MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 21 MARTIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

 21 MARTIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

Decese

* 1201: Absalon (n. cca. 1128 - d. 21 martie 1201) a fost un om de stat, arhiepiscop și lider militar danez, Episcop de la Roskilde din 1158, Arhiepiscop de Lund (șef al Bisericii daneze) din 1177. Consilier al regilor danezi, Knut al V-lea și Valdemar I.

Fiul lui Asser Rig, în a cărui castel, el și fratele său Esbjörn au fost educați împreună cu viitorul rege Valdemar.

A crescut într-o familie religioasă și educată, care a fondat mănăstirea de la Sorø, care a devenit un centru cultural local. După ce a primit cunoaștințele de bază, Absalon a fost trimis să studieze la Paris, unde a studiat teologia și dreptul canonic.

Absalon a luat parte la celebrarea reconcilierii dintre cei trei frați-regi, Sven al III-lea, Knut al V-lea și Valdemar I de la Roskilde din 1157. Acolo el și Valdemar au scăpat ca prin minune de ucigașii trimiși de Sven, fugind împreună în Iutlanda. Sven i-a urmat, însă a fost ucis.

În 1158 Absalon a fost ales episcop de Roskilde. De atunci, el a devenit principalul consilier al lui Valdemar, a facilitat politica regală, care a dat supremație Danemarcei peste regiunea baltică. Absalon a încercat să curețe țărmurie Mării Nordului de triburile venzilor păgâni care locuiau aici (Pomerania de astăzi). Raidurile acestora pe coasta Daneză au dus la faptul că, la momentul coronării lui Valdemar o treime din regat era devastat și aproape depopulat. Existența însăși a Regatului Danemarcei necesita suprimarea acestor triburi. Acestei sarcini Absalon ea dedicat o mare parte din viața sa.

Prima expediție împotriva venzilor, condusă personal de Absalon a avut loc în 1160. Valdemar lupta contra ranilor la moment și în 1168, când orașul lor principal Arkona de pe insula Rügen a capitulat, aceștia au acceptat suzeranitatea daneză, și s-au convertit la Creștinism. Arkona a fost distrusă, iar idolul slavilor, Svantevit a fost ars. Absalon a fondat pe insula Rügen 12 biserici alăturate Episcopatului de Roskilde.

Distrugerea bastionului slavilor a permis danezilor să-și reducă flota. Însă Absalon a continuat să monitorizeze îndeaproape situația din Marea Baltică și în 1170 a distrus o altă cetate pe insula Wolin.

Ultima campanie militară a lui Absalon a avut loc în 1184 când a distrus flota pomeranilor care au atacat un vasal danez pe insula Rügen. Ca urmare a acestei campanii au fost cucerite teritoriile Pomerania și Mecklenburg. Ulterior, a fost de acord să transfere conducerea armatei și flotei ducelui Valdemar (ulterior regele Danemarcei, Valdemar al II-lea) și și-a decât viața „imperiului” pe care l-a a creat.

Absalon a susținut construirea de noi biserici și mănăstiri în Danemarca, a sprijinit activitățile ordinelor religioase, cum ar fi Ordinul cistercian și Ordinul augustinian, a fondat școli și făcut foarte mult pentru promovarea culturii. În 1167 a condus primul Sinod danez la Lund. A sprijinit promovarea unei politici independente față de Sfântul Imperiu Roman. A fost un susținător al canonizării tatălui lui Valdemar, Knut Lavard.

În 1167 în apropierea satului Havn a construit un castel și l-a înconjurat cu fortificații. Castelul s-a dezvoltat și mai târziu a devenit capitala Danemarcei, Copenhaga.

Absalon a murit în 1201 într-o mănăstire de familie în orașul Sorø.

Absalon
Absalon
Date personale
Născut	1128[1][2][3][4][5]  Fjenneslev[*], Danemarca
Decedat	21 martie 1201 (73 de ani)[6][4][5]  Sorø, Danemarca
Înmormântat	Sorø Klosterkirke[*]
Părinți	Asser Rig[*] Inger Eriksdatter[*]
Frați și surori	Esbern Snare[*]
Cetățenie	Danemarca
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	politician preot catolic[*]
Activitate
Alma mater	Universitatea din Paris

·         1556: Thomas Cranmer, arhiepiscop de Canterbury a fost ars pe rug sub acuzația de erezie. Thomas Cranmer (n. 2 iulie 1489) a fost arhiepiscop de Canterbury, în timpul domniilor regilor Angliei Henric al VIII-lea și Eduard al VI-lea. Se pare că lui i se datorează scrierea și compilarea primelor două Cărți de rugăciune comună, care au stabilit structura de bază a liturghiei anglicane pentru urmatoarele secole și au influențat limba engleză prin expresiile și citatele din ele. A fost unul din primii martiri protestanti anglicani. Anterior fuseseră arși în același loc episcopii Ridley și Latimer, pe 16 octombrie 1555. Aceste trei martiraje în Oxford sunt comemorate la Memorialul Martirilor, datând din vremea reginei Victoria.

·         1729: John Law (n. 21 aprilie 1671, Edinburgh - d. 21 martie 1729, Veneția) a fost un economist scoțian, care a introdus pentru prima oară biletele de bancă în Franța. Ideea lui a fost că banii sunt numai un instrument de schimb și ei nu constituie o bogăție. Bogăția națională depinde de comerț. John Law a fost creatorul noului schimb economic. El a deschis posibilitatea de a înlocui bani din metal și diferite chitanțe, cu bilete de bancă (bani din hârtie tipărită).

John Law a fost al cincilea copil din familia aurarului William Law din Edinburgh(Scoția). După studiile școlare și după decesul tatălui său, John Law a plecat în 1688, la Londra. La 17 ani a primit toată averea tatălui său. A fost un jucător de cărți, un charmeur pentru doamnele de societate și poseda capacități de calcul de memorie excepționale. La 9 aprilie 1694, în urma unui duel cu Eduard Wilson, în favoarea lui Elisabeth Villiers, mai târziu, contesa d'Orkney, a fost condamnat la moarte. Pentru faptul că a fost vorba numai de un homocid involuntar, i se comută pedeapsa în amendă. Fratele lui Eduard Wilson face apel, iar John Law este din nou condamnat, de data aceasta la închisoare. Reușește să fugă din închisoare și se retrage la Amsterdam (Olanda). Aici, începe studii economice. După terminarea studiilor, parcurge toată Europa, își prezintă ideile sale, dar peste tot este refuzat. Prin jocuri de noroc, își reface averea și în 1707 devine prieten al lui Philippe d'Orléans. În 1715, după moartea lui Ludovic al XIV-lea, își oferă serviciile sale de economist lui Philippe d'Orléans. În această perioadă datoriile statului francez erau enorme. Din cauza aceasta, Philippe d'Orléans urmează ideile lui John Law și îi permite să creeze Banca Generală, cu autorizație de a imprima bilete din hârtie contra monedelor de aur. În anul 1717 creează "Firma Occident", responsabilă de Lousiana Franceză. În 1718 devine director al Băncii Regale, cu garanția regelui. În 1719 "Firma Occident" absoarbe alte firme coloniale franceze, printre care și "Firma franceză a Indiei Orientale", devenind "Firma Perpetuală a Indiei". În 1720 urmează o fuziune între „Banca Regală” și "Firma Perpetuală a Indiei". În ianuarie 1720 John Law este numit Director General de finanțe. Scurt timp după numirea lui la 24 martie 1720, are loc prima criză economică și sistemul lui economic se prăbușește. Acționarii se prezintă să recupereze aurul, dar societatea nu-l mai posedă. Între Franța și Europa urmează o criză economică. Sub protecție oficială este obligat să se retragă în Veneția, fără copii și fără prietena lui Katherina (aceștia fiind obligați să nu părăsescă Parisul). În toamna anului 1721, voiajează singur la Londra și revine în 1726 la Veneția. În urma unei pneumonii, moare la Veneția, departe de familia lui, în anul 1729.

John Law

·         1762: Abatele Nicolas-Louis de Lacaille (n. 15 martie 1713, Rumigny, Ardennes — d. 21 martie 1762, Paris) a fost un teolog, astronom, matematician și fizician francez.

