RELIGIE ORTODOZĂ
Sf Cuv Timotei; Sf Ier Eustatie, arhiepiscopul Antiohiei; Duminica a 33-a după Rusalii - a Vameșului și a Fariseului
Viața Sf Cuv Timotei
Lângă muntele Olimpului era un loc pustiu, ce se numea Simvoli, şi o mănăstire într-însul. În acea mănăstire era arhimandrit cuviosul Teoctist, un bărbat îmbunătăţit, de care şi cuviosul Platon mărturisitorul se povăţuia spre viaţa monahicească. La acest fericit arhimandrit Teoctist se afla unul din ucenici, adică acest cuvios Timotei, care din tinereţe a primit viaţa monahicească şi se nevoia în post, în înfrânare şi în rugăciunile cele de toată noaptea, omorându-şi cu totul zburdările cele pătimaşe. El a fost nepătimaş şi desăvârşit până la sfârşitul său, fiind feciorelnic cu trupul şi cu sufletul, pentru că a pus aşezământ ochilor săi, din tinereţile sale, ca să nu privească niciodată la faţa femeiască. De aceea, s-a învrednicit a lua darul tămăduirii şi putere asupra diavolilor şi făcea minuni cu rugăciunile sale, tămăduind toate neputinţele şi izgonind de la oameni duhurile cele viclene. Apoi a trecut din loc în loc mulţi ani, vieţuind singur prin munţi şi prin pustietăţi întru Dumnezeu, şi cu rouă de lacrimi răcorindu-şi sufletul în neîncetatele rugăciuni. Într-o viaţă ca aceasta petrecându-şi zilele, a ajuns la adânci bătrâneţi şi s-a dus către Domnul.
Viața Sf Ier Eustatie, arhiepiscopul Antiohiei
Filogonie, arhiepiscopul Antiohiei, murind, a luat după dânsul scaunul acest fericit Evstatie, bărbat cu adevărat vrednic de o dregătorie ca aceasta, ca unul ce era vestit, cu viaţă sfântă, cu înţelepciune şi cu mare râvna pentru dreapta credinţă, care a şi fost arătată la întâiul Sinod de la Niceea, al Sfinţilor Părinţi, pe vremea împărăţiei lui Constantin cel Mare. Nevoindu-se cu Sfinţii Părinţi asupra lui Arie, a vădit eretica părere hulitoare a aceluia care zicea că Fiul lui Dumnezeu este făptură, iar nu făcător, străin de părinteasca cinste şi putere. Deci, Sfântul Eustatie ruşinând şi dând blestemului acel hulitor eres şi mărturisind pe Fiul că este de o fiinţă cu Tatăl, a pornit pe eretici spre zavistie, dar mai ales pe Eusebie al Nicomidiei şi pe Teognie al Niceei.
După moartea marelui Constantin, luând împărăţia Constandie, fiul său, a luat şi eresul lui Arie şi, foarte mult apărându-l, a dat putere arienilor ca să izgonească şi să facă rău Bisericii dreptcredincioşilor; întărind erezia cu acea fără de lege şi nedreaptă stăpânire.
Atunci, Eusebie al Nicomidiei, cel mai sus pomenit, după izgonirea Sfântului Pavel Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului, mergând la Ierusalim cu Teognie al Niceei, a intrat în Antiohia şi acolo, adunând sinod nedrept asupra arhiereului lui Hristos, Eustatie, l-a scos din scaun şi din cinste l-a lepădat, scornind asupra lui pricini nedrepte. Pe de o parte ziceau că n-ar crede drept, ci eretice, ca şi Sauelie; iar pe de alta, cum că ar petrece în necurăţie. Căci Eusebie plătise o femeie desfrânată cu daruri mari ca să clevetească asupra sfântului, ca şi cum de la dânsul luând în pântece, ar fi născut prunc. Deci, a intrat femeia aceea în mijlocul sinodul, purtând pruncul pe mâini, clevetind şi strigând că de la arhiepiscopul Eustatie a zămislit şi a născut.
Cei ce judecau au poruncit femeii să-şi întărească cuvântul cu jurământ; şi s-a jurat ticăloasa că nu de la altul, ci de la Eustatie are pruncul. Deci, judecind sinodul, a oprit pe sfânt şi l-a trimis în surghiun. Iar nevinovatul mărturisitor al lui Hristos, Eustatie, răbdând acea nedreaptă clevetire şi izgonire, fiind în surghiun, s-a mutat către Domnul şi s-a dus în patria cerească. Iar femeia aceea care a clevetit pe sfânt, a căzut în boală cumplită şi grea. Apoi, cunoscând că asupra ei era pedeapsa lui Dumnezeu pentru clevetirea cea nedreaptă şi defăimarea sa asupra nevinovatului şi curatului arhiereu, a mărturisit adevărul că a fost plătită cu aur ca să grăiască lucrul cel de desfrânare asupra sfântului, cum şi de cine se plătise. Iar dacă a jurat că de la Eustatie a zămislit, este drept, dar acesta era Eustatie fierarul, iar nu arhiepiscopul Eustatie.
Apoi trecând 100 de ani şi Zenon ţinând împărăţia grecească, s-a adus din surghiun cinstitul şi sfântul trup al celui între sfinţi părintelui nostru Eustatie Mărturisitorul, în Antiohia, cu mare cinste, tot poporul ieşind întru întâmpinarea lui, ca la 18 stadii şi mai departe, cu cântări, cu lumânări şi tămâieri, slăvind pe Hristos Dumnezeu, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.
Duminica a 33-a după Rusalii - a Vameșului și a Fariseului
Ev Luca 18, 10 - 14
Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preadesfrânați, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.
Ap II Timotei 3, 10 - 15
Fiule Timotei, tu mi-ai urmat în învățătură, în purtare, în năzuință, în credință, în îndelungă-răbdare, în dragoste, în stăruință, în prigonirile și suferințele care mi s-au făcut în Antiohia, în Iconiu, în Listra; câte prigoniri am răbdat!, și din toate m-a izbăvit Domnul. Și toți care voiesc să trăiască în chip cucernic întru Hristos Iisus, vor fi prigoniți. Iar oamenii răi și amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alții și rătăciți fiind ei înșiși. Tu, însă, rămâi în cele ce ai învățat și de care ești încredințat, deoarece știi de la cine le-ai învățat, și fiindcă de mic copil cunoști Sfintele Scripturi, care pot să te înțelepțească spre mântuire, prin credința cea întru Hristos Iisus.
Cuvânt la Duminica a XXXIII-a după Rusalii - a Vameşului şi a Fariseului (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Să mărturisiţi totdeauna cu smerenie păcatele voastre înaintea Domnului! Aşa, deschide conştiinţa ta înaintea lui Dumnezeu, arată-I Lui rănile tale şi cere de la Dânsul doctoria cea vindecătoare. El nu te va pedepsi pentru acestea, ci le va vindeca; şi dacă tu ai vrea să le tăinuieşti către Dânsul, El totuşi ştie totul.
Smerenia nu înseamnă că un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Apostolul Pavel: „Cu nimic pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine” (I Corinteni 4, 4). Şi iarăşi: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei l, 15).
Aceea este smerenie, când cineva cu faptele cele bune ale sale este mai presus de toţi şi totuşi se înjoseşte înlăuntrul său. Iar pentru ca să cunoaşteţi cât de bine este a nu gândi cineva lucruri înalte despre sine, închipuiţi-vă două trăsuri care se întrec între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii alteia - păcatul cu smerenia; şi veţi vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptăţii; nu pentru că păcatul ar fi având aşa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dânsul.
Şi trăsura dreptăţii rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea şi povara mândriei. Adică, precum smerenia, prin puterea ei cea însemnată, covârşeşte puterea păcatului şi ne ridică până la cer, aşa pe de altă parte, mândria, prin greutatea şi povara ei cea mare, pune stăpânire pe dreptate şi o doboară la pământ.
Şi ca să vezi că un păcătos smerit întrece pe un drept mândru, adu-ţi aminte de fariseul şi de vameşul din Evanghdie. „Mulţumesc ţie, Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, desfrânaţi, sau ca şi acest vameş” (Luca 18, 11). O, ce nebunie! Mândria acestui fariseu nu numai că îl făcea să se înalţe pe sine mai presus de tot neamul omenesc, ci într-un chip nebunesc batjocorea pe vameşul, care sta nu departe de dânsul.
Dar acesta ce a făcut? El nu a răsplătit ocara cu ocară, nu s-a aprins prin batjocorire, ci a suferit totul cu îngăduinţă, însă săgeata vrăjmaşului a fost pentru el leac de vindecare, ocara i-a adus lui mărire, pâra - cununa de cinste.
Astfel de bine este smerenia, astfel de câştig urmează, când cineva nu se tulbură de batjocoriri şi nu se iuţeşte de semeţia altora. Căci noi şi de la cei ce ne batjocoresc putem să tragem mare folos, precum aceasta s-a întâmplat cu vameşul. Adică, pe când el primea batjocură, s-a dezbrăcat de păcate şi după ce a strigat: „Milostiv fii mie, păcătosului”, el s-a întors miluit la casa sa, iar acela nu.
De această dată cuvintele au biruit faptele. Fariseul, adică, a numărat înaintea lui Dumnezeu dreptatea sa, postul său şi plata zeciuidilor, celălalt însă a grăit cuvintele smereniei şi păcatele sale i s-au iertat.
Cu toate acestea, Dumnezeu n-a ascultat numai cuvintele acelea, ci s-a uitat în inima din care ieşeau şi aflând-o smerită şi înfrântă, s-a îndurat de dânsul, în a Sa iubire de oameni. Totuşi, în toate acestea nu se zice că noi am putea păcătui ca vameşul, ci numai că noi trebuie să fim smeriţi ca dânsul.
Căci dacă vameşul, acest mare păcătos, a dobândit harul lui Dumnezeu, pentru că a fost smerit, în ce treaptă înaltă trebuie să dobândească bunăvoinţa lui Dumnezeu aceia care totodată cu smerenia lor unesc fapte mari şi îmbunătăţite?
De aceea, vă rog şi vă îndemn..., să mărturisiţi totdeauna cu smerenie păcatele voastre înaintea Domnului! Aşa, deschide conştiinţa ta înaintea lui Dumnezeu, arată-I lui rănile tale şi cere de la Dânsul doctoria cea vindecătoare. El nu te va pedepsi pentru acestea, ci le va vindeca; şi dacă tu ai vrea să le tăinuieşti către Dânsul, El totuşi ştie totul.
Spune-le dar pentru ca aceasta să-ţi folosească; spune-I Lui păcatele tale, pentru ca tu să te eliberezi de ele, să te duci de acolo curăţit şi să scapi de scaunul cel înfricoşat al Judecăţii.
Noi am şi cunoscut în cele zise până acum vrednicia cea înaltă a smereniei, însă ea ni se arată mai mărită în cele următoare. Căci cu adevărat smerenia stă mai sus chiar decât mucenicia. Când fiii lui Zevedeu s-au rugat Domnului, ca să le dea locurile cele mai dintâi întru împărăţia Sa, după povestirea Evanghelistului Marcu, Domnul le-a zis aşa: „Deşi veţi bea paharul Meu şi vă veţi boteza cu botezul Meu, însă a şedea de-a dreapta Mea şi de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit” (Marcu 10, 39-40).
Din acest răspuns noi învăţăm taina chiar moartea mucenicească nu este de ajuns pentru cinstirea cea mai înaltă şi pentru locul cel mai de sus în cer. Căci vedeţi, Domnul a zis către dânşii, că măcar de ar suferi ei moartea cea mucenicească, prin aceasta totuşi nu vor dobândi locurile cele dintâi.
Aşadar, trebuie să fie alţii, care vor putea să arate încă şi mai mare vrednicie. Aceasta a însemnat şi Hristos prin cuvintele: „Puteţi să beţi paharul pe care Eu îl beau şi cu botezul, cu care Eu mă botez, să vă botezaţi; iar a şedea de-a dreapta Mea şi de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit”.
El nu vorbeşte numai de şedere, ci de şedere de-a dreapta şi de-a stânga, spre a rosti îndulcirea de cea mai înaltă cinste, de posedarea locurilor celor mai de sus. El vrea să zică prin aceasta: „Preoţia de a fi mai cinstiţi decât alţii şi de a fi ridicaţi peste toţi, nu o puteţi dobândi numai prin mucenicie. Deşi voi veţi răbda acestea, nu stă în puterea Mea de a vă da vouă cea mai înaltă cinste, ci ea se cuvine acelora cărora li s-a gătit”.
Dar care sunt aceştia? Vrem să vedem cine sunt acei fericiţi şi de trei ori fericiţi, care vor dobândi aceste mărite cununi. Cine sunt ei oare şi ce au făcut ei oare ca să se încununeze atât de mărit? Ascultă ce zice Domnul! Când ceilalţi Apostoli s-au supărat pe cei doi fii ai lui Zevedeu, pentru că aceştia ar fi vrut să aibă numai pentru dânşii locurile cele dintâi, iată cum Hristos aduce orânduială patimii acelora şi acestora.
El a strigat către dânşii şi a zis: „Căpeteniile neamurilor le stăpânesc pe ele şi cei mai mari ai lor peste ele domnesc. Iar între voi nu va fi aşa; ci care va vrea să fie mai mare între voi, să fie vouă slugă; şi care va vrea să fie mai întâi, să fie cel mai de pe urmă decât toţi” (Marcu 10, 42-43).
Vezi, ei voiau să fie cei dintâi, cei mai mari, cei mai însemnaţi, asemenea principilor. Pentru aceasta a zis Iisus: „Care vrea să fie cel mai mare, acela trebuie tuturor slugă să fie. Dacă voi voiţi să dobândiţi locul cel dintâi şi cinstea cea mai înaltă, sârguiţi-vă a fi cei mai de jos, cei mai smeriţi, cei mai mici şi mai ascultători”.
Aşadar, fapta bună a smereniei dă cinstea cea mai înaltă, precum şi Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine, spre a întemeia împărăţia Sa cea mare şi a dobândi milioane şi milioane de slujitori.
Iar tu, creştine, te vei teme oare ca nu cumva să te înjoseşti prin smerenie? Atunci vei fi tu mai mare şi mai înalt decât alţii, mai strălucit şi mai mărit, când te vei înjosi pe tine însuţi, când nu vei umbla după rangul cel dintâi, când vei răbda de bună voie umilinţa, jertfirea de sine şi primejdia, când tu te vei sârgui a fi sluga tuturor, gata a face şi a suferi toate pentru aceasta.
Să cumpănim acestea, iubiţilor şi cu toată râvna să ne sârguim la smerenie. De am fi trataţi de alţii cu semeţie, de am fi batjocoriţi, luaţi în râs şi dispreţuiţi, să le suferim toate cu răbdare! Căci nimic nu ne poate aşa înălţa, nici face aşa de cinstiţi şi mari, ca fapta bună a smereniei.
Dacă noi vom întipări-o în viaţa noastră, atunci vom fi părtaşi tuturor bunătăţilor, prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine lauda, mărirea şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor! Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu