25 MARTIE 2021 - POEZIE
| Cezar Bolliac | |
.jpg) foto 1870 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  București, Țara Românească |
| Decedat | (67 de ani) București, România |
| Părinți | Anton Bogliako Zinca Kalamogdartis |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | poet scriitor istoric politician |
| Activitate | |
| Limbi | limba română |
Modifică date / text  | |
Date biografice
Cezar Bolliac s-a născut la 23 martie 1813 la București în căsătoria dintre doctorul Anton Bogliako (Bogliaco), de origine greco-italiană, și Zinca Kalamogdartis, recăsătorită ulterior cu stolnicul Petrache Peretz, care a avut grijă de creșterea și educarea viitorului poet. După ce a învățat carte în casă cu învățatul dascăl grec Neofit Duca, a fost elev la Colegiul Sfântul Sava, având ca profesor pe I.H. Rădulescu; de altfel, acesta îl va ajuta să publice în ziarele sale, cum făcuse și cu Gr. Alexandrescu.
În anul 1830 se înrolează cu gradul de iuncher în miliția pământeană, având colegi pe Constantin Telegescu și pe Marin Serghiescu Naționalu, viitori fruntași ai revoluției de la 1848. Nu va rămâne mult în armată, pentru că își descoperă veleitățile literare. Mai târziu, la bătrânețe, scriitorul se va auto-caracteriza: "Am lăsat școala pentru armată, am lăsat armata pentru litere, am lăsat literele pentru publicistică".
Din 1833 face parte din Societatea Filarmonică, înființată de Ioan Câmpineanu, I.H. Rădulescu și C. Aristia.
Editează, împreună cu Constantin G. Filipescu, revista Curiosul ("gazetă de literatură, industrie, agricultură și noutăți" - București, 1836). Publicația este însă interzisă după numărul patru, în care Bolliac publică "câteva satiri politice care îl aruncară de mai multe ori în închisoare" (I.G. Valentineanu, "Biografia oamenilor mari scrisă de un om mic", Paris, 1859), și își încetează definitiv apariția în ianuarie 1837. Activitatea politică, paralelă cu cea literară, îl fac să fie anchetat și închis cu ocazia conspirației din 1840. În 1841 este surghiunit la schitul Poiana Mărului, de unde avea să fie eliberat în toamna aceluiași an. Între 1840 și 1843 activează în Loja Frăția (înființată la 1843), iar din 1859, în Loja Steaua Dunării, ambele în București.
În 1844 publică în Foaie pentru minte, inimă și literatură articolul Către scriitorii noștri în care îi îndeamnă pe literații români la angajare civică: "A trecut vremea Petrarcilor, domnilor poeți! Veacu cere înaintare, propaganda ideii cei mari, propaganda șarităței cei adevărate și care ne lipsește cu totul. (...) Formați societăți, declarați, scriți, lăudați, satirați, puneți în lucrare toate restorturile intelectuale și morale, și robia cade, căci e căzută pe jumătate, și domneavoastră veți fi binecuvântați de generațiile viitoare ca niște adevărați apostoli ai misiei cerești, ai frăției și ai libertății".
Tot în revista Foaie pentru minte, inimă și literatură apare articolul Poezie (1846) în care accentul se pune pe misiunea poeziei sociale, poetul fiind influențat de ideile programatice ale lui V. Hugo.
Apare volumul Poezii nouă (1847), cu problematică socială (Muncitorul, Sila, Ocna, Carnavalul, Clăcașul) și de natură (O dimineață pe Caraiman, O dimineață pe malul lacului). Volumul este scris în urma ideilor pe care le-a impus poetul în anii din urmă, acesta schimbându-și radical tonalitatea și tematica poeziilor.
Este unul dintre fruntașii revoluției de la 1848, participând la toate acțiunile ei importante: este prezent la citirea proclamației revoluționare; este însărcinat "să ridice tabacii și mărginații și tinerimea din București, să meargă gloată la Palat și să ceară sancționarea Constituțiunii" (Ion Ghica, "Scrisori"); este secretar al guvernului provizoriu, vornic al capitalei, membru în comisia pentru dezrobirea țiganilor.[1]
După înfrângerea revoluționarilor, ia drumul exilului, mai întâi în Ardeal. În primăvara anului 1849 editează la Brașov ziarul politic Espatriatul, care are ca subtitlu "Dreptate, Frăție". În toamna lui 1849 trebuie însă să părăsească Transilvania (deoarece împreună cu Bălcescu i-a susținut pe revoluționarii unguri). Trece prin Constantinopol și ajunge la Paris spre sfârșitul anului 1850. Se stabilește la Paris împreună cu majoritatea revoluționarilor exilați. În 1851 era unul din cei trei membrii ai comitetului Societății studenților români din Paris. În 1857, apare la Paris poemul Domnul Tudor. Episode de la revolution roumaine de 1821 și revista Buciumul, care are mai mult un caracter politic, fără a lipsi literatura.