A propus denumirea folosită în prezent pentru Cometa Halley.

A făcut studii umaniste la colegiul iezuit de la Mantes apoi, începând din 1729, retorica la colegiul Lisieux, la Paris. După trei ani de studii teologice la colegiul din Navarra, a devenit maestru în arte și bacalaureat în teologie.

În 1736 a devenit elev al astronomului Cassini; a efectuat primele observații astronomice în mai 1737. În mai 1738, împreună cu Maraldi, a efectuat o lungă campanie de releveuri ale coastei Atlanticului, între Nantes și Bayonne. În iulie 1739, a participat cu Cassini de Thury la măsurarea meridianului în Pirinei, pornind de la Perpignan.

Profesor de matematici la Colegiul Mazarin în noiembrie 1739, a intrat la Academia de Științe la 8 mai 1741 ca adjunct și a devenit asociat în 1745.

A efectuat o lungă misiune în Emisfera australă, din octombrie 1750 până în iunie 1754, unde a fost trimis să măsoare arcul meridianului. A făcut puține observații în domeniul istoriei naturale, dar s-a întors cu o colecție considerabilă, îndeosebi de păsări, folosită îndeosebi Mathurin Jacques Brisson (1723-1806).

După ce a construit un observator astronomic în Africa de Sud la Cape Town, a efectuat un număr impresionant de observații astronomice. Și-a încheiat șederea australă la Île-de-France, apoi la Insula Bourbon, astăzi respectiv Însulele Mauritius și La Réunion, din ianuarie 1753 până în februarie 1754, perioadă în care a efectuat un releveu geodezic al Île-de-France.

A fost membru al Academiilor din Berlin, Stockholm, Bologna și Göttingen; a devenit membru al Royal Society la 17 ianuarie 1760.

A denumit 14 din cele 88 de constelații moderne și a redenumit o alta: Musca(în latină: Musca, cu abrevierea: Mus). Se află în apropiere dea constelația Crucea Sudului (Crux, Cru).

Raționalismul său științific l-a condus să denumească cele 14 constelații astfel:

• Mașina Pneumatică, Antlia, Ant
• Dalta, Caelum, Cae
• Compasul, Circinus, Cir
• Cuptorul, Fornax, For
• Orologiul, Horologium, Hor
• Platoul, Mensa, Men (de la numele unui munte situat în apropiere de Cap Town)
• Microscopul, Microscopium, Mic
• Echerul, Norma, Nor
• Octantul, Octans, Oct
• Pictorul, Pictor, Pic
• Busola, Pyxis, Pyx
• Reticulul, Reticulum, Ret
• Sculptorul, Sculptor, Scl
• Telescopul, Telescopium, Tel

A decupat foarte întinsa constelație Nava Argo pentru a crea trei alte constelații, Carena, Pupa și Velele.

A suprimat și o constelație mică, Stejarul lui Carol (în latină: Robur Carolinum), inventată de Edmund Halley în 1677, și situată în apropierea Navei Argo.

La revenirea în Franța, a participat la verificarea bazei stabilite de Jean Picard, cu aproape un secol înainte, pentru măsura lungimii meridianului terestru în 1756.

Nicolas-Louis de Lacaille
Date personale
Născut	15 martie 1713 Rumigny, Franța
Decedat	21 martie 1762 Paris, Franța
Naționalitate	francez
Cetățenie	Regatul Franței  Franța
Religie	romano-catolic
Ocupație	astronom matematician
Activitate
Domeniu	astronomie, matematici
Instituție	Collège de Navarre Collège de Lisieux
Alma Mater	Collège de Lisieux[*] Collège de Navarre[*]
Cunoscut pentru	Microscopul Reticulul NGC 4755 Telescopium Velele... Messier 55
Societăți	Academia Regală de Științe din Franța Academia Regală Suedeză de Științe Academia Prusacă de Științe

Nicolas Louis de Lacaille

Rumigny: bust al lui Lacaille.

* 1795: Honoré al III-lea (10 noiembrie 1720 – 21 martie 1795) a fost Prinț de Monaco și Duce de Valentinois timp de aproape șaizeci de ani, din 1733 până în 1793. Honoré a fost fiul lui Jacques I, Prinț de Monaco și a soției acestuia, Louise Hippolyte, Prințesă de Monaco.

La 20 mai 1732, el s-a mutat la Hotel Matignon din Paris împreună cu tatăl său și a rămas acolo, chiar și după ce a fost proclamat Prinț de Monaco în 1733. Antoine Grimaldi a acționat ca regent pentru prinț între 1732 și 1784, când Honoré a ales să locuiască la Paris. Această situație a rămas neschimbată o jumătate de secol, până la moartea lui Antoine în 1784, când Honoré al III-lea avea deja 64 de ani. Deși el era deschis la ideile revoluționare ale timpului, a fost închis la 20 septembrie 1793. La eliberarea lui, un an mai târziu, era ruinat iar proprietatea sa sub sigiliu.

S-a căsătorit cu Maria Caterina Brignole, fiica unui nobil genovez. Cuplul a avut doi copii: Honoré al IV-lea, Prinț de Monaco și Joseph Grimaldi (10 septembrie 1763 – 28 iunie 1816) înainte să divorțeze în 1770. După divorț, Marie-Catherine s-a recăsătorit cu Louis Joseph, Prinț de Condé în 1798.

Honoré al III-lea
Date personale
Nume la naștere	Honoré Camille Léonor Grimaldi de Goyon de Matignon
Născut	10 noiembrie 1720 Paris, Regatul Franței
Decedat	21 martie 1795 (74 de ani) Paris, Prima Republică Franceză
Înmormântat	Catedrala Sfântul Nicolae din Monaco[*]
Cauza decesului	variolă
Părinți	Jacques I Principesa Louise Hippolyte I, Principesa a Monaco
Căsătorit cu	Maria Caterina Brignole
Copii	Honoré al IV-lea, Prinț de Monaco Joseph Grimaldi
Cetățenie	Republica Genova
Ocupație	colecționar[*] politician
Apartenență nobiliară
Titluri	Principe
Familie nobiliară	Casa de Grimaldi
Prinț de Monaco
Domnie	7 noiembrie 1733 – 19 ianuarie 1793
Predecesor	Jacques I
Succesor	Convenția Națională Honoré IV ca următorul monarh

* 1800: William Blount (n. 26 martie 1749, Windsor[*], Province of North-Carolina[*] – d. 21 martie 1800, Knoxville, SUA) a fost un om de stat american, speculator de valori imobiliare (mai ales pământ) și unul din cei 39 de semnatari ai Constituției Statelor Unite ale Americii la Convenția Constituțională din anul 1787 din Philadelphia.

Membru al delegației la Întrunirea Constituțională din 1787, din partea statului Carolina de Nord, William Blount a depus eforturi semnificative pentru convingerea locuitorilor coloniei (ulterior statului său) de importanța aderării la Uniune. Mai târziu, a fost singurul guvernator al Teritoriului de Sud-Vest, jucând un rol esențial în aderarea acestuia la Uniune sub numele de Statul Tennessee. Ulterior, a devenit unul din cei doi senatori ai statului Tennessee în Senatul Statelor Unite ale Americii, în anul 1796.

William Blount
William Blount
Date personale
Născut	26 martie 1749[1][2][3][4]  Windsor[*], Province of North Carolina[*]
Decedat	21 martie 1800 (50 de ani)[5][1][6][2][3]  Knoxville, SUA
Înmormântat	Tennessee
Copii	William Grainger Blount[*]
Cetățenie	SUA
Ocupație	politician
Senator al Statelor Unite
În funcție 2 august 1796 – 8 iulie 1797
Succedat de	Joseph Inslee Anderson[*]
Membru al Camerei Reprezentanților din Carolina de Nord
Membru al Senatului Statului Tennessee
Partid politic	Partidul Democrat-Republican

·         1801: Andrea Luchesi, compozitor italian (n. 1741)

·         1804: Louis Antoine de Bourbon (Louis Antoine Henri; 2 august 1772 – 21 martie 1804) a fost rudă a monarhilor Bourbon ai Franței. Mai faimos pentru moartea sa decât pentru viața sa, a fost executat în urma unor acuzații în timpul Consulatului francez.

Ducele de Enghien

Ducele a fost unicul copil al lui Louis Henri de Bourbon și a soției lui, Bathilde d'Orléans. Ca membru al Casei de Bourbon a fost prinț de sânge. S-a născut la Castelul Chantilly, reședința de la țară a Prinților de Condé. La naștere a primit titlul de Duce de Enghien, tatăl său era deja Duce de Bourbon și moștenitor al titlului de Prinț de Condé.

Numele complet al mamei sale era Louise Marie Thérèse Bathilded'Orléans; ea era singura fiică în viață a lui Louis Philippe d'Orléans(nepot al regentului Filip d'Orléans) și a Louisei Henriette de Bourbon. Unchiul său era viitorul Philippe Égalité și era verișor primar cu viitorul Louis-Philippe I, rege al Franței. De asemenea a fost descendent al regelui Ludovic al XIV-lea și a metresei sale, Madame de Montespan; mama sa a fost strănepoată a Mademoiselle de Blois (1677–1749) iar tatăl său strănepot a Mademoiselle de Nantes (1673–1743), două dintre fiicele Madamei de Montespan.

A fost singurul copil al părinților săi, aceștia s-au separat în 1778 după ce a fost descoperită legătura tatălui său cu Marguerite Catherine Michelot, o cântăreață de operă. Louis Antoine a fost ultimul descendent al Casei de Condé.

La izbucnirea Revoluției franceze, tânărul Louis Antoine în vârstă de 17 ani a emigrat cu tatăl și bunicul său la câteva zile după căderea Bastiliei și a rămas în exil căutând forțe pentru o invazie în Franța și restaurarea monarhiei. În 1792, la izbucnirea războaielor revoluționare franceze, el a deținut o comandă în armata emigranților care era organizată și comandată de bunicul său, Prințul de Condé. S-a angajat în încercarea de a invada Franța alături de armatele aliate austriece și prusace unite sub comanda Ducelui Carol al II-lea, Duce de Braunschweig-Wolfenbüttel. La 2 februarie 1794 Louis Antoine a primit din mâinile Contelui de Provence (viitorul Ludovic al XVIII-lea al Franței) Crucea Saint-Louis pentru comportamentul său viteaz în armata de Condé.^[1].

După disoluția armatei Condé, după pacea de la Lunéville (februarie 1801), s-a căsătorit cu Charlotte de Rohan, nepoata cardinalului de Rohan și s-a refugiat la Ettenheim în Baden aproape de frontiera franceză.

La începutul anului 1804, Napoleon Bonaparte, atunci Primul Consul al Franței a auzit o știre care părea să-l lege pe tânărul duce cu conspirația Cadoudal-Pichegru urmărită de către poliția franceză. Știrea era falsă însă Napoleon a dat ordine pentru arestarea ducelui. Deși între timp s-a descoperit adevărul, acuzarea ducelui a fost schimbată; a fost acuzat că a fost împotriva Franței în ultimul război și că avea intenția de a lua parte la o nouă coaliție împotriva Franței. Comisia militară prezidată de Hullin a întocmit actul de condamnare în grabă. La 21 martie 1804 ducele a fost împușcat în șanțul castelului Vincennes, aproape de un mormânt care îi fusese deja pregătit.

Louis Antoine
Duce de Enghien
Date personale
Nume la naștere	Louis Antoine Henri de Bourbon
Născut	2 august 1772 Castelul Chantilly, Franța
Decedat	21 martie 1804 (31 de ani) Castelul Vincennes, Franța
Înmormântat	Sainte-Chapelle de Vincennes[*]
Cauza decesului	execuție de către un pluton de execuție
Părinți	Louis Henri, Prinț de Condé Bathilde d'Orléans
Căsătorit cu	Charlotte de Rohan
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	politician personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Bourbon

·         1843: Robert Southey, poet englez (n. 1774)

* 1881: Ioan Grigore Ghica (n. 10 decembrie 1830, Iași; d. 21 martie 1881, Sankt Petersburg, Rusia) a fost un politician și diplomat român, fiul ultimului principe al Moldovei, domnitorul Grigore al V-lea Ghica. A activat ca ambasador la Constantinopol, Viena, Roma și Sankt Petersburg. A fost tatăl lui Vladimir Ghica și al lui Dimitrie I. Ghica.

Ioan Grigore Ghica
Ioan Grigore Ghica
Date personale
Născut	10 decembrie 1830  Iași, Moldova
Decedat	21 martie 1881 (50 de ani)  Sankt Petersburg, Imperiul Rus
Părinți	Grigore Alexandru Ghica
Copii	Vladimir Ghica Dimitrie I. Ghica
Cetățenie	România
Ocupație	politician diplomat
Ministru de război
În funcție 11 mai 1866 – 5 august 1866
Precedat de	Dimitrie Lecca
Succedat de	Nicolae Haralambie
Ministru al Afacerilor Externe
În funcție 30 septembrie 1862 – 16 august 1863
Precedat de	Alexandru Cantacuzino
Succedat de	Nicolae Rosetti-Bălănescu
Ministru de război
În funcție 24 iunie 1862 – 30 septembrie 1862
Succedat de	Ioan Emanoil Florescu
În funcție 22 ianuarie 1862 – 24 iunie 1862
În funcție 5 octombrie 1861 – 22 ianuarie 1862
În funcție 22 iulie 1861 – 23 septembrie 1861
Precedat de	Istratie Sămășescu
Ambasador al României în Rusia
Ambasador al României în Austria
Ambasador al României în Italia
Ambasador al României în Turcia
Alma mater	Universitatea din Geneva[*]

·         1882: Constantin Bosianu (n. 10 februarie 1815, București - d. 21 martie 1882, București) a fost un jurist și om politic român, membru de onoare al Academiei Române (din 30 iunie 1879), premierul României între 26 ianuarie 1865 - 14 iunie 1865. A fost și primul decan al Facultății de Drept din București.

Ulterior, activează ca parlamentar, în același timp fiind și decan al Baroului Ilfov (1871 - 1873). Spre sfârșitul vieții, Bosianu a îndeplinit timp de două săptămâni funcția de primar interimar al Capitalei, în decembrie 1878, iar în perioada 29 mai - 15 noiembrie 1879, Constantin Bosianu a fost ales președinte al Senatului.

Constantin Bosianu s-a stins din viață pe 21 martie 1882, la vârsta de 67 de ani.

Fiu al paharnicului Andrei Bosianu, tânărul Constantin își urmează studiile la prestigiosul liceu „Sfântul Sava”. În acest timp lucrează în administrația publică, fiind contabil, șef de birou, șef al Serviciului Controlului Obștesc din Departamentul Finanțelor. Beneficiind de o bursă, își continuă studiile la Anvers și Paris, unde obține licența în Litere, la Universitatea Sorbona (1844) și doctoratul în drept, în 1851

Revenit în țară, Bosianu devine profesor de drept roman Colegiul „Sfântul Sava”, apoi este numit conferențiar de contabilitate la Școala Centrală de Agricultură și director al Departamentului Dreptății. A desfășurat o bogată activitate unionistă, fiind secretar al Divanului ad-hoc al Țării Românești (septembrie – decembrie 1857) și vicepreședintele Comitetului Central al Unirii. Din poziția de membru în Adunarea Electivă a Munteniei, pe 24 ianuarie 1859 a votat pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Țării Românești. După înființarea Facultății de Drept, devine unul dintre prestigioșii profesori invitați să facă parte din corpul didactic

Bosianu este apreciat pentru calitățile sale, astfel că domnitorul Cuza îl numește judecător la Înalta Curte de Justiție, iar din 1864 devine vicepreședinte al Consiliului de Stat. Constantin Bosianu este numit și președinte al Consiliului de miniștri între 26 ianuarie - 14 iunie 1865.

Din această funcție, el a contribuit la opera de organizare și modernizare a statului român prin mai multe legi, între care, legea organizării judecătorești, a reorganizării serviciului de percepție la orașe, a pensiilor pentru funcționarii civili și pentru gradele militare inferioare, legea lucrărilor publice, legea privind regularizarea și canalizarea Dâmboviței pentru prevenirea inundațiilor. De asemenea, în calitate de jurist, Bosianu a făcut parte din comisiile de redactare a legii rurale și a legii instrucțiunii publice

Membru de onoare al Academiei Române

Constantin Bosianu
Date personale
Născut	10 februarie 1815 București, Țara Românească
Decedat	21 martie 1882, (67 de ani) București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Ocupație	jurist, politician
Prim-ministru al Principatelor Unite
În funcție 26 ianuarie 1865 – 14 iunie 1865
Precedat de	Mihail Kogălniceanu
Succedat de	Nicolae Crețulescu
Partid politic	PNL
Alma mater	Universitatea Sorbona (1844)
Profesie	jurist
1. Părinți: Fiu al paharnicului Andrei Bosianu 2. Profesor și prim decan al Facultății de Drept din București

* 1884: Constantin Al. Kretzulescu (n. 22 mai 1809, București - d. 21 martie 1884, București) a fost un academician român, membru de onoare (1871) al Academiei Române militar și om politic, care a deținut de două ori funcția de prim-ministru. Era fratele lui Nicolae Kretzulescu și fiul marelui logofăt Alexandru Kretzulescu.

Dimitrie Rosetti scria în Dicționarul Contimporanilor că viitorul prim-ministru „a făcut studiile sale în țară la școala grecească și apoi în 1831 s'a înrolat în armată cu gradul de sub-locotenent, servind până la 1840, când părăsește oștirea cu gradul de maior și e numit prefect al județului Braila ; apoi trece procurer la Inalta Curte. In 1842 demisionează și petrece mai mulți ani în Francia, Anglia, Italia, studiând literatura, filosofia, istoria. Intors în țară trăește retras până la 1857, când 'l regăsim președinte al comitetuluĭ din Muntenia pentru alegerile divanuluĭ ad-hoc.

A deținut de două ori funcția de prim-ministru: prima dată în guvernul Constantin Al. Crețulescu (27 martie - 6 septembrie 1859) al Țării Românești, iar a doua oară în guvernul Constantin Al. Crețulescu al României, în perioada 1 martie - 4 august 1867.^[2]

În guvernul Ioan Al. Filipescu de la București al Țării Românești, după Mica Unire, a fost ministru al Cultelor (21 februarie - 27 martie 1859).^[2]

În timpul celui de-al doilea mandat de prim-ministru, a fost pe durata întregului mandat și ministru de Justiție, iar între 16-24 mai 1867 a fost de asemenea ad-interim la Război. Acest guvern era primul guvern liberal după suirea pe tron a lui Carol I, dominat de liberalii radicali, între aceștia proeminent fiind Ion C. Brătianu, ministrul de Interne.^[3] În timpul acestei guvernări, la 1 august 1967, s-a inaugurat Societatea Academică Română.

O acțiune foarte controversată a guvernului a fost o circulară emisă de ministrul de Interne Ion C. Brătianu în martie 1867, prin care se cerea prefecților să ia măsuri drastice împotriva străinilor, precum interzicere arendării de moșii, imobile, hanuri și cârciumi.^[3] Ea lovea puternic în minoritatea evreilor fără acte proveniți din Austro-Ungaria.^[3] Pentru a se opri imigrările ilegale a fost elaborată și o lege pentru reînființarea birourilor de pașapoarte.^[4] Ambele acte legislative au stârnit puternice proteste interne și externe

Constantin A. Kretzulescu
Date personale
Născut	22 mai 1809 București
Decedat	21 martie 1884 București
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Prim-ministru al României
În funcție 1 martie 1867 – 4 august 1867
Precedat de	Ion Ghica
Succedat de	Ștefan Golescu
Partid politic	PNL
Modifică date / text

Membru de onoare al Academiei Române

* 1885: Prințesa Elisabeta a Prusiei (18 iunie 1815 – 21 martie 1885) a fost a doua fiică a Prințului Wilhelm al Prusiei (fratele mai mic al regelui Frederic Wilhelm al III-lea) și a soției lui Prințesa Maria Ana de Hesse-Homburg, nepoata lui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei.

La 22 octombrie 1836, la Berlin, s-a căsătorit cu Prințul Karl de Hesse și de Rin, al doilea fiu al lui Ludovic al II-lea, Mare Duce de Hesse. Despre căsătoria lor s-a spus că a fost furtunoasă, el a găsit-o urâtă și plictisitoare în timp ce ea l-a găsit rece și lipsit de dragoste.

Elisabeta a fost în relații bune cu nora ei, Prințesa Alice a Regatului Unit. În ultimii ani, Elisabeta a luat mult în greutate și a devenit obeză. A trăit să-l vadă pe fiul ei ajuns pe tron ca Mare Duce de Hesse și de Rin la 13 iunie 1877 și să le vadă căsătorite pe primele două fiice ale lui Ludovic și Alicei. Primul strănepot al Elisabetei, Prințesa Alice de Battenberg, s-a născut în timpul vieții ei.

Elisabeta a murit la Darmstadt-Bessungen la vârsta de 69 de ani, supraviețuind soțului ei opt ani.

Prințesa Elisabeta a Prusiei
Date personale
Nume la naștere	Marie Elisabeth Karoline Viktoria
Născută	18 iunie 1815 Berlin, Regatul Prusiei
Decedată	21 martie 1885 (69 de ani) Darmstadt, Imperiul German
Înmormântată	Berlin
Părinți	Prințul Wilhelm al Prusiei Marie Anna de Hesse-Homburg
Frați și surori	Maria a Prusiei Adalbert al Prusiei Waldemar van Pruisen[*]
Căsătorită cu	Prințul Karl de Hesse și de Rin
Copii	Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse Prințul Henric Ana, Mare Ducesă de Mecklenburg-Schwerin Prințul Wilhelm
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern Casa de Hesse-Darmstadt

* 1892: Annibale de Gasparis (n. 9 noiembrie 1819– d. 21 martie 1892) a fost un astronom italian. Din 1864 până în 1889 a fost director al Observatorului Astronomic Capodimonte din Napoli.

 A primit Medalia de Aur din partea Societății Astronomice Regale în 1851.

Asteroidul 4279 De Gasparis la fel ca și craterul lunar de Gasparis(30 km în diametru) și Rimae de Gasparis (o fractură lungă de 93 km lângă acest crater) au fost numite în onoarea sa.

Annibale de Gasparis
Annibale de Gasparis
Date personale
Născut	9 noiembrie 1819[1]  Bugnara, province of Abruzzo Ultra II[*], Italia
Decedat	21 martie 1892 (72 de ani)  Napoli, Italia
Cetățenie	Regatul celor Două Sicilii  Regatul Italiei
Ocupație	astronom profesor universitar matematician politician
Activitate
Domeniu	matematică
Instituție	Universitatea din Napoli
Alma Mater	Universitatea din Napoli
Organizații	Accademia Nazionale dei Lincei Accademia Nazionale delle Scienze detta dei XL[*] Société Philomathique de Paris[*] Accademia Pontaniana[*] Academia Franceză de Științe Royal Astronomical Society National Society of the Natural Sciences and Mathematics of Cherbourg[*] Reale Istituto d'Incoraggiamento alle Scienze Naturali di Napoli[*] Q3604044[*] Accademia di scienze, lettere e arti di Palermo[*] Academia Pontificală de Științe[*] National Academy of Science Letters and Arts of Modena[*] Accademia delle Scienze di Siena[*] Astronomische Gesellschaft[*] Q26898036[*] Accademia gioenia di scienze naturali[*] Istituto Veneto di Scienze[*] Academia de Științe din Torino[*]
Premii	Ordinul Vulturul Roșu (1854) Medalia de Aur a Royal Astronomical Society (1851) Premiul Lalande (1849) Royal Order of Francis I[*] (1859) Order of Saints Maurice and Lazarus[*] (1861) Ordinul Coroana Italiei[*] (1861) Civil Order of Savoy[*] (1872) Ordinul Imperial al Trandafirului (1872)

* 1913: Constantin Erbiceanu (n. 5 august 1838, Erbiceni, Iași - d. 21 martie1913, București) a fost un autor, elenist, istoric și teolog român, membru titular (din 1899) al Academiei Române.

Numele său de familie originar a fost Ionescu, fiind fiul preotului Ioan Ionescu din satul Erbiceni. De la numele satului natal și-a lut ulterior numele sub care este cunoscut.

Studiile le-a făcut la Seminarul Socola și apoi la Facultatea de Teologie din Iași, continuând cu Facultatea de Teologie și Litere din Atena, unde a obținut doctoratul în teologie.

Nu a fost hirotonit și s-a dedicat învățământului. Astfel, pentru început, a predat istoria bisericii universale, dreptul canonic și teologia dogmatică la Seminarul Veniamin Costache din Iași. Ulterior, a predat teologia la Facultatea de Teologie din București și limba elină la Facultatea de Litere din București. În martie 1895 a fost ales decan al Facultății de Teologie din București.

Prin studiul manuscriselor grecești și editarea documentelor, Constantin Erbiceanu a avut un rol de deschizător de drumuri în studierea epocii fanariote și a istoriei bisericești din Țările Române.

A fost membru al societății culturale Junimea, membru al societăților savante de la Constantinopol, Hellenikos Philologikos Syllogos (din 1866) și Hetairia Mesaionikon Spoudon (din 1889). În 1899 a fost ales membru titular al Academiei Române

Pianista Constanța Erbiceanu a fost fiica academicianului Constantin Erbiceanu.

Membru titular al Academiei Române

Constantin Erbiceanu
Istoricul Constantin Erbiceanu
Date personale
Născut	5 august 1838 Erbiceni, Iași, Principatul Moldovei
Decedat	21 martie 1913, (75 de ani) București, Regatul României
Părinți	Preotul Ioan Ionescu
Căsătorit cu	Aglaia Negrescu
Copii	Pianista Constanța Erbiceanu
Naționalitate	România
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	elenist, istoric și teolog
Activitate
Educație	1. Facultatea de Teologie din Iași 2. Facultatea de Teologie și Litere din Atena
Alma mater	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Organizație	Universitatea din București
Cunoscut pentru	Decan al Facultății de Teologie din București

·         1936: Alexandr Glazunov, compozitor rus (n. 1865)

·         1949 - A murit Tina Barbu (numele de scenă al Aretinei Rusaveţeanu), actriţă de teatru.

·         1975: Constantin Fântâneru, poet, prozator și critic literar român (n. 1907)

·         1977: A decedat istoricul român Andrei Oţetea ; (n. 1894).

* 1980: Angelo Bruno (n. Angelo Annaloro, n. 21 mai 1910,^[1] Villalba, Sicilia, Italia – d. 21 martie 1980,^[1] Philadelphia, SUA) a fost un mafiot siciliano-american, remarcat pentru că a fost șeful mafiei din Philadelphia timp de două decenii până la asasinarea sa.

Angelo Bruno
Date personale
Născut	21 mai 1910[1]  Villalba, Sicilia, Italia
Decedat	21 martie 1980 (69 de ani)[1]  Philadelphia, SUA
Cauza decesului	omor
Cetățenie	Italia  Regatul Italiei
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	gangster[*]

·         1987: Robert Preston, actor american (n. 1918)

·         1987: A murit Dean Martin Jr., cantaret american 

* 1995: Selena Quintanilla-Pérez (n. 16 aprilie 1971,^[1] Lake Jackson[*], SUA – d. 31 martie 1995,^[2][1] Corpus Christi, Texas, SUA), cunoscută publicului datorită numelui Selena, supranumită « Regina muzicii tejano », a fost o cântăreață, muziciană, compozitoare și textieră de origine mexicano-americană. Fiind ultimul copil al unui cuplu de imigranți mexicani, Selena a înregistrat primul său album la vârsta de doisprezece ani. Tânăra interpretă a fost desemnată „Cântăreața anului” la Premiile Muzicale Tejano din anul 1987, iar câțiva ani mai târziu a semnat un contract de management cu renumita casă de înregistrări EMI. Statutul său de celebritate a crescut la începutul anilor 90, în special în țările vorbitoare de limbă spaniolă.

Selena a devenit mult mai cunoscută publicului din America de Norddupă ce a fost asasinată la vârsta de douăzeci și trei de ani de Yolanda Saldívar, președinta fan-clubului său. Pe 12 aprilie 1995, la 2 săptămâni de la moartea sa, George W. Bush, guvernatorul statutului Texas, a declarat data nașterii interpretei „Ziua Selenei” în Texas. Compania americană Warner Brothers a produs un film biografic în anul 1997, protagonista acestuia fiind Jennifer Lopez. În iunie 2006, Selena a fost comemorată prin inaugurarea unui muzeu ridicat în memoria sa și prin turnarea unei statui de bronz în mărime naturală care o întruchipează pe interpretă, monument ce poartă numele „Mirador de la Flor” și este expus în Corpus Christi, Texas.

Selena s-a născut în Lake Jackson, Texas, Statele Unite ale Americii fiind fata unui mexican, Abraham Quintanilla Jr. și a unei mexicano-americane, Marcella Ofelia Samora. Educația ei a avut la bază preceptele cultului religios Martorii lui Iehova. A început să cânte la vârsta de 6 ani; când avea 9 ani. Tatăl ei a fondat trupa Selena y Los Dinos, ea fiind figura principală. La început cântau în restaurantul familiei Quintanilla, PappaGayo's, dar restaurantul a dat faliment la scurt timp după aceea.

Familia rămasă fără resurse financiare a fost evacuată din casa sa. Luându-și echipamentul muzical într-un autobuz vechi, familia s-a mutat în Corpus Christi, Texas. Aici, trupa a cântat pe unde a putut: la colțuri de stradă, nunți, zile de naștere, târguri. Eforturile lor de a-și face numele și talentul cunoscute a dat roade în 1985 cînd Selena, în varstă de 15 ani, a înregistrat primul său album la o casă de discuri locală. Albumul nu a fost vândut în magazine și tatăl său a cumpărat toate copiile originale. A fost relansat în 1995 sub numele de "Mis Primeras Grabaciones" (Primele mele înregistrări).

Selena a învățat bine la școală, dar odată cu creșterea popularității ei ca interpretă, călătoriile necesare carierei sale au început să interfereze cu educația sa. Tatăl ei a scos-o de la scoală când era în clasa a IX-a. Și-a continuat educația călătorind; la 17 ani a primit diploma pentru absolvirea liceului de la The American School of Correspondence (Școala americană prin corespondență) din Chicago, Illinois. A fost acceptată la Facultatea de Stat din Louisiana (Louisiana State University). Selena și-a lansat cel de-al doilea album, "Alpha", în 1986.

La începutul anului 1995, familia Quintanilla a descoperit că Yolanda Saldívar, președinta fan clubului Selenei (din Texas) și managerul buticurilor Selenei, sustrăgea bani din fan club. Aceasta decide să o împuște pe cântăreață. La scurt timp după ceartă, Selena a fost de acord să o întâlnească pe Saldívar la hotelul Days Inn din Corpus Christi în dimineața zilei de 31 martie 1995 pentru a recupera hârtiile pentru declarațiile de impozit. La hotel, Selena a cerut hârtiile care lipseau. Saldívar a întârziat să i le dea susținând că a fost abuzată sexual în Mexic. Cântăreața a dus-o pe Saldívar la un spital din zonă unde doctorii nu au găsit nici o dovadă de viol. Întoarse la motel, Selena îi cere din nou actele lui Saldívar și îi spune că nu poate să mai aibă încredere în ea. La 11:40, Yolanda a scos o armă din geanta sa și a îndreptat-o spre Selena. Când cântăreața s-a întors să plece, Saldívar a împușcat-o o dată în spate. Adunându-și forțele, Selena fuge spre recepția hotelului pentru a cere ajutor. S-a prăbușit la pământ în timp ce funcționarul suna la 911 și Saldívar o urmărea și striga “târfo” (bitch). Înainte de a se prăbuși Selena a spus cine a împușcat-o și numărul camerei în care a fost împușcată. După sosirea ambulanței și a poliției, Selena a fost transportată la un spital local. A murit din cauza hemoragiei la 13:05 la vârsta de 23 de ani.

Moartea Selenei a devastat și întristat lumea latino, și nu numai, atât din SUA cât și din lumea întreagă. Posturi de televiziune și radio și-au întrerupt programele pentru a da știrea; Tom Brokaw a numit-o pe Selena “Madonna mexicana”. Au fost ținute multe comemorări în numele ei iar posturile de radio din Texas au pus melodiile ei non-stop. Înmormântarea sa a adunat aproape 60.000 de persoane, dintre care mulți erau veniți din afara Statelor Unite. Printre celebritățile care au sunat familia Quintanilla au fost Gloria Estefan, Julio Iglesias și Madonna. Revista “People” a publicat un articol în memoria Selenei intitulat “Selena 1971-1995, Her Life in Pictures”. Câteva zile mai târziu, Howard Stern a râs de moartea și înmormântarea Selenei, dar și de cei îndoliați și i-a criticat muzica. Stern a spus “Această muzică nu mă impresionează în nici un fel. Alvin and the Chipmunks au mai mult suflet… Vorbitorii de spaniolă au cele mai proaste gusturi în ceea ce privește muzica. Nu au nici o profunzime.” Comentariile lui Stern au înfuriat și șocat comunitatea hispanică din Texas. La 2 săptămâni de la moartea ei, George W. Bush, atunci guvernator al statului Texas, a declarat ziua de naștere a Selenei, 16 aprilie, “ziua Selena”. În aceea vară, albumul Selenei, “Dreaming of You”, o combinație de cântece în spaniolă și noi cântece în engleză, a debutat ca numărul 1 în topul Billboard SUA 200, făcând-o prima cântăreață hispanică ce a reușit să ajungă până aici și al doilea mare debut după albumul lui Michael Jackson, “HIStory”. În data lansării sale, albumul a fost vândut în peste 175.000 de copii, un record pentru o cântăreață pop, și a vândut peste 2 milioane de copii în primul an. Cântece cum ar fi “I Could Fall in Love” și “Dreaming of You” au fost difuzate de cele mai importante posturi de radio de limbă engleza și au urcat până pe locul 22 în Billboard Hot 100. Intre timp, “I Could Fall in Love” deși necalificat pentru Hot 100 atunci, a urcat pe locul 12 în Hot 100 Airplay și în top 10 Adult Contemporary Chart. David Byrne a adus omagii Selenei în turneele sale cu Tosca Strings cântând melodia sa “God’s Child”. “Dreaming of You” a fost vândut în aproximativ 5 milioane de copii în SUA. În octombrie 1995, un juriu din Houston a condamnat-o pe Saldívar pentru infracțiunea de crimă de gradul I cu pedeapsa la închisoare pe viață cu posibilitatea de a eliberare condiționată la împlinirea termenului de 30 de ani. Pistolul folosit de Saldívar pentru a o ucide pe Selena a fost sfărâmat și aruncat în Golful Corpus Christi. Moartea Selenei ocupa locul 6 în documentarul “101 Most Shocking Deaths” (Cele mai șocante 101 morți) realizat de E!.

Jennifer Lopez a jucat într-un film despre viața Selenei. Prima actriță căruia i-a fost oferit rolul Selenei , Salma Hayek , a decis să nu-l accepte. Regizat de Gregory Nava, filmul a primit în general critici pozitive. Peste 20.000 de persoane au fost la audiții pentru rolul principal. Filmul a stârnit unele controverse în comunitatea mexicano-americană deoarece Lopez este puertoricano-americană și joacă rolul unei descendente mexicane. Dar fanii Selenei au susținut filmul. Interpretarea lui Lopez a ajutat-o sa-și eleveze cariera. Deși Lopez a avut succes ca pop star câțiva ani mai târziu, vocea Selenei nu a fost înlocuită în melodiile din film. Pentru rolul său, Lopez a fost nominalizată pentru un premiu Golden Globe, categoria “Cea mai buna actriță într-un muzical”. Stadionul Reliant din Houston a fost gazda unui concert omagiu "Selena ¡VIVE!", în 7 aprilie 2005. Ținut la o săptămână de la comemorarea morții sale, peste 65.000 de fani au participat la concert. Printre cei care au cântat se numără Gloria Estefan, Pepe Aguilar, Thalía, Paulina Rubio, Ana Barbera, Alejandra Guzmán, Ana Gabriel, și Fey. Artiști au interpretat melodii ale Selenei, la fel și fratele său, A.B. Quintanilla care a cântat cu trupa sa Kumbia Kings având în background imagini cu Selena cântând „Baila Esta Cumbia”. Transmis de Univision, "Selena ¡VIVE!" este cel mai apreciat și vizionat show de limbă spaniolă din istoria televiziunii americane. Showul care a ținut peste 3 ore, a avut 35,9 puncte de audiență conform Nielson household rating.

Selena Quintanilla-Pérez
Selena Quintanilla-Pérez la o ședință foto; Fiind o mare iubitoare de flori, imaginea Selenei a fost adesea asociată șlagărului său „Como La Flor” (in limba română — „Precum o floare”).
Date personale
Nume la naștere	Selena Quintanilla
Născută	16 aprilie 1971[1][2]  Lake Jackson[*], SUA
Decedată	31 martie 1995 (23 de ani)[3][1][2]  Corpus Christi, Texas, SUA
Înmormântată	Corpus Christi, Texas
Cauza decesului	omor (plagă împușcată[*])
Părinți	Abraham Quintanilla, Jr.[*]
Frați și surori	A.B. Quintanilla[*]
Căsătorită cu	Chris Pérez[*] (aprilie 1992–31 martie 1995)
Cetățenie	SUA
Etnie	chicano[*]
Religie	Organizația Religioasă Martorii lui Iehova
Ocupație	Cântăreață, muziciană, compozitoare, textieră
Activitate
Alte nume	Selena «Regina muzicii tejano»
Studii	California Miramar University[*]
Gen muzical	Muzică latino, pop-latino tejano, cumbia
Tipul de voce	Mezzo-soprană
Instrument(e)	voce[*]
Ani de activitate	1984-1995
Case de discuri	EMI, Capitol
Interpretare cu	Selena y Los Dinos, Abraham Quintanilla III, Chris Pérez
Premii	Grammy Award for Best Mexican/Mexican-American Album[*] Billboard Latin Music Hall of Fame[*] Billboard Latin Music Award for Hot Latin Songs Artist of the Year[*]

* 1997: Wilbert Vere Awdry (n. 15 iunie 1911 - d. 21 martie 1997) a fost un scriitor și cleric englez. Acesta a scris poveștile care au stat la baza serialului "Locomotiva Thomas și prietenii săi".

În 1942, Wilbert, pasionat de universul feroviar, i-a spus fiului său bolnav de rujeolă, Christopher Awdry, povestea care avea să devină primul volum dintr-o lungă serie de cărți pentru copii. La îndemnul familiei, acesta a decis să publice povestea intitulată The Three Railway Engines, însă nu a reușit să facă asta decât după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial în anul 1945. Un an mai târziu a publicat al doilea volum, carte în care a apărut personajul Thomas. El a scris primele 26 de volume ale The Railway Series (română Seria Căilor Ferate), volumul cu numărul 26 fiind publicat în 1972. Din 1983, fiul său a continuat să scrie volume, ultimul dintre ele, numărul 42, fiind lansat în 2011.

Wilbert Vere Awdry
W. Awdry la Talyllyn Railway în 1988. În plan central, locomotiva Peter Sam 1:1 funcțională
Date personale
Născut	15 iunie 1911 Ampfield, Hampshire, Anglia
Decedat	21 martie 1997 (85 de ani) Rodborough, Stroud, Gloucestershire, Anglia
Înmormântat	Gloucestershire
Copii	Christopher Awdry
Naționalitate	englez
Cetățenie	Regatul Unit
Religie	anglicanism[*]
Ocupație	scriitor, pastor
Pseudonim	Rev. W. Awdry
Limbi	limba engleză[1]
Activitatea literară
Subiecte	domeniul feroviar
Specie literară	literatură pentru copii
Operă de debut	The Three Railway Engines (1945)
Influențe[ascunde] realitatea feroviară a Regatului Unit
Note
Premii	Ofițer al Ordinului Imperiului Britanic[*]

* 1998: Galina Sergheevna Ulanova (în rusă Галина Сергеевна Уланова; n. 8 ianuarie 1910 S.V. 26 decembrie 1909, Sankt Petersburg — d. 21 martie1998, Moscova) a fost o balerină rusă, considerată una din cele mai bune balerine din secolul al XX-lea.

Galina Ulanova este Artist al Poporului al URSS (1951) Erou al Muncii Socialiste (1974, 1980), laureată a Premiului Lenin (1957) și a patru Premii Stalin de gradul I (1941, 1946, 1947, 1950).

Filme:

• 1951 Marele concert (Bolșoi konțert), regia Vera Stroyeva
• 1954 Romeo și Julietta (Ромео и Джульетта), regia Leo Arnștam

Galina Ulanova
Galina Ulanova în 1968
Date personale
Nume la naștere	Галина Сергеевна Уланова
Născută	8 ianuarie 1910 Sankt Petersburg, Imperiul Rus
Decedată	21 martie 1998 (88 de ani) Moscova, Rusia[1]
Înmormântată	Cimitirul Novodevicii[*]
Părinți	Maria Feodorovna Romanova[*]
Căsătorită cu	Yuri Zavadsky[*]
Cetățenie	Imperiul Rus  URSS  Rusia
Ocupație	Prima ballerina assoluta
Activitate
Alma mater	Academia de balet Vaganova[*]
Patronaj	Teatrul Mariinski, Teatrul Bolșoi
Organizație	Teatrul Mariinsk[*] Abay Opera House[*]
Premii	Artist al Poporului al URSS
Profesor pentru	Nina Timofeeva[*]

·         2000: A murit (la Cluj) criticul si istoricul literar Mircea Zaciu; dupa 1990 s-a stabilit in Germania, dar a petrecut si lungi perioade in tara. A fost membru de onoare al Academiei Romane.

·         2001: A murit handbalistul Virgil Hnat. Ca jucător al echipei Dinamo București a câștigat mai multe titluri naționale și Cupa Campionilor Europeni (1965). Ca jucător al echipei naționale de seniori a câștigat două titluri mondiale (1961, 1964) și medalia de argint la Campionatele Mondiale de handbal în 11 (Austria, 1959).

·         2001: A murit Ilie Verdet, presedinte de onoare al Partidului Socialist al Muncii (PSM), fost demnitar comunist in timpul dictaturii ceusiste.

* 2001: Marcello Tusco, pseudonimul lui Marcello Pezzodipane, (n. 14 iulie1930, Fano, Italia – d. 21 martie 2001, Milano, Italia) a fost un actor italian de teatru, cinema și televiziune.

A început cariera cinematografică în 1951, la vârsta de 21 de ani, sub numele de Carlo Tusco, jucând în cinci filme până în 1953, când a ales să se dedice activității teatrale. În 1962 a revenit pe marele ecran sub numele Marcello Tusco, dar a jucat doar într-o duzină de filme până în anul 1995. O activitate mai prolifică a desfășurat-o în televiziune, unde a debutat în 1961, a jucat într-un număr mare de spectacole și și-a împrumutat vocea de bariton marilor vedete ale ecranului ca Rock Hudson, Henry Fonda, Robert Mitchum, Sydney Pollack și, dintre italieni, Renato Salvatori. A dublat vocea personajelor din două filme de animație Disney: Sexton în Robin Hood (1973) și Bernie în Micii salvatori (1977). Pe micul ecran a obținut o notorietate discretă în 1965, cu rolul Cam din filmul David Copperfield, regizat de Anton Giulio Majano, care îl va distribui trei ani mai târziu, în rolul lui Harry, un prieten de-al lui Dick Shelton, din filmul La freccia nera. În anii 1970 a continuat să apară în filme de televiziune de succes, regizate, printre alții, de Edmo Fenoglio și Vittorio Cottafavi. A dobândit o mare popularitate încă din 1987, când a jucat rolul șefului mafiot Puparo în serialul de televiziune de mare succes Caracatița (La piovra 3), dar mai ales ca bărbatul cu mustață din reclama TV pentru Birra Moretti. După moartea lui subită, care a avut loc la scurt timp după ce a împlinit 71 de ani, a fost înlocuit în reclamă de Orso Maria Guerrini. El a fost tatăl lui Gianluca Tusco, care este, de asemenea, actor de voce.

Filmografie:

• Senza bandiera, regie: Lionello De Felice (1951)
• La colpa di una madre, regie: Carlo Duse (1952)
• Il fattaccio, regie: Riccardo Moschino (1952)
• Martin Toccaferro, regie: Leonardo De Mitri (1952)
• Canzone appassionata, regie: Giorgio Simonelli (1953)
• La banda Casaroli, regie: Florestano Vancini (1963)
• Django spara per primo, regie: Alberto De Martino (1966)
• La badessa di Castro, regie: Armando Crispino (1974)
• Di che segno sei?, regie: Sergio Corbucci (1975)
• Telefoni bianchi, regie: Dino Risi (1976)
• Zeder, regie: Pupi Avati (1983)
• Vendetta, regie: Mikael Håfström (1995)

Dublaj filme:

• G. W. Bailey în Scuola di polizia
• Brad Garrett în Casper, Casper - Un fantasmagorico inizio
• Scatman Crothers în Strălucirea, Ai confini della realtà
• Robert Webber în La vendetta della Pantera Rosa, 10
• George Kennedy în Airport '80, Delta Force
• Sydney Pollack în Cu ochii larg închiși
• Henry Fonda în Sul lago dorato
• Paul Newman în Quintet
• Glenn Ford în La battaglia di Midway
• Morgan Freeman în Attica
• Mickey Rooney în Animals
• Herbert Lom în 2 sotto il divano
• Charles Bronson în Il giustiziere della notte 3
• Liam Neeson în Mariti e mogli
• James Mason în Assisi Underground, Le notti di Salem (miniserial TV)
• Sebastian Shaw în Războiul stelelor - Episodul VI: Întoarcerea lui Jedi
• Martin Landau în Delicte și fărădelegi
• Paul Sorvino în Încrucișarea
• George Dzundza în Instinct primar
• Jack Warden în La dea dell'amore
• Ed Lauter în Complotto di famiglia
• Thoeley Walters în L'uomo che uccise se stesso
• Patrick Wymark în Dove osano le aquile
• John C. Reilly în Buon compleanno Mr. Grape
• Charles Durning în Indagine ad alto rischio
• Max von Sydow în Conan Barbarul
• Kevin Tighe în Jade
• Ossie Davis în Il sentiero segreto
• Dennis Farina în Manhunter
• Peter Burton în Portocala mecanică
• Frank Finlay în Forța vieții
• Patrick Mcgohaan în Scanners
• John Lithgow în Obsession - Complesso di colpa
• Tony Vogel în The Baby of Macon
• Robert Dunham în Dogora - Il mostro della grande palude
• John Amos în Greu de ucis 2
• John Rhys-Davis în Allan Quatermain e le miniere di re Salomone
• Josè Ferrer în Essere o non essere
• Robert Culp în Colpo doppio
• Alex Carras în Due vite în gioco
• Joe Don Baker în Chi ucciderà Charlie Warrick
• Al Waxman în Omicidio încrociato
• Serge Merlin în Danton
• Francisco Santos în Donna Flor e i suoi due mariti
• Milton Gonçalves în Kickboxer 3 - Mani di pietra
• Fernando Sancho în Il ritorno di Ringo
• Armando Calvo în Una bara per lo sceriffo
• Tatsuya Nakadai în Tora! Tora! Tora!
• Shunichi Nakamura în Kagemusha - L'ombra del guerriero
• Ettore Manni în La città delle donne
• Gino Millozza în Intervista
• Robert Young în Marcus Welby
• Brian Keith în Hardcastle & McCormick
• Robert Culp în Ralph supermaxieroe
• Bill Bixby în L'incredibile Hulk
• Paulo Autran în Adamo contro Eva

Marcello Tusco
Date personale
Născut	14 iulie 1930  Fano, Italia
Decedat	21 martie 2001 (70 de ani)  Milano, Italia
Cetățenie	Italia  Regatul Italiei
Ocupație	actor actor de teatru[*]

·         2002 - A murit regizorul şi producătorul francez Francis Leroi (n.05.09.1942).

·         2004: A murit dirijorul Paraschiv Oprea. A condus Ansamblul Rapsodia Română şi Orchestra de Muzică Populară a Radiodifuziunii Române.

·         2009: Petre Stoica, scriitor, poet, jurnalist (n.1931)

·         2012: Tonino Guerra (n. 16 martie 1920 - d. 21 martie 2012) a fost un scriitorși scenarist italian care a colaborat cu unii dintre cei mai importanți regizori din lume. S-a născut în regiunea Emilia-Romagna. Dintre regizorii cu care a lucrat, pot fi enumerați Michelangelo Antonioni, Federico Fellini și Andrei Tarkovski.

Tonino Guerra
Tonino Guerra
Date personale
Născut	16 martie 1920[4][5][6]  Santarcangelo di Romagna, Italia
Decedat	21 martie 2012 (92 de ani)[7][4][5][6]  Santarcangelo di Romagna, Italia
Copii	Andrea Guerra[*]
Cetățenie	Italia  Regatul Italiei
Religie	ateism
Ocupație	scriitor poet scenarist dramaturg
Limbi	Emilian-Romagnol[*] limba italiană[1]
Studii	University of Urbino[*]
Note
Premii	Ordinul de Onoare[*] Ordinul Insigna de Onoare[*] Ordinul Prieteniei[*] honorary doctorate of the Bordeaux Montaigne University[*][2] Ordinul de Merit al Republicii Italiene în grad de Mare Cavaler[*] European Film Academy Lifetime Achievement Award[*][

* 2015: Panait I. Panait (n. 25 noiembrie 1931, Pietroiu, Ialomița, astăzi Borcea, Călărași – d. 21 martie 2015) a fost un istoric și arheolog român, cu preocupări în domeniul arheologiei medievale. Împreună cu Ștefan Ionescu, a scris lucrarea Constantin vodă Brâncoveanu: Viața. Domnia. Epoca, o monografie de referință în domeniu. A fost căsătorit cu istorica Ioana Cristache-Panait.

Panait I. Panait a făcut studii secundare la Călărași. Studiile universitare le-a urmat între 1951-1956 la București. A fost din 1956 șef de secție la Muzeul de Istorie al municipiului București, ulterior a deținut și funcția de director. A făcut săpături arheologice în București și în jurul orașului, fiind interesat de istoria sa. A dublat preocuparea pentru aducerea la lumină a vestigiilor și de interesul pentru conservarea lor, aducând contribuții muzeologice.

Opere:

• Panait, Panait I. (1962), Aspecte din lupta populației bucureștene împotriva regimului turcofanariot: 1716 - 1821, București: Muzeul de Istorie a Orașului București
• Ionescu, Ștefan; Panait, Panait I. (1969), Constantin Vodă Brîncoveanu: Viața. Domnia. Epoca, București: Editura științifică
• Panait, Panait I.; Ștefănescu, Aristide (1973), Muzeul Curtea Veche, București
• Almaș, Dumitru; Panait, Panait I. (1974), Curtea veche din București, București: Editura pentru Turism
• Panait, Panait I.; Flaut, Daniel (2004), Arheologie medievală română, Constanța: Ovidius University Press

* 2017: René Garcia Préval (n. 17 ianuarie 1943, Port-au-Prince^[4] - d. 3 martie2017) a fost un om de stat haitian. Prim-ministru în 1991, sub președinția lui Jean-Bertrand Aristide, a fost președinte al statului Haiti în perioada 7 februarie 1996 - 7 februarie 2001. A fost reales președinte al statului Haiti la 14 mai 2006.

René Garcia Préval s-a născut la 17 ianuarie 1943 la Port-au-Prince, capitala statului Haiti. Tatăl său, Claude Préval era agronom. Fusese ministru al agriculturii în guvernul generalului Paul Magloire, predecesorul lui François Duvalier. Trebuind să părăsească Haiti, trecutul său politic făcându-l un potențial opozant al noului regim al lui „Papa Doc”, Claude Préval a lucrat pentru agenții ale Organizației Națiunilor Unite în Africa.

René Garcia Préval a studiat gestiunea în Belgia, la Gembloux, apoi la Universitatea din Louvain. De asemenea, el a studiat biologia la Universitatea din Pisa, în Italia^[7].

După ce a petrecut câțiva ani la Brooklyn la New York, lucrând ocazional ca și chelner într-un restaurant, René Préval s-a întors în patria sa și a obținut un post la Institutul Național de Resurse Minerale. S-a implicat în lucrări asupra agriculturii din societatea haitiană. După câțiva ani, a deschis, împreună cu câțiva asociați, o brutărie. În timp ce își conducea societatea, a rămas activ în cercurile politice și în acțiunile caritative, furnizând pâine pentru orfelinatul părintelui salesian Jean-Bertrand Aristide, căruia i-a devenit foarte apropiat.

După alegerea lui Jean-Bertrand Aristide ca președinte la Haiti în 1990, Préval a devenit prim-ministru între 13 februarie și 11 octombrie 1991, plecând în exil, ca urmare a loviturii de stat militare de la 30 septembrie.

În 1996, René Préval a fost ales președinte pentru o perioadă de 5 ani, cu 88% din voturi. A îndeplinit funcția de președinte al statului Haiti de la 7 februarie 1996 la 7 februarie 2001.

La 7 februarie 2006, René Préval este candidat la alegerile prezidențiale, pentru un al doilea mandat, pe care îl câștigă, din primul tur de scrutin, cu 51,15 %. Proclamat învingător al alegerilor prezidențiale, la 16 februarie 2006, după un acord survenit între guvernul interimar și comisia electorală, René Préval a fost investit în funcție la 14 mai 2006.

În seara zilei de 12 ianuarie 2010, orașul Port-au-Prince a fost lovit de un violent cutremur de pământ, care a distrus Palatul Național, reședința președintelui țării. După seism, care a provocat sute de mii de victime omenești și a distrus capitala, ambasadorul statului Haiti la Washington (Statele Unite ale Americii) a anunțat că președintele și soția sa ieșiseră indemni și că fuseseră transferați într-un loc sigur pe insulă.

Și-a încheiat al doilea mandat de președinte în mai 2011, când i-a urmat Michel Martelly.

René Préval
René Préval
Date personale
Născut	17 ianuarie 1943[1][2][3][4]  Marmelade, Haiti
Decedat	3 martie 2017 (74 de ani)[5][1][2][3][4]  Haiti
Înmormântat	Marmelade
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Căsătorit cu	Elisabeth Delatour Préval[*] (din 2009)
Cetățenie	Haiti
Ocupație	politician
Președinte al Republicii Haiti
În funcție 14 mai 2006 – 14 mai 2011
În funcție 7 februarie 1996 – 7 februarie 2001
Al 2-lea Prime Minister of Haiti
În funcție 13 februarie 1991 – 11 octombrie 1991
Precedat de	Martial Célestin[*]
Succedat de	Jean-Jacques Honorat[*]
Premii	Ordinul José Marti[*]
Partid politic	Lespwa[*]
Alma mater	Gembloux Agro-Bio Tech[*]

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Ier Iacob Mărturisitorul; Sf Cuv Serapion; Duminica întâi din Post - a Ortodoxiei
• Ziua mondială a teatrului de păpuși
• Ziua Internațională a Poeziei
• Ziua internațională a copiilor străzii
• Ziua internațională a Sindromului Down
• Ziua internațională de luptă pentru eliminarea discriminării rasiale
• Ziua internațională a pădurilor
• Ziua internațională de combatere a insomniei
• Namibia -- Ziua Independenței
• Romania: Ziua Olteniei. Deputaţii au adoptat proiectul de lege privind instituirea zilei de 21 martie – Ziua Olteniei, iniţiatorii susţinând că regiunea este locul de plecare al primei revoluţii moderne, Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi se cuvine marcarea momentului în care Tudor Vladimirescu intră în Bucureşti. „Se instituie ziua de 21 martie – Ziua Olteniei (…) Sărbătorirea anuală a Zilei Olteniei va fi marcată de autorităţile centrale şi locale, precum şi de instituţiile publice de cultură din ţară şi sin străinătate, prin organizarea unor programe şo manifestări cu caracter cultual-artistic şi ştiinţific„, potrivit proiectului de lege.