MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 21 MARTIE 2021 / ISTORIE PE ZILE - Evenimente; Nașteri

 21 MARTIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Evenimente; Nașteri

Evenimente

Să începem  cu semnificațiile acestei zile:

Ziua mondială a teatrului de păpuși

Ziua Mondială a Teatrului de Păpuşi se sărbătoreşte în fiecare an la 21 martie, începând din 2003, şi este un prilej de a focaliza atenţia comunităţii artistice dar şi a publicului asupra marionetelor, a creativităţii şi inventivităţii exprimate de acestea prin intermediul artiştilor ce le mânuiesc.

Iniţiată de Teatrul de păpuşi “Dzhivada Zolfagariho” din Iran, marcarea acestei zile a fost supusă dezbaterii în cadrul celui de al XVIII-lea Congres al Uniunii Internaţionale de Marionnette (UNIMA), desfăşurat la Magdeburg, în 2000. Doi ani mai târziu, la o reuniune a Consiliului Internaţional al UNIMA, din iunie 2002, de la Atlanta, a fost stabilită data de 21 martie pentru celebrarea Zilei Mondiale a Teatrului de Păpuşi, sărbătorindu-se pentru prima dată în 2003, în India, la New Delhi, conform site-ului www.unima.org.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro

 

Ziua Internațională a Poeziei

Ziua mondială a poeziei (World Poetry Day) este marcată anual la 21 martie, ca urmare a aplicării unei decizii a UNESCO, emisă în timpul celei de-a 30-a sesiuni susţinute la Paris, în perioada octombrie-noiembrie 1999, potrivit www.un.org.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro

 

Ziua internațională a copiilor străzii

Începând din 1998, în întreaga lume, pe data de 21 martie este sarbatorita Ziua Internațională a Copiilor Străzii, instituită prin rezoluția Forumului Internațional “Prietenii copiilor străzii”, desfășurat la Varșovia. Încă de la înființarea serviciilor destinate copiilor străzii, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Bacău sărbătorește, împreună cu beneficiarii săi, această zi specială, prin acțiuni stradale, campanii orientate către membrii comunității,ateliere de lucru si activitati distractive si de socializare, destinate copiilor.
cititi mai mult pe www.dgaspcbacau.ro

 

Ziua Mondială a Sindromului Down

Anual, la 21 martie, este marcată Ziua mondială a sindromului Down, fiind dedicată conştientizării problemelor cu care se confruntă cei care suferă de această maladie.

(…) La 19 decembrie 2011, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a declarat ziua de 21 martie ca Zi mondială a sindromul Down şi a invitat toate statele membre, organizaţiile Naţiunilor Unite şi al altor organizaţii internaţionale, precum şi societatea civilă, inclusiv organizaţiile non-guvernamentale şi din sectorul privat, să marcheze această zi într-un mod adecvat, în scopul de a sensibiliza opinia publică cu privire la această boală, potrivit site-ului worlddownsyndromeday.org.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro

 

Ziua internațională de luptă pentru eliminarea discriminării rasiale

Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) marchează, anual, Ziua internaţională pentru eliminarea discriminării rasiale la 21 martie. (…) Ziua internaţională pentru eliminarea discriminării rasiale a fost proclamată de Adunarea Generală a ONU în anul 1966, prin Rezoluţia 2142. Ziua de 21 martie a fost aleasă în memoria celor 69 de persoane ucise de poliţie în anul 1990 în Sharpeville, Africa de Sud, în timpul unei demonstraţii paşnice împotriva legilor care justificau apartheidul, adică politica de segregaţie rasială practicată până în anul 1991 de guvernul Republicii Africa de Sud.

De atunci, sistemul de apartheid din Africa de Sud a fost înlăturat, legile şi practicile rasiste au fost eliminate în multe ţări şi a fost construit un cadru internaţional pentru combaterea rasismului, ghidat de Convenţia Internaţională privind Eliminarea Discriminării Rasiale.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro

 

Ziua internațională a pădurilor

Ziua internaţională a pădurilor este marcată, la nivel mondial, în fiecare an la 21 martie. Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat Rezoluţia A/RES/67/200 din 21 decembrie 2012, prin care a declarat aniversarea acestei zile începând din 2013, cu scopul de a creşte gradul de conştientizare asupra gestionării, conservării şi dezvoltării durabile a tuturor tipurilor de păduri, în beneficiul generaţiilor prezente şi viitoare.

Potrivit site-ului apepaduri.gov.ro, ONU recomandă statelor membre să organizeze acţiuni pentru reconstituirea pădurilor de toate tipurile, prin organizarea unor campanii de plantare a arborilor.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro

 

Ziua internaţională Nowruz

Ziua internaţională Nowruz este sărbătorită, de peste 300 de milioane de persoane din lumea întreagă, la 21 martie. Nowruz, cuvânt de origine persană/iraniană, care înseamnă ”zi nouă”, este celebrat la data la care are loc, de regulă, echinocţiul de primăvară, când razele soarelui cad perpendicular pe linia ecuatorului, luminând în mod egal atât emisfera nordică, cât şi pe cea sudică, iar ziua este egală cu noaptea. Nowruz este astfel o celebrare a renaşterii naturii, vestind nu numai prima zi de primăvară, ci şi începutul unui nou an.

(…) În prezent, în ţările care sărbătoresc Ziua internaţională Nowruz, dar şi în comunităţile acestora de peste hotare, se organizează festivaluri tradiţionale, concerte, evenimente culturale sau chiar adevărate ceremonii de plantare, pentru a marca, astfel, renaşterea naturii. Începând cu anul 2016, “Sărbătoarea Sosirii Primăverii“, denumită “Nawrez” este celebrată şi în ţara noastră, pentru membrii minorităţii tătare turco-musulmane.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro

 

Ziua internațională de combatere a insomniei

 

Romania: Ziua Olteniei

Tudor Vladimirescu si pandurii sai la Bucuresti (1821) – foto: historia.ro

Deputaţii au adoptat, marţi, proiectul de lege privind instituirea zilei de 21 martie – Ziua Olteniei, iniţiatorii susţinând că regiunea este locul de plecare al primei revoluţii moderne, Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi se cuvine marcarea momentului în care Tudor Vladimirescu intră în Bucureşti. “Se instituie ziua de 21 martie – Ziua Olteniei (…) Sărbătorirea anuală a Zilei Olteniei va fi marcată de autorităţile centrale şi locale, precum şi de instituţiile publice de cultură din ţară şi sin străinătate, prin organizarea unor programe şo manifestări cu caracter cultual-artistic şi ştiinţific“, potrivit proiectului de lege.
cititi mai mult pe: mediafax.ro

 

Namibia – Ziua Independenței

·         1188: Urca pe tronul Japoniei imparatul Antoku Tennō (Kotohito), al 81-lea imparat al Japoniei, conform ordinii traditionale de succesiune. Kotohito (21 martie 1180 - 25 aprilie 1185), a domnit pana in anul 1183. In iunie 1180 in tara  va incepe un sangeros razboi civil, dupa ce puterea sa a fost contestata de Mochihito, fiul  precedentului imparat Go-Shirakawa. La 20 august 1183, Antoku  este fortat sa abdice si cedeaza tronul  fratelui sau de numai trei ani, Go-Toba. Razboiul a continuat, iar la 25 aprilie 1185, dupa infrangerea in batalia navala decisiva de la Danoura, multi dintre cei invinsi se sinucid aruncandu-se in mare, impreuna cu  tanarul Antoku.

Antoku Tennō (Kotohito) – foto: en.wikipedia.org

·         1413: Henric al V-lea (1387 – 1422) din casa de Lancaster, devine regele Angliei. Henric al V-lea (9 august sau 16 septembrie 1387 – 31 august 1422) a fost regele Angliei între 1413 și 1422. Henric a fost fiul lui Henric al IV-lea Bolingbroke. Data nașterii sale este incerta, fiind indicat fie anul 1386, fie 1387. S-a născut într-o familie care părea să nu aibă nici o șansă de a accede la tronul Angliei, însă Henric al IV-lea a lăsat un regat consolidat și a reușit pentru scurtă vreme să unească cele două coroane ale Franței și Angliei.

Henric al V-lea (1387 – 1422) – foto: ro.wikipedia.org

·         1556: Thomas Cranmer, arhiepiscop de Canterbury, a fost ars pe rug sub acuzația de erezie. Thomas Cranmer (n. 2 iulie 1489) a fost arhiepiscop de Canterbury, în timpul domniilor regilor Angliei Henric al VIII-lea și Eduard al VI-lea. Se pare că lui i se datorează scrierea și compilarea primelor două Cărți de rugăciune comună, care au stabilit structura de bază a liturghiei anglicane pentru urmatoarele secole și au influențat limba engleză prin expresiile și citatele din ele. A fost unul din primii martiri protestanti anglicani. Anterior fuseseră arși în același loc episcopii Ridley și Latimer, pe 16 octombrie 1555. Aceste trei martiraje în Oxford sunt comemorate la Memorialul Martirilor, datând din vremea reginei Victoria.

Portretul lui Thomas Cranmer de Gerlach Flicke, 1545 – foto: ro.wikipedia.org

·         1800: Cu conducerea bisericii alungată din Roma, în timpul unui conflict armat, Papa Pius al VII-lea este încoronat Papă la Veneția, cu o tiară papală temporară papier-mâché.

·         1804: În Franța, intră în vigoare codul civil, Codul lui Napoléon, care, alături de codul comercial (1808) și de cel penal (1810), reprezintă baza juridică a noilor relații burgheze. Codul Civil Napoleonian sau Codul civil francez a fost realizat în vremea Primului Imperiu Francez sub îndrumarea lui Napoleon Bonaparte. Codul acorda o atenție și o importanță deosebită organizării familiei urmărind să facă din familie celula de bază a vieții sociale, iar  capul familiei avea puteri și prerogative foarte întinse asupra tuturor persoanelor care o alcătuiau (copiii, soție). Această putere absolută a soțului asupra soției se numea „putere maritală” sau „autoritatea paternă”. Puterea maritală a fost abolită în Franțaabia  în anul 1970, fiind înlocuită cu asa numita  “autoritate părintească’. Multe din statele lumii inclusiv Romania, au copiat sau împrumutat din prevederile acestui cod civil iar în acest moment autoritatea paternă continuă să existe în numeroase țări ale lumii. Codul lui Napoleon situează proprietatea privată în centrul reglementării sale juridice, privind-o drept sorgintea originară a oricăror libertăți individuale.

* 1814 - Se încheie Bătălia de la Arcis-sur-Aube din cadrul Războiului celei de-a Șasea Coaliții. Trupele franceze conduse de Napoleon sunt nevoite să se retragă în fața trupelor austriece conduse de Schwarzenberg.

Napoleon at the bridge of Arcis-sur-Aube by Jean-Adolphe Beaucé – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Arcis-sur-Aube a opus o armată franceză, comandată de Împăratul Napoleon, unei armate aliate, comandate de Feldmareșalul Scwartzenberg. Planul inițial al Împăratului fisese să surprindă armata lui Schwartzenberg, dar acesta, avertizat, reușește să își concentreze trupele și astfel francezii cad în capcana de a lupta în raport de 4 contra 1.

Cavaleria inamică, mult superioară numeric, deschide lupta în jurul orei 14, cu o șarjă generală care dă peste cap cavaleria franceză și aproape îl capturează pe Împărat. Cu toate acestea, „Vechea Gardă”, condusă de Friant, la Arcis-sur-Aube și „Tânăra Gardă”, condusă de Ney, la Torcy, fac minuni de vitejie și, până la 19, în ziua de 21, francezii reușesc să reziste, dar nu sunt nevoiți să se retragă, la adăpostul nopții, din cauza inferiorității numerice.

·         1821: Tudor Vladimirescu, alături de pandurii săi, intră în Bucureşti. Pe Dealul Mitropoliei, arnăuţii lui Bimbaşa Sava deschid focul asupra pandurilor. Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimir – d. S.V. 7 iunie 1821 Târgoviște) a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821 și al pandurilor.

·         1844: Incepe Calendarul Baha’i. Aceasta este prima zi a primului an din calendarul Bahá’í, sărbătorită anual de către adeptii credinței Bahá’í ca Anul Nou Bahá’í sau Náw-Rúz. Credința Bahá’í este o religie monoteistă fondată de Mírzá Husayn-‘Alí Núrí cunoscut sub numele de Bahá’u’lláh (în limba arabă: Slava lui Dumnezeu) în secolul al XIX-lea în Persia.Numărul bahá’í-lor din lume este de aproximativ 6 milioane, fiind răspândiți în peste 200 de țări din toată lumea. În multe din orașele mari ale lumii se află așezăminte Baha’i, chiar temple . În București există o casă baha’i în zona Pieței Romane. Orașul Haifa (Israel) a devenit centrul mondial al credinței Baha’i și reședința parcului cu același nume. Decizia ca sediul mondial al Baha’i-ului să fie Haifa a fost luată ca urmare a faptului că nici o altă țară din acea zonă geografică nu a oferit o libertate mai mare de desfășurare a activității religioase a acestei credințe. Este putin cunoscut faptul ca Regina Maria a Romaniei devenit adeptă a acestei religii, după ce a intrat în contact cu o jurnalistă americană, în 1926. E scria ca : “De curând am căpătat o mare speranţă de la cineva, ‘Abdu’l-Bahá. Am găsit în Mesajul său, ca şi în Mesajul de Credinţă al Tatălui Său, Bahá’u’lláh, deplina împlinire a dorinţei mele arzătoare de religie adevărată.”Calendarul Bahá’í sau calendarul Badí‘ (badí‘ are sensul de minunat sau unic , utilizat de către religia monoteistă Bahá’í), este un calendar solar cu ani regulați de 365 de zile și anii bisecți de 366 zile. Anii sunt compuși din 19 luni a câte 19 zile fiecare, (361 de zile), plus o perioadă suplimentară de Zile intercalare (4 zile în mod regulat și 5 în anii bisecți). Anii în calendar încep cu echinocțiul de primăvară și sunt marcați la sfârșit cu BE (de la Bahá’í Era)(sau EB de la Era Bahá’í). În prezent, calendarul Bahá’í este sincronizat cu calendarul gregorian, ceea ce înseamnă că ziua suplimentară a anului bisect apare simultan în ambele calendare.

·         1848: La 9-21 martie 1848 nobilii din Transilvania solicită prin declaraţie alipirea Transilvaniei cu regatul Ungariei.

·         1857: Cutremur la Tokyo; peste 100.000 de victime.

·         1871: Otto von Bismarck este numit Cancelar al Imperiului German. Otto Eduard Leopold von Bismarck – Graf von Bismarck (conte), apoi Fürst von Bismarck-Schönhausen (principe) – (n. 1 aprilie 1815, d. 30 iulie 1898), a fost un om de stat al Prusiei/Germaniei de la sfârșitul secolului al XIX-lea și o figură dominantă în politica  mondiala in secolul al XIX-lea. Ca prim-ministru al Prusiei între 1862 și 1890, el a avut un rol esential in  unificarea Germaniei de la 1871. În 1867 devenise cancelar al Confederației Germane de Nord. A proiectat Imperiul German de la 1871, devenind primul său cancelar („Cancelar al Imperiului”) și dominând viata politica a  acestuia până la demiterea sa în 1890. Diplomația lui, numită „politică realistă” (Realpolitik) și modul autoritar în care conducea statul i-au adus porecla de „Cancelarul de Fier” („der Eiserne Kanzler”).

·         1871: Jurnalistul american Henry Morton Stanley își începe călătoria în Africa în căutarea exploratorului britanic David Livingstone.

·         1919: Comuniştii preiau puterea în Ungaria şi instaurează teroarea bolşevică sub conducerea lui Kun Bela, un regim de opresiune care va dura 133 de zile, pînă va fi desfiinţat de armata română.

·         1933: A fost deschis primul lagar de concentrare nazist de la Dachau. 

·         1935: Persia a adoptat numele de Iran. Rezā Shāh a cerut oficial comunității internaționale să numească Persia cu numele Iran, care înseamnă “Țara lui Aryans”. Iran (Republica Islamică Iran, și până la 1935 cunoscută internațional ca Persia, este o țară în Asia de Sud-Vest, situată între coasta de nord-est al Golfului Persic și coasta sudică a Mării Caspice. Din anul 1949 sunt folosite atât numele „Persia”, cât și „Iran”. „Iran” este utilizat între funcționari și în contextul politic-statal. Numele „Iran” este un înrudit cu cuvântul „arian”” și înseamnă „teren de aur”.

·         1939: Germania Nazistă cere în mod ultimativ Poloniei retrocedarea oraşului Danzig (din 1945 numit de polonezi Gdansk), acordarea "coridorului polonez" de trecere spre Prusia (coridor creat în urma Primului Război Mondial care acorda Poloniei ieşirea la Marea Baltică) şi aderarea Poloniei la Pactul Anticominternist. Polonia refuză toate cerinţele ultimatumului, iar Germania Nazistă iese din acordul de neagresiune germano-polon la 28 martie 1939. Pactul Anticomintern a fost semnat la 25 noiembrie 1936 la Berlin ca tratat internaţional între Germania şi Japonia, creîndu-se o uniune împotriva statelor Internaţionalei a 3-a comuniste (Comintern) în scopul stopării propagării în continuare a comunismului pe glob. Ulterior Pactului Anticomintern au aderat: Italia (1939), Ungaria (1939), Finlanda (1941), România (1941), Bulgaria (1941), Croaţia, Danemarca, Slovacia etc.

Hotarele statelor din jurul oraşului Gdansk (Danzig), 1939, sursă: wikipedia.org

·         1943: Un atentat asupra dictatorului nazist german lui Adolf Hitler a esuat. Rudolf Christoph Freiherr (Baron) von GERSDORFF (n. 27 martie 1905- d. 27 ianuarie 1980), ofițer în armata germană, a încercat să-l asasineze pe Adolf Hitler intr-un atentat sinucigaș cu bombă ; planul a eșuat, dar el a ramas nedescoperit.

La 21 martie 1943, Hitler a vizitat arsenalul vechi de pe Unter den Linden, pentru a inspecta arme sovietice capturate.
Erau prezenti din conducerea Reichului Hermann Göring, Himmler Heinrich, feldmareșalul Wilhelm Keitel si Marele Amiral Karl Dönitz . Von GERSDORFF a avut sarcina de a-l ghida in calitate de expert pe Hitler in turul expoziției.

In momentul in care Hitler a intrat în muzeu, von GERSDORFF a pornit dispozitivele explozive ascunse în buzunare care urmau sa explodeze in zece minute. Planul lui era să se arunce asupra lui Hitler în momentul exploziei, insa , contrar așteptărilor, Hitler a vizitat muzeul mai puțin de zece minute.

După ce dictatorul a părăsit clădirea, von GERSDORFF a dezamorsat dispozitivele explozive intr-o toaleta”în ultima secundă.” După aceasta încercare, el a fost imediat transferat înapoi pe Frontul de Est, unde in aprilie 1943 a descoperit gropile comune ale masacrului comis de sovietici la Katyn. După război, Von GERSDORFF a încercat să incadreze in Bundeswehr, forțele armate ale Germaniei de Vest.

În ciuda biografiei sale si a decoratiilor primite, cererile i-au fost respinse de Hans Globke, puternicul șef al Cancelariei germane și confident al cancelarul ui federal Konrad Adenauer, și de diversi inalti ofiteri din minister, care nu doreau un “trădător” în mijlocul lor, fiind astfel împiedicat să- si reia cariera militară.

·         1944: Oamenii politici Constantin I.C. Bratianu si Iuliu Maniu, au adresat maresalului Ion Antonescu o scrisoare in care i-au cerut sa convina cu Germania in privinta iesirii Romaniei din razboi.

·         1945: In timpul celui de-al doilea razboi mondial, trupele britanice elibereaza de sub ocupatia japoneza, Mandalay (Burma).

·         1945:  A luat ființă Universitatea Muncitorească a PCR, devenită ulterior Academia de învățământ social - politic Ștefan Gheorghiu

.

·         1963: Si-a inchis portile celebra inchisoare americana Alcatraz din golful San Francisco.

·         1964: În Copenhaga, Danemarca, Gigliola Cinquetti câștigă a 9-a ediție a Eurovisionului pentru Italia cu cântecul "Non ho l'età".

·         1980: Președintele Jimmy Carter anunță că Statele Unite vor boicota Jocurile Olimpice de Vară de la Moscova pentru a protesta față de invazia sovietică în Afghanistan.

·         1986: Un grav accident produs la mina Vulcan, ca urmare a unei explozii de gaze în subteran, a provocat moartea a 17 persoane și rănirea altor două.

·         1990: 1990 - România a solicitat aderarea la Consiliul Europei, cerere acceptată la 7 octombrie 1993.

Componenţa Consiliului Europei – foto preluat de pe adevarul.ro

Consiliul Europei este o organizație internațională, interguvernamentală și regională. A luat naștere la 5 mai 1949 și reunește toate statele democratice ale Uniunii Europene precum și alte state din centrul și estul Europei. Este independent de Uniunea Europeană, și este diferit și de Consiliul European sau de Consiliul Uniunii Europene. Sediul Consiliului Europei este la Strasbourg.

·         1990: Proclamarea oficială a independenței în Republica Namibia. Ziua națională.

·         1999: Balonul Breitling Orbiter 3, la bordul căruia s-au aflat francezul Bertrand Piccard și britanicul Brian Jones, a reușit să aterizeze în Egipt, după ce a făcut înconjurul Terrei, fără escală, în aproape 20 de zile.

·         2006: Microsoft a încheiat cu Deutsche Telekom prin care compania germană va utiliza software Microsoft pentru serviciile de televiziune prin Internet.

·         2006 Este fondat site-ul social media Twitter, creatorii sai fiind Jack Dorsey, Evan Williams, Biz Stone si Noe Sticla. Serviciul a câștigat rapid popularitate in intreaga lume, ajungand la mai mult de 100 de milioane de utilizatori în 2012, care au postat 340 de milioane de tweet-uri pe zi. În 2013 Twitter a fost unul dintre cele mai vizitate zece site-uri de pe Internet.In decembrie 2014, avea mai mult de 500 de milioane de utilizatori, dintre care mai mult de 284 de milioane sunt utilizatori activi.

·         2014: Camera superioară a Parlamentului rus a ratificat tratatul privind alipirea Crimeei la Rusia, la o zi după ratificarea sa de către Camera inferioară, sfidând comunitatea internațională care nu recunoaște acest acord.

Crimeea – foto: ro.wikipedia.org

Crimeea (oficial Republica Autonomă Crimeea, este o republică autonomă a Ucrainei, dar care ca urmare a crizei din 2014 a intrat, în urma unui referendum controversat, în cadrul Rusiei. Crimeea ocupă peninsula omonimă din nordul Mării Negre. Capitala republicii este Simferopol. Se află pe coasta de nord a Mării Negre.

Peninsula este localizată la sud de Regiunea Herson, Ucraina și la vest de regiunea Kuban, Rusia. Ea este unită cu regiunea Herson prin Istmul Perekop și separată de Kuban prin Strâmtoarea Kerci. Peninsula este înconjurată de două mări: Marea Neagră (la vest și sud) și Marea Azov (la est)

Nașteri

·         927: Zhao Kuangyin (趙匡胤) (21 martie 927^[2] - 14 noiembrie 976 ^[3]), de asemenea, cunoscut și cu numele de Templu Taizu (太祖), a fost împăratul fondator al dinastiei imperiale Chineze Song, domnind din anul 960 până la moartea sa. Un distins general militar sub dinastia Zhou târzie, a venit la putere prin organizarea unei lovituri de stat și forțând pe tânărul împărat Gong al Zhoului târziu să abdice.

În timpul domniei sale a cucerit statele Tang de Sud, Shu târziu, Han de Sud și Jingnan, reunificând astfel cea mai mare parte din China propriu-zisă, încheind efectiv tumultoasa perioadă a celor Cinci Dinastii și Zece Regate. Pentru a întări controlul său, el a diminuat puterea militarilor generali, bazându-si administrarea dinastiei pe oficialii civili. El a fost succedat de împăratul Taizong, fratele său mai mic.

Zhao Kuangyin 乾隆帝
Împăratul Taizu al Songului
Date personale
Născut	21 martie 927 Luoyang, Tang târziu (azi Luoyang, Henan)
Decedat	14 noiembrie 976 e.n. (49 de ani) Kaifeng, Henan, Song
Înmormântat	Gongyi, Henan, Song
Cauza decesului	boală
Părinți	Zhao Hongyin[*][1] Empress Dowager Du[*][1]
Frați și surori	Princess Yanguo Zhang[*] Princess Chenguo Zhang[*] Zhao Kuangji[*] Emperor Taizong of Song[*] Zhao Tingmei[*] Zhao Kuangzan[*]
Căsătorit cu	Lady He (賀夫人) (d. 958) Împărăteasa Wang (d. 963) Împărăteasa Song
Copii	Zhao Dezhao fiică fiică Zhao Defang fiică
Cetățenie	Dinastia Song
Ocupație	comandant militar[*] conducător[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Zhào (趙)
Primul Împărat al Dinastiei Song
Domnie	4 februarie 960 – 14 noiembrie 976
Succesor	Taizong al Songului

·         1226: Carol I (n. 21 martie 1226 – d. 7 ianuarie 1285), cunoscut și sub numele de Carol de Anjou, a fost rege al Siciliei prin cucerire din 1266,^[1] deși primise titlul prin decret papal în 1262 și a fost înlăturat din insulă după Vesperile Siciliene din 1282. După aceea, a continuat să revendice insula, deși puterea sa se restrânsese la posesiunile peninsulare ale regatului, cu capitala de la Napoli (de aceea după 1282 este intitulat doar Rege al Neapolelui, ca și succesorii săi). Carol era cel mai tânăr fiu al lui Ludovic al VIII-lea al Franței și al lui Blanche a Castiliei, și deci era fratele mai mic al lui Ludovic al IX-lea al Franței și al lui Alfonso al II-lea al Toulouse-ului. A cucerit regatul Siciliei de la Hohenstaufeni și a început să cucerească pământuri în Mediterana de est. Totuși, Războiul Vesperilor Siciliene l-a obligat să abandoneze planurile de reconstruire a Imperiului Latin.

Prin căsătoria cu Beatrice, moștenitoarea lui Raymond Berengar al IV-lea de Provence, a fost conte de Provence și Forcalquier începând cu 1246. În 1247, fratele lui, Ludovic al IX-lea, l-a făcut conte de Anjou și de Maine, ca apanaje ale coroanei franceze. Prin cucerire și autoproclamare, a devenit rege al Albaniei în 1272 și prin cumpărare, rege al Ierusalimului în 1277. Prin testamentul lui William al II-lea de Villehardouin, a moștenit principatul Achaea în 1278.

Carol I
Rege al Siciliei, Neapolelui și Albaniei; Principe de Achaea; conte de Provence, Forcalquier, Anjou, și Maine
Statuia lui Carol I la Palatul Regal din Napoli.
Date personale
Născut	21 martie 1226 Regatul Franței
Decedat	7 ianuarie 1285 (58 de ani) Foggia, Regatul Neapolelui
Înmormântat	Catedrala din Saint-Denis
Părinți	Ludovic al VIII-lea al Franței Blanche a Castiliei
Frați și surori	Isabelle of France[*] Ludovic al IX-lea al Franței John Tristan, Count of Anjou and Maine[*] Alphonse, Count of Poitiers[*] Robert I de Artois
Căsătorit cu	Beatrice de Provence Margareta de Burgundia
Copii	Ludovic al Siciliei Blanche a Siciliei Beatrice, împărăteasă titulară a Constantinopolului Carol al II-lea al Neapolelui Filip al Siciliei Robert al Siciliei Elisabeta, regina Ungariei
Cetățenie	Franța
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	Conte
Familie nobiliară	Casa de Anjou-Sicilia
Rege al Neapolelui
Domnie	6 ianuarie 1266 – 7 ianuarie 1285
Predecesor	Manfred
Succesor	Petru I (insula Sicilia) Carol al II-lea (alte teritorii)

·         1685: S-a nascut genialul compozitor german Johann Sebastian Bach considerat în mod unanim unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii ; ( d.28 iulie 1750). S-a nascut la Eisenach intr-o familie cu traditie in muzica, tatal sau, Johann Ambrosius Bach, fiind muzician de curte. A ramas orfan de mic, fiind crescut de fratele sau mai mare de la care a si invatat sa cante la orga. A studiat acest instrument cu profosri celebri, printre care Georg Bohm, Dietrich Buxtehude si Johann Adam Reinken. In 1703, a obtinut postul de organist in orasul Arnstadt, iar dupa catva timp in Muhlhausen, perioada din care dateaza si primele sale compozitii. Datorita maiestriei sale, in 1708, Bach a fost numit maestru de ceremonii la Curtea ducelui de Weimar, cand a castigat si protectia compozitorului Johann Ernst. A ajuns apoi la curtea printului Leopold de Anhalt-Cothen, pentru ca in 1723 sa devina cantor al Bisericii „Sfantul Thomas” din Lipsca. Bach este considerat unul dintre cei mai mari compozitori ai lumii, compozitiile sale fiind apreciate pentru expresivitate si folosirea contrapunctului.

·         1729: S-a născut economistul scoțian John Law
* 1757: James Sowerby (n. 21 martie 1757, Londra – d. 25 octombrie 1822, Lambeth, Londra) a fost un naturalist, botanist, micolog, mineralog, zoolog, dar in primul rând un faimos gravor, pictor și ilustrator englez. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Sowerby.
Vechia familie Sowerby provine din comitatul englez Yorkshire. James a fost nepotul lui Richard Sowerby (1653-1713), fiul sculptorului John Sowerby (1718-1760) și al nevestei lui Arabella Goodreed (1725-1728). El s-a căsătorit în 1786 cu Anne Brettingham De Carle (1764-1815), sora comilitonului său. Soții s-au mutat într-o casă daruită de tatăl miresei la Lambeth și au avut 9 copii, între ei pe James De Carle Sowerby (1787-1871), George Brettingham Sowerby I (1788-1854) și Charles Edward Sowerby (1795-1842), cu toții naturaliști și ilustratori. Un nepot, tot James cu prenume (1815-1834), a fost, deci decedat timpuriu, un micolog destul de cunoscut. După moartea primei soții, James s-a căsătorit în decembrie 1820 cu Mary Catherine Reynolds (1769-1847), fiica amiralului (1786) și guvernatorului regal al Provinciei Georgia (1754-1757) John Reynolds (1713-1788)

James Sowerby 1816

Coloured Figures of English Mushrooms

Sowerby a fost deja la vârsta de 3 ani orfan de tată, familia fiind într-o situație financiară rea. De acea nu a putut să urmeze o școală superioară și a intrat în 1771, cu 14 ani, ca ucenic în atelierul pictorului de marină Richard Wright, iar după moartea acestuia s-a alăturat lui William Hodges. Datorită talentului său a fost primit pe 1 decembrie 1777 la Royal Academy of Arts (Academia Regală de Arte) din Londra pentru a studia arta cu accent pe pictura în miniatură. A început cu studii despre flori sălbatice și plante pentru a le include în portretele sale. Văzând competența lui extraordinară, faimosul savant William Curtis, l-a angajat imediat ca ilustrator pentru marea s-a operă Flora Londinensis. Pentru ea, Sowerby a colorat multe plăci de mână și a produs un număr mai mare de gravuri originale de cupru. Mai departe a contribuit cu 56 de ilustrații în edițiile timpurii ale jurnalului Curtis's Botanical Magazine. Curtis l-a învățat de asemenea cum să descrie cel mai bine plante și stadiile lor de înflorire. Prin colaborarea cu Curtis, Sowerby a căpătat acces la lumea savanților făcând cunoștință cu botaniștii Charles Louis L'Héritier de Brutelle (1746-1800) și William Withering (1741-1799) pentru cei a lucrat mai târziu. Prin colegul său de universitate Robert de Carle din Norwich (viitorul cumnat) a intrat în contact și cu alți oameni de știință ca de exemplu James Edward Smith (1759-1828) și Dawson Turner (1775-1858). Această întâlnire cu Smith a făcut posibilă marea operă de botanică English Botany or Coloured Figures of British Plants în 36 de volume (1790-1814) cu 2592 de imagini. Deci Smith a completat textele anonim, ea este cunoscută sub numele Sowerby’s Botany. Prin descrierile precise și ilustrațiile frumoase lucrarea a devenit foarte apreciată, fiind astfel republicată în mod frecvent.^[3]

A doua publicație foarte importantă a lui James Sowerby a fost opera despre macologia mineralä din Marea Britanie Mineral Conchology of Great Britain, or Coloured Figures and Descriptions of those Remains of Testaceous Animals, or Shells which have been Preserved at Various Times, and Depths in the Earth, în 7 volume cu 650 de plăci colorate si descrise, editată peste o perioadă de 34 de ani (1812-1846, părțile finale fiind scrise și ilustrate de fiii lui James de Carle, cu ajutorul lui George Brettingham). Ea este de fapt o lucrare a paleontologiei nevertebrate (un termen care încă nu intrase în folosință în zilele lui Sowerby), în care au fost înregistrate pentru prima dată multe fosile index găsite în Anglia.^[1]

Pe lângă publicațiile lui despre minerale (550 de ilustrații), sunt de amintit de cele patru cărți despre ciuperci cu descrieri și 440 ilustrații colorate (Coloured figures of English Fungi or mushrooms), publicate între 1797 și 1815. Acolo a descris 440 de specii, unele chiar fiind denumite precum taxate pentru prima oară, de exemplu Clitocybe dealbata (pâlnioara de fildeș)ca Agaricus dealbatus (II/1799), Amanita virosa (buretele tomnatic) ca Agaricus virosus (III/1809), Inocybe geophylla ca Agaricus geophyllus, Morchella semilibera (zbârciogul semiliber) independent de alții ca Helvella hybrida (II/1799), Panaeolus semiovatus (oulö pestriț) sau redenumite ca Morchella esculenta (zbârciogul galben) ca Helvella esculenta(I/1797).^[4]

James Sowerby s-a dezvoltat succesiv începând modest, pentru a deveni unul din cei mai remarcabili și prolifici naturaliști ai timpului său. Prin abilitățile sale remarcabile artistice și entuziasmul pentru toată istoria naturală a devenit indispensabil pentru rețeaua principală de oameni de știință și colecționari. Foarte important este faptul, că desenele și gravurile lui rafinate sunt atât de frumoase cât și taxonomic exacte. El a îmbunătățit considerabil înțelegerea noastră a plantelor precum și cea a ciupercilor, mineralelor, meteoriților, fosilelor și animalelor. Specii noi au fost descrise de el, experimente despre lumina si culoare au fost făcute, societăți științifice au fost susținute și muzeul lui a fost înființat. Nimeni altcineva a atins performanțele sale. El a fost un patriarh al unei linii lungi de istorici naturali și a lăsat o moștenire durabilă și de neprețuit mult utilizată și apreciată până în prezent

James Sowerby
James Sowerby
Date personale
Născut	21 martie 1757 Londra
Decedat	25 octombrie 1822 (65 de ani) Lambeth, Londra
Părinți	John Sowerby și Arabella Goodreed
Căsătorit cu	Anne Brettingham De Carle
Copii	George Brettingham Sowerby[*] James De Carle Sowerby[*]
Naționalitate	engleză
Cetățenie	Anglia
Ocupație	naturalist, botanist micolog mineralog zoolog gravor ilustrator pictor
Activitate
Domeniu	botanică
Instituție	Linnean Society of London

·         1768: Jean Baptiste Joseph Fourier (n. 21 martie lângă Auxerre, 1768 — d. 16 mai, 1830 la Paris) a fost un matematician, fizician și filozof francez. A adus contribuții în teoria ecuațiilor diferențiale, a seriilor trigonometrice și în fizica matematică. Transformata Fourier a fost denumită în onoarea sa.

Este considerat primul fizico-matematician cu adevărat tipic.

Fourier s-a născut în Auxerre, ca fiu al unui croitor. A rămas orfan la vârsta de 10 ani. Încă de la 14 ani își manifestă aptitudinile deosebite pentru matematică. A fost recomandat Episcopului de Auxerre, astfel el a fost educat la mănăstirea Sfântul Marcu. Fiindcă, funcțiile în corpul științific al armatei erau rezervate pentru cei de neam ales, el acceptă, un post de asistent militar pe matematică.

După absovirea Școlii militare, revine în orașul natal, unde, drept recompensă pentru participarea la Revoluția franceză, obține (în 1795) un post la Școala Normală și apoi la Școala Politehnică (École Polytechnique) (1757 - 1803).

Fourier l-a însoțit pe Napoleon Bonaparte în expediția din Egipt, din 1798, a fost numit guvernator al Egiptului de Jos și secretar al Institut d'Égypte. Izolat de Franța, de către flota engleză, a organizat ateliere de lucru în care armata franceză trebuia să se bazeze pe muniția lor de război. A contribuit, de asemenea, cu câteva documente matematice la Institut d'Égypte (numit și Institut du Caire), pe care Napoleon la înființat la Cairo, cu scopul de a slăbi influența engleză în Orient. După victoria englezilor și capitularea francezilor sub comanda generalului Jacques-Francois Menou în 1801, Fourier s-a întors în Franța, unde a fost numit prefect de Isère, funcție pe care a deținut-o până în 1814. În această perioadă a efectuat celebrele sale experimente de propagare a căldurii.

În timpul Revoluției, a luat parte activă în cercul Iacobinilor. În 1808 a primit titlul de baron și a condus Institutul de Statistică din departamentul Seinei.

În 1816, Fourier s-a mutat în Anglia, iar în anul următor devine membru al Academiei de Științe.

Mai târziu, s-a întors în Franța, iar în 1822 a înlocuit pe Jean Baptiste Joseph Delambre ca Secretar Permanent al Academiei Franceze de Științe. În 1830, a fost ales membru al Academiei Regale de Științe a Suediei.

Mormântul lui Fourier cu un bust al acestuia, din cimitirul Père-Lachaise

A murit în 1830, când s-a împiedicat și a căzut pe treptele casei sale. A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris, într-un mormânt decorat cu motive egiptene, care reflecta poziția sa de secretar al Cairo Institute. În orașul natal i s-a ridicat o statuie.

Institutul de Matematică din Grenoble îi poartă numele.

Fourier este, de asemenea, creditat cu descoperirea faptului că gazele din atmosferă ar putea creste temperatura suprafeței Pământului. Acesta a fost efectul care mai târziu va fi numit efectul de seră. El a descris fenomenul în 1824, și din nou în 1827, arătând că atmosfera are un rol în încălzirea planetei.

* 1771: Jacob (Jakob) Sturm (n. 21 martie 1771, Nürnberg – d. 28 noiembrie1848 Nürnberg) a fost un om de știință, (botanist, briolog, entomolog, micolog) și în special gravor de cupru renumit german. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Sturm.

J. G. Sturm

Jacob a fost singurului fiu al gravorului de cupru Johann Georg Sturm (n. 9 martie 1742, Wöhrd – d. 9 aprilie 1793, Nürnberg) și al soției sale (10 iulie 1770) Ursula Barbara, fiica ceasornicarului Chrisoph Achatius Landeck. A avut 3 surori care au murit înaintea lui.^[1][2]

Pe 13 iulie 1794, Jacob s-a căsătorit cu Christiana Albertina Wilhelmina Wagner (d. 1832), fiica notarului și grefierului din Wöhrd (astăzi districtul 9 al orașului Nürnberg). Din cei șapte copii, cinci, un fiu și patru fiice, au murit scurt timp după naștere. Cei doi fii care i-au rămas, Johann Heinrich Christian Friedrich Sturm (n. 6 februarie 1805, Nürnberg – d. 25 ianuarie 1862, Nürnberg), gravor de cupru și ornitologprecum Johann Wilhelm Sturm (n. 19 iulie 1808 Nürnberg – d. 7 ianuarie 1865, Nürnberg), botanist, ornitolog și gravor de cupru (abrevierea numelui său în cărți științifice: J.W.Sturm), au devenit mândria și bucuria sa. L-au asistat și ajutat mult la lucrările lui târzie

Fiul Johann Wilhelm Sturm

Tatăl lui Jacob Sturm l-a educat deja din copilărie în arta gravurii de cupru în domeniul figurativ. Dar interesul lui a fost de mic cel pentru istoria naturală. În puținul timp liber între școală și cerințele părintelui s-a dedicat acestei materii. În 1787, după ce tatăl său se îmbolnăvise grav, fiul a fost însărcinat cu prezentarea unei lucrări contractuale a lui Johann Georg ( o placă cu insecte pentru o carte a renumitului savant Peter Simon Pallas) față de examinatorul responsabil, medicul și naturalistul Johann Christian von Schreber (1739- 1810). Dar palca nu a plăcut deloc, de acea, Schreber i-a dat ordinul să-și lasă arătate insectele în cauză în natură, pentru a le desena și grava în continuare, de către renumitul botanist, entomolog și medic Georg Wolfgang Franz Panzer (1755-1829), pe atunci în vizită la Nürnberg. Încântați de rezultatele prezentate de acest băiat de numai 16 ani și recunoscând marele său talent, cei doi oameni de știință au hotărât să-l sprijine, întărească și promoveze în viitor.

În 1791, încurajat de cei doi binefăcători ai lui, a publicat un set de 100 de gravuri de insecte, încă fără text explicativ, numit Insekten-Cabinet nach der Natur gezeichnet und gestochen ("Cabinet de insecte desenate și gravate după natură"). Fiecare imagine a măsurat doar 9x12 cm, fiind tipărită în alb-negru și apoi colorată individual cu mâna.

Această lucrare publicată fără text, l-a inspirat pe Georg Wolfgang Franz Panzer să elaboreze o lucrare similară, dar mai mare. Începută în 1793 și provenind în 109 de părți în următorii 16 ani. Faunae Insectorum Germanicae Initia („Elemente ale faunei germane de insecte”) conține descrierile textuale scurte ale lui Panzer și peste de 2600 gravuri de insecte individuale ale lui Sturm, colorate manual, fiecare măsurând 11x15 cm.

Sturm: Atropa Belladonna

Sturm: Gentiana pannonica

Sturm: Pentamera

În 1796, Sturm a publicat catalogul colecției sale de insecte în Verzeichnis meiner Insekten-Sammlung sub adăugarea de texte proprii precum de numeroase plăci colorate. Ca urmarea activității sale și a extinderii rețelei de contacte cu entomologi și alți oameni de știință, colecția sa a crescut atât de repede, încât a emis o ediție a doua, extinsă numai patru ani mai târziu și în cele din urmă o a treia în 1826 și o a patra în 1843 (acum sub denumirea Catalog meiner Insecten-Sammlung^[5]), devenind una dintre cele mai mari și mai valoroase colecții private din Europa, consultată și citată de entomologi din întreaga lume științifică.

Tot în 1796, Sturm a început cu publicarea celei mai importante opere a le lui, cu care și-a stabilit reputația de gravor de mare importanță: Deutschlands Flora in Abbildungen nach der Natur mit Beschreibungen („Flora Germaniei în imagini după natură cu descrieri”), împărțită în 3 secțiuni, în total cu 163 de caiete și 2472 plăci colorate. Prima secțiune a apărut între anii 1798-1855 și conține fanerogamele, cuprinzând volumele 1-96 cu 1576 de plăci colorate. A doua secțiune se ocupă cu criptogame, excluzând ciupercile. A apărut din 1798 până în 1839, cuprinzând volumele 1-31 și 416 de plăci colorate, iar ultima secțiune descrie ciupercile, în volumele 1-36 cu 480 de plăci colorate. Aceasta a treia secțiune a apărut între anii 1813 și 1853. Gravurile publicate după moartea editorului în 1848 (ediția 62-96), provin de la fiii săi (vezi sus), care luaseră deja parte mai devreme, ajutându-l la finalizare, începând cu caietul 44.

În anul 1801, a fost membru fondator al Naturhistorische Gesellschaft zu Nürnberg(„Societatea de Istorie Naturală de la Nürnberg”) în 1801. Deși fascinația sa deosebită a fost dedicată gândacilor (Coleoptera), Sturm a avut interese largi în istoria naturală, astfel s-a ocupat de exemplu și destul de intensiv cu ciupercile în lucrarea sa Conspectus fungorum esculentorum – Übersicht der essbaren Schwämme („Prezentarea generală a bureților comestibili”) din 1821.

Maestrul a contribuit cu plăci colorate în lucrările multor biologi pe lângă Panzer și Schreber, ca de exemplu la August Karl Joseph Corda (1809-1849), Christian Gottfried Daniel Nees von Esenbeck (1776-1858), David Heinrich Hoppe (1760-1846), Ludwig Reichenbach (1793-1879), Albrecht Wilhelm Roth (1757-1834), Adalbert Schnizlein (1814-1868), contele Kaspar Maria Graf von Sternberg (1761-1838), dar mai ales în cărțile botanistului și medicului Wilhelm Daniel Joseph Koch (1771-1849).

Sturm: Verpa atro-alba

Acest om modest nu a fost foarte sărbătorit în propriul oraș în timpul vieții sale. În alte părți ale lumii însă, a fost recunoscut și onorat pentru munca sa. Mulți dintre colegii săi au denumit insecte și plante în onoarea lui. A fost numit membru al multor societăți științifice prestigioase din Anglia, Germania, Rusia, Suedia și SUA. În 1846, cu ocazia celei de a cinzecii aniversări a activităților sale artistice și științifice, a fost onorat cu titlul Doctor honoris causa prin facultatea de filozofie a Universității din Breslau. În același an a fost numit membru al Academiei Leopoldine precum director al societății de el co-fondate, mai ales pentru reorganizarea ei efectivă. Dar Jacob Sturm a supraviețuit aceste onoruri doar cu doi ani, murind la vârsta de aproape 78 de ani în orașul său natal.^[6][7][8][9] (Notele se referă la întreaga biografie.)

Jacob Sturm
Dr. h. c. Jacob Sturm
Date personale
Născut	21 martie 1771 Nürnberg, Electoratul Bavariei[*]
Decedat	28 noiembrie 1848 (77 de ani) Nürnberg, Regatul Bavariei
Părinți	Johann Georg Sturm Ursula Barbara Landeck
Căsătorit cu	Christiana Albertina Wilhelmina Wagner
Copii	7, între ei fiii Johann Heinrich Christian Friedrich Sturm (1805–1862) și Johann Wilhelm Sturm (1805–1862)
Naționalitate	germană
Cetățenie	Sfântul Imperiu Roman  Regatul Bavariei
Ocupație	gravor de cupru botanist briolog entomolog micolog
Activitate
Domeniu	botanică entomologie
Organizații	Academia Leopoldină

·         1801: Maria Theresa a Austriei, regină a Sardiniei (d. 1855)

·         1806: Benito Pablo Juárez García (n. 21 martie 1806 – 18 iulie 1872) a fost un amerindian de origine zapotecă care a servit cinci termene ca preşedinte al Mexicului - 1858 – 1861 ca președinte interimar, 1861 – 1865, 1865 – 1867, 1867 – 1871 și 1871 – 1872.^[1]

Benito Juárez a fost primul lider al Mexicului care nu a avusese anterior carierei politice o pregătire militară, fiind simultan și primul amerindiancare a devenit președinte al Mexicului, respectiv lider al unei țări din emisfera vestică după mai bine de 300 de ani de la venirea europenilor în Lumea Nouă.

Pentru numeroasele sale realizări interne, așa cum au fost rezistența opusă ocupanților francezi, răsturnarea imperiului și restaurarea republicii, modernizarea țării, Juárez este considerat adesea cel mai bun lider al Mexicului. Numeroase localități, școli, parcuri, străzi și monumente au fost numite în onoarea sa.

Monument to Juárez, Mexico City.

Multe din citatele lui Juárez continuă să fie bine ancorate în tradiția populară din Mexic. Printre acestea, citatul – Entre los individuos, como entre las naciones, el respeto al derecho ajeno es la paz –, însemnând "Între națiuni, ca și între indivizi, respectarea drepturilor altora este pace," este încris pe stema statului Oaxaca.

Benito Pablo Juárez García
Date personale
Născut	21 martie 1806 San Pablo Guelatao, Oaxaca
Decedat	18 iulie 1872 (66 de ani) Mexico City, Federal District
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Căsătorit cu	Margarita Maza[*] (1843–1871)
Cetățenie	Mexic
Etnie	Zapotec peoples[*]
Ocupație	avocat judecător politician
Președinte al Mexicului
În funcție 19 ianuarie 1858 – 18 iulie 1872
Precedat de	Ignacio Comonfort
Succedat de	Sebastián Lerdo de Tejada
Partid politic	Liberal Party[*]
Alma mater	Instituto de Ciencias y Artes de

·         1839 - S-a născut Modest Petrovici Musorgski, compozitor rus devenit cunoscut prin operele sale muzicale pentru pian. Este considerat unul dintre marii compozitori ruşi din secolul al XIX-lea (m. 28 mar. 1881).

·         1866: Octavian Smigelschi, pictor și grafician român (d. 1912)

* 1870: Constantin Berariu (n. 21 martie 1870, Ducatul Bucovinei - d. 12 noiembrie 1929, Cernăuți) a fost un poet, traducător și profesor de drept român.

Constantin Berariu este autorul unuia dintre cele patru proiecte legislative privind Constituția României (în 1922) - variantă care, însă, nu a fost adoptată.

·         1871: N. Gr. Mihăescu-Nigrim, epigramist român (d. 1951)
* 1887: Luís Filipe, Prinț Regal al Portugaliei, Regent al Portugaliei (n. 21 martie1887, Lisabona, Portugalia – d. 1 februarie 1908) a fost fiul cel mare al regelui Carlos I al Portugaliei. S-a născut în 1887 în timp ce tatăl său era încă Prinț Regal al Portugaliei și a primit titlul obișnuit al moștenitorilor coroanei portugheze: a fost al 4-lea Prinț de Beira, cu titlul subsidiar de al 14-lea Duce de Barcelos, moștenitor al ducatului de Bragança. După ce bunicul său regele Luís I a murit, el a devenit Prinț Regal al Portugaliei cu titlurile subsidiare de al 21-lea Duce de Bragança, al 20-lea marchiz de ila Viçosa, al 28-lea conte de Barcelos, al 25-lea conte de Ourém, al 23-lea conte de Arraiolos, al 22-lea conte de Neiva

Dom Luís s-a născut la Lisabona, ca fiul cel mare al lui Carlos, Prinț Regal al Portugaliei (mai târziu regele Carlos I) și al Prințesei Amélie de Orléans.

În 1907 Prințul Regal a fost regent al Portugaliei în timp ce tatăl său se afla în afara țării. În același an el a realizat câteva vizite oficiale în coloniile portugheze din Africa, devenind primul membru al familiei regale care face acest lucru.

Dom Luís a fost elevul eroului războiului african Mouzinho de Albuquerque și la fel ca toți Braganza a arătat aptitudini în domeniul artelor în afara educației militare.

În momentul când a fost asasinat se duceau negocieri pentru o căsătorie cu Prințesa Patricia de Connaught, nepoata reginei Victoria și a Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha, fiica Prințului Arthur, Duce de Connaught și Strathearn și a Prințesei Louise Margaret a Prusiei. Patricia era sora Prințesei Margaret de Connaught, soția regelui Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei.

La 1 februarie 1908 Dom Luís Filipe și familia regală s-au întors la Lisabona de la Palatul Vila Viçosa din Alentejo. Alfredo Costa și Manuel Buiça, doi membri ai societății revoluționare numită "Carbonária" au tras spre familia regală lovindu-i pe Luís Filipe, tatăl său regele Dom Carlos și fratele său mai mic, Infantele Manuel, Duce de Beja.

Dom Carlos a murit imediat iar Dom Luís după douăzeci de minute. Manuel a supraviețuit atacului fiind rănit la braț iar mama sa Amelia nu a fost rănită. Manuel i-a succedat tatălui său sub numele Manuel al II-lea. Dom Luís a fost înmormântat lângă tatăl său la mănăstirea São Vicente de Fora din Lisabona.

La 5 octombrie 1910, monarhia a fost răsturnată printr-o lovitură militară și a fost creată Prima Republică Portugheză.

Dom Luís s-a născut la Lisabona, ca fiul cel mare al lui Carlos, Prinț Regal al Portugaliei (mai târziu regele Carlos I) și al Prințesei Amélie de Orléans.

În 1907 Prințul Regal a fost regent al Portugaliei în timp ce tatăl său se afla în afara țării. În același an el a realizat câteva vizite oficiale în coloniile portugheze din Africa, devenind primul membru al familiei regale care face acest lucru.

Dom Luís a fost elevul eroului războiului african Mouzinho de Albuquerque și la fel ca toți Braganza a arătat aptitudini în domeniul artelor în afara educației militare.

În momentul când a fost asasinat se duceau negocieri pentru o căsătorie cu Prințesa Patricia de Connaught, nepoata reginei Victoria și a Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha, fiica Prințului Arthur, Duce de Connaught și Strathearn și a Prințesei Louise Margaret a Prusiei. Patricia era sora Prințesei Margaret de Connaught, soția regelui Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei.

La 1 februarie 1908 Dom Luís Filipe și familia regală s-au întors la Lisabona de la Palatul Vila Viçosa din Alentejo. Alfredo Costa și Manuel Buiça, doi membri ai societății revoluționare numită "Carbonária" au tras spre familia regală lovindu-i pe Luís Filipe, tatăl său regele Dom Carlos și fratele său mai mic, Infantele Manuel, Duce de Beja.

Dom Carlos a murit imediat iar Dom Luís după douăzeci de minute. Manuel a supraviețuit atacului fiind rănit la braț iar mama sa Amelia nu a fost rănită. Manuel i-a succedat tatălui său sub numele Manuel al II-lea. Dom Luís a fost înmormântat lângă tatăl său la mănăstirea São Vicente de Fora din Lisabona.

La 5 octombrie 1910, monarhia a fost răsturnată printr-o lovitură militară și a fost creată Prima Republică Portugheză.

Luís Filipe
Prinț Regal al Portugaliei Duce de Bragança Prinț de Beira Duce de Barcelos
Date personale
Nume la naștere	Luís Filipe Maria Carlos Amélio Francisco Víctor Manuel António Lourenço Miguel Rafael Gabriel Gonzaga Xavier Francisco de Assis Bento de Bragança Orleães Sabóia e Saxe-Coburgo-Gotha
Născut	21 martie 1887 Palatul Belém, Lisabona
Decedat	1 februarie 1908 (20 de ani) Terreiro do Paço, Lisabona
Înmormântat	Monastery of São Vicente de Fora[*]
Cauza decesului	omor
Părinți	Carlos I al Portugaliei Amélie de Orléans
Frați și surori	Manuel al II-lea al Portugaliei
Cetățenie	Portugalia
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	politician
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Duke of Braganza[*]
Familie nobiliară	Casa de Bragança-Saxa-Coburg și Gotha

* 1889: Alexandr Vertinski (în rusă Александр Николаевич Вертинский; n. 1889, Kiev — d. 1957, Leningrad) a fost un cântăreț, poet, compozitor, artist de cabaret și actor rus, născut în Ucraina.

La începutul vieții sale artistice, Vertinski a folosit imaginea scenică a lui Pierrot pentru a cânta mici povestioare muzicale, cunoscute și sub numele de "ariettes", sau "Pierrot's doleful dities (cântecelele triste al lui Pierrot)". Tânărul artist a fost botezat "Pierrot al Rusiei", a devenit renumit, a devenit subiect de imitație, admirație, a fost defăimat de presă, dar tratat ca o vedetă de admiratori.

A părăsit Rusia în noiembrie 1920. Din Polonia, Vertinski s-a mutat în Franța, iar mai apoi în SUA. După turnee de succes, s-a reîntors în Franța doar pentru a pleca mai departe în China. S-a căsătorit de două ori și i s-a născut o fiică. Pentru a-și hrăni familia, artistul dădea câte două concerte pe zi. În 1943, Vertinski a cerut permisiunea să se reîntoarcă în URSS. Artistul a murit pe 21 mai 1957 la Leningrad.

Alexandr Vertinski Александр Вертинский
Alexandr Vertinski
Date personale
Nume la naștere	Aleksandr Nikolaevici Vertinski
Născut	21 martie 1889 Kiev, Imperiul Rus
Decedat	21 mai 1957 (68 de ani) Leningrad, URSS
Înmormântat	Cimitirul Novodevicii[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (insuficiență cardiacă)
Căsătorit cu	Lidia Vertinskaia
Copii	Marianna Vertinskaya[*] Anastasiya Vertinskaya[*]
Cetățenie	URSS  Imperiul Rus
Ocupație	Cântăreț, poet, actor, compozitor
Activitate
Studii	Q4348927[*]
Ani de activitate	1916–1957
Premii	Premiul Stalin

·         1902 - S-a născut Son (Eddie James) House, cântăreş, chitarist şi compozitor american.

·         1904 - S-a născut Nikos Skalkottas, renumit compozitor al muzicii greceşti contemporane (m.20.09.1949).

·         1910: Ștefan Ciubotărașu^[1] (n. 21 martie 1910, Lipovăț, Vaslui — d. 27 august 1970, București) a fost un actor de film, radio, scenă și voce, precum și scriitor român. A studiat la Conservatorul de Artă Dramatică din Iași (1933).

„Talent înseamnă, înainte de toate, sinceritate. Să ai acea facultate înnăscută de a putea fi sincer, atât de sincer încât să te prindă tot ceea ce faci – fiindcă nu toți avem acest har, sărmanii de noi. Apoi, ca parte intrinsecă din sinceritate, trebuie să vină neapărat și modestia și numai după aceea meșteșugul și bineînțeles controversele despre talent.”

 Ștefan Ciubotărașu s-a născut la Lipovăț, Vaslui, județul Vaslui, într-o familie de țărani săraci. Prin anii 1921-1922, a sosit la București (cu un tren marfar; tatăl său lucra la regionala CFR), pentru a învăța meseria de pantofar, așa cum hotărâseră părinții. A rămas trei ani, nesimțindu-se atras de meserie, preferând alte munci și activități casnice. A avut primul contact cu „gustul de otravă dulce al teatrului”, potrivit propriei mărturisiri. În schimbul comisioanelor ce le făcea, primea bilete la teatru, unde a fost fascinat de piesele O scrisoare pierdută și piesa lui Victor Eftimiu Înșir'te, mărgărite.

A lucrat timp de un an, ca ucenic la un atelier de pictat firme. În 1924, într-o noapte friguroasă de octombrie, a hotărât să se întoarcă acasă, dezamăgit de mizeria traiului cotidian. Această perioadă, în care părinții i s-au mutat în Vaslui, actorul a numit-o „întoarcerea acasă”. La îndemnul mamei, se înscris la Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu" din Vaslui, sărind peste câte două clase. Aici a debutat literar în paginile revistei liceului, întitulată „Năzuința”, și în paginile ziarului local, „Vasluiul”, sub pseudonimul Ciciricea (numele unui clovn popular). Împreună cu un coleg, a scos câteva numere ale unei reviste minuscule, „Uzina de umor”, iar mai târziu, la Iași, revista „Humorul literal”. A contribuit atunci și ulterior cu poezii, sonete și amintiri în paginile revistei „Luceafărul”.

În 1929 a absolvit liceul și s-a hotărât să plece la Iași, unde s-a înscris la Conservatorul de muzică și artă dramatică. Bacalaureatul și l-a dat în 1932 la Bârlad.

A traversat o perioadă dificilă în anii '30, prin faptul că proveniența socială determina închiderea multor uși. Încă de la admitere a fost remarcat de poetul Mihai Codreanu. Acesta i-a fost profesor protector și i-a oferit o bursă când a aflat că Ciubotărașu avea talent literar. În 1932 și-a satisfăcut stagiul militar într-o unitate de pușcași mitraliori.

Îndemnat de protectorul său, s-a înscris la facultatea de istorie, însă preocuparea de bază i-a fost poezia și publicarea în revistele locale la care contribuiau scriitori și poeți marcanți, între care George Topîrceanu, Otilia Cazimir, Ionel Teodoreanu. Acesta din urmă îl remarca la o sărbătoare a conservatorului, în cadrul căreia Ciubotărașu a declamat o poezie. Debutul ca actor a avut loc în 1934 și a fost angajat al acelui teatru timp de 14 ani. Piesa de debut a fost Macbeth, despre care maestrul spunea cu melancolie și amuzament:

„În piesă e vorba de cele două roluri de ucigași, în care primul era actorul Iancu Profir, iar al doilea eram eu. Și nu mi-e rușine s-o spun: am fost un ucigaș desăvârșit, am ucis... rolul!”

Primul succes l-a avut cu rolul contelui Alexis Czerny, deși monorol, în piesa Țarina (Ninocika?) de Melchior (Menyhért) Lengyel. La Iași s-a căsătorit în 1934 cu Aurora Donose. În 1940 li s-a născut fiica Magda. În 1945 s-au stabilit în capitală unde a jucat la teatrele Alhambra, Comedia și teatrul Victoriei, stabilindu-se pe un registru interpretativ de comedie. În 1948 teatrele au fost restructurate, iar Ciubotărașu a fost repartizat la Arad, la primul teatru de stat din țară. Aici a desfășurat și o activitate de instructor artistic.

În 1950 a revenit la București, unde a fost solicitat la Teatrul Național.

În capitală a început perioada sa în care a realizat roluri de consistență uriașă. A jucat mult și variat, fiind supranumit „actorul celor 300 de roluri”. Nu a neglijat nici domeniul literar, scriind poezie până în ultimele clipe ale vieții. În 1959 a jucat în Desfășurarea, Brigada lui Ionuț, Valurile Dunării, Telegrame, în Mândrie (1960), în Pădurea spânzuraților (1964), film regizat de Liviu Ciulei și premiat cu premiul pentru regie la Festivalul Internațional de Film de la Cannes din 1965; în Războiul domnițelor (1969) în regia lui Virgil Calotescu, în Columna (1969) în regia lui Mircea Drăgan, film premiat cu diploma de merit la festivalul internațional de film de la Adelaide, Australia (același an). În 1968, a jucat și în Legenda (în regia lui Andrei Blaier). A jucat într-o mulțime de roluri în piese de teatru și multe piese de teatru radiofonic. Premii: în 1964, premiul pentru interpretare masculină la Festivalul Național al Filmului de la Mamaia,

Prin Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, actorului Ștefan Ciubotărașu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice”.^[2]

A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”

În dimineața zilei de 27 august 1970 s-a stins din viață când aștepta mașina care urma să-l ducă la Pitești pentru a turna filmul Așteptarea.

Filmografie:

• Brigada lui Ionuț (1954)
• Desfășurarea (1954)
• Mândrie (1956)
• Erupția (1957)
• O mică întâmplare (1957)
• Pasărea furtunii (1957)
• Râpa dracului (1957)
• Avalanșa (1959)
• Telegrame (1959)
• Valurile Dunării (1959)
• Furtuna (1960)
• Portretul unui necunoscut (1960)
• Setea (1960)
• A fost prietenul meu (1961)
• Omul de lângă tine (1961)
• Porto-Franco (1961)
• Celebrul 702 (1962)
• Cerul n-are gratii (1962)
• Lupeni 29 (1962)
• La vârsta dragostei (1963)
• Partea ta de vină (1963)
• Amintiri din copilărie (1964)
• Merii sălbatici (1964)
• Pădurea spânzuraților (1964) - Petre
• Străinul (1964)
• Neamul Șoimăreștilor (1965) - Stroie Orheianu
• Golgota (1966)
• Diminețile unui băiat cuminte (1967)
• Subteranul (1967)
• Cerul începe la etajul III (1967)
• Columna (1968)
• Legenda (1968)
• Sâmbăta morților (1968)
• Războiul domnițelor (1969)
• Așteptarea (1970)

Ștefan Ciubotărașu
Ștefan Ciubotărașu
Date personale
Născut	21 martie 1910  Vaslui, România
Decedat	27 august 1970 (60 de ani)  București, RS România
Cetățenie	România
Ocupație	actor de teatru[*] actor de film[*]

·         1911 - S-a născut George Manoliu, violonist şi pedagog (m.09.06.1997).

* 1913: George Ghiță Ionescu (n. 21 martie 1913, București - d. 26 iunie 1996, Londra) a fost un diplomat român, profesor la Universitatea Manchester(engleză Manchester University) și London School of Economics and Political Science (Nuffield Fellow, LSE 1963-1968), președinte al Comitetului pentru Unificarea Europeană al Asociaței Internaționale de Științe Politice (engleză International Political Science Association), Secretar General al Comisiei române de armistițiu cu forțele aliate (1944-1945), diplomat la Ambasada română din Ankara (1945-1947), Secretar General al Comitetului Național Român din diaspora (New York, 1955-1958), Director la „Radio Europa Liberă”, 1958-1963, ș.a.

„Profesorul Ghiță Ionescu (1913-1996) a fost cel mai important politolog de origine română din secolul al XX-lea. Democrat convins, Ghiță Ionescu a părăsit România în momentul în care devenise clar că țara intrase în orbita de dominație sovietică. A militat activ în cadrul Comitetului Național Român, a fost un timp director al Departamentului Românesc al postului de radio „Europa Liberă”. Era un savant cu o puternică vocație etică, s-a opus totalitarismului în oricare dintre incarnările sale. A predat la London School of Economics (unde, împreună cu Isabel de Madariaga, a întemeiat revista „Government and Opposition”, una dintre cele mai respectate publicații din domeniul politicii comparative) și la „University of Manchester” (Vladimir Tismăneanu^[2]).

În urma evenimentelor anului 1989, după o absență de jumătate de secol, Ghiță Ionescu a revenit în România, unde Universitatea din București i-a acordat titlul de „Doctor Honoris Causa”

S-a căsătorit în anul 1950 cu Valence Ramsay de Bois Maclaren, decedată în aprilie 1996, cu trei luni înaintea soțului. Nu au avut succesori

Ghiță Ionescu
Date personale
Născut	21 martie 1913[1]
Decedat	26 iunie 1996 (83 de ani)
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	politolog[*

·         1915: Călin Gruia, prozator și poet român (d. 1989)

* 1915: Panaite C. Mazilu (n. 21 martie 1915, Broșteni, Vrancea - d. 21 mai2015, București^[1]) a fost un inginer român, membru de onoare al Academiei Române (din 1993)^[2] și membru fondator al Academiei de Științe Tehnice din România.^[3] A fost profesor de rezistența materialelor și seismologie inginerească la Universitatea Tehnică de Construcții București (Institutul de Construcții București), contribuind prin activitatea sa la formarea a numeroase serii de ingineri constructori. După pensionare a fost profesor emerit al aceleiași instituții de învățământ superior.

Fost student al lui Gheorghe Țițeica, Panaite C. Mazilu, prin activitatea sa ca profesor de rezistența materialelor la Universitatea Tehnică de Construcții București, a contribuit la formarea a numeroase generații de ingineri constructori.^[3]

De numele său se leagă proiectarea unora dintre cele mai importante clădiri din România, precum Casa Scînteii (actuala Casă a Presei Libere din București) și aeroportul Băneasa. De asemenea, a contribuit la construcția sau consolidarea unor obiective precum Castelul Peleș, Cazinoul din Sinaia, Palatul de Justiție din București, Palatul Parlamentului și podurile rutiere peste Dunăre de la Giurgeni-Vadu Oii și Fetești-Cernavodă^⁠

Membru de onoare al Academiei Române

Panaite C. Mazilu
Date personale
Născut	21 martie 1915 Broșteni, Vrancea, România
Decedat	21 mai 2015 (100 de ani) București
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	inginer
Operă / Lucrări
Domeniu ingineresc	Inginerie civilă
Membru al instituțiilor	Universitatea Tehnică de Construcții București
Proiecte importante	Casa Scînteii, Aeroportul Băneasa

·         1917: Frank Hardy, scriitor australian (d. 1994)

·         1923: S-a nascut Shri Mataji Nirmala Devi, creatoarea si fondatoarea Sahja Yoga (d.2011). Tatăl, Prasad Rao Krishnan Salve a fost cunoscut ca unul din apropiații lui Mahatma Gandhi, alături de care a luptat pentru independența Indiei. A fost singurul creștin din Adunarea Constituantă a Uniunii Indiene în 1949. Renumit filolog, cunoștea 14 limbi și a tradus Coranul în hindi.Soția sa a fost prima femeie din India care a obținut diploma în studii matematice. In 1970 SHRI MATAJI a putut să se consacre dezvăluirii unei noi metode Sahja Yoga (YOGA SPONTANA). Dincolo de  statutul sau de Guru (maestru spiritual), Shri Mataji Nirmala Devi este recunoscută de discipoli ca fiind un Avatar, o încarnare a lui Adi Shakti (Marea Zeita, Creatoarea Universului), sau, în termenii creștinismului o încarnare a Sf.Duh, fapt care ar explica potrivit practicanților Sahaja Yoga, cum poate, fondatoarea mișcării, să ofere  o asa numita “realizare a Sinelui”. Fondatoarea metodei Sahaja Yoga a declarat ea insasi  public că este un avatar divin, fapt care i-a adus  o serie de critici.

·         1925 - S-a născut regizorul britanic de teatru Peter Brook, celebru prin montările pieselor lui Shakespeare. A regizat şi filme (“Împăratul muştelor”) şi spectacole de operă (“Evgheni Oneghin”).

·         1926 - S-a născut André Delvaux, unul dintre cei mai importanţi regizori de film belgieni.

·         1927 - S-a născut Costin Merişca, prozator, membru al Comisiei de heraldică, genealogie şi sigilografie a Academiei Române.

·         1927: S-a nascut politicianul german Hans-Dietrich Genscher, un politician liberal german. Între 1969-1974 a fost ministru de interne al RFG, iar din 1974 până în 1992 ministru de externe și vicecancelar federal si  unul din arhitecții reunificării Germaniei.

·         1928: Valentin Gheorghiu (n. 21 martie 1928, Galați) este un muzician, pianist și compozitor român.
Valentin Gheorghiu a început să cânte la pian la vârsta de 5 ani. Studiază la Academia de Muzică din București, având ca profesori pe Mihail Jora (teorie-solfegiu, armonie, contrapunct, compoziție), Constanța Erbiceanu (pian), Mihail Andricu (muzică de cameră). George Enescu, într-o scrisoare adresată Ministrului Culturii din acea vreme, îl recomandă drept un "talent rar ce trebuie supravegheat îndeaproape" și astfel, Valentin Gheorghiu, în vârstă de 9 ani, primește o bursă pentru a studia între anii 1937 și 1939 la "Conservatorul Național Superior de Muzică" din Paris, cu Lazare Lévy (pian), Marcel Mayer (teorie și solfegiu), Noel Gallon (armonie).

La vârsta de 15 ani debutează la Ateneul Român în compania Orchestrei Filarmonice din București, sub bagheta lui George Georgescu, ca solist al concertului Nr. 1 în Do-major pentru pian și orchestră de Ludwig van Beethoven și devine solist al Filarmonicii în 1950. În afara activității concertistice în țară, Valentin Gheorghiu a întreprins turnee de răsunet în țările europene, Anglia, Franța, Spania, Germania, Uniunea Sovietică, Austria etc. precum și în Statele Unite ale Americii|USA, Israel, Japonia. A colaborat cu orchestre de prestigiu ca: "Société des Concerts du Conservatoire de Paris", "Gewandhaus" (Leipzig), "Staatskapelle" (Dresda) etc. și a colaborat cu dirijori de renume mondial ca Antal Dorati, Kurt Masur, Rafael Kubelik, Constantin Silvestri, Georges Prêtre, George Georgescu. Valentin Gheorghiu excelează și în recitalurile solo de muzică de cameră sau ca partener la pian al fratelui său, violonistul Ștefan Gheorghiu. Au rămas în amintire performanțele muzicale ale "Trio-ului" compus din Valentin Gheorghiu (pian), Ștefan Gheorghiu (vioară) și Radu Aldulescu (violoncel). A făcut înregistrări de radio, televiziune și discografice pentru casele „His Master's Voice”, „Pathé Marconi”, „Deutsche Gramophone”, „Electrecord” și „Editura Casa Radio”.

Prestigiul său i-a adus invitarea ca membru în juriile multor concursuri internaționale din Viena, Varșovia, Bruxelles, Paris, Bolzano etc.

În 1958, la primul "Festival și Concurs Internațional George Enescu" din București, Valentin Gheorghiu, împreună cu fratele său Ștefan Gheorghiu, câștigă Premiul I pentru interpretarea Sonatei a 3-a pentru vioară și pian de George Enescu.

Activitatea interpretativă intensă i-a răpit timpul pe care l-ar fi putut dedica compoziției. Creația sa componistică, din păcate prea puțin auzită în public, cuprinde:

• Sonată pentru pian (Mențiunea I "George Enescu", 1946)
• Concert pentru pian și orchestră (Premiul "George Enescu" al Academiei Române)
• Burlescă pentru pian și vioară
• Trio pentru pian, vioară și violoncel
• Sonată pentru pian și violoncel
• Quartet de coarde
• Coral și fugă pentru orgă și orchestră

Muzician polivalent, Valentin Gheorghiu, este prezent în viața muzicală a României de peste 60 de ani.

Valentin Gheorghiu
Valentin Gheorghiu
Date personale
Născut	21 martie 1928 (91 de ani)[1]
Cetățenie	România
Ocupație	compozitor pianist
Activitate
Studii	Conservatoire national supérieur de musique et de danse[*]
Instrument(e)	pian
Modifică date / text

Membru corespondent al Academiei Române

·         1930: Tiberiu Utan (n. 21 martie 1930, Văleni, Maramureș - d. 26 mai 1994, București) a fost un poet român contemporan.

Tatăl său fiind învățător în comuna Vinerea, viitorul poet se înscrie ca elev la Liceul Aurel Vlaicu din Orăștie, urmând aici cele 8 clase secundare. Ca elev s-a remarcat la învățătură ca și în activitățile extrașcolare: bun recitator la serbările școlii, joacă permanent în piese de teatru, echipe de dans. După terminarea liceului se înscrie la Institutul Maxim Gorki din Moscova.

Venit în țară, lucrează la diferite redacții ale revistelor actuale, e redactor șef la Gazeta literară, iar ulterior funcționează în cadrul Editurii tineretului.

Ca poet, lirica sa cunoaște teme foarte variate. Motivul înstrăinării, al desprinderii de sat cunoaște la el o amplă dezvoltare. Plecat la studii în strainătate, Tiberiu Utan nu se simte un dezrădăcinat, nu are acel regret al omului care nu se poate adapta; el nu a rămas o entitate singuratică între oraș și sat, ci devine expresia fuziunii dintre ele.

Fiind unul din creatorii care cu un minim de limbaj transmite cu exactitate o stare afectivă sau o idee, poetul a obținut totodată o remarcabilă sugestivitate. Întâlnim la el toate virtuțile cuvintelor bine potrivite: simțul vibrației intense și scurte.

Mai multe cicluri de versuri ale poetului sunt rezultatul călătoriilor și vizitelor sale în străinătate, el considerându-se un pios cercetător de itinerarii. Pe lângă acestea a scris foarte multe poeme proletcultiste, ode dedicate Partidului Comunist sau celor doi conducători, Elena și Nicolae Ceaușescu.

Tiberiu Utan
Date personale
Născut	21 martie 1930  Văleni, Călinești, Maramureș, România
Decedat	26 mai 1994 (64 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	poet
Activitate
Partid politic	Partidul Comunist Român

·         1932: S-a nascut Walter Gilbert, chimist american, laureat al premiului Nobel.
* 1935: Brian Howard Clough, OBE (pronunțat în engleză /klʌf/; 21 martie 1935 – 20 septembrie 2004) a fost un fotbalist și antrenor englez de fotbal.

Ca jucător Clough a fost un marcator prolific la Middlesbrough F.C. și Sunderland A.F.C., marcând 251 de goluri în 274 de meciuri de campionat. El s-a retras din carieră la vârsta de 29 de ani, după ce a suferit o accidentare la ligamentul anterior al genunchiului. Cu toate astea el rămâne a fi unul din cei mai buni marcatori din Regatul Unit din toate timpurile.

* 1939: Gheorghe Vrabie (n. 21 martie 1939, Călinești, județul Bălți; d. 31 martie2016, Chișinău) a fost un artist plastic, grafician din Republica Moldova, autorul Stemei de Stat a Republicii Moldova, al Stemei și al Drapelului municipiului Chișinău, al valutei naționale și a fost supranumit "Tatăl leului moldovenesc”.

A studiat la Academia de Pictură, Arhitectură, Sculptură „I. Repin” din Sankt Peterburg, în perioada 1962-1967. A debutat în 1961. A ilustrat pe parcursul anilor mai multe volume din literatura romană și universală. Interesul artistului s-a îndreptat spre asemenea autori ca Mihai Eminescu, Ion Druță, Grigore Vieru, Dante, Longos, Paul Valery. Grafica de carte semnată de Gheorghe Vrabie se remarcă prin siguranța liniei, precizia subiectului, rafinamentul executării.

Gheorghe Vrabie a realizat ciclul de lucrări intitulat „Hipismul”. Împreună cu soția sa, Dorina Cojocaru face mai multe lucrări în mozaic.

A deschis expoziții personale în Republica Moldova și în străinătate. Printre acestea se numără cele inaugurate la Uniunea Scriitorilor, Muzeul Național de Istorie și Arheologie, Casa Naționalităților, Ambasada României în Republica Moldova, Biblioteca Națională, Centrul de Expoziții „Constantin Brâncuși” al UAP. A expus la Galeria de artă de la „Casa Cărții” din Iași, la Casa centrală a Scriitorilor din Moscova, în Sala Centrală a Uniunii Artiștilor Plastici din Odesa.

Gheorghe Vrabie a participat la manifestări expoziționale la București, Moscova, Sankt-Petersburg, Bratisalava, Viena, Washington, Alma-Ata, Plovdiv, precum și în orașe din România (Bacău, Botoșani, Moinești). De-a lungul timpul a fost invitat la diverse tabere de creație, ateliere, simpozioane în România, Federația Rusă, Letonia, Lituania, Ungaria.

Vrabie a obținut Premiul I pentru grafică la concursul organizat de Academia de Artă din Sankt Petersburg - 1964, Premiul concursului organizat pentru elaborarea stemei de Stat a Republicii Modova- 1990, Premiul Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova - 1999. În 1998 a primit distincția Maestru în Artă, iar în 2000 - medalia Eminescu.

În 2010, Gheorghe Vrabie a fost decorat cu cea mai înaltă decorație de stat a Republicii Moldova, „Cavalerul Ordinului Republicii”.

Gheorghe Vrabie (artist)
Date personale
Născut	21 martie 1939
Decedat	31 martie 2016 (77 de ani)[1]
Cetățenie	Moldova
Ocupație	artist
Activitate
Premii	Ordinul Republicii

* 1941: Paul Aurelian Alecu (n. 21 martie 1941, Ciocănești, județul Călărași) este un politician român, ales deputat în parlamentul român, în legislatura 1992-1996 și în legislatura 1996-2000.

Și-a făcut studiile la Facultatea de Mecanică Agricolă din Institutul Politehnic din București, lucrând ca inginer mecanic agricol între 1970-1992, la IAS Ciocănești. Colaborator în presa locală, a fost membru al PNȚCD din 1990.^[1]

În 1992 a fost ales în circumscripția electorală nr. 12 Călărași, pe listele Convenției Democrate Române, reprezentând Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat în grupul parlamentar al Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat și al Partidului Ecologist Român. A fost membru al Comisiei pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară și servicii specifice.^[2]

În 1996, Alecu a fost ales deputat în circumscripția electorală nr. 9 Brăila, pe listele Convenției Democrate Române, reprezentând Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat în grupul parlamentar Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat Civic-Ecologist până în 1 februarie 2000.^[3]

La 10 iunie 1999, Paul Alecu, aflat la volanul Daciei 1300 din dotarea parlamentului, a lovit o căruță în jurul orei 18:30, pe drumul care leagă Brăila de Slobozia, pe raza localității Scînteia, rănind 3 dintre cele 5 persoane aflate în căruță. În loc să se intereseze de soarta victimelor, Alecu a purces să își alerteze cunoscuții pe telefonul celular. Amenințat de una din persoanele în cauză, deputatul a afirmat că este „un amărât de șofer de la Parlament" și că „a ațipit și el la volan”. I-a fost reținut permisul de conducere și i s-a întocmit dosar de cercetare penală, polițiștii de la Poliția Rutieră din cadrul IPJ Ialomița notificând drept cauză a accidentului „neatenția la volan”.^[4]

La 6 octombrie 1999, un număr de 53 de deputați au depus un proiect de hotărâre la Biroul Permanent al Camerei, prin care cereau ca regele Mihai să fie invitat oficial de Ziua națională, 1 decembrie, împreună cu soția sa.^[5] Paul Alecu, care avusese inițativa, a declarat presei la sfârșitul lunii octombrie 1999, că era hotărât să protesteze în caz că se va organiza o ședință festivă a parlamentului în absența fostului suveran al României.^[6] În cele din urmă regele Mihai nu a mai participat la serbarea Zilei naționale.^[7]

În ședința Camerei Deputaților din 1 februarie 2000, Alecu a demisionat din PNȚCD împreună cu Nicolae Florin Tudose, Mihăiță Calimente, Bogdan Ionescu, Dorin Dîrstaru, Romeo Nanu, Odisei Manole, Sorin Lepșa și Silviu Petrescu.^[8] După această demisie, Paul Alecu a devenit deputat neafiliat. Paul Alecu a fost membru în grupul parlamentar de prietenie cu Canada.

* 1941: Fausto Cercignani (n. 21 martie 1941, Cagliari, Italia) este un savant italian, eseist și poet.

Fausto Cercignani a predat istoria limbii engleze, filologia germanică și literatura germană la universitățile Bergamo (1971-1974), Parma (1974-1975) Pisa (1975-1983) și Milano (1983-2011).^[2]

Domeniile principale de cercetare: pronunția englezilor în epoca de Shakespeare, limbile germanice, limba germană și literatura germană.

Fausto Cercignani
Fausto Cercignani
Date personale
Născut	21 martie 1941 (78 de ani)  Cagliari, Italia
Frați și surori	Carlo Cercignani[*][1]
Cetățenie	Italia
Ocupație	poet eseist[*] scriitor profesor universitar critic literar[*]
Activitate
Alma mater	Universitatea din Milano[*]
Organizație	Universitatea din Milano[*] Universitatea din Pisa University of Bergamo[*]

* 1942: Dan Brânzei (n. 21 martie 1942, Iași - d. 11 mai 2012, Iași) a fost un matematicianromân

S-a născut într-o familie de medici, tatăl adoptiv fiind psihiatrul de talie mondială Petre Brânzei.^[1] Pasiunea sa pentru matematică s-a conturat pe când se afla la Liceul Internat „C. Negruzzi”, sub îndrumarea profesorului N. Colibaba.^[1] În această perioadă începe și colaborarea cu Gazeta Matematică.

După terminatrea liceului, în 1959, intră la la Facultatea de Matematică din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.^[2] În 1964 este licențiat în matematică, avându-i ca profesori pe Dan Papuc, Radu Miron, Ion L. Creangă și alții.

În 1976 obține doctoratul în matematică,^[1] iar în 1980 obține titlul de conferențiar.

A adus contribuții deosebite în topologia algebrică, fundamentele matematicii, geometria sintetică și geometria proiectivă.

Teza sa de doctorat se referă la minimalitatea sistemului de axiome ale unei structuri diferențiabile, noțiune care stă la baza noțiunii de varietate diferențiabilă. Contribuțiile sale au condus la îmbunătățirea teoriei algebrice a grupurilor, teorie introdusă de Viktor Vagner.^[1]

De asemenea, s-a ocupat cu rezultate notabile de creșterea eficienței predării matematicii în școli, lucru concretizat în special prin manualele și culegerile de probleme pe care le-a editat.^[2]

A participat la numeroase conferințe naționale, sesiuni știintifice, dar și la sute de concursuri de matematică, pe care le-a prezidat, fiind de multe ori membru în comisiile centrale ale olimpiadelor naționale. A condus lucrări de licență și de dizertație, fiind, de asemenea, membru al comisiilor de doctorat, precum și președinte a numeroase concursuri de ocupare a posturilor în învățământ sau a examenelor de definitivat.^[2]

A fost invitat să susțină conferințe la universități din: Vancouver, Salonic, Atena

Dan Brânzei

* 1942: Françoise Dorléac (n. 21 martie 1942,^{[1][2][3][4][5][6]} Paris, Administrația germană în Franța ocupată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial^[7] – d. 26 iunie 1967,^{[1][3][4][5][6]} Villeneuve-Loubet, Franța^[8]) a fost o actriță franceză de teatru și film, sora mai mare a lui Catherine Deneuve. În scurta sa carieră a jucat în 16 filme (thrillere, filme de aventură, dar și comedii) și a devenit în acea vreme, una dintre cele mai populare actrițe tinere ale filmului francez.

Dorléac a studiat dansul clasic, a luat mai târziu lecții de actorie cu Raymond Girard^[9] și a lucrat la Teatrul din Paris, unde în curând a sărbătorit o scenă cu rolul lui Gigi din piesa omonimă. Cu scurtmetrajul Mensonges a debutat în cinematografie în 1957 iar în Lupii la stȃnă a avut pentru prima dată un mic rol într-un film de lung metraj. În 1961 i s-a acordat primul rol principal în La gamberge, alături de Jean-Pierre Cassel, cu care a jucat din nou în același an în filmul Arsène Lupin contra Arsène Lupin.

A devenit celebră în 1963, cu două filme prin rolurile principale foarte diferite: stewardesa Nicole în drama lui François Truffaut Pielea catifelată și capricioasa Agnès din filmul lui Philippe de Broca Omul din Rio, alături de co-starul Jean-Paul Belmondo. Roman Polanski a distribuit-o în rolul Teresei din Cul-de-sac în 1966. Unul dintre cele mai reușite succese ale sale a fost ca Solange Garnier în Domnișoarele din Rochefort, în cadrul căreia ea și Catherine Deneuve au jucat roluri de surori gemene. Acesta a fost penultimul film al lui Dorléac. La 25 de ani, a murit pe drumul către aeroportul din Nisa, când mașina ei de închiriat s-a prăbușit la ieșirea de pe autostrada Villeneuve-Loubet și a luat foc.

Filmografie:

• 1960: Lupii la stȃnă (Les Loups dans la bergerie), regia Hervé Bromberger
• 1960: Ce soir ou jamais, regia Michel Deville
• 1960: Les portes claquent, regia Michel Fermaud și Jacques Poitrenaud
• 1961: Fata cu ochii de aur (La Fille aux yeux d'or), regia Jean-Gabriel Albicocco
• 1961: Tot aurul din lume (Tout l'or du monde), regia René Clair
• 1962: Arsène Lupin contra Arsène Lupin (Arsène Lupin contre Arsène Lupin), regia Édouard Molinaro
• 1962: La Gamberge, regia Norbert Carbonnaux
• 1964: Omul din Rio (L'Homme de Rio), regia Philippe de Broca
• 1964: Pielea catifelată (La Peau douce), regia François Truffaut
• 1964: La Chasse à l'homme, regia Édouard Molinaro
• 1964: La Ronde, regia Roger Vadim
• 1965: Cul-de-sac, regia Roman Polanski
• 1965: Genghis Khan, regia Henry Levin
• 1965: Passeport pour l'oubli, regia Val Guest
• 1967: Domnișoarele din Rochefort (Les Demoiselles de Rochefort), regia Jacques Demy
• 1967: Oamenii din umbră (Un cerveau d'un milliard de dollars), regia Ken Russell

Françoise Dorléac
Date personale
Născută	21 martie 1942[1][2][3][4][5][6]  Paris, Administrația germană în Franța ocupată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial[7]
Decedată	26 iunie 1967 (25 de ani)[1][3][4][5][6]  Villeneuve-Loubet, Franța[8]
Înmormântată	Seine-et-Marne
Cauza decesului	accident (accident rutier[*])
Părinți	Maurice Dorléac[*] Renée Simonot[*]
Frați și surori	Catherine Deneuve Sylvie Dorléac[*]
Cetățenie	Franța
Ocupație	actriță de film model
Activitate
Alma mater	Conservatoire national supérieur d'art dramatique[*]

·         1943 - S-a născut Vivian Stanshall, vocalist britanic (Bonzo Dog Doo-Dah Band).
* 1943: Andreas, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha, Duce de Saxonia (Andreas Michael Friedrich Hans Armin Siegfried Hubertus; n. 21 martie 1943) este Șeful Casei de Saxa-Coburg și Gotha din 1998. El este nepot al lui Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha, ultimul duce de Saxa-Coburg și Gotha care a domnit.

Schloss Casel, locul nașterii Prințului Andreas

Prințul Andreas s-a născut la castelul Casel ca singurul fiu al lui Friedrich Josias, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha și a primei lui soții, Contesa Viktoria-Luise de Solms-Baruth. Părinții săi au divorțat în 1946 când Andreas avea trei ani. În 1949 el s-a mutat, împreună cu mama sa și cu cel de-al doilea soț al ei, la New Orleans în Statele Uniteunde și-a petrecut copilăria.^[1]

Prințul Andreas a devenit moștenitor aparent la conducerea casei ducale la 6 martie 1954, când tatăl său a preluat conducerea. De la vârsta de 16 ani el a făcut vizite regulate în Germania pentru a se pregăti pentru viitorul rol ca șef al casei ducale, întorcându-se permanent în 1965. Și-a finalizat serviciul militar între 1966 și 1968 la batalionul nr.6 de blindate de recunoaștere cu sediul la Eutin, Schleswig-Holstein.^[1] After leaving the army he trained as a timber merchant in Hamburg from 1969 to 1971. După ce a părăsit armata s-a pregătit ca comerciant de cherestea la Hamburg 1969-1971.

Prințul Andreas a succedat la conducerea Casei de Saxa-Coburg și Gotha după decesul tatălui său la 23 ianuarie 1998.^[1]Deși Prințul Andreas este seniorul dinastic pe linie masculină descendent al Prințului Albert, el nu este moștenitor al titlului bunicului său de Duce de Albany; în schimb, fiul său Hubertus ar putea moșteni titlul de la ultimul Duce de Albany prin bunicul său, Johann Leopold, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha^[2] Johann Leopold a fost fiul cel mare al fostului Duce de Albany, însă din cauza căsătoriei morganatice pe care a făcut-o a trebuit să renunțe la drepturile dinastice asupra Saxa-Coburg și Gotha.

Prințul Andreas are cetățenie germană și britanică și este un văr primar al regelui Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei. El este nașul fiicei celei mici a regelui, Prințesa Madeleine, Ducesă de Hälsingland și Gästrikland.

Prințul Andreas este proprietarul Castelului Callenberg din Coburg și a Castelului Greinburg din Grein, Austria. El gestionează moșiile familiei, inclusiv ferme, păduri și imobiliare.

La Hamburg la 31 iulie 1971, Andreas s-a căsătorit cu Carin Dabelstein (n. 16 iulie 1946), fiica lui Adolf Wilhelm Martin Dabelstein, Fabrikant, Kaufmann, și a Irma Maria Margarete Callsen.^[3] Căsătoria, deși inegală ca rang, nu este considerată morganatică și a fost autorizată de tatăl lui Andreas. Ei au trei copii:

1. Prințesa Stephanie Sibylla de Saxa-Coburg și Gotha (n. 31 ianuarie 1972, Hamburg)
2. Hubertus, Prinț ereditar de Saxa-Coburg și Gotha (n. 16 septembrie 1975, Hamburg), moștenitorul aparent
3. Prințul Alexandrer Philip de Saxa-Coburg și Gotha (n. 4 mai 1977, Coburg).

Prințul Andreas
Prințul la nunta Prințesei Madeleine a Suediei, iunie 2013
Date personale
Nume la naștere	Andreas Michael Friedrich Hans Armin Siegfried Hubertus
Născut	21 martie 1943 (76 de ani) Schloss Casel, Niederlausitz
Părinți	Friedrich Josias[1] Countess Viktoria-Luise of Solms-Baruth[*][1]
Frați și surori	Prince Adrian of Saxe-Coburg and Gotha[*]
Căsătorit cu	Carin Dabelstein
Copii	Prințesa Stephanie Prințul Hubertus Prințul Alexander
Cetățenie	Germania
Religie	creștinism
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Coburg și Gotha
Șeful Casei de Saxa-Coburg și Gotha
Domnie	23 ianuarie 1998 – prezent
Predecesor	Prințul Friedrich Josias
Succesor	Prințul Hubertus

·         1945 - S-a născut Rose Stone, clăpară americană (Sly & The Family Stone).

·         1946: S-a nascut Ray Dorset, vocalist si compozitor britanic ( formatia Mungo Jerry).
* 1949: Stan Gheorghiu (21 martie 1949^[1] – 10 februarie 2016) a fost un jucător și antrenor de fotbal român. A debutat la șaisprezece ani ca portar la echipa locală Gloria CFR Galați care evolua în Divizia C. După efectuarea stagiului militar, Gheorghiu s-a transferat la FCM Galați cu care a promovat în Divizia A în 1974; a fost poreclit „Banks” datorită asemănării sale fizice cu portarul englez Gordon Banks.^[1][2] În 1975, a debutat la UTA Arad într-o înfrângere cu Jiul Petroșani, înlocuindu-l pe Silviu Iorgulescu; a jucat optsprezece meciuri pentru echipă. S-a retras la vârsta de treizeci și trei de ani în urma unei accidentări, ultima echipă pentru care a apărat fiind Unirea Focșani; aici a marcat șaptesprezece goluri, toate din penalti.^[2]

A antrenat echipele Unirea Focșani, FC Panciu, Foresta Gugești și FCM Adjud, pentru prima din acestea ocupând și postul de președinte de club în două rânduri. A fost observator al Federației Române de Fotbal, iar în perioada 1991 – 2010 a fost președintele Asociației Județene de Fotbal Vrancea.^[1]

Gheorghiu a murit la vârsta de 67 de ani, în urma unui infarct miocardic

* 1949: Slavoj Žižek ([ˈslavoj ˈʒiʒɛk]) (n. 21 martie 1949, Ljubljana, Republica Socialistă Slovenia^[6]) este un filozof de orientare hegeliană, psihanalist lacanian, politolog marxist, teoretician al cinematografiei și critic cultural. Este cercetător senior la Institutul pentru Sociologie și Filosofie, Universitatea din Ljubljana, Slovenia, profesor de filosofie și psihanaliză la Universitatea European Graduate School și profesor invitat la o serie de Universități din America (Columbia, Princeton, New School for Social Research, Universitatea din New York, Universitatea din Michigan)^[7].

În intervențiile sale, Žižek folosește exemple din cultura populară (cinema, benzi desenate) pentru a explica conceptele psihanalizei lacaniene. Pentru a interpreta realitatea socială, filozoful sloven utilizează dialectica hegeliană, aparatul critic marxist și psihanaliza lacanaiană. Opera lui, amestec de filozofie teoretică și flamboaiante explorări hermeneutice, include problematici diverse: ontologie, teoria subiectului, ideologie, multiculturalism, drepturile omului, ecologie, revoluție, totalitarism, postmodernitate, cinematografie, teologie.

Slavoj Žižek
Slavoj Žižek
Date personale
Născut	21 martie 1949 (70 de ani)[1][2][3][4][5][6][7][8]  Ljubljana, Republica Socialistă Slovenia[9]
Căsătorit cu	Renata Salecl[*] Jela Krečič[*] (din 2013)
Cetățenie	Slovenia
Religie	ateism
Ocupație	filozof psiholog cultural studies scholar[*] sociolog[*] profesor universitar eseist[*] psihanalist[*] cultural critic[*] politician teolog[*]

·         1950 - S-a născut Roger Hodgson, vocalist, chitarist, basist şi compozitor britanic (Supertramp).
* 1950: Serghei Victorovici Lavrov (în rusă Серге́й Ви́кторович Лавро́в; n. 21 martie 1950, Moscova) este un diplomat rus, Ministru al Afacerilor Externe al Rusiei începând cu 2004.^[1] Înainte de aceasta, Lavrov a fost un diplomat sovietic și ambasadorul Rusiei la Organizația Națiunilor Unite între 1994 - 2004. Lavrov vorbește rusă, engleză, franceză și singaleză.^[2] Tatăl său este armean din Tbilisi.^[3][4]

Serghei Lavrov

Barack Obama și Serghei Lavrov, 2009

Pe 1 septembrie 2010 a adresat o scrisoare de felicitare cu ocazia a 20 de ani de existență a republicii separatiste de la Tiraspol

Serghei Lavrov
Serghei Lavrov în 2010
Date personale
Născut	21 martie 1950 (69 de ani) Moscova, RSFS Rusă, URSS (în prezent Federația Rusă)
Căsătorit cu	Maria Lavrova
Copii	Ekaterina
Cetățenie	URSS  Rusia
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	diplomat politician
Ministrul Afacerilor Externe al Rusiei
Deținător actual
Funcție asumată 9 martie 2004
Președinte	Vladimir Putin Dmitri Medvedev Vladimir Putin
Prim-ministru	Mihail Fradkov Viktor Zubkov Vladimir Putin Dmitri Medvedev
Precedat de	Igor Ivanov
Reprezentat Permanent al Rusiei la ONU
În funcție 22 septembrie 1994 – 12 iulie 2004
Președinte	Boris Elțin Vladimir Putin
Precedat de	Iuli Voronțov
Succedat de	Andrei Denisov
Premii	Ordinul de Onoare
Partid politic	Rusia Unită
Alma mater	Institutul de Stat pentru Relații Internaționale din Moscova

* 1952: Ioan Moldovan este poet, eseist, redactor șef al revistei „Familia”. S-a născut la 21 martie 1952 în satul Mureșenii de Câmpie, comuna Sava (astăzi comuna Pălatca), județul Cluj. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România^[1], al ASPRO și al PEN-Clubului Român

Familia se stabilește la Cluj (tatăl, milițian, apoi șofer – mama, casnică, o soră mai mare, un frate mai mic). Studii elementare și gimnaziale la Școala Generală Nr. 5 din cartierul Cărămidari; Liceul „George Barițiu”, secția umanistă, absolvit în 1971. Joacă fotbal în echipa liceului, apoi pentru scurt timp la juniorii lui „U” Cluj, scrie poezii, citește la cenaclul „Lucian Blaga” al liceenilor clujeni, debutează în revista „Zorile” a liceului, apoi în suplimentul literar „Preludiu” al „Scînteii tineretului”, este remarcat de Ana Blandiana la Poșta redacției a revistei „Contemporanul” și de Adrian Păunescu în pagina „Ave” a revistei „Tribuna”. În urma eșecului la examenul de admitere la Facultatea de Filologie (pentru care, de altfel, nu se pregătise, intenția sa fiind să dea admitere la regie film – un vis adolescentin –, proiect abandonat pe ultima sută de metri) lucrează din toamnă până în primăvară ca muncitor necalificat la Fabrica de bomboane „Vitadulci”, pentru a nu fi încorporat în armată. În 1972 intră primul la Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai”– secția română-latină și, începând cu anul al doilea, activează la revista studențească „Echinox”, fiind redactor, apoi secretar de redacție. Este perioada fastă a celui de-al doilea val echinoxist, când este coleg cu alți ucenici ai scrisului (la revistă și cenaclu sub conducerea lui Marian Papahagi – Ion Pop, directorul „Echinox”-ului, se afla în acea perioadă la Paris –, la cursuri, seminarii și grupe de cercetare sub îndrumarea lui Mircea Zaciu și a Ioanei Em. Petrescu) care vor deveni peste ani nume importante ale optzecismului literar: Al. Cistelecan, Nicolae Oprea, Al. Th. Ionescu, Alexandru Vlad, Virgil Mihaiu, Virgil Podoabă, Augustin Pop, Aurel Pantea, Mircea Petean, Ștefan Borbély, Gheorghe Perian, Tudor Dumitru Savu. Scrie și publică poezii, articole, recenzii; în 1976 primește premiul pentru poezie „Primăvara studențească” (Cluj) și al revistei „Amfiteatru” (București). Activitatea: După absolvirea facultății (în 1976, după ce cu un an înainte se căsătorise cu Petronela Pantiș, colegă la facultate și în redacția „Echinox”-ului, anul absolvirii fiind și cel al nașterii primului fiu, Rareș, cel de-al doilea, Vlad, născându-se în 1981, la Baia Mare) lucrează ca dascăl în Maramureș, la Cavnic, Baia Sprie și Baia Mare, continuă să scrie și să publice în publicațiile locale, dar și în revistele clujene, participă la ședințele cenaclurilor „Prisma” și „Nord”. În 1980 debutează editorial cu volumul de poezie Viața fără nume, prefațat generos de Ion Pop, la Editura „Dacia” din Cluj-Napoca. Urmează în 1983 volumul Exerciții de transparență la Editura „Cartea românească” căruia i se acordă premiul UTC pentru poezie și în 1989 volumul Insomnii lângă munți, la aceeași editură (titlul propus, Avantajele insomniei, fusese respins de cenzură). În paralel face parte din colectivul de colaboratori ai Dicționarului de scriitori români coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu, redactând peste 40 de articole. În primăvara anului 1989 se încheie perioada maramureșeană, una pe care o consideră fertilă și despre care vorbește întotdeauna cu bucurie și melancolie. În aprilie se mută la Oradea (familia proprie urmându-l din toamnă) fiind primit în redacția celebrei reviste „Familia” unde îl are coleg pe Ion Simuț, el însuși echinoxist; după evenimentele din decembrie 1989, pentru o scurtă perioadă, în redacție vor lucra alți doi echinoxiști – Virgil Podoabă și Gheorghe Perian, iar un al treilea, Traian Ștef, activând în această redacție și în prezent. În ianuarie 1990 este ales redactor șef al „Familiei”.

Din creația sa poetică s-a tradus în maghiară, engleză, germană, albaneză și franceză. Colaborează la numeroase reviste literare din țară. Optzecist născut în laboratoarele ‘Echinoxului' clujean, poetul debutează cu un discurs matur care își păstrează în bună măsură și astăzi forma și structura începutului. Viața fără nume, (1980), volumul de început, desțelenește o arie spirituală proprie, fără convulsii și experimente violente; dimpotrivă, printr-o stăpânire de sine și printr-o luciditate consecventă stării de grație pe care o consemnează, poetul ia pieptiș cărările vieții și ale destinului literar proiectând în albia anonimatului, motive și interogații ale spațiului provinciei pe care eul creator le cerne în pagină, fie sub forma ‘exercițiilor de transparență' și răbdare, fie sub forma insomniilor, a uitării și oboselii de mai târziu. Luând drept martori și confidenți pe Lucrețiu, Horațiu și Eschil pe care i-a buchisit pe băncile facultății, ori pe vreo enigmatică Lavinia, descinsă și ea din personajele livrești, dar adusă în umbra existenței diurne, poetul scrie «perfect senin un poem senin» al tinereții, «despre reflectarea apei în aer/ nota lumina de pe obrazul iubitei/ clătinându-se încolo și încoace». Poemul se naște din notația lucidă care sondează cu prudență realitatea și răsfrângerea ei în sufletul poetului cu o întreagă strategie a reflectării și reflecției, cu un întreg arsenal de observații analitice care îi împânzesc discursul. Fie că își propune să redea «înfățișarea unui om în timpul vorbirii», fie că își întocmește un dosar în care povestește visele, fie că înregistrează cu acuitate mici întâmplări ascunse ori că descoperă coordonate secrete ale ființelor și lucrurilor desprinse de natura lor, autorul configurează «un poem nu destul de ferm/ precum o săgeată ce se răsgândește în timp ce sfâșie aerul/ dintre călău și călău». Întorsătura voit retorică și binevoitoare din finalul poemului precum și interjecțiile, inversiunile ori cuvintele folosite în forma lor arhaică, sugerează, ici și colo, o atitudine ironică, adesea contrapunctică a poemului față de realitate și a poetului față de destin. Chiar lipsa de fermitate acuzată anterior ascunde o indecizie funciară, o legănare metafizică, o lene creatoare care dă senzația de perspectivă a realității dinspre vis și metafizic. Trecerea la Exerciții de transparență (1983) se face printr-un poem amplu cu douăsprezece părți și epilog, Vizionarea unui poem. Aici poetul își trădează, printre rânduri, câteva slăbiciuni și secrete ale facerii poemului („Priviri furișe printre lucruri/ totul în notații simple în jurul lumii simple”) sau își deapănă, într-o manieră ermetică și într-o vădită complicitate cu personajele livrești, caerul existenței ce transpare, liniștită și imperturbabilă și curge lin ca o apă în câmpie: «Acum și aici lumina este de culoarea apei umbrite/ dar eu aș vrea să nu mă grăbesc –/ fără amănunte, fără trucuri, sobru, precis/ Mâine soarele e infinitezimal mai rece/ ca o înjurătură reprimată ieri și azi». Epilogul este o artă poetică de etapă. Gheorghe Perian insistă în portretul pe care i-l dedică în Scriitori români postmoderni, 1996, asupra ‘naivității' și expresionismului înțelese ca un limbaj preexistent în poezia sa. Fie că excită sau nu memoria culturală a cititorului, poemele lui Moldovan reușesc să provoace nenumărate sugestii și să limpezească apele tulburi ale emoției cu ajutorul unui „ermetism de protecție”. Expresia e aplicată de Ion Simuț care observă cu justețe că în Arta răbdării, livrescul «îl resimte dramatic în zona angajării existențiale a poeziei». Poemul Nici o concluzie anticipă această stare de ‘dramatis personae', această scindare pe care ființa și-o asumă între poezie și livresc, între existență și cunoaștere. Tematica morții gravitează în jurul nucleului liric, fie că dă târcoale ființei, fie că e «atotprezentă» ori se insinuează pe «fondul sonor (...) de-afară». Motivul nebuniei, al alienării e invocat în primul poem selectat din Insomnii lângă munți (1989). Steaua craniană e o metaforă a noii căutări, a noii etape, pentru ca într-un alt poem, poetul să aibă intuiția concretă a morții. Nici prezența iubitei nu schimbă peisajul: «Afară se aud doar lunile căzând de-a dura din cer». Ea intră «aproape prăbușită» în orizontul minuțios pregătit al poemului. Strigătul ei și senzația poetului cu «mâna prinsă în capcană» adâncește zbuciumul, declanșează neliniștea, perpetuează insomniile. Cu toate acestea el se simte atras în vârtejul altor «mistere care liniștesc». Unul din ele e și chemarea stranie: «Vino și tu să aruncăm o cheie albă în râu». Bucățile de Scurtă proză din Arta răbdării (1998) exprimă cel mai bine acest interval. Ele curg limpede, au transparență și greutate, au gravitate și profunzime. E un lirism detașat, fortificat, dar deconstruit, în special în textele mai ermetice. Întâlnim chiar parafraze și citate sau false citate (din Eminescu) având o rezonanță parodică și sentimentală. Ființa trece printr-o criză, a morții perpetue, ridiculizată dintr-un unghi proaspăt, antilivresc: «Nimeni să nu intre: mor tot timpul/ Puțină discreție, ce dumnezeu!/ Ce să se vadă, ce-i de văzut în olimpul/ acesta de minereu?/ Stați afară, așteptați, și-așa-s destule/ aici: singurătatea-i o-nghesuială -/ între prima verba și ultima thule/ cineva a întins ritualic o obială.” ‘Noul sezon elegiac' conceput de poet cuprinde, pe lângă dezolare și fatalitate, apăsarea constantă a mainimicului. Tratatul de oboseală (1999) este alcătuit dintr-un calendar subiectiv al trecerii. Poemele alternează cu file dintr-un jurnal personal. Sentimentul trecerii și al vanității este exprimat prin conceptul de oboseală pe care îl afișează cu un aer blazat și indiferent. Alienarea ia forme ciudate: „Am în cap un teanc de coli albe și galbene și le visez”; „Ce am trăit? Când? O uitare devenită carne/ grea și obosită”. Îndoiala, golul, vidul devin forme ale unei oboseli creatoare. E pusă la îndoială până și capacitatea de a se înduioșa, «de viteza morții noastre comune.» Etalând un inventar sărac al întâmplărilor și lucrurilor ce se repetă absurd, poetul deplânge proliferarea nemișcării, sufocarea sălbăticiei, stingerea cruzimii și a simțirii atroce care făceau posibil spectacolul ființei. Tocirea spiritului, sărăcirea imaginației, sentimentul nimicniciei, al inutilității ia forme dramatic-interogative. Tonul duios-elegiac al Duminicii de ianuarie se răsfrânge asupra crizei prin care trece ființa în pragul senectuții: „Ehei nu mai înveți până-i lume să vorbești/ după patruzeci de ani nu te mai duci în povești/ poți lăcrima suspina smiorcăi strânge dinții/ gata te uiți te-ai uitat te uită și cerșetorii și prinții” Compătimirea micilor vietăți, a unei cățelușe triste și obosite, bunăoară, ia forme paradoxale, după cum spectacolul prăbușirii casei cu pereții crăpați ia forme absurde. Registrul absurd se amplifică și în poemul următor («Artur e mort și cântă la cele mai bune/ piane de dincolo») pentru ca apoi să cedeze locul îngrijorării, sfâșierii și chiar smintelii. Alienarea ființei determină răsucirea discursului și, vrând să-și camufleze tristețea, poetul practică vorbirea pe dos, la limitele inteligibilului: «Nici eu, dragă domnule Vincent, n-am dificultăți/ cu exprimarea singurătății, tristeții și absurdului/ Mai ales vineri seara când scribul a fugit în lume/ și uit tot ce n-am vrut să uit/ sau tot ce-am vrut să nu uit». Tratatul de oboseală inventariază situații limită, întâmplări absurde, închipuiri grotești, gesturi disperate între care există o osmoză perfectă și față de care ființa are o atitudine când conciliantă, când provocatoare și bufonă. Dincolo de cele câteva lucruri în care crede («Inspirația. Frumusețea. Misterul. Și Altele.»), poetul manifestă «o mare încredere/ în arta cu care se strică toate în jur». Poate că din această secătuire a ființei, din această biciuire și asaltarea a ei se naște un subtil elogiu al trecerii. Un elogiu al îmbătrânirii și al oboselii care – în final – ia forme sălbatice, de o crudă expresivitate: „Puține se schimbă într-adevăr: cele/ mai multe dispar încet/ Nu înainte de-a-și arăta chipul îmbătrânit// Încheieri: lumini gelatinoase și locuri/ pe unde n-o să mai fii –/ un bocet urcând cu cerneluri/ pentru a strica filigranul/ clipa când scrisa devine ilizibilă// Și nu fâșâitul de mătase al despicării/ ci ruperea meschină și atroce/ a substanței vii». Demonul deconstrucției a pus stăpânire pe spiritul creator. În Interioarele nebune (2002), poetul ia startul într-o competiție și mai gravă cu sine însuși. Ciclul începe cu versul fatalist, „Deja nu mai are nici un sens”, pentru ca în poemul următor, Amintiri letale să observăm cum ironia duioasă face casă bună cu gândul morții. În aceste condiții viața e trăită „de la o propoziție la alta”, iar morții săi, ai poetului, „cântă în continuare unplugged și în pauze spun glumițe”. Reacția asistenței, „noi aplaudăm și râdem” stârnește fiorul nebuniei pe care acest ciclu îl provoacă și îl ilustrează. Poate că nici un poet al generației sale nu a reușit să evidențieze cu atâta spor și să exploreze cu atâta interes filonul oboselii, ‘strategiile însingurării' și ‘interioarele nebune' ca acest Ioan Moldovan, răbdător și insurgent, calm și provocator, înțelept și convingător. Atât de convingător încât poate stârni în același poem, în același vers, sentimente contrare, cu aerul cel mai firesc, de prestidigitator al verbului. În urzeala tare a scrisului său lamentația și ironia, resemnarea și pofta de viață conviețuiesc într-o dialectică fraternă.

Opera literară:

• Viața fără nume, Editura Dacia, 1980
• Exerciții de transparență, Editura Cartea Românească, 1983
• Insomnii lângă munți, Editura Cartea Românească, 1989
• Arta răbdării, Editura Dacia, Cluj, 1993
• Avantajele insomniei, antologie de autor (Editura Helicon, Timișoara), premiul revistei „UNU” Oradea; în 1999
• Tratat de oboseală, Editura Clusium, Cluj, 1999
• O uitare de texte, antologie de autor cu o secțiune de șapte Inedite (Editura Axa, Botoșani, colecția „La steaua – poeți optzeciști”, 1999)
• Interioarele nebune, Editura Dacia, Cluj, 2002
• Celălalt pește, poezie, Editura „Paralela 45”, Pitești, 2005
• Însemnări primitive, poezie, Editura „Limes”, Cluj-Napoca, 2005
• Mainimicul, (poeme), Editura Cartea Românească, 2010;^[6]
• Timpuri crimordiale, (poezie), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014

Familia se stabilește la Cluj (tatăl, milițian, apoi șofer – mama, casnică, o soră mai mare, un frate mai mic). Studii elementare și gimnaziale la Școala Generală Nr. 5 din cartierul Cărămidari; Liceul „George Barițiu”, secția umanistă, absolvit în 1971. Joacă fotbal în echipa liceului, apoi pentru scurt timp la juniorii lui „U” Cluj, scrie poezii, citește la cenaclul „Lucian Blaga” al liceenilor clujeni, debutează în revista „Zorile” a liceului, apoi în suplimentul literar „Preludiu” al „Scînteii tineretului”, este remarcat de Ana Blandiana la Poșta redacției a revistei „Contemporanul” și de Adrian Păunescu în pagina „Ave” a revistei „Tribuna”. În urma eșecului la examenul de admitere la Facultatea de Filologie (pentru care, de altfel, nu se pregătise, intenția sa fiind să dea admitere la regie film – un vis adolescentin –, proiect abandonat pe ultima sută de metri) lucrează din toamnă până în primăvară ca muncitor necalificat la Fabrica de bomboane „Vitadulci”, pentru a nu fi încorporat în armată. În 1972 intră primul la Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai”– secția română-latină și, începând cu anul al doilea, activează la revista studențească „Echinox”, fiind redactor, apoi secretar de redacție. Este perioada fastă a celui de-al doilea val echinoxist, când este coleg cu alți ucenici ai scrisului (la revistă și cenaclu sub conducerea lui Marian Papahagi – Ion Pop, directorul „Echinox”-ului, se afla în acea perioadă la Paris –, la cursuri, seminarii și grupe de cercetare sub îndrumarea lui Mircea Zaciu și a Ioanei Em. Petrescu) care vor deveni peste ani nume importante ale optzecismului literar: Al. Cistelecan, Nicolae Oprea, Al. Th. Ionescu, Alexandru Vlad, Virgil Mihaiu, Virgil Podoabă, Augustin Pop, Aurel Pantea, Mircea Petean, Ștefan Borbély, Gheorghe Perian, Tudor Dumitru Savu. Scrie și publică poezii, articole, recenzii; în 1976 primește premiul pentru poezie „Primăvara studențească” (Cluj) și al revistei „Amfiteatru” (București). Activitatea: După absolvirea facultății (în 1976, după ce cu un an înainte se căsătorise cu Petronela Pantiș, colegă la facultate și în redacția „Echinox”-ului, anul absolvirii fiind și cel al nașterii primului fiu, Rareș, cel de-al doilea, Vlad, născându-se în 1981, la Baia Mare) lucrează ca dascăl în Maramureș, la Cavnic, Baia Sprie și Baia Mare, continuă să scrie și să publice în publicațiile locale, dar și în revistele clujene, participă la ședințele cenaclurilor „Prisma” și „Nord”. În 1980 debutează editorial cu volumul de poezie Viața fără nume, prefațat generos de Ion Pop, la Editura „Dacia” din Cluj-Napoca. Urmează în 1983 volumul Exerciții de transparență la Editura „Cartea românească” căruia i se acordă premiul UTC pentru poezie și în 1989 volumul Insomnii lângă munți, la aceeași editură (titlul propus, Avantajele insomniei, fusese respins de cenzură). În paralel face parte din colectivul de colaboratori ai Dicționarului de scriitori români coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu, redactând peste 40 de articole. În primăvara anului 1989 se încheie perioada maramureșeană, una pe care o consideră fertilă și despre care vorbește întotdeauna cu bucurie și melancolie. În aprilie se mută la Oradea (familia proprie urmându-l din toamnă) fiind primit în redacția celebrei reviste „Familia” unde îl are coleg pe Ion Simuț, el însuși echinoxist; după evenimentele din decembrie 1989, pentru o scurtă perioadă, în redacție vor lucra alți doi echinoxiști – Virgil Podoabă și Gheorghe Perian, iar un al treilea, Traian Ștef, activând în această redacție și în prezent. În ianuarie 1990 este ales redactor șef al „Familiei”.

Din creația sa poetică s-a tradus în maghiară, engleză, germană, albaneză și franceză. Colaborează la numeroase reviste literare din țară. Optzecist născut în laboratoarele ‘Echinoxului' clujean, poetul debutează cu un discurs matur care își păstrează în bună măsură și astăzi forma și structura începutului. Viața fără nume, (1980), volumul de început, desțelenește o arie spirituală proprie, fără convulsii și experimente violente; dimpotrivă, printr-o stăpânire de sine și printr-o luciditate consecventă stării de grație pe care o consemnează, poetul ia pieptiș cărările vieții și ale destinului literar proiectând în albia anonimatului, motive și interogații ale spațiului provinciei pe care eul creator le cerne în pagină, fie sub forma ‘exercițiilor de transparență' și răbdare, fie sub forma insomniilor, a uitării și oboselii de mai târziu. Luând drept martori și confidenți pe Lucrețiu, Horațiu și Eschil pe care i-a buchisit pe băncile facultății, ori pe vreo enigmatică Lavinia, descinsă și ea din personajele livrești, dar adusă în umbra existenței diurne, poetul scrie «perfect senin un poem senin» al tinereții, «despre reflectarea apei în aer/ nota lumina de pe obrazul iubitei/ clătinându-se încolo și încoace». Poemul se naște din notația lucidă care sondează cu prudență realitatea și răsfrângerea ei în sufletul poetului cu o întreagă strategie a reflectării și reflecției, cu un întreg arsenal de observații analitice care îi împânzesc discursul. Fie că își propune să redea «înfățișarea unui om în timpul vorbirii», fie că își întocmește un dosar în care povestește visele, fie că înregistrează cu acuitate mici întâmplări ascunse ori că descoperă coordonate secrete ale ființelor și lucrurilor desprinse de natura lor, autorul configurează «un poem nu destul de ferm/ precum o săgeată ce se răsgândește în timp ce sfâșie aerul/ dintre călău și călău». Întorsătura voit retorică și binevoitoare din finalul poemului precum și interjecțiile, inversiunile ori cuvintele folosite în forma lor arhaică, sugerează, ici și colo, o atitudine ironică, adesea contrapunctică a poemului față de realitate și a poetului față de destin. Chiar lipsa de fermitate acuzată anterior ascunde o indecizie funciară, o legănare metafizică, o lene creatoare care dă senzația de perspectivă a realității dinspre vis și metafizic. Trecerea la Exerciții de transparență (1983) se face printr-un poem amplu cu douăsprezece părți și epilog, Vizionarea unui poem. Aici poetul își trădează, printre rânduri, câteva slăbiciuni și secrete ale facerii poemului („Priviri furișe printre lucruri/ totul în notații simple în jurul lumii simple”) sau își deapănă, într-o manieră ermetică și într-o vădită complicitate cu personajele livrești, caerul existenței ce transpare, liniștită și imperturbabilă și curge lin ca o apă în câmpie: «Acum și aici lumina este de culoarea apei umbrite/ dar eu aș vrea să nu mă grăbesc –/ fără amănunte, fără trucuri, sobru, precis/ Mâine soarele e infinitezimal mai rece/ ca o înjurătură reprimată ieri și azi». Epilogul este o artă poetică de etapă. Gheorghe Perian insistă în portretul pe care i-l dedică în Scriitori români postmoderni, 1996, asupra ‘naivității' și expresionismului înțelese ca un limbaj preexistent în poezia sa. Fie că excită sau nu memoria culturală a cititorului, poemele lui Moldovan reușesc să provoace nenumărate sugestii și să limpezească apele tulburi ale emoției cu ajutorul unui „ermetism de protecție”. Expresia e aplicată de Ion Simuț care observă cu justețe că în Arta răbdării, livrescul «îl resimte dramatic în zona angajării existențiale a poeziei». Poemul Nici o concluzie anticipă această stare de ‘dramatis personae', această scindare pe care ființa și-o asumă între poezie și livresc, între existență și cunoaștere. Tematica morții gravitează în jurul nucleului liric, fie că dă târcoale ființei, fie că e «atotprezentă» ori se insinuează pe «fondul sonor (...) de-afară». Motivul nebuniei, al alienării e invocat în primul poem selectat din Insomnii lângă munți (1989). Steaua craniană e o metaforă a noii căutări, a noii etape, pentru ca într-un alt poem, poetul să aibă intuiția concretă a morții. Nici prezența iubitei nu schimbă peisajul: «Afară se aud doar lunile căzând de-a dura din cer». Ea intră «aproape prăbușită» în orizontul minuțios pregătit al poemului. Strigătul ei și senzația poetului cu «mâna prinsă în capcană» adâncește zbuciumul, declanșează neliniștea, perpetuează insomniile. Cu toate acestea el se simte atras în vârtejul altor «mistere care liniștesc». Unul din ele e și chemarea stranie: «Vino și tu să aruncăm o cheie albă în râu». Bucățile de Scurtă proză din Arta răbdării (1998) exprimă cel mai bine acest interval. Ele curg limpede, au transparență și greutate, au gravitate și profunzime. E un lirism detașat, fortificat, dar deconstruit, în special în textele mai ermetice. Întâlnim chiar parafraze și citate sau false citate (din Eminescu) având o rezonanță parodică și sentimentală. Ființa trece printr-o criză, a morții perpetue, ridiculizată dintr-un unghi proaspăt, antilivresc: «Nimeni să nu intre: mor tot timpul/ Puțină discreție, ce dumnezeu!/ Ce să se vadă, ce-i de văzut în olimpul/ acesta de minereu?/ Stați afară, așteptați, și-așa-s destule/ aici: singurătatea-i o-nghesuială -/ între prima verba și ultima thule/ cineva a întins ritualic o obială.” ‘Noul sezon elegiac' conceput de poet cuprinde, pe lângă dezolare și fatalitate, apăsarea constantă a mainimicului. Tratatul de oboseală (1999) este alcătuit dintr-un calendar subiectiv al trecerii. Poemele alternează cu file dintr-un jurnal personal. Sentimentul trecerii și al vanității este exprimat prin conceptul de oboseală pe care îl afișează cu un aer blazat și indiferent. Alienarea ia forme ciudate: „Am în cap un teanc de coli albe și galbene și le visez”; „Ce am trăit? Când? O uitare devenită carne/ grea și obosită”. Îndoiala, golul, vidul devin forme ale unei oboseli creatoare. E pusă la îndoială până și capacitatea de a se înduioșa, «de viteza morții noastre comune.» Etalând un inventar sărac al întâmplărilor și lucrurilor ce se repetă absurd, poetul deplânge proliferarea nemișcării, sufocarea sălbăticiei, stingerea cruzimii și a simțirii atroce care făceau posibil spectacolul ființei. Tocirea spiritului, sărăcirea imaginației, sentimentul nimicniciei, al inutilității ia forme dramatic-interogative. Tonul duios-elegiac al Duminicii de ianuarie se răsfrânge asupra crizei prin care trece ființa în pragul senectuții: „Ehei nu mai înveți până-i lume să vorbești/ după patruzeci de ani nu te mai duci în povești/ poți lăcrima suspina smiorcăi strânge dinții/ gata te uiți te-ai uitat te uită și cerșetorii și prinții” Compătimirea micilor vietăți, a unei cățelușe triste și obosite, bunăoară, ia forme paradoxale, după cum spectacolul prăbușirii casei cu pereții crăpați ia forme absurde. Registrul absurd se amplifică și în poemul următor («Artur e mort și cântă la cele mai bune/ piane de dincolo») pentru ca apoi să cedeze locul îngrijorării, sfâșierii și chiar smintelii. Alienarea ființei determină răsucirea discursului și, vrând să-și camufleze tristețea, poetul practică vorbirea pe dos, la limitele inteligibilului: «Nici eu, dragă domnule Vincent, n-am dificultăți/ cu exprimarea singurătății, tristeții și absurdului/ Mai ales vineri seara când scribul a fugit în lume/ și uit tot ce n-am vrut să uit/ sau tot ce-am vrut să nu uit». Tratatul de oboseală inventariază situații limită, întâmplări absurde, închipuiri grotești, gesturi disperate între care există o osmoză perfectă și față de care ființa are o atitudine când conciliantă, când provocatoare și bufonă. Dincolo de cele câteva lucruri în care crede («Inspirația. Frumusețea. Misterul. Și Altele.»), poetul manifestă «o mare încredere/ în arta cu care se strică toate în jur». Poate că din această secătuire a ființei, din această biciuire și asaltarea a ei se naște un subtil elogiu al trecerii. Un elogiu al îmbătrânirii și al oboselii care – în final – ia forme sălbatice, de o crudă expresivitate: „Puține se schimbă într-adevăr: cele/ mai multe dispar încet/ Nu înainte de-a-și arăta chipul îmbătrânit// Încheieri: lumini gelatinoase și locuri/ pe unde n-o să mai fii –/ un bocet urcând cu cerneluri/ pentru a strica filigranul/ clipa când scrisa devine ilizibilă// Și nu fâșâitul de mătase al despicării/ ci ruperea meschină și atroce/ a substanței vii». Demonul deconstrucției a pus stăpânire pe spiritul creator. În Interioarele nebune (2002), poetul ia startul într-o competiție și mai gravă cu sine însuși. Ciclul începe cu versul fatalist, „Deja nu mai are nici un sens”, pentru ca în poemul următor, Amintiri letale să observăm cum ironia duioasă face casă bună cu gândul morții. În aceste condiții viața e trăită „de la o propoziție la alta”, iar morții săi, ai poetului, „cântă în continuare unplugged și în pauze spun glumițe”. Reacția asistenței, „noi aplaudăm și râdem” stârnește fiorul nebuniei pe care acest ciclu îl provoacă și îl ilustrează. Poate că nici un poet al generației sale nu a reușit să evidențieze cu atâta spor și să exploreze cu atâta interes filonul oboselii, ‘strategiile însingurării' și ‘interioarele nebune' ca acest Ioan Moldovan, răbdător și insurgent, calm și provocator, înțelept și convingător. Atât de convingător încât poate stârni în același poem, în același vers, sentimente contrare, cu aerul cel mai firesc, de prestidigitator al verbului. În urzeala tare a scrisului său lamentația și ironia, resemnarea și pofta de viață conviețuiesc într-o dialectică fraternă.

Ioan Moldovan
Date personale
Născut	21 martie 1952 (67 de ani) Mureșenii de Câmpie, județul Cluj
Naționalitate	română
Ocupație	poet, prozator, eseist
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Mișcarea echinoxistă
Operă de debut	Viața fără nume, Editura Dacia, 1980

* 1955: Jair Messias Bolsonaro (n. 21 martie 1955, Glicério, Brazilia) este un politician și fost ofițer militar brazilian. Membru al Camerei Deputaților, reprezentând statul Rio de Janeiro, din 1991, Bolsonaro a fost ales în octombrie 2018, cu 55,13% din voturi, președinte al Braziliei, succedându-l pe Michel Temer.^[2] Este membru al Partidului Social Liberal (PSL) din ianuarie 2018.^[3]

Născut în Glicério, o municipalitate din statul São Paulo, Bolsonaro a absolvit Academia Militar das Agulhas Negras în 1977 și a servit în grupurile de artilerie și parașutiști ale armatei braziliene. A devenit cunoscut publicului în 1986, când a scris un articol pentru revista Veja în care a criticat salariile scăzute ale ofițerilor militari, fiind ulterior arestat timp de 15 zile, în ciuda scrisorilor de susținere din partea colegilor din armată; a fost achitat doi ani mai târziu.^[4] Bolsonaro a intrat în rezervă în 1988 cu gradul de căpitan și a candidat pentru Consiliul din Rio de Janeiro în același an, fiind ales ca membru al Partidului Democrat Creștin (PDC). În 1990, Bolsonaro a fost ales în camera inferioară a Congresului; a fost reales în această poziție de șase ori.

Pe toată durata mandatului de congresmen, Bolsonaro a devenit cunoscut pentru sprijinul manifest față de conservatorismul naționalist. De asemenea, este un oponent vocal al căsătoriei între persoane de același sex^[5] și al homosexualității în general,^[6] al avortului,^[7] al acțiunii afirmative,^[8] al legalizării drogurilor^[9] și al secularismului.^[9] În materie de politică externă, Bolsonaro a susținut apropierea față de Statele Unite^[10] și Israel.^[11] În timpul campaniei prezidențiale din 2018, a început să promoveze politicile economice liberale.^[12] De altfel o figură polarizantă și controversată a scenei politice din Brazilia, prin opiniile și comentariile sale, care au fost descrise ca fiind de natură extremistă și conservatoare, a atras atât laude, cât și critici din partea societății braziliene

Jair Bolsonaro
Jair Bolsonaro
Date personale
Născut	21 martie 1955 (64 de ani)[1]  Glicério, São Paulo, Brazilia
Căsătorit cu	Rogéria Nantes Nunes Braga[*] (1992–1996) Ana Cristina Valle[*] (până în 2008)[2] Michelle Bolsonaro[*] (din 2007)[3]
Copii	Flávio Bolsonaro[*] Carlos Bolsonaro[*] Eduardo Bolsonaro[*] Renan Bolsonaro[*] Laura Bolsonaro[*]
Cetățenie	Brazilia
Religie	Biserica Catolică[4]
Ocupație	politician ofițer
Al 38-lea President of Brazil
Deținător actual
Funcție asumată 1 ianuarie 2019
Precedat de	Michel Temer
Federal deputy of Rio de Janeiro
În funcție 1 februarie 1991 – 1 decembrie 2018
Councillor of Rio de Janeiro
În funcție 1 ianuarie 1989 – 1 februarie 1991
Partid politic	PSL[*] (din ianuarie 2018) PSC[*] (martie 2016–2018) PP[*] (2005–2016) Liberal Front Party[*] (2005) PTB[*] (2003–2005) PP[*] (1995–2003) PP[*] (din 1993) Reform Progressive Party[*] (1993–1995) Christian Democratic Party[*] (1989–1993)
Alma mater	Academia Militar das Agulhas Negras[*]

·         1956: Ioan Lăzureanu, pictor român

·         1957: Youssef Rzouga, poet tunisian
* 1958: Gary Leonard Oldman^[1] (n. 21 martie 1958) este un actor britanic, producător de film, muzician, foarte bine cunoscut pentru interpretarea personajelor negative, de o moralitate îndoielnică.^[2] A jucat în filme precum Sid and Nancy, Prick Up Your Ears, JFK, Dracula, True Romance, Léon, Al cincilea element, The Contender, seria Harry Potterîn rolul lui Sirius Black, seria Batman, dar și filme precum Prietenii tăi sau Fallen Angels.

Oldman s-a remarcat la jumătatea anilor '80, atunci când unul dintre cei mai exigenți critici de film, Roger Ebert^[3], l-a descris precum „cel mai bun actor britanic de film al generației sale”..^[4] De atunci a fost privit ca un actor foarte divers, care a avut drept modele alte personalități în domeniu din generații diferite. A primit roluri în filme de Hollywood cu buget foarte mare, dar a apărut și în proiecte independente și show-uri de televiziune. Atunci a început să și regizeze, să scrie scenarii și să producă filme, cum ar fi Nil by Mouth, un film care are la bază chiar întâmplările reale din copilăria sa.^[5] A produs și regizat multe filme.

A primit un premiu Oscar în 2018, un premiu Emmy și o nominalizare la Premiile BAFTA pentru munca sa ca actor și a fost descris pentru mult timp drept cel mai bun actor care nu a fost niciodată nominalizat la Oscar.^[6][7][8] În 1997 a fost nominalizat pentru Palme d’Or și a câștigat două premii BAFTA pentru filmul Nil By Mouth, iar acestea nu au fost singurele premii pe care le-a obținut.

Criticii de specialitate au afirmat adesea că personajele înfățișate de Gary Oldman au uimit prin faptul că actorul s-a adâncit atât de mult în tipologia lor, încât existența acestora a fost incredibil de reală și consistentă.

Gary Oldman
Gary Oldman în 2014
Date personale
Nume la naștere	Gary Leonard Oldman
Născut	21 martie 1958 (61 de ani) New Cross, Londra, Anglia
Frați și surori	Laila Morse[*]
Căsătorit cu	Lesley Manville (c. 1987–89) Uma Thurman (c. 1990–92) Donya Fiorentino (c. 1997–2001) Alexandra Edenborough (c. 2008)
Număr de copii	3
Copii	3
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	Actor, regizor, muzician
Activitate
Educație	BA in Acting
Alma mater	Rose Bruford College
Ani de activitate	1979–prezent
Partener(ă)	Isabella Rossellini
Număr de copii	3
Rude	Laila Morse (soră)
Premii	Premiul BAFTA pentru cel mai bun film britanic (1997) BAFTA Award for Best Original Screenplay[*] (1997) British Academy of Film and Television Arts (1998) Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor - dramă (2018) Critics' Choice Movie Award for Best Actor[*] (2018) Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor în rol principal (2018) Premiul Oscar pentru cel mai bun actor (2018) Premiul Oscar Premiul Globul de Aur (2018) Screen Actors Guild Award (2018)

·         1960 - În această zi, la Sao Paulo, se năştea Ayrton Senna, triplu campion de Formula 1 şi unul dintre cei mai iubiţi piloţi din istorie. Senna a fost introdus de mic în lumea curselor de către tatăl său care la vârsta de 4 ani i-a făcut cadou un kart de 1 cmc. A început să concureze profesionist la vârsta de 13 ani în campionatul brazilian KART. Debutul în Formula 1 a venit în 1984 pentru echipa Toleman, tocmai la Marele Premiu al Braziliei. În a doua sa cursă a reuşit primul punct. Cea mai bună clasare în acel an a fost locul 2, iar la sfârşitul sezonului Senna a terminat pe locul al 9-lea la piloţi, o performanţă surprinzătoare pentru un debutant. Consacrarea sa a venit în 1988 la McLaren-Honda, acolo unde făcea echipă cu Alain Prost, cei doi dominând categoric Formula 1, dar Ayrton Senna a reuşit să se impună câştigând primul său titlu. Performanţa a fost repetată în doi ani consecutiv 1990 şi 1991. Palmaresul lui Senna înseamnă 162 de curse, 3 titluri, 41 de victorii, 65 de pole position. Cariera sa a fost însă curmată brusc de accidentul de la Imola în Marele Premiu San Marino pe dată 1 Mai 1994. Maşina sa s-a izbit cu viteză mare de un parapet de beton, accidentul fiind văzut în direct de milioane de spectatori care urmărea acea cursă. Se presupune că accidentul a survenit în urma unei probleme la coloana de direcţie a monopostului său Williams-Renault. Acea cursă a fost un blestemată, cu doar o zi înainte, în calificări decedând pilotul austriac Roland Ratzenberger. Alan Prost rămâne una dintre cele mai marcante figuri automobilistice, în necrologul publicat în New York Times brazilienii spunând că "o stea a sportului de talia lui Pele s-a stins". Senna a fost şi unul dintre cei mai bine plătiţi sportivi ai acelor vremuri şi se spune că averea sa totaliza 400 milioane de dolari.
* 1961: Lothar Herbert Matthäus (născut 21 martie 1961 în Erlangen, Germania de vest) este un fost jucător de fotbal german acum antrenor^[1]. După ce a fost căpitanul Germaniei de Vest la victoria în Cupa Mondială de la FIFA din 1990, a fost numit fotbalistul european al anului. În 1991, a fost numit primul jucător FIFA World of the Year și rămâne singurul german care a primit premiul.

A jucat la cinci Cupe Mondiale ale FIFA (1982, 1986, 1990, 1994, 1998), mai mult decât orice alt jucător de fotbal masculin, și deține recordul pentru cele mai multe meciuri ale Cupei Mondiale jucate de un singur jucător (25 de jocuri). De asemenea, a câștigat UEFA Euro 1980 și a jucat la Campionatele Europene de Fotbal din 1984, 1988 și 2000. În 1999, la vârstă de 38 de ani, a fost din nou votat fotbalistul german al anului, câștigând anterior premiul în 1990.

Matthäus este cel mai selecționat jucător german din toate timpurile, retrăgându-se cu un total de 150 de apariții (83 pentru Germania de Vest) în 20 de ani și 23 de goluri. Matthäus este membru al listei FIFA 100 a celor mai mari jucători de fotbal din lume aleși de Pelé. Diego Maradona a spus despre Matthäus, "el este cel mai bun rival pe care l-am avut vreodata. Cred ca e suficient sa-l definesc", in cartea sa Yo soy el Diego (eu sunt Diego).

* 1962: Matthew Broderick (n. 21 martie 1962) este un actor american. A jucat rolul lui Ferris Bueller în Chiulangiul (1986), este vocea leului adult Simba în Regele Leu și a portretizat pe Leo Bloom în producțiile Hollywood și Broadway Producătorii.

A câștigat două premii Tony, unul în 1983 pentru rolul său în piesa de teatru Brighton Beach Memoirs și unul în 1995 pentru rolul principal din muzicalul How to Succeed in Business Without Really Trying

Matthew Broderick
Broderick în 2009 la premiera filmului Wonderful World
Date personale
Născut	21 martie 1962 (57 de ani) Manhattan, New York, U.S.
Părinți	James Broderick[*] Patricia Broderick[*]
Frați și surori	Janet Broderick Kraft[*] Martha Broderick[*] Marion Loretta Elwell Broderick[*]
Căsătorit cu	Sarah Jessica Parker (c. 1997)
Copii	3
Cetățenie	SUA
Ocupație	Actor, director
Activitate
Ani de activitate	1981–present
Premii	Theatre World Award[*] (1983)[1] Premiul Tony pentru cel mai bun actor în rol secundar într-o piesă de teatru[*] (1983) Tony Award for Best Actor in a Musical[*] (1995)

* 1963: Ronald Koeman (Pronunție în olandeză: /ˈroʊ̯.nɑɫt ˈku.mɑn/, n. 21 martie 1963 în Zaandam, Olanda de Nord) este un fost fotbalist și actual antrenor de fotbal olandez, care în prezent activează la clubul englez Everton.

* 1964: Danny Miranda (n. 21 martie 1964, Brooklyn, USA) este un muzician american, cel mai bine cunoscut ca fost basist al formației Blue Öyster Cult. Miranda a fost și basistul tururilor din anii 2005 și 2006 a evenimentelor cunoscute sub numele Queen + Paul Rodgers. Actualmente este implicat în colaborarea cu formația Faith and Fire, care îl are ca solist vocal pe Tony Moore al formației Riot. Actualmente, Miranda este în proces de a termina turul muzical cu Blue Öyster Cult, având planuri de a concerta din nou cu Queen.

Danny Miranda

* 1965: Cătălin Voicu (n. 21 martie 1965, București) este un fost deputat român, membru al Parlamentului României în legislatura 2004 - 2008 și în legislatura 2008 - 2012.

Numele său a fost vehiculat în afaceri controversate, inclusiv primirea unui credit de 64.000 de dolari de la Bancorex^[2].

În 11 decembrie 2009, Cătălin Voicu a fost pus sub acuzare de Direcția Națională Anticorupție pentru două infracțiuni de trafic de influență^[3]. El a fost acuzat că în cursul anului 2009 ar fi „pretins și primit sume de bani de la oameni de afaceri, pentru soluționarea favorabilă a unor cauze civile și penale, aflate pe rolul organelor judiciare”^[2]. Procurorii anticorupție au dispus față de inculpat măsura obligării de a nu părăsi localitatea pentru o perioadă de 30 de zile^[3]. La data acuzării, era vicepreședinte al Comisiei pentru apărare din Senatul României^[2]. Alături de Voicu, DNA i-a mai trimis în judecată, pentru fapte de corupție, pe judecătorul Florin Costiniu și pe oamenii de afaceri Costel Cășuneanu și Marius Locic^[4]. Cătălin Voicu a fost eliberat la data de 19 iulie 2010, după ce a stat 480 de zile în arest preventiv^[4].

Pe 1 iunie 2012, Voicu a fost condamnat la cinci ani de închisoare cu executare. În același dosar, Costel Cășuneanua primit patru ani de închisoare cu suspendare, judecătorul Florin Costiniu a primit 3 ani cu suspendare iar Marius Locic a fost condamnat la 4 ani de închisoare cu executar

După contestație, Înalta Curte a mărit pedeapsa dată de instanța inferioară. Astfel, pe 22 aprilie 2013, Cătălin Voicu a fost condamnat la șapte ani de închisoare cu executare iar decizia instanței ICCJ a rămas definitivă.

Pe 23 iulie 2014, DNA a anunțat că Voicu este urmărit penal într-un nou dosar de corupție, fiind suspectat de complicitate la abuz în serviciu.

A fost eliberat conditionat in februarie 2016.

* 1969: Simon Busuttil este un om politic maltez, membru al Parlamentului European în perioada 2004-2009 din partea Maltei.

* 1972: Piotr Adamczyk (n. 21 martie 1972, Varșovia) este un actor polonez.

Acestuia i-a plăcut de mic actoria, în școala primară a intrat în clubul de teatru, condus de profesorul de limba poloneză. După terminarea școlii a intrat la liceul Ogólnokształcące din Varșovia, unde a ales secția de teatru. În 1995 a absolvit Școala de Teatru Național din Varșovia, unde i-a avut ca lectori pe Anna Seniuk, Mariusz Benoit, Zbigniew Zapasiewiczși Gustaw Holoubek. În al doilea an a plecat la Londra, unde a primit o bursă la Academia de Teatru. Acolo, pentru primirea diplomei, a jucat rolul principal în piesa Hamlet (în limba engleză).
* 1976: Adrian Despot (21 martie 1976, Felnac, lângă Arad) este un cântăreț român de muzică rock.

Născut la 21 martie 1976, în Felnac, Arad, este compozitor, producător și estetician muzical, absolvent al secției de Pedagogie a Universității Naționale de Muzică din București, absolvent SAE Institute (School of Audio Engineering) - Köln , membru în Comisia de Specialitate a CREDIDAM (Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor interpreți).

În 1996, a participat la un show de televiziune care va face mare audiență pentru TVR, "Școala Vedetelor"^[1]. La finele aceluiași an este cooptat în trupa de rock Vița de Vie, fondată de către Sorin Tănase și Sorin Dănescu. Trupa semnează un contract cu Zone Records, și apare pe piață primul album, „Rahova”.

Avându-l pe Adrian Despot ca solist, trupa a lansat albumele Rahova (1997), Fenomental (1999), Exxtra (2001), Doi (2002), 9704 (2004), Egon (2007), FETISH (2010), Acustic^[2] (2013)^[3] obținând Premiul pentru debut (1998 - Rahova), Premiul pentru cea mai bună trupă rock și cea mai bună piesă rock (2000-Fenomental/Basul și cu toba mare) și Premiul pentru cel mai bun album de rock alternativ (2001-Exxtra). Tot în 2001, el a colaborat cu Paraziții, la melodia "Shoot Yourself", cântând un vers în melodie, anume "Super producții nu atrag măcar un fan, în numele vostru se aruncă banii...pe geam". În anul 2002 Vița de Vie formează VdVmusic, propriul studio audio/video și devine o formație independentă, începând să își producă singură albumele și videoclipurile.

Acesta a fost jurat la Vocea României în sezonul 7 (2017).

Adrian Despot
Adrian Despot în Cluj-Napoca, 2008.
Date personale
Nume la naștere	Adrian Despot
Născut	21 martie 1976 (43 de ani), Felnac, Arad, România
Cetățenie	România
Ocupație	Solist
Activitate
Alte nume	Adi Despot & Despot
Gen muzical	Rock alternativ,
Instrument(e)	voce[*] chitară
Interpretare cu	Parazitii, Bitza, K-Gula & Ganja

·         1978: Rani Mukerji, actriță indiancă

·         1980: Ronaldo de Assis Moreira (n. 21 martie 1980,^[2][3] Porto Alegre, Brazilia^[4]), cunoscut mai mult ca Ronaldinho sau Ronaldinho Gaúcho,^[5] este un fost fotbalist brazilian care a jucat pe postul de mijlocaș sau atacant. Din septembrie 2016 este ambasadorul clubului FC Barcelona
* 1983: Anatolie Doroș (n. 21 martie 1983) este un fotbalist internațional din Republica Moldova, care evoluează pe postura de atacant.
* 1984: Sopho Ghelovani (Georgiană: სოფო გელოვანი) este o cântăreață georgiană. Ea a reprezentat Georgia, împreună cu Nodiko Tatișvili, la Concursul Muzical Eurovision 2013 din Malmö, Suedia

Sopho Ghelovani (Georgiană: სოფო გელოვანი)
Shopo Ghelovani pe scena Eurovision 2013
Date personale
Nume la naștere	სოფო გელოვანი
Născută	21 martie 1984 (35 de ani) Tbilisi, URSS
Cetățenie	Georgia
Ocupație	cântăreață
Activitate
Alte nume	Sophie Gelowani
Origine	Georgia
Ani de activitate	2010-prezent

* 1987: Radina Krumova Valerieva (n. 21 martie 1987, în Gabrovo) este o handbalistă bulgară care joacă pentru echipa națională a Bulgariei
* 1987: Alina Wojtas (n. 21 martie 1987, în Nowy Sącz)^[1] este o jucătoare de handbal din Polonia legitimată la clubul MKS Zagłębie Lubin și care, între 2008 și 2018, a fost componentă a echipei naționale a Poloniei. Ea a debutat la selecționata națională pe 23 mai 2008, într-un meci amical împotriva Kazahstanului. Alina Wojtas evoluează pe postul de intermediar stânga.

Wojtas, care inițial a practicat baschetul,^[1] a început să joace handbal la clubul UKS Olimpia Nowy Sącz. Până în 2009 a făcut parte din echipa AZS AWFiS Gdańsk, apoi s-a transferat la SPR Lublin. Handbalista a jucat trei sezoane și în Norvegia, la Larvik HK, cu care a câștigat medalie de bronz în Liga Campionilor 2014-2015.

* 1988: Mihai Mărieș (n. 21 martie 1988, Baia Mare) este un jucător profesionist de volei român, care în prezent joacă pe postul de libero la SCM Universitatea Craiova.

Este de trei ori campion național cu Volei Club Municipal Zalău, s-a transferat la SCM Universitatea Craiova în vara anului 2014.

* 1989: Jordi Alba Ramos (catalană: [ˈʒɔrði ˈaɫβə ˈramos], pronunție în spaniolă: /ˈʝorði ˈalβa ˈramos/); nascut pe 21 martie 1989) este un fotbalist spaniol care evoluează la FC Barcelona în La Liga și la Echipa națională de fotbal a Spaniei.
* 1989: Anthony Nwakaeme Nuatuzor, cunoscut ca "Tony" (n. 21 martie 1989, Lagos, Nigeria) este un fotbalist aflat sub contract cu ACS Poli Timișoara.
* 1991: Antoine Griezmann (n. 21 martie 1991,^[2] Mâcon, Franța) este un fotbalist francez care evoluează la clubul spaniol Barcelona și la echipa națională de fotbal a Franței, pe postul de atacant.

Și-a început cariera la Real Sociedad, făcându-și debutul în 2009 și câștigând Segunda División în primul său sezon. Peste cinci sezoane acolo, a marcat 52 de goluri în 201 de meciuri oficiale. În 2014, el a fost transferat la Atlético Madrid pentru 30 de milioane de euro.

Griezmann a făcut parte din echipele naționale de juniori ale Franței, prin care și-a reprezentat țara la under-19^⁠(d), under-20^⁠(d) și under-21^⁠(d), iar în 2010 a contribuit la câștigarea Campionatului de Fotbal UEFA European Under-19 desfășurat pe teren propriu.

El și-a făcut debutul pentru echipa națională de seniori în 2014 și a jucat la World Cup din același an, ajutând Franța să ajungă la sferturile de finală. Griezmann a fost cel mai bun marcator la UEFA Euro 2016, unde francezii s-au clasat de al doilea loc pe teren propriu.

* 1993: María Ólafsdóttir (n. 21 martie 1993), cunoscută și ca María Ólafs, este o cântăreață islandeză care cu melodia Unbroken, a reprezentat Islandala Concursul Muzical Eurovision 2015.

María Ólafsdóttir
María Ólafsdóttir
Date personale
Născută	21 martie 1993 (26 de ani)[1]  Reykjavík, Islanda
Cetățenie	Islanda
Ocupație	cântăreață actriță actriță de teatru[*]
Activitate
Gen muzical	pop
Instrument(e)	voce[*]

* 1997: Martina Alejandra Stoessel Muzlera (n. 21 martie 1997) este o actrițăși cântăreață din Argentina. Este cunoscută datorită serialului Violetta, găzduit de Disney Channel, în care este protagonistă. Debutul său ca actriță a fost în 2007, în Patito Feo, unde a interpretat-o pe Martina și, de asemenea, pe tânăra Anna. În 2013, Martina Stoessel și colega ei din serialul Violetta, Lodovica Comello au fost vocile lui Carrie și, respectiv, Britney, în Monsters University.

Pe 12 mai 2014, Martina și-a publicat autobiografia sa în Argentina pentru prima oară, intitulată Simplemente Tini.

Martina Stoessel s-a născut în anul 1997 în Buenos Aires, Argentina, și este fiica lui Alejandro Stoessel și Mariana Muzlera. A studiat de la 4 ani pianul, teatrul și dansul. Și-a început pregătirea artistică de mică, practicând cursuri de teatru, canto și cursuri de dans.^[1]

În 2007, ea a jucat în primul sezon al telenovelei argentiniene Patito Feo, în rolul Martinei, una dintre asistenții lui Fito Bernardi, și, de asemenea, a jucat-o și pe Anna ca un copil, o prietenă de-al lui Leandro, pe care a întâlnit-o într-o pădure, în flashback-uri, în același serial. A mai participat și la show-ul argentinian U-Mix împreuna cu protagoniștii din serialul Violetta.

Prietena cea mai bună a Martinei din copilărie a fost Diana, o fată foarte talentată la dans care a apărut, ca și Martina, la multe emisiuni TV. Debutul Martinei Stoessel a fost în serialul argentinian Violetta. Prietena ei cea mai buna pe platoul din Violetta este Mercedes Lambre.

Martina Stoessel
Martina Stoessel în Germania, septembrie 2014
Date personale
Născută	21 martie 1997 (22 de ani)  Buenos Aires, Argentina
Părinți	Mariana Muzlera, Alejandro Stoessel
Frați și surori	Francisco Stoessel
Cetățenie	Argentina
Ocupație	Actriță • model • cântăreață • compozitoare • dansatoare
Activitate
Înălțime	1,65 m
Alte nume	Tini
Ani de activitate	2007-prezent
Roluri importante	Violetta

* 1998: Andreea Tecar (n. 21 martie 1998, în Baia Mare)^[1][2] este o handbalistăromână care joacă pentru echipa CS Minaur Baia Mare pe postul de intermediar dreapta. Tecar este și componentă a echipei naționale pentru tineret a României

* 1999: Bianca Marin (n. 21 martie 1999, Ploiești)^[1] este o handbalistă din România care joacă pentru echipa CSM București. Anterior, Marin a evoluat pentru clubul CSM Ploiești timp de un sezon. În 2018 a fost selecționată pentru prima oară în echipa națională de junioare și a participat sub antrenoratul lui Gheorghe Tadici la Campionatul Mondial de Tineret, unde România s-a clasat pe locul 8.