După 1857, interdicția de a veni în țară îi este ridicată; se întoarce pe la mijlocul verii lui 1857 și este propus candidat de Ilfov al Divanului ad-hoc muntean. Cu acestă ocazie publică în ziarul "Secolul" un fel de program politic rezumat: "De trebuie să mai spui și aici ceea ce crez despre proprietate, ca să astup cu desăvârșire gura calomniei, mărturisesc că am respectat și voi respecta proprietatea în temeiul căreia mă propune candidat de deputat și viu să cer voturile proprietarilor. Mă voi luptat totdeauna pentru întărirea proprietății, precum mă voi lupta și pentru întărirea familiei, ce s-a slăbit, și pentru întărirea religiei, ce se clatină".
În 1858 întreprinde o nouă călătorie arheologică, fiind unul din premergătorii acestei științe în România.
Apare Trompeta Carpaților (1865), continuare a Buciumului, director fiind Cezar Bolliac.
Apare volumul de lirice sociale și protestatare Poezii umanitare (1866). În 1869, face o excursie arheologică, poetul fiind și un pasionat în domeniu.
Cezar Bolliac moare la București în anul 1881.
Opera
În flăcări, chinuri arz ne-ncetat;
Viaţa-mi toată o am în tine,
Dar tu de mine te-ai depărtat.
Eşti tu o fee? Eşti zeitate?
Sau, ca iubirea, vii a-ncălzi
Un suflet rece ce nu mai bate,
În noaptea urii din zi cu zi?
De eşti aproape, pieptu-mi palpită;
De eşti de faţă, eu ma uimesc;
La glasu-ţi mintea îmi e răpită;
Dar mi-eşti străină, şi mă-ngrozesc...
Deştept, în somnu-mi chipu-ţi e-n mine;
Mă uit la lume, şi, ca străin,
Reviu în sine-mi, trăiesc în tine,
Le las pe toate, de tine plin.
Fiinţa-mi toată ţie-ţi urmează,
Căci eu sunt umbră corpului tău;
A ta, ca spirit, mă înviază,
Căci tu eşti suflet corpului meu.
Cineva iubeşte precum te-am iubit eu;
Şi blestem pe aceia care, prin viclenie,
Mi-au amărât viaţa şi tot amorul meu.
Mânia mea din urmă, mândria-mi cea silită,
Când ai şti acuma cu ce preţ le plătesc,
Şi cât, sub faţa-mi rece, mi-e inima zdrobită,
Tu te-ai mira poate ca poci să mai trăiesc.
Aş geme la picioare-ţi, mi-aş arăta căirea!
Dar, ca să fiu vrednic în veci d-amorul tău!
Înec durerea-n mine, măcar că-mi văz pieirea
În rana ascunsă ce-o roade-un vierme rău.
Şi arburile,-ntocmai, ce focul mistuieşte
Şi îi suge sucul cu-ncetul şi p-ascuns, -
Când rădăcina-i arsă, când frunza-i gălbineşte,
Când cenuşa-i zboară, când focul l-a pătruns, -
Mai stă tot mândru încă şi capul nu îşi pleacă:
Stă cu braţe-ntinse zefirii înfruntând;
Priveşte însă vântul ce-acuma o să treacă,
Ş-o s-auzi un trosnet şi focu-i viforând.
D-acea miniatura a sexului frumos,
D-a ei vioiciune, spirituasele-i cuvinte,
D-ocheada cea focoasa din ochiu-i amoros;
De ochii ei cei negri ce-ar sparge o-ntristare
A lumii toata in doliu, d-acel suras ceresc
Ce veseleste lumea ca ziua de sarbare,
De gestele-i vioaie si timbrul ingeresc;
De buclel-ebenine, lucioase si flotande
Pe sanul d-alabastru, ca aripe de corbi
Ce falfaie pe bruma ninsorilor cazande
Cu toata rasuflarea-i ce tu in drag absorbi? -
Pleca cand am vazut-o, si tremuram de frica;
Caci inima-mi sta gata cu dansa a zbura.
Purta pe piept o cruce, o cruce mititica,
Pe care si evreii parea c-ar saruta.
George Lesnea (pseudonim al lui George Glod; 25 martie 1902, Iaşi - 6 iulie 1979, Iaşi) este un poet şi traducător. Este fiul Ilenei şi al lui Doroftei Glod, căruţaş. Face şcoala primară la Iaşi, după care intră ucenic la tipografia revistei „Viaţa românească". Ulterior lucrează ca tipograf, funcţionar la tipografii şi edituri, bibliotecar la Baroul Iaşi şi redactor la „Iaşul literar".
Debutează cu poezia Din adâncuri în revista ieşeană „Gândul nostru" (1922) şi editorial, cu volumul de versuri Veac tânăr (1931). Colaborează la „Viaţa românească", „Adevărul literar şi artistic", „Pagini moldovene", „Cuvântul liber", „Gândirea", „Bilete de papagal", „Însemnări ieşene", „Contemporanul", „Iaşul literar", „Gazeta literară", „Cronica", „Convorbiri literare", „România literară" etc. Activitatea literară îi este răsplătită prin importante premii: Premiul „Demostene Constantinidi" al Academiei Române (1935), Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru poezie (1939), Premiul de Stat pentru literatură (1954), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi (1977) şi Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (1978).
Volumele publicate după 1960 - Treptele anilor (1962), Versuri (1964), Ulcioare de piatră (1969) etc. - consună cu tonul „stenic", „optimist" al epocii. Chiar dacă acum scrie o poezie ocazională, festivistă, declarativă, Lesnea nu abandonează câteva dimensiuni la care se raportează: natura, istoria, vitalismul românesc. Traducător remarcat încă din deceniul al patrulea, Lesnea transpune în româneşte din poezia lui Puşkin, Lermontov, Esenin, Mihalkov, dovedind reale afinităţi cu autorii la care se opreşte. Specialiştii au apreciat inventivitatea lexicală şi imagistică a versiunilor sale, în special a celor din Esenin, nu o dată concurând expresivitatea originalului.
Opera literară
• Veac tânăr, Iaşi, 1931;
• Cântec deplin, Bucureşti, 1934;
• Argint, Bucureşti, 1938; Poezii, Iaşi, 1938;
• Cântec, Bucureşti, 1940;
• Ceaslov, Bucureşti, 1940;
• Izvod, Bucureşti, 1943;
• Pomul vieţii, Iaşi, 1943;
• Treptele anilor, Bucureşti, 1962;
• Versuri, prefaţă de Demostene Botez, postfaţă de Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1964;
• Ulcioare de piatră, Iaşi, 1969;
• Chipul din fântână, Iaşi, 1972;
• Poeme patriei, Bucureşti, 1975;
• Poeme, cu un portret de Ionel Teodoreanu, ediţie îngrijită şi prefaţă de Zaharia Sângeorzan, Iaşi, 1977;
• Cântece de noapte, Iaşi, 1979;
• Pe-un prag de fum, ediţie îngrijită de Dumitru Ignea, postfaţă de Val Condurache, Iaşi, 1983.
Traduceri
• Serghei Esenin, Poeme, prefaţă de Ionel Teodoreanu, Iaşi, 1937, Poezii, postfaţă Tamara Gane, Bucureşti, 1957, Versuri - Stihi, ediţie bilingvă, Bucureşti, 1964, Scrisoare mamei, Iaşi, 1970, Poezii şi poeme, prefaţă de Lucian Raicu, Bucureşti, 1976;
• M.I. Lermontov, Demonul, Iaşi, 1939, Poeme, Bucureşti, 1954, Versuri - Stihi, ediţie bilingvă, Bucureşti, 1964;
• Iosif Utkin, Tălmăciri, Bucureşti, 1945;
• A.S. Puşkin, Poeme, Bucureşti, 1947, Călăreţul de aramă, Bucureşti, 1949, Fântâna din Bakcisarai, Bucureşti, 1949, Poltava, Bucureşti, 1949, Povestea craiului Saltan..., Bucureşti, 1949, Ţiganii, Bucureşti, 1949, Poezii, Bucureşti, 1953, Opere alese, I, prefaţă de Tamara Gane, Bucureşti, 1954, Evgheni Oneghin, Bucureşti, 1955, Lirice, Bucureşti, 1957, Poeme, Bucureşti, 1957, Versuri, prefaţă de Tatiana Nicolescu, Bucureşti, 1958, Versuri şi proză, ediţie îngrijită şi prefaţă de Tatiana Nicolescu, Bucureşti, 1965, Versuri, Bucureşti, 1974;
• Serghei Mihalkov, Aveam treizeci de ani, Bucureşti, 1949;
• E. Privalova, Corăbioara, Bucureşti, 1949.
Distincţii
• Decorat cu Ordinul Meritul Cultural clasa I, 1972.
Tot mai departe-i cerul fãgãduit de viatã,
Trec zile de cenusã, trec ore reci de ceatã
Si gândul bea otravã crezând cã-i adevãr.
Ca un lintoliu vine o nouã dimineatã,
Nu pune visul îngeri în florile de mãr,
Râd apele luându-mi nãdejdea în rãspãr
Gãlbuie, coaja vremii îmi degerã pe fatã…
Cu lumânarea stinsã a beznelor în mânã
Curând eu mã voi duce spre schitul de tãrânã,
Dar tu, tu sfinte suflet, unde-ai sã mergi? Mã tem…
Stiind cã trist si singur si dincolo tot suferi
In loc sã lunec pasnic în buruieni sau nuferi,
De grija ta în groapã va trebui sã gem.
Prin adâncimi de codri şi prin spărturi de peşteri,
De mi-am purtat făptura şi anii mei nomazi
Din văgăuna vremii, răzbindu-i până azi.
În sufletul meu crâncen port secolii grămadă,
Şi cerul sterp, şi lutul fecund într-o plămadă,
Furtuni din munţii negri, cu brazi voinici pe stânci,
Şi fluierat de mierle, şi clopote de sară,
Şi mers de vite pe hudiţi vechi de ţară,
Şi doruri îngropate în cântece adânci.
Port doine şi litanii, ucisele iubiri
În chilioare scunde şi-n file de psaltiri,
Cu tinereţi pierdute subt camilăfci şi rase
Şi-n rugăciuni smerite pe la iconostase.
Port apa morţii, care spre zbaterea-i ne cheamă
Şi paşii spre lumină în beznă ni-i distramă,
Când ziua clipoceşte prin bălţile cu stuh
Şi pumn de vrăbii zvârle tăcerea prin văzduh,
Când drumurile-aleargă spre tupilişul zării,
Prin pulbere târâte de şerpii depărtării.
Mă port pe mine însumi şi clipa mea o schimb
Când pe cununi spinoase şi când pe câte-un nimb.
Mi-i dragă năzuinţa ce-o răşluim din noi,
S-o caut printre stele, s-o aflu prin noroi.
Nădejdile-mpletite pe ţărmuri viitoare
Ca şerpii vrăjiţi de cântec îmi joacă la picioare.
Şi zborul, şi târâtul deopotrivă-mi plac.
Gust carnea răscolită de înger şi de drac.
De propriile-mi patimi robit sunt şi cuprins,
Aşa ca un păianjen ce-n plasa-i s-ar fi prins.
Nesocotind nisipul ce lunecă-n clepsidră,
În soarta mea de vrajbă mă dibui şi mă simt,
Ca-n lumea ei de apă şi cer imens o vidră.
Iar visul meu nu poate fi niciodată strâmt.
Din grunzurii tăcerii şi bulgări de-ntuneric
Mi-am făurit avântul puternic şi senin.
De lespezile vremii cu zbucium greu mi-l feric
Şi-n mâni, ca o făclie, cerc sufletul să-mi ţin.
Sunt imn de zămislire şi bocet de-ngropare.
Sunt seva veşniciei, urcându-se prin pom,
Spre frunzele-n deşartă şi dulce frământare,
Şi vreau prin suferinţă să mă vădesc că-s om.
Cuvinte de foc pe zăpada hârtiei.
Trebuie ceva adânc şi puternic să spun
Înainte de a intra în cripta veciei.
Trebuie să moi pana în inima mea,
Să scriu despre toamna din gândurile mele,
Să apuc de sfoara ei de raze o stea
Şi s-o atârn la cercevele.
Trebuie despre oameni şi lume să cânt,
Cât mai e vreme…
Să-mi ridic sufletul de lângă pământ,
Să-l fac să învie-n poeme.
Emil Isac (n. 17 mai 1886, Cluj - d. 25 martie 1954, Cluj) a fost un poet român.
Emil Isac a fost fiul avocatului Aurel Isac (1845–1932) şi al soţiei sale, profesoara de desen, Eliza născută Roşescu (1854–1922).
A studiat la Liceul Piariştilor din Cluj şi Liceul Grăniceresc din Năsăud. A urmat cursurile de la Facultatea de Drept şi Facultatea de Ştiinţe Sociale de la Cluj. A locuit în mare parte din viaţa sa, în oraşul Cluj (mai exact începând cu 1895). A debutat în 1903 cu poezia La umbra plopilor în data de 25 noiembrie, în revista „Familia” apoi a colaborat la „Viaţa nouă”, „Noua revistă română”, „România muncitoare”, „Cuvântul liber”, „Viaţa românească”, etc. Printre poeziile sale cele mai cunoscute se numără Mama, Ochii tăi albaştri şi Pe lângă apa care trece.
Deja de pe vremea studiului la Facultatea de Ştiinţe Juridice din Cluj, Emil Isac a făcut cunoştinţă cu ideile progresiste şi umanitariste şi s-a ataşat cauzei clasei muncitoare.
După moartea sa, în 1954 a fost construit un muzeu în casa sa din oraş, Muzeul „Emil Isac”, format din trei mari camere, dedicate vieţii poetului, tatălui său şi lucrărilor sale.
Opere
Poezii, impresii şi senzaţii moderne, 1908
Ardealule, Ardealule bătrân, 1916
Poeme în proză, 1923
Cartea unui om, 1925
Poezii, 1936
Opere, 1946
Poezii alese, Biblioteca pentru toti, E.S.P.L.A., 1954
Poezii alese, 1956
Scrieri alese, 1960
Versuri, Editura Tineretului, 1964
Poezii, Editura Minerva, 1975
Emil Isac, 110 poezii, Editura Dacia, 1981
Departe de liniste si de somn,
Acelor ce nu viseaza,
Acelor ce stau paza In noapte, in ceata, in vint,
O, cum as vrea sa le cint
Cu harfa de aur, cu strune d-argint
Si sa le rasara din pamint
Al visului minunat
Domn.
O, spune-le, spune-le toate :
Ca fericirea va fi a lor,
Ca-n bucurii o sa-nnoate,
Fecioare le vor cinta-n cor,
Portile li se vor deschide, Pernele le vor fi calde,
Trudita lor fata in zimbete o sa li se scalde
Si sufletul lor se va-ntoarce
Cu al pasarii cintec si al cerului nor.
Suferiti, suferiti, suferiti, caci daca Va veti intoarce, al vostru va fi : pamint
si casa,
Buzele cele mai dulci de femeie
Va vor fi, pe fruntea rece, fierbinte cheie,
Si cea mai alba pine pentru voi se dospeste,
Pentru voi asteapta mama, pentru voi copilul
creste,
Pentru voi nimic nu va fi scump,
Caci stati paza-n frig, in noapte,
Cu ochii umezi, cu slabite soapte,
De nor departe, de moarte aproape,
Cu lacramile ascunse in ale voastre pleoape.
—
Ma gindesc la voi, ne gindim la voi,
Stiu ca va aduceti tot mai des aminte de noi.
Nu uitam ca sinteti statui vii in ceata,
Stim ca viata voastra este grea de viata.
Tot va veti intoarce cu senina fata
Si va vom imbratisa cu umila duiosie.
—
Si fiul meu o sa-mi povesteasca mie
O noapte-ntreaga, o zi intreaga, poate o viata-
ntreaga
Numai mie acuma,
Departe de liniste si de somn,
Acelor ce nu viseaza,
Acelor ce stau paza In noapte, in ceata, in vint,
O, cum as vrea sa le cint
Cu harfa de aur, cu strune d-argint
Si sa le rasara din pamint
Al visului minunat
Domn.
O, spune-le, spune-le toate :
Ca fericirea va fi a lor,
Ca-n bucurii o sa-nnoate,
Fecioare le vor cinta-n cor,
Portile li se vor deschide, Pernele le vor fi calde,
Trudita lor fata in zimbete o sa li se scalde
Si sufletul lor se va-ntoarce
Cu al pasarii cintec si al cerului nor.
Suferiti, suferiti, suferiti, caci daca Va veti intoarce, al vostru va fi : pamint
si casa,
Buzele cele mai dulci de femeie
Va vor fi, pe fruntea rece, fierbinte cheie,
Si cea mai alba pine pentru voi se dospeste,
Pentru voi asteapta mama, pentru voi copilul
creste,
Pentru voi nimic nu va fi scump,
Caci stati paza-n frig, in noapte,
Cu ochii umezi, cu slabite soapte,
De nor departe, de moarte aproape,
Cu lacramile ascunse in ale voastre pleoape.
—
Ma gindesc la voi, ne gindim la voi,
Stiu ca va aduceti tot mai des aminte de noi.
Nu uitam ca sinteti statui vii in ceata,
Stim ca viata voastra este grea de viata.
Tot va veti intoarce cu senina fata
Si va vom imbratisa cu umila duiosie.
—
Si fiul meu o sa-mi povesteasca mie
O noapte-ntreaga, o zi intreaga, poate o viata-
ntreaga
Numai mie
Anii cum i-au înnegrit.
Clipele dulci au murit.
Mâinile tale albe
Straina pâinea altora taie,
Si ciocârliile le-a învins o cucuvaie.
Parul, pe care l-am mângâiat,
De amintiri grele, se albeste.
Parul tau ca un gând creste.
Unde te-ai dus? Doar ai ramas...
Doar ceva s-a dus din tine:
Iubirea s-a dus, ca n-a vrut sa ramâie cu mine.
O, daca am putea-o prinde
Ca pe-o pasare vrajita si calatoare,
Ne va mai cânta în zorile aprinse de soare?
Ceriul e rosu
Pling toti.
Si rid si blastama toti.
Arde.
Arde.
Oii renaste lumea moarta.
Ceriul arde si zeii pier toti.
Vine un nou soare
Vine o dimineata mare
Si oamenii blastama si pling si cinta.
Ceriul tot arde si vin de departe
Oamenii noi si doinele moarte
Apun in noaptea frinta.
Ca undeva-n rarul vazduh
Zapada se va opri deodata,
Abia incepusem sa stiu
Ca nu mai poti sa te ascunzi
De ochii mei avizi sa vada,
Abia zaream cum se depune
O linie limpede pe crestet,
Tremuratoare-n par si moale
Pe genele-ti clipite-abia,
Abia-ndrazneam sa cred ca ai tai sunt
Umerii desenati in aer
Cu fara de sfarsit zapada
Si-a tale-aripile tradate
De nemaicontenita nea.
As fi putut sa te ating,
Dar mi-era teama sa nu scutur
De pe faptura-ti nevazuta
Conturul nesperat de clar,
As fi putut sa te invat
Pe dinafara pentru clipa
Cand, intetindu-se ninsoarea,
Vei disparea cu spaima iar... in L
Nu ma lasa, aseaza-mi-te-alaturi
Si tine-mi capul strâns sa nu tresar
Când somnul bont la care-s condamnata
Se-ascute, rasucindu-se-n cosmar;
Cuprinde-mi tâmplele în palme-asa
Cum tii sa nu se verse un potir
Si pune-ti gura peste gura mea:
Inspira tipatul care-l expir,
Sa nu se-auda hohotul de plâns
Ce-si hotaraste trupul meu contur;
Îmbratiseaza-ma sa nu ma smulga
Valul de spaima care creste-n jur
Si duce totul, si în urma lui
Ramâne doar moloz si ghilimele,
Si se chircesc bolnave si se sting
Si soarele si celelalte stele...
Sufletul e ceva în noi
Care nu poate exista în afara.
De cîte ori nu mi s-a întîmplat
Sa descopar
Suflete goale în iarba tragînd sa moara...
Le luam cu grija în palma ,
Dar niciodata
Nu gaseam destul de repede pe cineva
Sa le primeasca în sine,
Simteam causul palmei gol
Si-un abur, neatins de frunze, trecea
Banuitor prin trupul meu.
Sufletul se-adaposteste în noi
De Dumnezeu ? ATIO
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu