene „Atacul", „Milcovul", „Pentru patrie" şi apoi la „Prepoem", „Adonis", „Curentul literar", „Universul literar", „Luceafărul", „Argeş" şi „Ateneu". Prima carte, Fluturi de bronz, îi apare în 1937, fiind urmată în 1941 de Hronic (divertisment).
Fără să poată ieşi din tradiţionalismul clasicizant antebelic, în Grădina cu cactuşi (1969), după o tăcere de aproape trei decenii, Postolache cântă parcul, cu havuzul „ca o liră de cristal", luna trecând printre ramuri, „banca" pe care „vingt ans apres" stau alţi îndrăgostiţi, copilăria de şcolar, cu „vacanţe care au fost de demult", salcâmul sub care dorm morţii, reinterpretând nostalgic pe Lucian Blaga, satul de obârşie „de la Focşani mai la vale", sat din vremea lui vodă Cantemir, via etc.
Accentele pillatiene sunt şi ele vizibile: „La vie, Strâmbă-Lemne, bătrânul mic te-mbată / Cu verzile miresme de iod şi-amărăciuni; / În el rămâne luna uşor decolorată, / Când ziua stinge jarul cereştilor tăciuni." Acolo, în vie, studentul de odinioară citise pe Dante şi pe Baudelaire: „De mult au fost acestea - Pe unde-o fi studentul / care citea la vie pe Dante şi Baudelaire? / Priveşte-te-n oglindă cum te-a crispat prezentul, / Tu, visător de glorii şi aripi pentru cer." Nu lipsesc evocările stilizate în maniera lui Mateiu I. Caragiale, cel din Pajere, reînviind amintirea domniţei Ralu Caragea, întemeietoarea teatrului: „Comedianţii-s în favor la Curte. / S-amestecă cu dânşii chiar Ralu / Şi parc-aud grăind pe-un velpostelnic: / ŤDiseară avem teatru, psihimuť." Aproximativ în acelaşi stil paseist sunt lungile „balade" Toamnă la Hanul Ancuţei şi Beizadea Tingire.
Mai interesante, prin acuitatea notaţiei născute din faptul trăit, se dovedesc compunerile intitulate Poeme de front. Când, în Oraţii (1972) de pildă, poetul încearcă să cânte cu tot dinadinsul „noul", Pillat şi Blaga sunt uitaţi cu totul şi banalităţile goale îşi fac locul de îndată. „Meşter" neoparnasian într-ale prozodiei, Postolache încearcă să se sincronizeze cu mai tinerii emuli ai lui Miron Radu Paraschivescu, inovând în sensul lui Ion Caraion sau al lui Geo Dumitrescu, adoptând şi el disimetria în versificaţie şi mai ales expresia violent prozaică, ca în Baladă a dimineţilor cenuşii, dedicată filosofului Ion Petrovici: „La cinci şi jumătate precis, / Ceasornicul mă dă afară din Paradis. / Pe străzi, trec tramvaie cu scrâşnet de fier, / Sirena fabricei aleargă înnebunită prin cartier". Virtuozitatea prozodică îi caracterizează şi traducerile din mari epopei ale lumii.
Opera poetică
• Fluturi de bronz, Focşani, 1937;
• Hronic (divertisment), Bucureşti, 1941;
• Grădina cu cactuşi, Bucureşti, 1969;
• Oraţii, Bucureşti, 1972;
• Amurgul zăpezilor, Bucureşti, 1982;
• Mătănii, Bucureşti, 1990;
• Balade apocrife, Bucureşti, 1992.
Traduceri
• Imnuri vedice, prefaţă de Sergiu Al. George, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Viorica Vizante);
• Texte alese din lirica sanscrită, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Charlotte Filotti);
• Poezia Egiptului faraonic, prefaţă de Constantin Daniel, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Ion Acsan);
• Mahabharata (Legenda lui Nala şi a frumoasei Damayanti), prefaţă de Mircea Maliţa, introducere de Constantin Daniel, Bucureşti, 1975 (în colaborare cu Charlotte Filitti);
• Thomas Malory, Moartea regelui Arthur, I-V, prefaţă de Dan Grigorescu, Bucureşti, 1979 (în colaborare cu Charlotte Filitti).
Ion Larian Postolache (18 noiembrie 1916, Adjud - 7 decembrie 1997, Bucureşti) este un poet şi traducător. Este fiul Siminei (născută Dobre) şi al lui Dumitru Postolache, tâmplar. Învaţă la Liceul „Unirea" (1928-1936) şi la Liceul Comercial (1936-1939) din Focşani. Face studii universitare la Academia Comercială din Bucureşti, în anii 1942-1945 este reporter de război. Tehnician la „Gazmetan", Bucureşti (1947-1951), lucrează până în 1953 ca proiectant la Institutul de Proiectări pentru Industria Uşoară.
Debutează cu poezie în 1933, la revista „Căminul" din Focşani. Participă la cenaclul Adonis şi frecventează cenaclul Sburătorul (1940-1943). În 1945 conduce, la Sibiu, gazeta „Curierul", pe lângă care funcţionează un cenaclu la care participă Lucian Blaga, Radu Stanca, Ştefan Aug. Doinaş, Ioana Postelnicu, Ecaterina Săndulescu. În anii 1946-1947 înfiinţează la Bucureşti un cenaclu literar, iar în 1970 ia parte la fondarea cenaclului „Tudor Vianu". Colaborează la gazetele focşănene „Atacul", „Milcovul", „Pentru patrie" şi apoi la „Prepoem", „Adonis", „Curentul literar", „Universul literar", „Luceafărul", „Argeş" şi „Ateneu". Prima carte, Fluturi de bronz, îi apare în 1937, fiind urmată în 1941 de Hronic (divertisment).
Fără să poată ieşi din tradiţionalismul clasicizant antebelic, în Grădina cu cactuşi (1969), după o tăcere de aproape trei decenii, Postolache cântă parcul, cu havuzul „ca o liră de cristal", luna trecând printre ramuri, „banca" pe care „vingt ans apres" stau alţi îndrăgostiţi, copilăria de şcolar, cu „vacanţe care au fost de demult", salcâmul sub care dorm morţii, reinterpretând nostalgic pe Lucian Blaga, satul de obârşie „de la Focşani mai la vale", sat din vremea lui vodă Cantemir, via etc.
Accentele pillatiene sunt şi ele vizibile: „La vie, Strâmbă-Lemne, bătrânul mic te-mbată / Cu verzile miresme de iod şi-amărăciuni; / În el rămâne luna uşor decolorată, / Când ziua stinge jarul cereştilor tăciuni." Acolo, în vie, studentul de odinioară citise pe Dante şi pe Baudelaire: „De mult au fost acestea - Pe unde-o fi studentul / care citea la vie pe Dante şi Baudelaire? / Priveşte-te-n oglindă cum te-a crispat prezentul, / Tu, visător de glorii şi aripi pentru cer." Nu lipsesc evocările stilizate în maniera lui Mateiu I. Caragiale, cel din Pajere, reînviind amintirea domniţei Ralu Caragea, întemeietoarea teatrului: „Comedianţii-s în favor la Curte. / S-amestecă cu dânşii chiar Ralu / Şi parc-aud grăind pe-un velpostelnic: / ŤDiseară avem teatru, psihimuť." Aproximativ în acelaşi stil paseist sunt lungile „balade" Toamnă la Hanul Ancuţei şi Beizadea Tingire.
Mai interesante, prin acuitatea notaţiei născute din faptul trăit, se dovedesc compunerile intitulate Poeme de front. Când, în Oraţii (1972) de pildă, poetul încearcă să cânte cu tot dinadinsul „noul", Pillat şi Blaga sunt uitaţi cu totul şi banalităţile goale îşi fac locul de îndată. „Meşter" neoparnasian într-ale prozodiei, Postolache încearcă să se sincronizeze cu mai tinerii emuli ai lui Miron Radu Paraschivescu, inovând în sensul lui Ion Caraion sau al lui Geo Dumitrescu, adoptând şi el disimetria în versificaţie şi mai ales expresia violent prozaică, ca în Baladă a dimineţilor cenuşii, dedicată filosofului Ion Petrovici: „La cinci şi jumătate precis, / Ceasornicul mă dă afară din Paradis. / Pe străzi, trec tramvaie cu scrâşnet de fier, / Sirena fabricei aleargă înnebunită prin cartier". Virtuozitatea prozodică îi caracterizează şi traducerile din mari epopei ale lumii.
Opera poetică
• Fluturi de bronz, Focşani, 1937;
• Hronic (divertisment), Bucureşti, 1941;
• Grădina cu cactuşi, Bucureşti, 1969;
• Oraţii, Bucureşti, 1972;
• Amurgul zăpezilor, Bucureşti, 1982;
• Mătănii, Bucureşti, 1990;
• Balade apocrife, Bucureşti, 1992.
Traduceri
• Imnuri vedice, prefaţă de Sergiu Al. George, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Viorica Vizante);
• Texte alese din lirica sanscrită, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Charlotte Filotti);
• Poezia Egiptului faraonic, prefaţă de Constantin Daniel, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Ion Acsan);
• Mahabharata (Legenda lui Nala şi a frumoasei Damayanti), prefaţă de Mircea Maliţa, introducere de Constantin Daniel, Bucureşti, 1975 (în colaborare cu Charlotte Filitti);
• Thomas Malory, Moartea regelui Arthur, I-V, prefaţă de Dan Grigorescu, Bucureşti, 1979 (în colaborare cu Charlotte Filitti).
Colocviu antic
S-a furişat aseară în cetate,
Drumeţ pribeag cu torbă grea în spate.
Ce noapte albastră! Cât belşug de cer!
- De aur Cloşca. Rariţa de fier.
Cum zumzăie cetatea... Ca prisaca!
- Acesta este drumul spre Itaca?
- Acesta-i drumul, dar departe-i foarte
La mii de stadii. Poate mai departe.
Doi înţelepţi treceau vorbind încet,
Despre Zenon şi Thales din Milet.
Şi-atunci au dat cu ochii de străin:
Sandaua ruptă. Zâmbetul senin.
— „Din ce cetate vii, drumeţ sărman?
Ce ştii din Platon? Din Aristofan?
De ce n-ai myrt ca fruntea-ţi s-o-ncununi?
Ce ştii să faci?”
— „Eu? Poleiesc minciuni”.
N-au înţeles nimica filozofii,
Îşi potriveau cu grijă faldul ştofii
Şi-l ascultau cu gându-n altă parte.
- Ce spune el nu scrie-n nicio carte.
Şi unul l-a-ntrebat troznind din deşte:
- „Cum poleieşti minciuna? Povesteşte.”
- „E-un meşteşug furat de mult, din cer,
Îl ştiu de la bunicul meu Homer.
Era un orb bătrân de prin Helada,
Insă purta în traistă Iliada”.
- „Dar spune, ce-i mai faci minciunii tale?
- „O joc un timp, arzând, pe nicovale,
O iau în cleşte, o lovesc cu dalta,
O răsucesc pe-o parte şi pe alta,
O-ngemănez şi-o chinui, după plac.”
- „E-un filozof”. „Pe dracu! E un vrac”.
- „Şi după asta, ce faci cu cuvântul?
Îl dai cu bronz, aşa-i? – „Ferit-a Sfântul
Doar când îl simt că bate ca o mreană,
Cobor pe el o lacrimă din geană.
Și-atunci cuvântul arde peste veacuri,
Ca luna-n cer. Ca stelele în lacuri”.
Drumeţ pribeag cu torbă grea în spate.
Ce noapte albastră! Cât belşug de cer!
- De aur Cloşca. Rariţa de fier.
Cum zumzăie cetatea... Ca prisaca!
- Acesta este drumul spre Itaca?
- Acesta-i drumul, dar departe-i foarte
La mii de stadii. Poate mai departe.
Doi înţelepţi treceau vorbind încet,
Despre Zenon şi Thales din Milet.
Şi-atunci au dat cu ochii de străin:
Sandaua ruptă. Zâmbetul senin.
— „Din ce cetate vii, drumeţ sărman?
Ce ştii din Platon? Din Aristofan?
De ce n-ai myrt ca fruntea-ţi s-o-ncununi?
Ce ştii să faci?”
— „Eu? Poleiesc minciuni”.
N-au înţeles nimica filozofii,
Îşi potriveau cu grijă faldul ştofii
Şi-l ascultau cu gându-n altă parte.
- Ce spune el nu scrie-n nicio carte.
Şi unul l-a-ntrebat troznind din deşte:
- „Cum poleieşti minciuna? Povesteşte.”
- „E-un meşteşug furat de mult, din cer,
Îl ştiu de la bunicul meu Homer.
Era un orb bătrân de prin Helada,
Insă purta în traistă Iliada”.
- „Dar spune, ce-i mai faci minciunii tale?
- „O joc un timp, arzând, pe nicovale,
O iau în cleşte, o lovesc cu dalta,
O răsucesc pe-o parte şi pe alta,
O-ngemănez şi-o chinui, după plac.”
- „E-un filozof”. „Pe dracu! E un vrac”.
- „Şi după asta, ce faci cu cuvântul?
Îl dai cu bronz, aşa-i? – „Ferit-a Sfântul
Doar când îl simt că bate ca o mreană,
Cobor pe el o lacrimă din geană.
Și-atunci cuvântul arde peste veacuri,
Ca luna-n cer. Ca stelele în lacuri”.
TEATRU/FILM 7 Decembrie
Biografie Tanți Cocea
Tanți Cocea (n. 7 decembrie 1909, București - d. 24 martie 1990, București) a fost o actriță română de teatru și film.
Fiică a scriitorului N.D. Cocea și a Mariei Grigorescu, Tanți Cocea s-a născut la București la data de 7 decembrie 1909. Sora ei mai mică a fost actrița Dina Cocea (1912-2008).
A jucat pe scenă de când era studentă. Devenise chiar revelaţia unei stagiuni. „Din anul întâi de Conservator, de fapt, nici nu eram studentă, eram, cum se spunea atunci, «probistă» – am fost luată la un spectacol. Jucam o fetişcană, o fată din port, într-o piesă franţuzească «Maya» adusă de Dida Callimachi de la Paris. Şi trupa era înjghebată de ea la Teatrul de Comedie. Pentru mine a fost un bum!
Exista pe atunci, un cronicar mic, cocoşat, urât şi rău… ca o fiară! Când a scris el că sunt revelaţia stagiunii… «cu glas adânc de clopot» – am rămas cu glasul ăsta pe viaţă. Când a scris că sunt revelaţia stagiunii, pe lângă «glasul adânc de clopot» mai aveam o mare inconştienţă. Nu cunoşteam vorbirea scenică spre disperarea Didei Solomon care era actriţă de şcoală veche. Ea era cu «accentele», cu «articolul». Eu vorbeam normal, aşa cum, de fapt, am aflat mai târziu, cerea Stanislavski actorilor să vorbească.”
A jucat toată viaţa pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. A dat viaţă personajelor: Natalia Petrovna din „O lună la ţară”, Doamna Ford din „Nevestele vesele”, Ruxandra din „Trei generaţii”, Regina şi Gertrude din „Hamlet”, Vasilisa din „Azilul de noapte”, Betsy Tverskaia din „Anna Karenina”, Lady Macbeth din „Macbeth”, Solange din „Maşina de scris”, Beatrice din „Vedere de pe pod”, Mătuşa Nonnie în „Dulcea pasăre a tinereţii”, Mătuşa din „Fanteziile lui Fariatiev”.
„La Teatrul Naţional exista o disciplină, dacă vrei, ca la armată. «Ordinele nu se discută, se execută». Chiar şi respectul funcţiona tot aşa, puţin milităreşte. Ştii cum e, maiorul faţă de colonel, chiar dacă între ei nu sunt decât trei ani diferenţă, în public se salută cu «să trăiţi!». Poate să sune retrograd ce spun, dar cred că treptele ierarhice sunt absolut necesare pentru ca o instituţie să stea în picioare.
O instituţie se bazează pe respectul reciproc al membrilor ei. Să nu crezi că în vechiul teatru nu existau prietenii, dar niciodată prietenia nu echivala cu o tragere de şireturi. Sigur, exista şi o viaţă de culise, dar nu era obligatoriu să întri în ea. Eu n-am intrat. Poate că am avut principiile mele de viaţă, ca tot omul…
Să nu cer niciodată nimic, să nu mă bat niciodată pentru nimic. Dacă nu mi se dă, îmi spuneam, înseamnă că nu merit. Iar dacă nu merit, n-am să mă umilesc să mai cer. Şi de câte ori pierdeam un rol, o situaţie, o prietenie, îmi spuneam: nu-i nimic, dacă pierd înseamnă că sunt bogată. Poate am fost prea mândră, poate am fost doar comodă, poate mi-am dat prea multă importanţă, dar tot ce am făcut a fost de bună credinţă.
Pentru mine, meseria a fost o mare plăcere. Şi o bucurie. Bucuria de a juca. După fiecare spectacol, eram beată de bucuria asta… Este foarte important să-ţi găseşti puţin bine, când lucrurile care ţi-au fost cu adevărat importante o viaţă se împuţinează. Sau nu mai există.”
A venit şi vremea când actriţa Tanţi Cocea a fost distribuită în roluri de mătuşi. Atunci a decis retragerea ei de pe scenă. S-a gândit că acasă, lângă soţul său, profesorul Sârbu, îi este mult mai bine, să-i fie sprijin.
În film, a debutat în „Bijuterii de familie” în regia lui Marius Teaodorescu, în 1957. Apoi, au urmat: „Cartierul veseliei” (1964); „Răpirea fecioarelor”(1968). Din 1971 se întâlneşte pe platoul de filmare cu Malvina Urşianu în „Serata” (1971). Cu filmul „Păcală” (1974) şi „Instanța amână pronunțarea” (1976) Tanţi Cocea încheie carieră cinematografică.
Niciodată n-a avut o părere bună despre film. Zilele de filmare i-au rămas întipărite pe retină, de la aşteptările nesfârşite ca să intre în cadru, la corsete, bucle, coafuri, pălării, ghete, mănuşi, mantouri peste rochii, machiaj… Era fotogenică, “dădea bine pe peliculă”, cum se spune.
„Mi s-a întâmplat să-mi placă un scenariu, un personaj, sau pur şi simplu lucrul cu un regizor anume, dar nu filmul în sine. Mie, filmul nu mi se părea adevărat. Nu dă trăire autentică pentru că nu ai suită de sentimente. Şi n-ai contactul acela cu publicul pe care îl simţi chiar şi cu cortina trasă. Din spatele cortinei simţeam ce public e în sală şi asta mă stimula. La film, la tv., n-ai cu cine să comunici, n-ai ochii care te privesc, n-ai pe ce să te sprijini. Şi mai este post-sincronul! Să potriveşti vorba cu ce ai trăit tu la filmare e foarte greu. Când eşti tânăr şi ai căutare, crezi că totul trebuie să vină de la sine. Adică de la ceilalţi. Nu ştii că asta nu durează la nesfârşit.”
A fost distinsă cu Ordinul Muncii Clasa II (1953) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă” și cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”
Filmografie
Cu Tanți Cocea
SFATURI UTILE 7 Decembrie
PARADONTOZA
Bolile parodontale sunt afecţiuni cronice de natură infecţioasă, cauzate de flora microbiană din cavitatea bucală. Acestea afectează gingia şi ţesuturile de susţinere a dintelui. Afecţiunile parodontale sunt foarte periculoase, iar netratarea lor poate duce, pe termen lung, la pierderea dinţilor.
Cauzele apariţiei acestei îmbolnaviri sunt numeroase şi diverse. Sunt incriminaţi diverşi factori precum cei genetici, endocrini, psihologici, de mediu, bolile profesionale, obiceiurile vicioase, stilul alimentar şi de viaţă nesănătos.
Cu toate acestea, cei mai importanţi factori rămân placa bacteriană şi tartrul, adevărate medii de cultură pentru numeroase bacterii. Boala parodontală evoluează în 3 stadii: gingivita, parodontita superficială şi parodontita profundă.
În prima fază, apar următoarele semne: inflamaţia gingiei, adică gingivita, manifestată prin modificarea culorii spre roşu violaceu, papile inflamate îndepărtate de pe dinţi, dureri, senzaţie de prurit gingival, sângerari la periaj.
Treptat, boala evoluează spre structurile profunde, gingia începe să se retragă de pe dinţi, antrenând apoi şi osul alveolar şi dezvoltând aşa-numitele pungi parodontale.
Cum poate fi evitată boala parodontală?
În stadiul iniţial de gingivită, printr-o igienă impecabilă şi controale riguroase la medicul dentist, boala poate fi stopată şi chiar eliminată în această etapă, gingivita fiind reversibilă.
Pentru a menţine parodonţiul sănătos, trebuie în primul rând menţinută igiena riguroasă. Pasta de dinţi şi periuţa reprezintă instrumentele de baza pentru curăţarea dinţilor şi a cavităţii bucale, alături de apa de gura şi de aţa dentară.
Blend-a-med All in One Gum Protection contine ingrediente active ce ofera o protectie eficienta a gingiilor, iar cu ajutorul periutei Oral B Pro Flex poti ajunge in zonele greu accesibile unde se poate acumula tartrul cauzand probleme gingivale.
Spatiile interdentare, locul propice pentru acumularea bacteriilor si a resturilor alimentare, pot fi curatate cu ajutorul atei dentare Oral B Satin Floss, iar protectia poate fi completata de apa de gura Oral B Pro Expert. Controalele periodice la medicul stomatolog sunt de asemenea obligatorii.
Cum se tratează boala parodontală?
Tratamentul parodontozei este complex şi urmăreşte încetinirea evoluţiei bolii. În reuşita tratamentului, cooperarea pacientului este esenţială.
Tratamentul timpuriu este foarte important, iar scopurile acestuia sunt prevenirea distrugerii ţesuturilor, controlul infecţiei, prevenirea mobilizării dinţilor. În plus, trebuie neapărat îndepărtată placa bacteriană de la nivelul dinţilor şi rădăcinilor acestora.
În funcţie de gradul de gravitate a bolii, medicul dentist decide un program de tratament cuprinzând mai multe etape. De asemenea, pot fi necesare aplicaţii locale de substanţe medicamentoase antiinflamatoare, antimicrobiene sau administrarea de antibiotice pe cale orală.
Radiografiile dentare sunt deosebit de valoroase în aceste cazuri, ele evidenţiind pierderea osoasă din jurul dinţilor. Scopul tratamentului parodontal este îndepărtarea bacteriillor şi a tartrului şi refacerea dimensiunilor normale ale şanţului gingival, astfel eliminându-se cauzele care au dus la apariţia parodontitei.
După o perioadă de la tratamentul stabilit de medic, se reevaluează starea gingiei şi sunt îndepărtate eventualele depozite bacteriene care s-ar fi putut redepune. De asemenea, când defectele osoase din jurul dintelui sunt importante, este necesară adiţia de os, aceasta îmbunătăţind considerabil stabilitatea dintelui.
Uneori, sunt necesare şi tratamentele protetice în cazul bolilor parodontale, acestea fiind reprezentate de analize şi echilibrări ocluzale atent efectuate. În stadiile avansate ale bolii, se recurge la tratamentul chirurgical: chiuretaj subgingival, gingivectomii, operatii cu lambou, adiţii osoase, aplicare de subsţante pentru regenerare tisulară (a ţesutului de susţinere a dintelui).
GÂNDURI PESTE TIMP 7 Decembrie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu