22 MARTIE 2021 - POEZIE
Johann Wolfgang von Goethe
Biografie
Familia
S-a născut la Frankfurt pe Main ca fiu al lui Johann Kaspar Goethe (1710–1782), înalt funcționar de stat, și al Catharinei Elisabeth Textor (1731–1808).
Relația lui Goethe cu părinții nu a fost fără conflicte. Cu excepția surorii sale născute la 7 decembrie 1750,Cornelia Friderike Christiana, ceilalți frați toți au murit timpuriu. În anul 1758 tînărul Goethe s-a înbolnăvit devariolă.
Din anul 1756 pînă 1758 a frecventat o școală publică. Un rol esențial în educația religioasă luterană includea lectura Bibliei și duminică slujbele la biserică. Primind o educație aleasă, a studiat desenul, muzica (pianul șivioloncelul), scrima, călărie, literatura germană și universală, limbi străine vechi și moderne (greaca veche, latina,ebraica, italiana, franceza și engleza).
Prima îndoială în credință, Goethe a avut-o în anul 1755 cu ocazia cutremurului din Lisabona: Dumnezeu i-a pedepsit la fel pe cei nevinovați că și pe cei vinovați și nu s-a dovedit părintește [6].
Educația religioasă pe care a primit-o în Frankfurt de la Johann Philipp Fresenius, un prieten al familiei și mai târziu de la unchiul lui, preotul Johann Friedrich Starck, nu i-a prea plăcut: Protestantismul Bisericii care ne-a fost predat, a fost doar o singură moralitate uscată; la un discurs înțelept nu s-au gîndit, și doctrina nu era pentru inimă, nici pentru suflet.
Numai ocupația cu Vechiul Testament, mai ales de poveștile de Patriarhi Avraam, Isaac și Iacob i-au sugerat imaginațiile. Atitudinea sa față de Bisericiă și dogma creștină, a rămas până mai târziu distanțată și chiar ostilă.
Numai ocupația cu Vechiul Testament, mai ales de poveștile de Patriarhi Avraam, Isaac și Iacob i-au sugerat imaginațiile. Atitudinea sa față de Bisericiă și dogma creștină, a rămas până mai târziu distanțată și chiar ostilă.
De timpuriu a început Goethe să iubească literatura, la care avea acces prin vasta bibliotecă de circa 2000 de volume a tatălui său. Fascinat era și de teatru, în casa părintească anual se prezenta un spectacol de teatru de păpuși.
Din anul 1759 pînă 1761 (în timpul Războiului de Șapte Ani), în timp ce Frankfurtul era ocupat de trupele franceze, în casa părintească era găzduit un ofițer francez. Prin acesta și trupei de artiști care îl însoțeau, Goethe a avut primul contact cu teatrul franțusesc.
Perioada studenției
Leipzig
La îndemnul tatălui, în toamna anului 1765, Goethe începe să studieze Dreptul la Universitatea din Leipzig de care nu prea era încântat, dar pe care îl termină în anul 1768. Mai întâi Goethe trebuia să se adapteze hainelor și manierelor, stilului elegant de viață, pentru a fi acceptat de noii concetățeni. În acest timp o plăcere pentru el era, participarea la cursurile lui Christian Gellert, un poet și filosof etic iluminist.
De asemenea participa și la cursurile de desen ale pictorului și sculptorului Adam Oeser,directorul Universității din Leipzig. În acest timp scrie primele poezii, Neue Lieder („Cântece noi”), pătrunse de un lirism puternic și elevat, precum și o comedie întitulată Die Laune des Verliebten („Capriciul îndrăgostitului”).
Dar de asemenea tânǎrul Goethe se bucura de libertățile departe de casa părintească. El vizita teatrul,asistând la spectacole sau petrecea serile cu prietenii la bere. Aici are și prima deziluzie sentimentală, în iubirea neîmpărtășită de Anna Katharina Schönkopf care după doi ani, este de comun acord desființată. Acest eveniment l-a inclus în comedia Die Mitschuldigen („Vinovații”), scrisă la întoarcerea lui acasă.
Un an și jumătate, perioadă de refacere după deziluzia sentimentală în care o prietenă a mamei sale,Susanne von Klettenberg îi aducea la cunoștință conceptul pietetic al Herrnhuter Brüdergemeine, o derivație a Bisericii Protestante, Goethe se ocupa cu misticismul, alchimia și cercetarea sufletului.
Strasbourg
Refăcut sufletește, la presiunile tatălui, Goethe se transferă în anul 1770 la Universitatea din Strasbourg unde își continuă studiile juridice. Aici în Alsacia, care este și regiunea cu mult drag descrisă mai târziu, îl întâlnește pe filozoful Herder, teoreticianul mișcării Sturm und Drang(„Furtună și Avânt”), care va avea un rol hotărâtor în dezvoltarea intelectuală ulterioară a tânărului Goethe. De la acesta va învǎța să perceapă lumea ca pe o imensă totalitate în care fizicul și spiritualitatea sunt indivizibile: Nu arborii genealogici și războaiele sunt importante, ci numai devenirea și existența popoarelor, vizibile în Vechiul Testament, Homer, mituri și povești.
Tot Herder a fost cel care i-a explicat limba originală a unor autori, cum ar fi Homer, Ossian și Shakespeare, autori care i-au dat un impuls decisiv în dezvoltarea sa ca poet.
Cu ocazia unei călării în Sessenheim, tânărul Goethe a ajuns într-o casă parohială ospitalieră unde s-a îndrăgostit de fiica pastorului,Friederike Brion. Poeziile pe care i le-a dedicat, care mai târziu au fost numite „Sesenheimer Lieder” (printre care Willkommen und Abschied, Mailied, Heidenröslein) au fost prin puterea lor expresivă „începutul revoluționar al unei epoci lirice noi” (der revolutionäre Beginn einer neuen lyrischen Epoche).[7]
Frankfurt
În vara anului 1771 Goethe și-a susținut disertația juridică. Nu i-a fost aprobată deoarece conținea opinii contrare doctrinelor bisericii.
La sfârșitul lunii august 1771 a primit la Frankfurt o licență de avocat. Dorea să devină activ în sensul progresiv al legilor umane. Deja în primul său proces, fiind mai certăreț, a primit o dojană, experiență după care și-a pierdut dorința de a mai exercita această profesiune. Cu acest proces, doar după câteva luni de profesare s-a încheiat carieră lui de avocat, chiar dacă firma lui a mai existat încǎ 4 ani, pînă la plecarea lui în Weimar. În aceastǎ perioadǎ Goethe se afla în legătură cu „Darmstädter Kreis”, un cerc literar de iluminiști, format în jurul filozofului Herder, unde mai sunt de amintit Johann Georg Schlosser (mai tîrziu cumnatul lui) și Johann Heinrich Merck.
Pe tînărul Goethe, de asemenea îl urmăreau din nou planurile literare. De data aceasta, tatăl lui nu avea nicio obiecție, ba chiar îl ajuta. Scrie un eseu asupra arhitecturii germane (Von deutschen Baukunst) și un studiu asupra dramelor lui Shakespeare. În aparenta dezordine a arhitecturii gotice ca și în teatrul scriitorului englez, Goethe descoperă acea unitate tipică a geniului cu natura, fiecare cu legi proprii.
În această perioadă, scrie drama intitulată Götz von Berlinchingen, prelucrare a unei povești scrise după o carte care descrie viața unui cavaler de jaf, Götz von Jagsthausen, din timpul războaielor țărănești germane. Această piesă de teatru, prezentată pe o scenă făcută singur, ca în copilărie, va avea mare succes. Aceasta a fost prima dramă germană modernă și a deschis calea teatrului istoric popular.
Wetzlar
Din munca neplătită la o revistă literară, publicată de Schlosser și Merck, Goethe nu putea trăi și ,în luna mai 1772se pleacă, pentru terminarea studiului de drept, ca practicant la judecătoria regală în Wetzlar. Aici, printre juriști, îl întâlnește pe Johann Christian Kestner, care a spus despre el: „... a venit un anumit Goethe din Frankfurt, după felul lui Dr. juris, 23 de ani, singurul fiu al unui tată foarte bogat, ca aici - asta era dorința tatălui - să-și caute o practică, dar intenția sa era să-i studieze pe Homer Pindar și pe alți, care pot ocupa geniul, felul de-a gîndi și inima lui... Are foarte mult talent, este... un om cu caracter, posedă o închipuire plină de viață nemaipomenită... Fără prejudecată, se poartă cum îi place, fără să-l intereseze dacă celuilalt î-i place... Urăște orice constrângere... Este bizar în purtare... lucru ce-l poate face nesuferit. La copii, la femei și la mulți alți este bine văzut...”
La logodna lui Kestner cu Charlotte Buff (numită „Lotte”), Goethe se îndrăgostește de aceasta și cei doi păreau a fi de nedespărțit, până ce Kestner a avut o discuție aprinsă și hotărîtoare cu Goethe. În aceeași noapte, Goethe a fugit la Frankfurt, unde se stabilește definitiv, dar fiind tot timpul în călătorii.
La o vizită în Koblenz la Sophie von La Roche, Goethe se îndrăgostește de fiica ei Maximiliane (care mai târziu se căsătorește cu Peter Anton Brentano), și așa reușește să o uite pe Lotte.
Merck forțează ca piesa „Götz von Berlichingen” [8] să fie prelucrată într-o versiune nouă și publicată. În cele din urmă, piesa a fost publicată în propria editură a lui Merck. Aceasta a avut un succes senzațional, rezultând și în tipăriri false, ceea ce pe Goethe l-a făcut deodată celebru.
În corespondența sa cu Kestner, Goethe află de sinuciderea lui Karl Wilhelm Jerusalem, un secretar din Wetzlar și prieten al lui Goethe, de care sunt legate evenimentele în romanul său: Die Leiden des jungen Werther [9] („Suferințele tânărului Werther”). În acest roman, Goethe asociază și întîmplările sale cu Charlotte Buff. Romanul a dus la o anumită „Werther-isterie” pe plan european. Se raportau sinucideri stil „Jerusalem”. Cărțile Götz și Werther, oricât de diferite erau, marcau un început nou al literaturii germane.
Revolta individualistă a poetului împotriva legilor morale ale societății într-un stil plin de încărcătură emotivă, a consemnat consacrarea lui Goethe ca reprezentant de frunte, necontestat ,al mișcări literare Sturm und Drang
Timp de cincisprezece ani, inițiată la Strassburg și continuată până la plecarea la Weimar, producția lirică a lui Goethe a fost prestigioasă, de o varietate întinsă, de la ingenuitatea populară din Heidenröslein [10] („Măceșul”) până la grația de salon din ciclul Kleine Blumen, kleine Blätter („Flori mărunte, frunze mici”). În acest timp a început să lucreze la primele versiuni ale lucrării sale Faust [11] (așa-zisul Urfaust), care cuprinde printre altele „cântecele lui Gretchen”. În 1772 la Frankfurt, publică drama Prometheus, satira Götter, Helden und Wieland („Zei, eroi și Wieland”), etc.
În iarna anului 1774, Goethe face cunoștință cu Lili Schönemann, o tânără încântată, plină de viață, care era fiica unui bancher din Frankfurt. Goethe era atît de entuziasmat de aceasta tânără, încît i-a dedicat rolul principal în drama Stella și în muza Hermann und Dorothea.
Ajuns din nou în Frankfurt, Goethe a fost vizitat de Karl August von Sachsen care i-a propus să devină sfătuitor în serviciile de conducere ale acestuia.
Weimar
La 7 noiembrie 1775 Goethe ajunge la Weimar, unde în primele luni își petrece timpul cu petreceri, nebunii de toate tipurile etc., dar va folosi ocazia să îi facă o vizită în Leipzig lui „Käthchen” (Anna Katharina Schönkopf), căsătorită Kanne. În primăvara anului 1776 a început (neoficial) să participe la întâlnirile consiliului. În luna iunie a aceluiași an, în ciuda opoziției celorlalți miniștri și funcționari, Goethe a fost numit ministru (Geheimer Rat) al prințului Karl August cu drept de vot în Consiliul de Miniștri. De timpuriu Goethe a găsit în Anna Amalia, mama ducelui cu care curând a devenit un prieten apropiat, un aliat.
Eficacitatea lui Goethe în politică, în literatura de specialitate este apreciată cu diferențe. De unii autori este considerat ca politician de reformă, care include printre altele, renunțarea recrutării țăranilor pentru front [12], iar alți menționează că, Goethe în funcția lui oficială a forțat recrutarea copiilor de țărani pentru armată prusacă.
În octombrie al aceluiași an, Goethe s-a impus ca Herder să devină consilier consistorial superior la Weimar, oraș față de care simțea o veche afinitate.
Goethe o întîlnește la Weimar pe Charlotte von Stein, o curteană a ducesei Anna Amalia. Fiind prietenă apropiată a lui Goethe, a familiei Herder și a lui Schiller, a influențat puternic viața și lucrările acestora. Cu toate că doamna Stein avea șapte copii și era cu șapte ani mai în vârsta ca Goethe, el se îndrăgostește de ea, iubire documentată în peste 1.700 de scrisori [13].
În mai 1778 în timpul unei călătorii de oficiu la Ilmenau cu Ducele Carl-August spre Berlin, Goethe descoperă prezența unei mine vechi deargint și speră ca comorile acesteia să rezolve dificultățile financiare. Astfel geologia și mineralogia au devenit ocupații placute ale lui. În anii1780, Goethe a început să se ocupe de biologie, anatomie și modul de formare a florei și faunei.
Goethe locuiește șase ani în casa de vară în parcul de lîngă Ilm, pe care ducele i-o dăruise. Acesta i-a închiriat, pentru reprezentare, în anul1782 o casă mare din oraș. Din toamna anului 1789 pînă în vara anului 1792, Goethe nu mai avea voie să locuiască cu Christiane Vulpiusîn acea casă.
În Weimar în preajma anul 1780 Goethe este primit în organizația francmasonă. În aprilie 1782 ducele îi oferă o diplomă de nobil, pentru ca Goethe să nu mai trebuiască să stea deoparte la ocaziile oficiale. 1783 primește ordinul: Illuminatenorden („Ordinul Iluminaților”) sub numele „Abaris”.
Serviciile de guvern, relația deosebită cu Charlotte, și în același timp o aventură cu atractiva Corona Schröter [14] și, eventual, paternitatea lui Auguste Böhmer (primul copil al nou căsătoritei, scriitoarei Caroline Böhmer), această viață nu era nici nobilă nici liniștită.
Din producția literară a anilor petrecuți la Weimar sunt de menționat baladele Der Fischer [15] („Pescarul”), Erlkönig [16] („Regele ielelor”), poemele Wanderers Nachtlied („Cântecul nocturn al drumețului”), Gesang der Geister über dem Wasser („Cântecul nălucilor deasupra apelor”) precum și drama Iphigenie auf Tauris [17][18](„Ifigenia în Taurida”).
Această fructuoasă perioada din viața sa luă sfârșit când Goethe, spre stupefacția tuturor, părăsi Weimarul și plecă pe neașteptate în Italia, unde contactul cu operele de artă și vestigiile antichității face să se cristalizeze în opera sa de maturitate clasicismul, înțeles ca întoarcere la idealul de viață a culturii și civilizației elene. Lucrează la dramele Egmont și Torquato Tasso [19], care vor fi definitivate mai târziu.
Anul 1786 se distinge prin faptul că Goetheva fi dezamăgit de situația sa, de relația cu doamna Stein, care devenea incomodă, de munca de guvern care nu îmbunătățește situația lui financiară și îi consumă doar timpul și energia.
Italia
În septembrie 1786 Goethe pleacă, fără să-i spună doamnei von Stein, în Italia. În Weimar planurile lui de călătorie și destinația, în afara ducelui, erau cunoscute numai de angajatul și secretarul lui, Philipp Seidel. Călătorește la Regensburg, München, Mittenwald, Innsbruck, Pasul Brenner, lacul Garda și Verona la Veneția. Ajuns în Roma, pictorul Johann Heinrich Wilhelm Tischbein îl ajută să găsească o gazdă în Via del Corso 18, unde azi se află: „Casa di Goethe” (Muzeul Goehte).
Pentru Goethe, următorii doi ani această viață nouă în Italia, numită „Călătoria Italiană”, este prosperă și reprezintă realizarea aspirațiilor lui culturale - liber și flexibil din punct de vedere financiar, pentru că salariul lui, i-a fost acordat în continuare.
· „Călătoria Italiană”
Goethe, în haine tipice de călătorie, spera să învețe de pe urma cunoștinței și experienței lui Tischbein.
La Roma Goethe se simțea ca acasă, picta și modela, dar scria mai puțin. În această perioadă a scris totuși „Iphigenia” în versuri, operă care nu a avut prea mare succes la prietenii lui. S-a împrietenit aici cu Johann Heinrich Meyer, un pictor elvețian și bun cunoscător al istoriei artelori,cu care va rămâne prieten bun până la sfârșitul vieții sale. Goethe se inspira din monumentele cele mai vechi: Pantheonul, Colosseum, Băile Imperiale din Roma etc. și studia sculpturile antice: Apollo de Belvedere [20], Hercules Farnese [21], Juno Ludovisi etc. În plus el se ocupa de arta construcțiilor și al picturii din antichitate și al renașterii. Simpatia lui Goethe era acordată în special pictor și arhitectului Raffaello și arhitectului Andrea Palladio. Sub îndrumarea prietenilor, cu mare ambiție Goethe exersează desenul. Din această perioadă sunt menținute în jur de 850 de desene.
Totodată admiră capodoperele lui Michelangelo Buonarroti, dar mai ales ale lui Rafael Sanzio, pe care îl consideră un adevărat inovator al antichității. După o jumătate de an, Goethe a călătorit la Neapole, unde l-a cunoscut pe Sir William Hamilton și pe cunoștințele acestuia.
În grădina botanică din Palermo ajunge la concluzia finală, că toate plantele au o lege comună: „Așa cum acuma ele se lasă adunate sub un termen comun, așa mie îmi era tot mai clar și evident că concepția poate fi reînviată la un mod mai măreț: o cerere care sub o formă reală a unei plante supranaturale îmi era în minte. Am urmat toate formele, așa cum îmi păreau, pe măsură ce acestea se modificau, și așa mi-a luminat perfect în ultima călătorie în Sicilia, identitatea inițială din toate părțile ale plantelor, și am căutat de acum peste tot, să devin conștient” [22].
Vizita lui Goethe la Pompeii l-a fascinat foarte mult, mai ales Paestumul [23], un templu grec. La mijlocul anului 1787 s-a întors la Roma, unde reia scrierea lucrării „Torquato Tasso” și termină „Egmont”, lucrare începută în anul 1775.
În acest timp Goethe era des în vizită la pictorița Angelika Kauffmann, și tot atunci pictorul Tischbein l-a pictat în haine de călător în zona Campagna Romană din preajma Romei. După acești doi ani în Italia, Goethe își pregătește reîntoarcerea la Weimar. Prietenia sa cu Carl August, căruia Goethe îi scria; „... ce altminteri sunt, veți evalua și profita” îi netezește întoarcerea la Weimar. Despre viața sa amoroasă la Roma, nu este menționată decât amanta „Faustina”. Sigur este însă faptul că în Italia, a devenit mai sensibil, chiar și în poeziile pe care le trimite acasă, unde Goethe se reîntoarce la sfârșitul lunii aprilie 1788.
Reîntors în Weimar
Ajuns în Weimar, Goethe nu avea sentimentul de a fi acasă. Situația din Germania nu se potrivea cu cea din Italia („Din acea Italie aspectuoasă, m-am întors în această Germania fără chip, ... prieteni, care în loc să mă consoleze, ... mai degrabă m-au dus la disperare”1817). În această perioadă Goethe o întâlnește pe tînăra de 23 ani, Christiane Vulpius, o fată fără prea multă școală, care descindea dintr-o familie de academician sărăcit. În curând ea va deveni iubita lui - probabil pentru că semăna cu iubita din Roma.
În această perioadă publică versurile sale cele mai frumoase și facile, Römische Elegien („Elegii romane”), cu care provoacă chiar indignare. Scandalul va culmina cu căsătoria lui cu modesta Christiane Vulpius cu care în decembrie 1789 primește unicul fiu, din cinci, care supraviețuiește, August von Goethe. În această atmosferă aproape ostilă, intervine prietenia cu Schiller, care reușește să-l reechilibreze sufletește. În același an, la doi ani de la venirea lui Schiller în Weimar, la recomandarea lui Goethe, Schiller primește un post de profesor la Universitatea din Jena. Cu toate acestea, relațiile între cei doi rămân mai întâi distanțate.
O mare parte a publicului nu putea înțelege că Goethe, autorul lui Götz von Berlichingen și Werther, s-a transformat în autorul lucrărilor Iphigenie și Tasso. Nici comediile Der Groß-Cophta („Marele Cophta”), din vara anului 1791 sau Der Bürgergeneral („Generalul cetățenilor”), scrisă între 23 și 26 aprilie 1793 și nici nou prelucrata piesă, eposul Reineke Fuchs („Vulpoiul Reineke”) nu a putut sa schimbe impresia acestora.
A două călătorie în Italia, în 1790, de data asta numai pînă la Veneția, s-a încheiat cu o dezamăgire. Rezultatele poetice au fost Venezianische Epigramme(„Epigrame Venețiene”), și convingerea că dezvoltarea craniului pornește din vertebre.
În anul 1789, Goethe dotase la Universitatea din Jena („Friedrich-Schiller-Universität Jena”) un laborator, și astfel fonda primul laborator de chimie din Europa. Catedra de chimie fiind ținută de farmacistul Friedrich August Göttling.
Ca promotor al evoluționismului, Goethe a emis ipoteze interesante privitoare la geneza diferitelor organe ale plantelor în lucrarea sa Die Metamorphose der Pflanze („Metamorfoza plantei”, 1790); cu aceasta lucrare el justifica locul morfologiei în domeniul botanicii. Publicul însă nu avea înțelegere pentru aceasta, astfel că Goethe a renunțat și abia 30 de ani mai tîrziu a urmat „Învățătura oaselori”.
Impresiile despre natură din urma călătoriei în Italia și preocuparea sa cu evoluția plantelor, l-au îndemnat pe Goethe în direcția științelor naturale, despre care în august 1791 anunță noua sa lucrare. El efectua cercetări în colaborare cu Göttling la metodele de extragere azahărului din sfeclă și de reciclare a hârtiei cu acid clorhidric deflegmat. Grădina botanică din Jena urmă să fie organizată după regnulfundamental al vegetației. În timp ce Goethe se îngrijea de Universitate, el neglija familia, uneori pentru perioade de lungă durată. După moartea lui Göttlings, în locul acestuia Goethe l-a numit în 1810 pe farmacistul Johann Wolfgang Döbereiner.
În anul 1791 Goethe preia conducerea teatrului din Weimar, și Christiane devine consiliera lui; prin felul ei plăcut, ea putea negocia cu, și să se îngrijească foarte bine de actori. În 1792 Goethe ia parte la eșecul campaniei din Franța, a coaliției conservatoare și a emigranților. La 20 septembrie 1792, la Valmy, războaiele revoluționare franceze iau întorsătura împotriva coaliției, unde Goethe într-un cerc de ofițeri spunea renumita propoziție: Von hier und heute geht eine neue Epoche der Weltgeschichte aus, und ihr könnt sagen, ihr seid dabei gewesen. („De aici și de azi începe o nouă epocă a istoriei lumii, și voi veți putea spune, că ați participat”.)
La asediul Mainzului în 1793, Goethe scria la teoria culorilor. Valmy și Mainzul devastat, îi devin lui Goethe simbolurile de turbulență din istoria lumii.
Prietenia cu Schiller
În iunie 1794 Schiller îl invitase pe Goethe să participe la noul sau jurnal, „Horen”. Goethe a acceptat invitația și între cei doi s-a dezvoltat repede o prietenie colegială, care avea să dureze până la moartea lui Schiller. Această prietenie este documentată în corespondența publicată în anii 1828-29. În schimb Goethe se distanța din ce în ce mai mult de Herder și de Wieland.
Operele de maturitate ale lui Goethe sunt străbătute de aspirația poetului de a se elibera de frământările lăuntrice, de a dobândi armonia interioară, seninătatea clasică. Pe această linie se înscriu romanele Wilhelm Meisters Lehrjahre [24] („Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister”,1796) în opt volume, Hermann und Dorothea [25] (1797), precum și opera autobiografică Dichtung und Wahrheit [26] („Poezie și Adevăr”,1808–1831) unde își prezintă cu plăcere perioada anilori 1749–1775.
Cu moartea lui Schiller în 1805, Goethe simte o pierdere deosebită, și în această perioadă se îmbolnăvește de mai multe boli: (zona zoster,colică renală) etc.
O schimbare mare în viața lui Goethe, a fost anul 1806; pierderea prietenului Schiller și apropiatul război. După bătălia de la Jena soldații napoleonieni au jefuit și în Weimar. Pe data de 14 Octombrie 1806, doar mulțumită intervenției curajoase a Christianei, casa lui Goethe nu a fost jefuită. La scurt timp după aceste incidente, Goethe, în sfârșit legalizase relația cu Christiane (martorii erau, fiul August în vîrsta de 17 ani și secretarul Friedrich Wilhelm Riemer).
Căsătoria nu l-a reținut însă ca deja în anul 1807 să aibă o profundă pasiune pentru Minna Herzlieb, o tînără de 18 de ani, fiica unui librar din Jena. După experiențele din acea perioadă, va rezulta romanul Die Wahlverwandtschaften („Afinitate electivă”, 1809). Caracteristic pentru Goethe este, cum el leagă în aceast roman, poezia și știința naturală: în cercetarea contemporană legată de chimie, se folosea termenul de „afinitatea elementelor”.
Sinteza îndelungatei experiențe de viață și evoluție artistică își găsește expresia în drama Faust, operă căreia Goethe i-a consacrat ani îndelungați de strădanie, până să ajungă la forma definitivă, atinsă cu puțin înainte de a se stinge din viață. Adevărat poem universal, Faust este o creație care însumează căutări și concluzi cruciale în istoria omenirii. Goethe a transformat imaginea personajului legendar Doctor Faust într-o întruchipare a setei nepotolite a omului de a ajunge la cunoașterea adevărului prin acțiune (de unde s-a creat conceptul de ideal faustic al culturii și civilizației apusene), expusă în trecerea de la frământarea contemplativă din Faust I, la acționismul voluntar din Faust II.
La Congresul din Erfurt, 27 septembrie - 14 octombrie în anul 1808, Goethe, a fost primit de Napoleon I, Kurmainzer Statthalterei cu legendarul comentariu: Voilà un homme! („Iată, un om!”) și decorând-ul cu Crucea Legiunii de Onoare. Napoleon îi propusese lui Goethe, să meargă la Paris, și să scrie piese despre eroi.
Cu Carl Friedrich Zelter, a cărui muzică îi era mai plăcută decât „vuietul” lui Beethoven, a continuat persistent extinsa corespondență de 30 de ani (1799–1832). Cu acesta, Goethe se înțelegea nu numai în materie de muzică ci și prietenește.
În lucrarea sa Zur Farbenlehre („Teoria culorilor”, 1810), ia o poziție contrară concepției lui Isaac Newton și caută să demonstreze unitatea dintre spirit și materie în fenomenele naturale.
În această perioadă Goethe scrie multe poezii care apar în renumitul West-östlicher Divan [27], în care spre deosebire de poetul Rudyard Kipling în The Ballad of East and West („Balada de Est și de Vest”), întâlnim acesta poezie liniștită și privită cu egalitate:
Wer sich selbst und andere kennt,
Wird auch hier erkennen:
Orient und Okzident
Sind nicht mehr zu trennen.
(≈ „Cel care se cunoaște însuși și pe alții, o să recunoască și aici: Orient și Occident nu mai sunt de despărțit.” ≈)
Ultimii ani de viață
După o lungă boală, Christiane, soția lui Goethe moare în anul 1816. Drept urmare, în 1817, Goethe se retrage din conducerea teatrului din Weimar. Nora sa se îngrijea de bunăstarea lui. În acest timp, Goethe a început să facă ordine în lucrările sale.
În această perioadă scrie Geschichte meines botanischen Studiums („Istoria studiului meu botanic”), pînă în 1824, urmate de lucrările Zur Naturwissenschaft überhaupt („Către științe naturale”) gânduri despre morfologie, geologie șimineralogie.
Goethe se imprietenise cu Karl Friedrich Reinhard și Kaspar Maria von Sternberg. Temporar, se dedică aspectelormistice. Agendele și notițele din anii din urmă îi vor servi la scrierea lucrării Italienische Reise („Călătoria Italiană”). În anul 1821 urmează o colecție de romane scurte: Wilhelm Meisters Wanderjahre („Drumețiile lui Wilhelm Meister”).
În anul 1823 Goethe, se îmbolnăvește de inflamație a pericardului inimii. După ce s-a însănătoșit, a devenit mai preocupat de spiritualitate decît înainte. În Karlsbad, bătrânul Goethe face cunoștință cu tînăra de 19 de ani, Ulrike von Levetzow, pe care o cere în căsătorie. Ea însă îl respinge, fapt pentru care Goethe scrie în drum spre casă cu dezamăgire Marienbader Elegie („Elegia din Marienbad”).
Cu ultimele puteri, reia lucrul la Faust II. El însuși nu mai scria, doar dicta, în felul acesta Goethe rezolvîndu-și corespondența, dar și mărturisind în discuții lungi problemele sale poetului Johann Peter Eckermann, care scria.
În anul 1830, moare fiul său, August, în Roma. În același an încheiea lucrul la a doua parte din Faust. Aceasta a fost o lucrare care mulți ani a fost pentru el cel mai important lucru. Formal era o piesă pentru scenă, dar care de fapt abia abia se putea reprezenta. În ultimii ani s-a amestecat în controversele dintre cei doi paleontologi Georges Cuvier și Étienne Geoffroy Saint-Hilaire referitoare la catastrofism, dezvoltarea continuă a speciilor etc.
În august 1831 va vizita din nou pădurea Turingiei din Ilmenau, acolo unde i-au venit primele idei științifice. 51 de ani mai târziu, după ce în 1780 a scris pe o scîndură a uneicăsuțe de vânătoare pe Kickelhahn celebrul său poem Wandrers Nachtlied („Cîntecul de noapte al călătorului”), el a vizitat din nou acest loc.
La 22 martie 1832 Goethe a murit de pneumonie. Ultimele sale cuvinte, care se pare că ar fi fost: Mehr Licht! („Mai multă lumină!”), sunt relatate de medicului său, Carl Vogel, care în momentul decesului însă nu era în camera lui Goethe [28]. Goethe a fost îngropat pe data de 26 martie la Mormântul Prinților în Weimar.
După moartea poetului, aprecierea lui a scăzut. El se afla atunci în umbra lui Friedrich Schiller, a cărui tendințe revoluționare se potriveau mai bine timpului, decât poziția conservatoare a lui Goethe. În afara de diferiți critici, chiar și din rîndul bisericii, i se reproșa lipsa de patriotism, de credință și de moralitate. Abia după anii 1860, Goethe aparține de literatura predată la școlile germane. Această perioadă de lipsă de atenție pentru Goethe și operele sale, s-a încheiat cu crearea Imperiului German din anul 1871.
În timpul național-socialismului, naziștii au pomenit puțin de Goethe. Umanismul și cosmopolitismul lui și idealul de educație de om pe sine stătător și însuși finalizat, nu se potrivea cu ideologia fascistă. Alfred Rosenberg, declarase în cartea sa din anul 1930 Der Mythus des 20. Jahrhunderts („Mitul secolului 20”), că Goethe nu ar fi de folos pentru următoarea: „perioadă de luptă aprigă, pentru că el a fost un personaj care a urât violența atât în viață cît și în versuri” [29].
Lăsaţi-mă să plâng
Lăsaţi-mă să plâng! Încercuit
De noapte, în pustiul fără margini
Cămile dorm şi cei care le mână.
Tăcut veghează-armeanul socotind.
Iar eu, alături, milele socot
Cari de Suleica mă despart; revăd
Supărătoate, lungile-ocolişuri.
Lăsaţi-mă să plâng! nu e ruşine!
Bărbaţii care plâng, sunt buni.
Doar şi Achille-a plâns pentru Brizeis!
Jelit-a Xerxes oastea neînfrântă.
Pe cel iubit ce singur moartea-şi dete
Îl plânse Alexandru.
Lăsaţi-mă sa plâng! sub lacrimi colbul prinde viaţă,
Iar musteşte.
În româneşte de Maria Banuş
Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957
Aproape de cel drag
La tine mă gândesc când valu-n soare,
Pe mări sclipeşte,
Când licărul de lună, din izvoare
Se oglindeşte.
Te văd pe tine când în drum, sub zare
Colb se ridică.
În bezne, când drumeţul pe cărare
E prins de frică.
Te-aud pe tine-n vâjâirea-adâncă
De val, în ropot
Adesea merg s-ascult când, stins, în luncă,
E orice şopot.
Cu tine sunt; de-ai fi cât de departe,
Sunt lângă tine.
Apune; stelele-n curând vor arde.
De-ai fi la mine!
În româneşte de Maria Banuş
Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957
Ce spaimă, ceas de ceas m-alungă?
Ce spaimă, ceas de ceas m-alungă? –
Viaţa-i scurtă, ziua-i lungă.
Alt loc vrea inima, tot altul
Nu ştiu de vrea mereu înaltul;
Departe însă ar pleca,
S-ar rupe chiar din sinea sa.
La pieptul drag de cade-n zbor,
Gaseşte-un cer odihnitor,
Vârtejul-viaţă-o zmulge-n larg
Şi-un singur loc i-e pururi drag;
Orice-a pierdut, orice-a râvnit,
Tot înşelată-i la sfârşit.
În româneşte de Maria Banuş
Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957
Dor fericit
Înţelepţii doar s-o ştie
Căci mulţimea joc îşi bate!
Vrea să laud viaţa vie,
Dorul morţii-nvăpăiate.
În a nopţilor răcoare,
Ce-n iubire zămisleşte,
Te cuprinde-o-nfiorare,
Pe când candela luceşte.
Se desface-mbrăţişarea
Din a beznelor stihie,
Răscolit asculţi chemarea
Spre suprema cununie.
Depărtarea nu te-abate,
Vii în zbor, vii ca vrăjit,
În luminile visate,
Flutur mic, eşti parjolit.
Şi atât cât n-ai ăst dor:
Pieri şi iarăşi fii!
Eşti un jalnic călător
Peste triste glii.
În româneşte de Maria Banuş
Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957
Virgil Gheorghiu, poet, eseist, muzicolog, pianist român
Biografie Virgil Gheorghiu
Nastere: 15 sept. 1916 Razboieni, jud. Neamt
Deces: 22 iun. 1992, Paris
Fiul lui Constantin Gheorghiu, preot, si al Mariei (n. Scobay).
Destinul lui Virgil Gheorghiu a fost asemanator cu cel al lui Emil Botta — amindoi oameni de o sensibilitate iesita din comun, pe care doua arte gemene i-au solicitat simultan, cu aceeasi intensitate sufleteasca si cu impliniri care nu ne dau dreptul sa socotim ca unul sau celalalt din domeniile ilustrate au constituit o indeletnicire secundara, de amator pasionat. Emil Botta ramine deopotriva actor si poet, Virgil Gheorghiu muzician si poet. Sa apartina tarimului coincidentei faptul ca G. Calinescu ii infatiseaza in cadrul aceluiasi capitol (Dadaisti, Suprarealisti, Hermetici), ca analiza lor se succede respectind ordinea virstei * si ca se refera la profesia lor („autorul e pianist, „poetul e actor) si ca aceste precizari sint de natura sa explice anumite trasaturi ale liricii lor, dar si rezervele criticului, sau in orice caz aprecierile evident ponderate fata de creatia lor ? Succesiunea pe aceeasi pagina a Istoriei literaturii romane intr-un capitol eterogen si in care ei doi nu-si afla, totusi, locul deoarece nici in esenta, nici in structura ei, lirica lui Virgil Gheorghiu si a lui Emil Botta nu poate fi pusa nici sub semnul dadaismului, nici al supra-realismului, nici al hermetismului, nu poate constitui un argument pentru viabilitatea afirmatiei cu care am inceput studiul nostru. Dar numele lor a fost asociat intr-unul din cele mai importante studii asupra evolutiei poeziei romane interbelice : Semne noi de lirism de Vladimir Streinu. * Si asociat intr-o perspectiva care le confera un loc esential in procesul innoirii liricii noastre interbelice dupa ce generatia anilor 1920, adica Tudor Arghezi, G. Bacovia, Lucian Blaga, 1. Barbu, Adrian Maniu, I. Pillat si, am adauga noi, Al. Philippide si Vasile Voiculescu dadusera culmile creatiei lor. Vladimir Streinu vorbea de faptul ca „in mai multe rinduri, critica noastra a condamnat aceasta dubla imitatie a epocii («cliseul Arghezi» si «cliseul Ion Barbu», n.n.), din grija de a elibera lirismul romanesc de robia noilor modele, care din noi modele se transformasera in noi locuri comune. Ceea ce nu insemneaza ca tinerii poeti si-au sistat placerea mediocra de a imita [] De aceea literatura noastra poetica de dupa 1925 — 1926 si-a umplut spatiul cu imitari, cind de lirism viguros, cind de lirism abstract, dar in asa masura ca se putea justifica temerea criticii de o noua secatuire a poeziei lirice.
In ultimii ani insa, datorita premiilor Fundatiei pentru Literatura si Arta au aparut citiva poeti tineri, cum sint, in ordinea aparitiei Horia Stamatu, Simion Stolnicu, Virgil Gheorghiu si Emil Botta () in aceeasi comuna tendinta, ca mai reprezentativi, socotim pe Virgil Gheorghiu si Emil Botta. Cu acestia, starile lirice renasc prin punerea in libertate a emotiilor, prin modul direct al exprimarii simple, prin adevarul subiectiv al impresiilor poetice, prin fantezia ale carei capricii, raminind nebunatice, nu sint nebunesti, ca si prin vibratia deosebit de elegiaca si patrunzatoare. Exista in poemele lor un fel de a fi al versului, o intonatie rezultata la citire din intorsatura anume a exprimarii, care traduce simta-mintul de lucru nou, vazut intiia oara, care da impresia de realitati robinsoniene. Credem prin urmare ca ne aflam in fata unei alte generatii de poeti, care in apa statatoare de imitatii ridica, spre bucuria noastra, o noua unda de lirism. Vladimir Streinu privea in mod strict situatia lor ca poeti, fara nici o implicatie biografica sau convergente de natura profesionala. O jumatate de veac a trecut de la tiparirea acestui studiu de o importanta fundamentala in evolutia gindirii noastre critice, si astazi, cind opera celor doi este incheiata de aproape un deceniu, este evident ca diagnosticul lui Vladimir Streinu a fost validat integral'. Rafinatul si perspicacele critic avea doar perspectiva citorva ani pe care ii definea in insasi febra evolutiei lor. Dar locul celor doi poeti in lirica vremii constituie unul din argumentele esentiale ale apropierii cu care ne-am inceput studiul nostru. Le adaugam acum altele pornind de la cunoasterea ambelor versante ale unei creatii unice, datorita frecventarii tuturor ta-rimurilor pe care s-au manifestat cei doi, ca si a personalitatii lor umane. Virgil Gheorghiu era muzician, nu numai pianist, ci si cronicar, exeget si compozitor, Emil Botta era actor. Dar si unul si altul au fost si in perspectiva timpului vor ramine poeti, poeti a caror opera nu reprezinta in nici un fel o transpunere de atitudini, motive, imagini din lumea sunetelor si a mastilor sau o translare de universuri artistice chiar daca uneori elemente sugerate sau explicite ne fac sa ne gindim la faptul ca autorul lor poate fi muzician sau actor.
In 1941, insa destinul liric al lui Virgil Gheorghiu avea sa sufere o eclipsa de un sfert de veac in ceea ce priveste prezenta poetului in circuitul public. Nu pentru ca ar fi cunoscut o timpurie secatuire a resurselor lirice, sau pentru ca simtea cum o alta generatie incepea sa proiecteze fascicole de lumina ce puteau sa adumbreasca subtilitatile cromatice de o delicata bogatie care se metamorfozeaza in „acea nunta a miresmelor cu cerul ce invaluie firea intr-o lume din vis si amintire, lasindu-se absorbit de muzica pe masura ce anii treceau. O noua generatie isi facuse intrarea in literatura si nu trecuse neobservata. Dar in 1941 personalitatea poetica a lui Virgil Gheorghiu era implinita nu printr-o prezenta tenace si masiva, ci prin altitudinea cintului sau de delicata suavitate ce sublima visul implinit numai in gind care niciodata n-a prins contur in viata de fiecare zi si nostalgia pentru ceea ce a fost sau mai ales pentru ceea ce putea sa fie. Douazeci si cinci de ani in care, asa cum am spus, muzicologul ti interpretul s-au intilnit cu publicul, poetul raminind din ce in ce mai mult o amintire.
Pompiliu Constantinescu a stabilit nota specifica a poemului lui Virgil Gheorghiu fata de modelul sau indepartat, acela al scriitorului francez * reliefind, in acelasi timp, caracterul lui pronuntat autohton, comparindu-1 in primul rind cu Lucian Blaga. Pompiliu Constantinescu vedea faunul lui Virgil Gheorghiu apropiat de „duhul paduratec autohton. Dupa mai bine de doua decenii, Virgil Gheorghiu a continuat acest poem ce reprezinta o adevarata culme a liricii romane cu Trezirea Faunului si cu cel intitulat ca o adevarata premonitie Cintece finale de faun. ** Putem sa privim toate cele trei ipostaze ca un poem unitar, un triptic ? Fara indoiala, da ! Fiecare isi pastreaza o anume individualitate prin faptul ca „vapaia de vara a primului poem, ca „mugetul de singe in vine isi continua in cel de-al doilea clocotul, dar sfisiat parca de teama insingurarii („Dar eu, spaima silvanelor, n-am rost / Si singur ratacesc far' de pereche) si de inceputul unei diminuari fizice („De la mijirea zilei pina-n seara / Prin frunze rascolesc si prin cotloane / Si-abia dezgrop o zarzara amara / Ori viermuind si seci niste momoane). Trezirea faunului se constituie din perechi de strofe, prima reprezentind dorinta, starea ideala, avintul, zbaterea, cea de-a doua o realitate din ce in ce mai impovarata, mai trista. Trezirea faunului construita, in cea mai mare parte din aceste doua strofe antinomice pare ca isi rarefiaza uneori tesatura lirica privita mai ales in comparatie cu Cintece de faun, adevarata lectie de maestrie in care strofele se inlantuie, se determina, se continua, se metamorfozeaza conform unei logici interioare fara nici o fisura. Ceea ce se intimpla si in ultima parte a tripticului : Cintecele finale, replica de aceeasi concentrare emotiva si artistica a celui dintii poem. De data aceasta, calatoria prin meandrele naturii, un adevarat banchet de imagini vizuale ce se metamorfozeaza in senzatii auditive si ol-factice ingemanindu-se fara contenire, nu mai aduce multumirea pentru aspra frumusete a trupului, pentru voluptatile reale sau dorite si nici bucuria in fata unor spectacole mirifice precum e acesta : „Unchesii brazi aprind rasina-n zori / In ramuri, tainic-seva catarata / Trezeste pentru ziua neschimbata / Polen si roua, boare si culori. Acum, in Cin-tecele finale „cind desprind din noduri sfarimicioase teaca, / Gasec tot miezul putred, tulpina goala, seaca. Ceea ce uneste toate aceste trei ipostaze, ceea ce le confera un loc aparte in poezia romana contemporana este bogatia cromatica ce releva o natura mirifica in alcatuiri nebanuite, in game si in nuante pe cit de surprinzatoare, pe atit de firesc alcatuite. Faunul nu-i un pretext, ci ipostaza unei trairi plenare intr-o natura care te inconjoara prietena sau dusmana, excitanta sau trista, luxurianta sau secatuita, el este simbolul vitalitatii, al necontenitei aspiratii spre lumina si catre linistea desavirsita a naturii. Cind comenta volumul Padurea adormita, Per-pessicius afla intr-una din poezii : „expresia cea mai casta a uneia din cele mai senzuale poezii de iubire. in fond aceasta este trasatura esentiala a liricii lui Virgil Gheorghiu pe care o recunoastem nu numai in cele trei cicluri ale faunului. Pentru ca aceasta vitala frenezie pagina, aceasta cautare a bucuriei simturilor este necontenit insotita de una din cele mai suave, delicate si pudice viziuni asupra vietii. Ceea ce da poeziei lui Virgil Gheorghiu timbrul sau specific in lirica romaneasca este altitudinea ei spirituala, o puritate a sentimentului care aspira spre desavirsirea visului ce ss destrama in clipa fericita cind avem sentimentul implinirii lui. Dialectica vis-realitate capata in strofele sale o infinitate de intruchipari, toate focalizind spre acea nostalgie pentru tot ce este si a fost frumos, inteles nu ca euforica privire a vietii, ci ca o bucurie virtuala sufleteasca. Si daca exceptam unele poezii ale volumului de debut, unde influentele nu sint asimilate, vom observa ca, desi teme, motive, stari sufletesti par a fi ale liricii romanesti de la D. Anghel, la Bacovia, la Ion Pillat, la Vasile Voiculescu, nimic nu este asemanator lor. Si aceasta deoarece totul poarta o amprenta atit de personala, atit de autentic personala prin vibratia unui sentiment de cea mai curata si elevata expresie. Intr-un Sonet publicat catre sfir-situl vietii aflam citeva versuri care reprezinta o lucida autocaracterizare a poeziei sale : „Visarile mi-au fost mereu morgane / Iar calma fericire nu stiu cum e. Aceasta necontenita si neimplinta aspiratie catre fericirea visata, dar niciodata atinsa se converteste intr-o perpetua nostalgie pentru ceea ce a fost si mai ales pentru ceea ce putea sa fie. Timiditatea pe care poetul o recunoaste drept caracteristica stantelor sale ii confera nota aparte in lirica romaneasca. Dar nu timiditatea unui refulat, nu smerenia unui disimulat, nu poezia bunelor sentimente, ci expresia unui suflet ales, a unei sensibilitati de o infinita delicatete. La cumpana dintre aspiratie si nostalgie, la hotarul dintre cea mai concreta amintire a lumii copilariei, adolescentei, himerelor, a „fetelor morgane, a „vaselor fantoma se alcatuieste una din cele mai implinite expresii ale lirismului romanesc, ce se ridica spre culmi de frumusete si de emotie care il aseaza in galaxia poeziei perene. Prin concentrarea -expresiei, prin tensiunea ce nu cunoaste niciodata strigatul de disperare in fata trecerii timpului, a iminentei mortii, a uitarii de care artistul si opera lui pot fi invaluiti si nici patetismul incrincenat, prin nostalgia fata de tot ceea ce sufletul sau ar fi dorit sa se implineasca in lumea unui vis care n-a devenit realitate si a unei realitati transfigurata in vis, Virgil Gheorghiu si-a cucerit un loc de prima importanta in evolutia liricii noastre contemporane. Poezia sa e in acelasi timp de o suava senzualitate si de o liniste meditativa care o fac sa nu fie niciodata apasata de tirania simturilor si nici de uscaciunea unei intelectualitati exacerbate. Poet al vietii de provincie, poet al regretelor fata de o adolescenta ce il cheama in lumea ei de o curata infatisare sufleteasca, poet al naturii in care se cufunda cu voluptate si pe care o regreta necontenit, dar si poet al nelinistilor si al sfisierilor existentei omului modern, Virgil Gheorghiu a aflat acestei bogatii de stari sufletesti o expresie pe cit de indrazneata pe atit de armonioasa, pe cit de elevata pe atit de colocviala. Mai putin implinita in versuri ce vor sa ilustreze un destin (cele despre George Enescu, de pilda) sau in profesii de credinta prea directe si — straniu — prea pamfletare citeodata, lirica sa reprezinta acea fuziune deplina a instinctului muzical cu cel poetic. Nimic nu pare construit, elaborat cu chin si truda, ci totul are spontaneitate si naturalete. Confesiunea nu reprezinta lamentatia ostentativa si ex-hibitorie, ci o asumare a unui destin care aspira necontenit catre „pierduta aleasa din legenda, la poalele turnului pazit de greul padurii stiind ca la sfirsit asteapta „sa-i cada pe brate numai umbra plinsa de sus.
Totul invesmintat intr-o superba limba romaneasca ale carei virtuti au fost relevate de Serban Cdoculescu in prefetele cu care a insotit ultimele sale doua volume. Desi in anii tineretii i s-au imputat unele frantuzisme, ele ramin accidente in armonia acestei poezii care topeste cuvintul neaos rasucindu-i citeodata sensul, in-torcindu-l si departindu-l de la valorile lui originare, fara a-1 silui vreodata, fara a crea stridente si echivocuri. Autenticitatea limbii poeziilor sale nu are nimic din emfaza neaosismului cautat si pretentios, de fapt o ipostaza a snobismului, ci isi pastreaza intacta naturaletea si vigoarea sevelor pa-mintului. Prin aceste calitati ea nu pare in nici un fel discordanta in armonia de o elevata tinuta intelectuala a limbajului sau ci deplin consonanta.
Publica un important numar de romane in lb. franceza (majoritatea avand o versiune originala in lb. romana, dar needitate), intrunind comentariile hiperbolice ale presei: La Seconde chance (1952), L Homme qui voyagea seul (1954), Les Sacrifies du Danube (1957), La cravache (1960), Perahim (1961), La Maison de Petrodava (1961), Les Immortels d A-gapia (1964), De la vingt-cinquieme heure a V heure eternelle (1965), Le Meurtre de Kyralessa (1966), L Es-pionne (1971), L Oeil americain (1973), Dieu ne regoit que le Dimanche (1974), Les Inconnus de Heidelberg (1977), Le Grand exterminateur (1978), La Tunique de peau (1979), Christ au Liban (1979), Les Amazones du Danube (1980), La Condottiera (1980), Dieu a Paris (1980), Memoires (1986) s.a. A mai publicat scrieri si-mili autobiografice (Pourquoi m a-t-on appele Virgil?, Le Temoin de la vingt-cinquieme heure); biografii: La Vie du Patriarche Athenagoras (1969) sau biografii romantate: La Vie de Mahomet, La Jeunesse du Docteur Luther, Saint-Jean Bouche d or).
Deces: 22 iun. 1992, Paris
Fiul lui Constantin Gheorghiu, preot, si al Mariei (n. Scobay).
Destinul lui Virgil Gheorghiu a fost asemanator cu cel al lui Emil Botta — amindoi oameni de o sensibilitate iesita din comun, pe care doua arte gemene i-au solicitat simultan, cu aceeasi intensitate sufleteasca si cu impliniri care nu ne dau dreptul sa socotim ca unul sau celalalt din domeniile ilustrate au constituit o indeletnicire secundara, de amator pasionat. Emil Botta ramine deopotriva actor si poet, Virgil Gheorghiu muzician si poet. Sa apartina tarimului coincidentei faptul ca G. Calinescu ii infatiseaza in cadrul aceluiasi capitol (Dadaisti, Suprarealisti, Hermetici), ca analiza lor se succede respectind ordinea virstei * si ca se refera la profesia lor („autorul e pianist, „poetul e actor) si ca aceste precizari sint de natura sa explice anumite trasaturi ale liricii lor, dar si rezervele criticului, sau in orice caz aprecierile evident ponderate fata de creatia lor ? Succesiunea pe aceeasi pagina a Istoriei literaturii romane intr-un capitol eterogen si in care ei doi nu-si afla, totusi, locul deoarece nici in esenta, nici in structura ei, lirica lui Virgil Gheorghiu si a lui Emil Botta nu poate fi pusa nici sub semnul dadaismului, nici al supra-realismului, nici al hermetismului, nu poate constitui un argument pentru viabilitatea afirmatiei cu care am inceput studiul nostru. Dar numele lor a fost asociat intr-unul din cele mai importante studii asupra evolutiei poeziei romane interbelice : Semne noi de lirism de Vladimir Streinu. * Si asociat intr-o perspectiva care le confera un loc esential in procesul innoirii liricii noastre interbelice dupa ce generatia anilor 1920, adica Tudor Arghezi, G. Bacovia, Lucian Blaga, 1. Barbu, Adrian Maniu, I. Pillat si, am adauga noi, Al. Philippide si Vasile Voiculescu dadusera culmile creatiei lor. Vladimir Streinu vorbea de faptul ca „in mai multe rinduri, critica noastra a condamnat aceasta dubla imitatie a epocii («cliseul Arghezi» si «cliseul Ion Barbu», n.n.), din grija de a elibera lirismul romanesc de robia noilor modele, care din noi modele se transformasera in noi locuri comune. Ceea ce nu insemneaza ca tinerii poeti si-au sistat placerea mediocra de a imita [] De aceea literatura noastra poetica de dupa 1925 — 1926 si-a umplut spatiul cu imitari, cind de lirism viguros, cind de lirism abstract, dar in asa masura ca se putea justifica temerea criticii de o noua secatuire a poeziei lirice.
In ultimii ani insa, datorita premiilor Fundatiei pentru Literatura si Arta au aparut citiva poeti tineri, cum sint, in ordinea aparitiei Horia Stamatu, Simion Stolnicu, Virgil Gheorghiu si Emil Botta () in aceeasi comuna tendinta, ca mai reprezentativi, socotim pe Virgil Gheorghiu si Emil Botta. Cu acestia, starile lirice renasc prin punerea in libertate a emotiilor, prin modul direct al exprimarii simple, prin adevarul subiectiv al impresiilor poetice, prin fantezia ale carei capricii, raminind nebunatice, nu sint nebunesti, ca si prin vibratia deosebit de elegiaca si patrunzatoare. Exista in poemele lor un fel de a fi al versului, o intonatie rezultata la citire din intorsatura anume a exprimarii, care traduce simta-mintul de lucru nou, vazut intiia oara, care da impresia de realitati robinsoniene. Credem prin urmare ca ne aflam in fata unei alte generatii de poeti, care in apa statatoare de imitatii ridica, spre bucuria noastra, o noua unda de lirism. Vladimir Streinu privea in mod strict situatia lor ca poeti, fara nici o implicatie biografica sau convergente de natura profesionala. O jumatate de veac a trecut de la tiparirea acestui studiu de o importanta fundamentala in evolutia gindirii noastre critice, si astazi, cind opera celor doi este incheiata de aproape un deceniu, este evident ca diagnosticul lui Vladimir Streinu a fost validat integral'. Rafinatul si perspicacele critic avea doar perspectiva citorva ani pe care ii definea in insasi febra evolutiei lor. Dar locul celor doi poeti in lirica vremii constituie unul din argumentele esentiale ale apropierii cu care ne-am inceput studiul nostru. Le adaugam acum altele pornind de la cunoasterea ambelor versante ale unei creatii unice, datorita frecventarii tuturor ta-rimurilor pe care s-au manifestat cei doi, ca si a personalitatii lor umane. Virgil Gheorghiu era muzician, nu numai pianist, ci si cronicar, exeget si compozitor, Emil Botta era actor. Dar si unul si altul au fost si in perspectiva timpului vor ramine poeti, poeti a caror opera nu reprezinta in nici un fel o transpunere de atitudini, motive, imagini din lumea sunetelor si a mastilor sau o translare de universuri artistice chiar daca uneori elemente sugerate sau explicite ne fac sa ne gindim la faptul ca autorul lor poate fi muzician sau actor.
In 1941, insa destinul liric al lui Virgil Gheorghiu avea sa sufere o eclipsa de un sfert de veac in ceea ce priveste prezenta poetului in circuitul public. Nu pentru ca ar fi cunoscut o timpurie secatuire a resurselor lirice, sau pentru ca simtea cum o alta generatie incepea sa proiecteze fascicole de lumina ce puteau sa adumbreasca subtilitatile cromatice de o delicata bogatie care se metamorfozeaza in „acea nunta a miresmelor cu cerul ce invaluie firea intr-o lume din vis si amintire, lasindu-se absorbit de muzica pe masura ce anii treceau. O noua generatie isi facuse intrarea in literatura si nu trecuse neobservata. Dar in 1941 personalitatea poetica a lui Virgil Gheorghiu era implinita nu printr-o prezenta tenace si masiva, ci prin altitudinea cintului sau de delicata suavitate ce sublima visul implinit numai in gind care niciodata n-a prins contur in viata de fiecare zi si nostalgia pentru ceea ce a fost sau mai ales pentru ceea ce putea sa fie. Douazeci si cinci de ani in care, asa cum am spus, muzicologul ti interpretul s-au intilnit cu publicul, poetul raminind din ce in ce mai mult o amintire.
Pompiliu Constantinescu a stabilit nota specifica a poemului lui Virgil Gheorghiu fata de modelul sau indepartat, acela al scriitorului francez * reliefind, in acelasi timp, caracterul lui pronuntat autohton, comparindu-1 in primul rind cu Lucian Blaga. Pompiliu Constantinescu vedea faunul lui Virgil Gheorghiu apropiat de „duhul paduratec autohton. Dupa mai bine de doua decenii, Virgil Gheorghiu a continuat acest poem ce reprezinta o adevarata culme a liricii romane cu Trezirea Faunului si cu cel intitulat ca o adevarata premonitie Cintece finale de faun. ** Putem sa privim toate cele trei ipostaze ca un poem unitar, un triptic ? Fara indoiala, da ! Fiecare isi pastreaza o anume individualitate prin faptul ca „vapaia de vara a primului poem, ca „mugetul de singe in vine isi continua in cel de-al doilea clocotul, dar sfisiat parca de teama insingurarii („Dar eu, spaima silvanelor, n-am rost / Si singur ratacesc far' de pereche) si de inceputul unei diminuari fizice („De la mijirea zilei pina-n seara / Prin frunze rascolesc si prin cotloane / Si-abia dezgrop o zarzara amara / Ori viermuind si seci niste momoane). Trezirea faunului se constituie din perechi de strofe, prima reprezentind dorinta, starea ideala, avintul, zbaterea, cea de-a doua o realitate din ce in ce mai impovarata, mai trista. Trezirea faunului construita, in cea mai mare parte din aceste doua strofe antinomice pare ca isi rarefiaza uneori tesatura lirica privita mai ales in comparatie cu Cintece de faun, adevarata lectie de maestrie in care strofele se inlantuie, se determina, se continua, se metamorfozeaza conform unei logici interioare fara nici o fisura. Ceea ce se intimpla si in ultima parte a tripticului : Cintecele finale, replica de aceeasi concentrare emotiva si artistica a celui dintii poem. De data aceasta, calatoria prin meandrele naturii, un adevarat banchet de imagini vizuale ce se metamorfozeaza in senzatii auditive si ol-factice ingemanindu-se fara contenire, nu mai aduce multumirea pentru aspra frumusete a trupului, pentru voluptatile reale sau dorite si nici bucuria in fata unor spectacole mirifice precum e acesta : „Unchesii brazi aprind rasina-n zori / In ramuri, tainic-seva catarata / Trezeste pentru ziua neschimbata / Polen si roua, boare si culori. Acum, in Cin-tecele finale „cind desprind din noduri sfarimicioase teaca, / Gasec tot miezul putred, tulpina goala, seaca. Ceea ce uneste toate aceste trei ipostaze, ceea ce le confera un loc aparte in poezia romana contemporana este bogatia cromatica ce releva o natura mirifica in alcatuiri nebanuite, in game si in nuante pe cit de surprinzatoare, pe atit de firesc alcatuite. Faunul nu-i un pretext, ci ipostaza unei trairi plenare intr-o natura care te inconjoara prietena sau dusmana, excitanta sau trista, luxurianta sau secatuita, el este simbolul vitalitatii, al necontenitei aspiratii spre lumina si catre linistea desavirsita a naturii. Cind comenta volumul Padurea adormita, Per-pessicius afla intr-una din poezii : „expresia cea mai casta a uneia din cele mai senzuale poezii de iubire. in fond aceasta este trasatura esentiala a liricii lui Virgil Gheorghiu pe care o recunoastem nu numai in cele trei cicluri ale faunului. Pentru ca aceasta vitala frenezie pagina, aceasta cautare a bucuriei simturilor este necontenit insotita de una din cele mai suave, delicate si pudice viziuni asupra vietii. Ceea ce da poeziei lui Virgil Gheorghiu timbrul sau specific in lirica romaneasca este altitudinea ei spirituala, o puritate a sentimentului care aspira spre desavirsirea visului ce ss destrama in clipa fericita cind avem sentimentul implinirii lui. Dialectica vis-realitate capata in strofele sale o infinitate de intruchipari, toate focalizind spre acea nostalgie pentru tot ce este si a fost frumos, inteles nu ca euforica privire a vietii, ci ca o bucurie virtuala sufleteasca. Si daca exceptam unele poezii ale volumului de debut, unde influentele nu sint asimilate, vom observa ca, desi teme, motive, stari sufletesti par a fi ale liricii romanesti de la D. Anghel, la Bacovia, la Ion Pillat, la Vasile Voiculescu, nimic nu este asemanator lor. Si aceasta deoarece totul poarta o amprenta atit de personala, atit de autentic personala prin vibratia unui sentiment de cea mai curata si elevata expresie. Intr-un Sonet publicat catre sfir-situl vietii aflam citeva versuri care reprezinta o lucida autocaracterizare a poeziei sale : „Visarile mi-au fost mereu morgane / Iar calma fericire nu stiu cum e. Aceasta necontenita si neimplinta aspiratie catre fericirea visata, dar niciodata atinsa se converteste intr-o perpetua nostalgie pentru ceea ce a fost si mai ales pentru ceea ce putea sa fie. Timiditatea pe care poetul o recunoaste drept caracteristica stantelor sale ii confera nota aparte in lirica romaneasca. Dar nu timiditatea unui refulat, nu smerenia unui disimulat, nu poezia bunelor sentimente, ci expresia unui suflet ales, a unei sensibilitati de o infinita delicatete. La cumpana dintre aspiratie si nostalgie, la hotarul dintre cea mai concreta amintire a lumii copilariei, adolescentei, himerelor, a „fetelor morgane, a „vaselor fantoma se alcatuieste una din cele mai implinite expresii ale lirismului romanesc, ce se ridica spre culmi de frumusete si de emotie care il aseaza in galaxia poeziei perene. Prin concentrarea -expresiei, prin tensiunea ce nu cunoaste niciodata strigatul de disperare in fata trecerii timpului, a iminentei mortii, a uitarii de care artistul si opera lui pot fi invaluiti si nici patetismul incrincenat, prin nostalgia fata de tot ceea ce sufletul sau ar fi dorit sa se implineasca in lumea unui vis care n-a devenit realitate si a unei realitati transfigurata in vis, Virgil Gheorghiu si-a cucerit un loc de prima importanta in evolutia liricii noastre contemporane. Poezia sa e in acelasi timp de o suava senzualitate si de o liniste meditativa care o fac sa nu fie niciodata apasata de tirania simturilor si nici de uscaciunea unei intelectualitati exacerbate. Poet al vietii de provincie, poet al regretelor fata de o adolescenta ce il cheama in lumea ei de o curata infatisare sufleteasca, poet al naturii in care se cufunda cu voluptate si pe care o regreta necontenit, dar si poet al nelinistilor si al sfisierilor existentei omului modern, Virgil Gheorghiu a aflat acestei bogatii de stari sufletesti o expresie pe cit de indrazneata pe atit de armonioasa, pe cit de elevata pe atit de colocviala. Mai putin implinita in versuri ce vor sa ilustreze un destin (cele despre George Enescu, de pilda) sau in profesii de credinta prea directe si — straniu — prea pamfletare citeodata, lirica sa reprezinta acea fuziune deplina a instinctului muzical cu cel poetic. Nimic nu pare construit, elaborat cu chin si truda, ci totul are spontaneitate si naturalete. Confesiunea nu reprezinta lamentatia ostentativa si ex-hibitorie, ci o asumare a unui destin care aspira necontenit catre „pierduta aleasa din legenda, la poalele turnului pazit de greul padurii stiind ca la sfirsit asteapta „sa-i cada pe brate numai umbra plinsa de sus.
Totul invesmintat intr-o superba limba romaneasca ale carei virtuti au fost relevate de Serban Cdoculescu in prefetele cu care a insotit ultimele sale doua volume. Desi in anii tineretii i s-au imputat unele frantuzisme, ele ramin accidente in armonia acestei poezii care topeste cuvintul neaos rasucindu-i citeodata sensul, in-torcindu-l si departindu-l de la valorile lui originare, fara a-1 silui vreodata, fara a crea stridente si echivocuri. Autenticitatea limbii poeziilor sale nu are nimic din emfaza neaosismului cautat si pretentios, de fapt o ipostaza a snobismului, ci isi pastreaza intacta naturaletea si vigoarea sevelor pa-mintului. Prin aceste calitati ea nu pare in nici un fel discordanta in armonia de o elevata tinuta intelectuala a limbajului sau ci deplin consonanta.
Publica un important numar de romane in lb. franceza (majoritatea avand o versiune originala in lb. romana, dar needitate), intrunind comentariile hiperbolice ale presei: La Seconde chance (1952), L Homme qui voyagea seul (1954), Les Sacrifies du Danube (1957), La cravache (1960), Perahim (1961), La Maison de Petrodava (1961), Les Immortels d A-gapia (1964), De la vingt-cinquieme heure a V heure eternelle (1965), Le Meurtre de Kyralessa (1966), L Es-pionne (1971), L Oeil americain (1973), Dieu ne regoit que le Dimanche (1974), Les Inconnus de Heidelberg (1977), Le Grand exterminateur (1978), La Tunique de peau (1979), Christ au Liban (1979), Les Amazones du Danube (1980), La Condottiera (1980), Dieu a Paris (1980), Memoires (1986) s.a. A mai publicat scrieri si-mili autobiografice (Pourquoi m a-t-on appele Virgil?, Le Temoin de la vingt-cinquieme heure); biografii: La Vie du Patriarche Athenagoras (1969) sau biografii romantate: La Vie de Mahomet, La Jeunesse du Docteur Luther, Saint-Jean Bouche d or).
Căci tu ești vis
Ne cheama departarea, putere infinita,
Acolo este taina pamintului visat;
Ne cheama departarea, ne cheama-ndragostita
Spre dinsa doru nostru-i mereu predestinat.
Ea ne indreapta pasul in ritm de poezie
Si ne sadeste-n inimi sperante-amagitoare
De-o-nchipuita lume ce nimenea n-o stie
Si despre-o viata noua cu alte zari si soare.
Asa si tu iubito sadind un dor in mine
Astept o lume noua sa se deschida-n fata ;
Si dinsa imi apare, cind te zaresc pe tine
Caci tu esti vis, lumina, speranta si viata.
Acolo este taina pamintului visat;
Ne cheama departarea, ne cheama-ndragostita
Spre dinsa doru nostru-i mereu predestinat.
Ea ne indreapta pasul in ritm de poezie
Si ne sadeste-n inimi sperante-amagitoare
De-o-nchipuita lume ce nimenea n-o stie
Si despre-o viata noua cu alte zari si soare.
Asa si tu iubito sadind un dor in mine
Astept o lume noua sa se deschida-n fata ;
Si dinsa imi apare, cind te zaresc pe tine
Caci tu esti vis, lumina, speranta si viata.
Erotica
De cind nascuta-i
Venere din spume
Sub cite forme corpu-i fu cintat!
Delirul ei mereu framint-o lume,
Si-n veci altaru-i pai-e laudat.
Vestalele moderne-s nevirgine;
Stingind lumina sacrului lor foc
Zeita ele-n umbra o evoc
Cu mladieri din cele mai feline
Trecind usor pe aspre trotuare
Stirnesc revolta simturilor brute ;
Privirile inflacarate si pierdute
Alearga odios spre sanctuare
Fardate, cu ochi ficsi, ca de papuse, in vorba lor aprinsa-nfrigurata
Ridea isteria de un „odata" Cind fecioria lor de vis pierduse.
Veni si ziua cind iubii pe una;
Parea mai solitara, mai tacuta ;
Din inima ei stoarsa, prefacuta
Ne-ncrederea venea intotdeauna
Si-n clipa cind spunindu-i totul,
Nerabdator, in cuget de avint
Doream profetic caldul ei cuvint:
Ea dase unui trecator cu cotul
De dinsa cine-acuma stie !
E nimfa azi, ce-asteapta doar atit;
Pe
Satyri arzatori sa-i ia de git,
Sa-i sature-n frenetica betie.
Stringindu-se din nervi spasmodic
E prada-nfioratului sau chin
Prin ritmul ei de calcul si metodic
Strabate diabolicul suspin
Cind rolurile astea-s terminate
Vestalo, si alcovul e-ntinat.
Molohul senzual te-a blestemat
Ca ii jertfesti iubirile in rate
Venere din spume
Sub cite forme corpu-i fu cintat!
Delirul ei mereu framint-o lume,
Si-n veci altaru-i pai-e laudat.
Vestalele moderne-s nevirgine;
Stingind lumina sacrului lor foc
Zeita ele-n umbra o evoc
Cu mladieri din cele mai feline
Trecind usor pe aspre trotuare
Stirnesc revolta simturilor brute ;
Privirile inflacarate si pierdute
Alearga odios spre sanctuare
Fardate, cu ochi ficsi, ca de papuse, in vorba lor aprinsa-nfrigurata
Ridea isteria de un „odata" Cind fecioria lor de vis pierduse.
Veni si ziua cind iubii pe una;
Parea mai solitara, mai tacuta ;
Din inima ei stoarsa, prefacuta
Ne-ncrederea venea intotdeauna
Si-n clipa cind spunindu-i totul,
Nerabdator, in cuget de avint
Doream profetic caldul ei cuvint:
Ea dase unui trecator cu cotul
De dinsa cine-acuma stie !
E nimfa azi, ce-asteapta doar atit;
Pe
Satyri arzatori sa-i ia de git,
Sa-i sature-n frenetica betie.
Stringindu-se din nervi spasmodic
E prada-nfioratului sau chin
Prin ritmul ei de calcul si metodic
Strabate diabolicul suspin
Cind rolurile astea-s terminate
Vestalo, si alcovul e-ntinat.
Molohul senzual te-a blestemat
Ca ii jertfesti iubirile in rate
Primăvara
E primavara iarasi si pasarile cinta
Ascunse printre frunza ciresilor albiti,
Un cintec de-amintire, iubirea noastra sfinta
Copilaria-ntreaga din anii infloriti
iti mai aduci aminte de pasnica gradina in care dupa ploaie, tacuti, ne odihneam
Pe banca scorojita, cind boarea de sulfina
Venind cu-n aer proaspat, in piepturi o sorbeam ?
Visam atit de simplu o viata sanatoasa,
Ca un copil naiva, traita primitiv
Si tu erai atuncea atita de frumoasa,
Nebuna si sprintara rizind fara motiv!
•Se vede ca pe lume e lacrima stapina
Motivul e acelasi, tu nu ma intreba
Atita stiu ca toamna, ne-am despartit de mina
Si am privit o vreme prelung pe urma ta
De aceea amintirea, iubirea noastra sfinta,
Copilaria-ntreaga din anii insoriti,
Cind iar e primavara, in sufletul meu cinta
Cu pasarile toate prin pomii ninsi, albiti
Ascunse printre frunza ciresilor albiti,
Un cintec de-amintire, iubirea noastra sfinta
Copilaria-ntreaga din anii infloriti
iti mai aduci aminte de pasnica gradina in care dupa ploaie, tacuti, ne odihneam
Pe banca scorojita, cind boarea de sulfina
Venind cu-n aer proaspat, in piepturi o sorbeam ?
Visam atit de simplu o viata sanatoasa,
Ca un copil naiva, traita primitiv
Si tu erai atuncea atita de frumoasa,
Nebuna si sprintara rizind fara motiv!
•Se vede ca pe lume e lacrima stapina
Motivul e acelasi, tu nu ma intreba
Atita stiu ca toamna, ne-am despartit de mina
Si am privit o vreme prelung pe urma ta
De aceea amintirea, iubirea noastra sfinta,
Copilaria-ntreaga din anii insoriti,
Cind iar e primavara, in sufletul meu cinta
Cu pasarile toate prin pomii ninsi, albiti
Ovid Caledoniu, poet
Biografie Ovid Caledoniu
Ovid Caledoniu (n. 22 martie 1914, d. 15 ianuarie 1974) a fost un poet român.
A colaborat la revistele "Gândirea", "Iconar", "Sfarmă-Piatră", "Literatura", "Meşterul Manole", "Revista Dobrogeană", etc.
Opere
* Endymion, 1937
* Vrăjitorul apelor, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1942
* Pasărea de foc, Editura Junimea, Iaşi, 1973
În 1943, a apărut la Editura Librăriei Pavel Suru antologia "13 poeţi, 13 poezii de dragoste", coordonată de Ovid Caledoniu împreună cu Ştefan Baciu şi Vintilă Horia, antologie ce mai cuprinde, pe lângă poeziilor coordonatorilor, poezii de Virgil Carianopol, Gherghinescu Vania, Ion Aurel Manolescu, Petre Păulescu, Teodor Scarlat, Ştefan Stănescu, Simion Stolnicu, Gh. Tuleş, E. Ar. Zaharia.
Ovid Caledoniu (n. 22 martie 1914, d. 15 ianuarie 1974) a fost un poet român.
A colaborat la revistele "Gândirea", "Iconar", "Sfarmă-Piatră", "Literatura", "Meşterul Manole", "Revista Dobrogeană", etc.
Opere
* Endymion, 1937
* Vrăjitorul apelor, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1942
* Pasărea de foc, Editura Junimea, Iaşi, 1973
În 1943, a apărut la Editura Librăriei Pavel Suru antologia "13 poeţi, 13 poezii de dragoste", coordonată de Ovid Caledoniu împreună cu Ştefan Baciu şi Vintilă Horia, antologie ce mai cuprinde, pe lângă poeziilor coordonatorilor, poezii de Virgil Carianopol, Gherghinescu Vania, Ion Aurel Manolescu, Petre Păulescu, Teodor Scarlat, Ştefan Stănescu, Simion Stolnicu, Gh. Tuleş, E. Ar. Zaharia.
Zi de toamnă'n Caucaz
O frunză cade şi altele se-alungă,
Încet, pe-un drum la Răsărit ce creşte.
O, spune-mi inimă, cine să ne-ajungă,
Nu peste toată luna, azi, străluceşte?
Întind, sfios, o mână. O, ce grădini cereşti
De-o nesfârşită-aromă sufletul mi-l umple
Ca o răcoare, calmă, în care simţi că eşti
Singurătate, clară, ce urcă pân' la tâmple.
Printre copaci poetul îşi duce 'ncet povara,
Întoarce vremi cu faţa spre apele mirării,
Ca'ntr'o oglindă-şi vede iubita, lanul, ţara
Şi steaua ce 'ntârzie şi umbra înserării.
Kamensk, Septembrie, 1942
Încet, pe-un drum la Răsărit ce creşte.
O, spune-mi inimă, cine să ne-ajungă,
Nu peste toată luna, azi, străluceşte?
Întind, sfios, o mână. O, ce grădini cereşti
De-o nesfârşită-aromă sufletul mi-l umple
Ca o răcoare, calmă, în care simţi că eşti
Singurătate, clară, ce urcă pân' la tâmple.
Printre copaci poetul îşi duce 'ncet povara,
Întoarce vremi cu faţa spre apele mirării,
Ca'ntr'o oglindă-şi vede iubita, lanul, ţara
Şi steaua ce 'ntârzie şi umbra înserării.
Kamensk, Septembrie, 1942
Vasile Filip, poet
Biografie Vasile Filip
Vârful cu dor - Editura Junimea, 1979
Cerbul de pâclã - Editura Junimea, 1983
Sansa ninsorii - Editura Junimea,1988
Tropare - Editura Trinitas, 1998
Pasãrea de rouã - Editura Portile Orientului, 1999
Amurg - Editura Tehnopress, 1999
Poemele tranzitiei - Editura Tehnopress, 1999
Vârful cu dor - Editura Junimea, 1979
Cerbul de pâclã - Editura Junimea, 1983
Sansa ninsorii - Editura Junimea,1988
Tropare - Editura Trinitas, 1998
Pasãrea de rouã - Editura Portile Orientului, 1999
Amurg - Editura Tehnopress, 1999
Poemele tranzitiei - Editura Tehnopress, 1999
Clipa de noapte
Ce lungă noapte mi se pare clipa
Când ochiul tău sub pleoapă se ascunde
Si ce aproape depărtata boltă
Pe care astăzi n-o mai poti pătrunde...
Fără copaci e uneori pădurea,
Cum fără oameni uneori pământul.
Cât de adâncă poate fi fântâna
In care noi ne-am îngropat vesmântul...
Si printre stele parcă văd mai bine
Cum gânduri - păsări se întorc din vise.
Ce larg e cuibul care-mi poartă puii
Si cât de mici ferestrele închise...
M-as bucura să plouă iar cu soare
Asupra mea să dau în rădăcină,
Dar prea uscat si depărtat e cerul
Si setea mea flămândă-i de lumină...
Să-mi fii părtasă la această sete
Te-as căuta,dar nu mai stiu pe unde.
Ce lungă noapte mi se pare clipa
Când ochiul tău sub pleoapă se ascunde...
Când ochiul tău sub pleoapă se ascunde
Si ce aproape depărtata boltă
Pe care astăzi n-o mai poti pătrunde...
Fără copaci e uneori pădurea,
Cum fără oameni uneori pământul.
Cât de adâncă poate fi fântâna
In care noi ne-am îngropat vesmântul...
Si printre stele parcă văd mai bine
Cum gânduri - păsări se întorc din vise.
Ce larg e cuibul care-mi poartă puii
Si cât de mici ferestrele închise...
M-as bucura să plouă iar cu soare
Asupra mea să dau în rădăcină,
Dar prea uscat si depărtat e cerul
Si setea mea flămândă-i de lumină...
Să-mi fii părtasă la această sete
Te-as căuta,dar nu mai stiu pe unde.
Ce lungă noapte mi se pare clipa
Când ochiul tău sub pleoapă se ascunde...
Fructul oprit
De ce m-ai lăsat sã pãtrund în livadã
(O, raiul acesta demult l-am râvnit)
Şi nu mã laşi sã muşc din fructul oprit,
Care s-a copt şi curând va sã cadã?
Mã duci în ispitã cu biblica poamã
(Ispita aceasta demult o râvnesc),
Şi-n raiul acesta ce mere mai cresc
Şi-s rumene toate şi tainic mã cheamã.
Tu crezi cã sunt lacom şi fãrã mãsurã
(O, patima asta mã arde mereu),
Dar n-ai pãtruns încã în sufletul meu
Sã vezi ce vâltoare de flãcãri îndurã.
De vrei sã mã pui la o grea încercare
(Demult o aştept şi ce mult am dorit)
Şi nu mã laşi sã muşc din fructul oprit,
De ce m-ai lãsat în livada ta oare?
(O, raiul acesta demult l-am râvnit)
Şi nu mã laşi sã muşc din fructul oprit,
Care s-a copt şi curând va sã cadã?
Mã duci în ispitã cu biblica poamã
(Ispita aceasta demult o râvnesc),
Şi-n raiul acesta ce mere mai cresc
Şi-s rumene toate şi tainic mã cheamã.
Tu crezi cã sunt lacom şi fãrã mãsurã
(O, patima asta mã arde mereu),
Dar n-ai pãtruns încã în sufletul meu
Sã vezi ce vâltoare de flãcãri îndurã.
De vrei sã mã pui la o grea încercare
(Demult o aştept şi ce mult am dorit)
Şi nu mã laşi sã muşc din fructul oprit,
De ce m-ai lãsat în livada ta oare?
Stare inedită
Te-aş aştepta pânã târziu în toamnã,
Dar ploile de toamnã sunt prea reci
Şi tu eşti mult prea delicatã, doamnã,
Sã pot risca prin ploaia mea sã treci.
De multe ori de-o vreme mi se-ntâmplã
Sã cad pe gânduri, fãrã nici un rost.
Parc-un gropar îmi bate cuie-n tâmplã
Şi mã coboarã unde n-am mai fost.
Mãrturisesc o stare ineditã,
Parcã plutesc, parcã alerg în gol.
Doar fruntea mi-i fierbinte ca o plitã
Pe care arde ultimul simbol.
M-aplec peste colacul de fântânã
Şi vãd o umbrã fãrã de stãpân;
Îmi face semn c-ar vrea sã mai rãmânã,
Cum m-ar ruga pe mine sã rãmân.
Dar ploile de toamnã sunt prea reci
Şi tu eşti mult prea delicatã, doamnã,
Sã pot risca prin ploaia mea sã treci.
De multe ori de-o vreme mi se-ntâmplã
Sã cad pe gânduri, fãrã nici un rost.
Parc-un gropar îmi bate cuie-n tâmplã
Şi mã coboarã unde n-am mai fost.
Mãrturisesc o stare ineditã,
Parcã plutesc, parcã alerg în gol.
Doar fruntea mi-i fierbinte ca o plitã
Pe care arde ultimul simbol.
M-aplec peste colacul de fântânã
Şi vãd o umbrã fãrã de stãpân;
Îmi face semn c-ar vrea sã mai rãmânã,
Cum m-ar ruga pe mine sã rãmân.
George Filip, poet
Biografie George Filip
George Filip s-a născut la Tuzla, judetul Constanta, la 22 martie,1939. Este fiul lui Pandele si al Floarei, strănepoată a marelui poet Octavian Goga. Urmeaza scoala primara în comuna natală, iar liceul l-a continuat la Bucuresti.
Datorita atitudinii sale neagreata de „democratia romaneasca” a acelor timpuri si a propagarii genului de poezie „incomoda” a fost judecat public la Turnu Severin si arestat.
În 1977, după alti ani de privatiuni si suferinte, s-a înscris pe lista pentru drepturile omului si a cerut protectia Ambasadei americane. In urma aceste actiuni, i s-a intentat un nou proces public, care a avut loc la Tuzla.
Si-a facut debutul în România cu 4 volume pe tematici diferite.
A parasit tara la 7 ianuarie 1979. Dupa peregrinari in Austria, Germania si Franta se stabileste in Canada.
Alegand Montrealul ca oras de resedinta, poetul s-a numărat printre fondatorii Centrului Cultural Român, a fost redactor la ora de radio în limba română, redactor la revista multiculturală HUMANITAS si director cultural la Teleromânia, prima televiziune din exil, în limba română.
Carti publicate: Matematica pe degete, 1974 / Anotimpul legendelor, 1975 / Desant satiric, 1976 / Drumuri de balada, 1977 / Zei fara armuri, 1989 / Poemes sur feuilles d'erable, 1998 / Era confuziilor, 1993 / Din taine, 1999 / Diana, 2002 / '89 Poeme indoliate, 2002 / Vad lumina, 2003 / La planet plate - Poemes, 2004 / Singur impotriva destinului, 2004 / Aezii privesc, 2005 / Zilele saptamanii, 2005 / Din oglinda, 2005 / Tara din lacrima, 2006.
George Filip s-a născut la Tuzla, judetul Constanta, la 22 martie,1939. Este fiul lui Pandele si al Floarei, strănepoată a marelui poet Octavian Goga. Urmeaza scoala primara în comuna natală, iar liceul l-a continuat la Bucuresti.
Datorita atitudinii sale neagreata de „democratia romaneasca” a acelor timpuri si a propagarii genului de poezie „incomoda” a fost judecat public la Turnu Severin si arestat.
În 1977, după alti ani de privatiuni si suferinte, s-a înscris pe lista pentru drepturile omului si a cerut protectia Ambasadei americane. In urma aceste actiuni, i s-a intentat un nou proces public, care a avut loc la Tuzla.
Si-a facut debutul în România cu 4 volume pe tematici diferite.
A parasit tara la 7 ianuarie 1979. Dupa peregrinari in Austria, Germania si Franta se stabileste in Canada.
Alegand Montrealul ca oras de resedinta, poetul s-a numărat printre fondatorii Centrului Cultural Român, a fost redactor la ora de radio în limba română, redactor la revista multiculturală HUMANITAS si director cultural la Teleromânia, prima televiziune din exil, în limba română.
Carti publicate: Matematica pe degete, 1974 / Anotimpul legendelor, 1975 / Desant satiric, 1976 / Drumuri de balada, 1977 / Zei fara armuri, 1989 / Poemes sur feuilles d'erable, 1998 / Era confuziilor, 1993 / Din taine, 1999 / Diana, 2002 / '89 Poeme indoliate, 2002 / Vad lumina, 2003 / La planet plate - Poemes, 2004 / Singur impotriva destinului, 2004 / Aezii privesc, 2005 / Zilele saptamanii, 2005 / Din oglinda, 2005 / Tara din lacrima, 2006.
Fericirea
Când a fost să plec în lumea largă
Şi destinu-n cârcă să mi-l port
Fericirea a rămas acasă,
Fericirea n-are paşaport.
Că aşa-i în ţara nimănuia,
Vameşii prin sânge-ţi scotocesc
Să nu iasă clandestin din Ţară
Nici un strop din tot ce-i omenesc.
Numai dorul s-a ascuns în mine
Şi blestemul de a fi poet,
De aceea umblu printre oameni
Scotocind prin suflet - indiscret.
... Lume bună, unde-i fericirea?
Dorul greu în suflet de ce-l port?
Fericirea ne-a rămas acasă,
Fericirea n-are paşaport.
Şi destinu-n cârcă să mi-l port
Fericirea a rămas acasă,
Fericirea n-are paşaport.
Că aşa-i în ţara nimănuia,
Vameşii prin sânge-ţi scotocesc
Să nu iasă clandestin din Ţară
Nici un strop din tot ce-i omenesc.
Numai dorul s-a ascuns în mine
Şi blestemul de a fi poet,
De aceea umblu printre oameni
Scotocind prin suflet - indiscret.
... Lume bună, unde-i fericirea?
Dorul greu în suflet de ce-l port?
Fericirea ne-a rămas acasă,
Fericirea n-are paşaport.
Sentiment
două treimi din trup mi-au murit
oasele-mi spun: mai împinge-ne
până ieri aveam chipul frumos
şi n-aveam pe piele pecingine
vremea mă creşte şi sunt tot mai scurt
în barbă îmi ţipă şerpii ridaţi
îmi vine să urc în turnuri de dor
şi să strig după cincii mei fraţi
lâng-un foc de răstimp şi tăceri
se încălzeşte în taină o stea
are chip de femeie - dianic
aţi ghicit: este dragostea mea
hai bătrâne, termină-ţi poemul
şi te du pe crepuscul în sus;
raţiunea eternă m-aşteaptă
DA: eu am încă multe de spus.
oasele-mi spun: mai împinge-ne
până ieri aveam chipul frumos
şi n-aveam pe piele pecingine
vremea mă creşte şi sunt tot mai scurt
în barbă îmi ţipă şerpii ridaţi
îmi vine să urc în turnuri de dor
şi să strig după cincii mei fraţi
lâng-un foc de răstimp şi tăceri
se încălzeşte în taină o stea
are chip de femeie - dianic
aţi ghicit: este dragostea mea
hai bătrâne, termină-ţi poemul
şi te du pe crepuscul în sus;
raţiunea eternă m-aşteaptă
DA: eu am încă multe de spus.
Tulburătorul vis
Acest pamânt mirositor si lacom
Cu trasnetele lui ucigatoare,
Fara belsug si fara adaposturi,
Acest aform abandonat de Soare
Care sub talpa înca arde
Si a pacatuit cu Luna,
În care ne-ngropam pe rând
De-a pururea si-ntotdeauna.
Acest pamânt fara culori concrete,
Golan rostogolit prin constelatii,
Cu gravitatia legata-n glezna
Si cu atât de relative spatii.
Acest pamânt fara culori si gust
Pe care iarba verde sângereaza
Si când simtim ce-i zborul, si zburam
Aripile din umeri le reteaza.
Sa fiu rotund si nu ma multumesc
Muscând din el, flamând, a câta parte?
Parintii mei, cugetatori, au curs
Prin iuresul plecarilor spre moarte;
Diana, tu si eu mai suntem vii
Sa nu rostesti acum nici un cuvânt
Ca ma trezesti si voi fi las, iubito
Si amândoi vom curge în pamânt.
Cu trasnetele lui ucigatoare,
Fara belsug si fara adaposturi,
Acest aform abandonat de Soare
Care sub talpa înca arde
Si a pacatuit cu Luna,
În care ne-ngropam pe rând
De-a pururea si-ntotdeauna.
Acest pamânt fara culori concrete,
Golan rostogolit prin constelatii,
Cu gravitatia legata-n glezna
Si cu atât de relative spatii.
Acest pamânt fara culori si gust
Pe care iarba verde sângereaza
Si când simtim ce-i zborul, si zburam
Aripile din umeri le reteaza.
Sa fiu rotund si nu ma multumesc
Muscând din el, flamând, a câta parte?
Parintii mei, cugetatori, au curs
Prin iuresul plecarilor spre moarte;
Diana, tu si eu mai suntem vii
Sa nu rostesti acum nici un cuvânt
Ca ma trezesti si voi fi las, iubito
Si amândoi vom curge în pamânt.
Viorica Ana Cozan, poetă (volume de poezie: “Întîlnirea cu mine”, “Privilegiul surîsului”)
Un fel de biografie
Ieşeanca a petrecut zeci de ani în apropierea cărţilor, ca bibliotecară la Universitatea „Gh. Asachi“. Şi-a expus emoţia trăită în culisele literaturii în trei volume de poezie Viorica Ana Cozan a devenit ieşeancă prin „adopţie“. A crescut şi a absorbit spiritul munţilor şi al râurilor din apropierea Stulpicanilor Sucevei. Era o tânără ambiţioasă, energică, pasionată de literatură, care voia să se afirme. Aşa că a dat locurile natale şi lucrul la un laborator din mină pe un centru literar efervescent, Iaşiul, în urmă cu câteva zeci de ani. De-a lungul timpului, a oscilat între cifre şi metafore. Deşi a urmat un liceu cu profil real şi a fost chimist la o mină din Suceava, a păstrat în acelaşi timp legătura cu literatura, cu versurile publicate încă din adolescenţă. „Mi-a plăcut chimia organică, dar visul meu era să ajung departe, să scriu“, explică poeta. În 1970 era deja în Bucureşti, unde studia biblioteconomia. Nu cursurile o cuceriseră în primul rând, cât oraşul cu ai săi poeţi, prozatori, actori. „Mergeau cu toţii cu vrafuri de foi în mână. Erau tineri, boemi, creativi şi îmi plăcea lumea asta. Îmi plăcea sentimentul că fac parte din ea“, mai spune Viorica Cozan. Nu mică i-a fost mirarea să-l zărească pe Tudor Arghezi, într-o staţie de autobuz. Întoarcerea la Iaşi a fost întreruptă de o repartizare în comuna Focuri, unde l-a cunoscut pe cel care avea să-i fie soţ, prieten şi critic, Vasile Neculau. Locuri diferite, o singură pasiune Viaţa a tot dus-o dintr-un loc în altul, în domenii diferite. De la cenacluri litarare cu mari oameni de litere, până în curtea de la ţară. A fost inclusiv inspector de personal la Universitatea „Asachi“, apoi bibliotecar la secţiile de Mecanică ,Chimie, locuri în care se bucura să fie, deşi cărţile tehnice nu erau pe gustul ei. Nici maternitatea, nici lipsa confortului nu i-au alungat inspiraţia: „Scriam şi noaptea. Fetele erau mici, dar mă făceau fericită“. Viorica Ana Cozan se poate lăuda cu trei volume publicate şi cu recomandările unor personalităţi, precum poetul Cezar Ivănescu şi profesorul Constantin Ciopraga. La început a fost „Întâlnire cu mine“ (1982), publicat la editura Junimea, urmat de „Privilegiul surâsului“ (1987) şi „Durata surâsului“ (1997). Creaţiile sale, de reverii, de doine, de căutare, de magie au primit doar reacţii pozitive. Luna trecută a fost pensionată de la bibliotecă: „Mă retrag la casa de la Stulpicani pentru a lucra la viitorul volum. Locul mă va ajuta să gândesc limpede. Nu părăsesc Iaşiul, îl iubesc prea mult, doar mă refugiez pentru a crea”. Ce vă motivează să scrieţi poezii? V. C.: De fiecare dată când am scris o poezie pe care o simţeam bună, aveam un sentiment aproape fizic de fericire, un fior. Lansarea celui de-al doilea volum, „Durata surâsului“, a fost cu adevărat sublimă. Ce vă propuneţi pentru următorul volum? V. C.: Toată viaţa m-am jucat cu poezia. Sau s-a jucat ea cu mine. De această dată mă ofer să îi fac jocul. Am o datorie de onorat faţă de ea, faţă de mine şi, nu în ultimul rând, faţă de cei care au crezut în reveriile mele. Profil Născută 1949, în comuna Stulpicani, judeţul Suceava Educaţie Şcoala Postliceală de Biblioteconomie, Bucureşti Experienţă a fost chimist la mina de la Tarniţa, din Suceava, bibliotecară la Dolheşti, la Focuri şi mai târziu la secţiile de Mecanică, respectiv Chimie ale Universităţii „Gheorghe Asachi“ Familie este văduvă şi are două fiice Ce-i place Admiră omul şi natura în toate formele sale. Iubeşte, evident, poezia. „Îmi plac deopotrivă piatra de pe pământ spaniol, valurile Mării Negre sau ploaia“. Ce nu-i place Dacă omul e pe lista preferinţelor, atunci când se comportă nefiresc cade în dizgraţie. „Nu-mi plac manifestările care sunt împotriva firii umane“.Întrebări şi răspunsuri
Gabriel Chifu, poet şi prozator
Biografie Gabriel Chifu
Gabriel Chifu - născut la 22 martie 1954 în oraşul Calafat, ca fiu al lui Ion Chifu, avocat, şi al Angelei Chifu, casnică.
A urmat cursurile şcolii generale în Calafat (între anii 1961- 1968) şi în Băileşti (1968-1969).
A absolvit Colegiul „Carol I“ din Craiova (clasa specială de matematică), în 1973 şi Facultatea de Electrotehnică din Craiova, Secţia Automatizări şi Calculatoare, în 1979.
A debutat în revista „România Literară“, în anul 1972, la „Poşta Redacţiei“, descoperit de Geo Dumitrescu.
Din 1985, este redactor la revista „Ramuri“, iar din 1991 este redactor-şef al acestei reviste editate de Uniunea Scriitorilor din România.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1980) şi al P.E.N. Romanian Center (din 2002).
După 1990, a fost ales în trei mandate (1990-1994, 1996-2000, 2001- 2005) secretar al Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România. Actualmente este secretar al Uniunii Scriitorilor şi membru în Comitetul Director.
A publicat articole, poezie, eseuri, proză în majoritatea revistelor de cultură din ţară.
În anul 1992 i-a apărut un volum de poezie în S.U.A., în traducere: „Angels and Gods“ (versiunea engleză de Victor Olaru, cu o postfaţă de Richard Jackson). Poezia sa a mai fost tradusă (în reviste şi în antologii) în Anglia, Italia, Iugoslavia, Grecia, China, Statele Unite, Slovacia, Haiti.
A participat la dezbateri, festivaluri internaţionale şi conferinţe în China, Ungaria, Grecia, S.U.A., România, Iugoslavia etc.
Este autorul următoarelor cărţi:
Poezie:
- Sălaş în inimă, Ed. Eminescu, Bucureşti,1976.
- Realul eruptiv, Ed. Eminescu, Bucureşti,1979
- O interpretare a Purgatoriului, Ed. Eminescu, Bucureşti,1982
- Lamura, Ed. Eminescu, Bucureşti,1983
- Omul neţărmurit, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,1987
- Povestea ţării latine din Est, Ed. Eminescu, Bucureşti,1994
- La marginea lui Dumnezeu, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1998
- Bastonul de orb, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2003
- Lacătul de aur, antologie, Colecţia Hyperion, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2004
- O sută de poeme, antologie, Editura Ramuri, Craiova, 2006
Romane:
- Unde se odihnesc vulturii, Ed. Eminescu, Bucureşti,1987
- Valul şi stânca, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,1989
- Maratonul învinşilor, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1997
- Cartograful puterii, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2000
- Povestirile lui Cesar Leofu, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2002
- Visul copilului care păşeşte pe zăpadă fără să lase urme sau Invizibilul, descriere amănunţită, Editura Polirom, 2004
Premii, distincţii:
Este în trei rânduri deţinătorul Premiului Uniunii Scriitorilor: pentru debut (Sălaş în inimă), în 1976; pentru roman(Maratonul învinşilor), în 1997 şi pentru poezie (La marginea lui Dumnezeu), în 1998.
A mai primit: premiul Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor, în 1983 şi 1994; Premiul de poezie al C. C. al U.T.C., 1984; premiul de haiku al Comunei Literare Vârşeţ-Serbia, 1987; premiul revistei „Amfiteatru“ (1975), premiul revistei „Luceafărul“ (1976), premiul revistei „Convorbiri Literare“ (2000), premiul revistei „Tomis“ (2001), premiul revistei „Poesis“ (2003); premiul de excelenţă „Laurenţiu Ulici“ al Fundaţiei „Luceafărul“ (2004). Este cetăţean de onoare al municipiului Calafat; Este distins cu titlul Meritul Cultural în grad de ofiţer.
Gabriel Chifu - născut la 22 martie 1954 în oraşul Calafat, ca fiu al lui Ion Chifu, avocat, şi al Angelei Chifu, casnică.
A urmat cursurile şcolii generale în Calafat (între anii 1961- 1968) şi în Băileşti (1968-1969).
A absolvit Colegiul „Carol I“ din Craiova (clasa specială de matematică), în 1973 şi Facultatea de Electrotehnică din Craiova, Secţia Automatizări şi Calculatoare, în 1979.
A debutat în revista „România Literară“, în anul 1972, la „Poşta Redacţiei“, descoperit de Geo Dumitrescu.
Din 1985, este redactor la revista „Ramuri“, iar din 1991 este redactor-şef al acestei reviste editate de Uniunea Scriitorilor din România.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1980) şi al P.E.N. Romanian Center (din 2002).
După 1990, a fost ales în trei mandate (1990-1994, 1996-2000, 2001- 2005) secretar al Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România. Actualmente este secretar al Uniunii Scriitorilor şi membru în Comitetul Director.
A publicat articole, poezie, eseuri, proză în majoritatea revistelor de cultură din ţară.
În anul 1992 i-a apărut un volum de poezie în S.U.A., în traducere: „Angels and Gods“ (versiunea engleză de Victor Olaru, cu o postfaţă de Richard Jackson). Poezia sa a mai fost tradusă (în reviste şi în antologii) în Anglia, Italia, Iugoslavia, Grecia, China, Statele Unite, Slovacia, Haiti.
A participat la dezbateri, festivaluri internaţionale şi conferinţe în China, Ungaria, Grecia, S.U.A., România, Iugoslavia etc.
Este autorul următoarelor cărţi:
Poezie:
- Sălaş în inimă, Ed. Eminescu, Bucureşti,1976.
- Realul eruptiv, Ed. Eminescu, Bucureşti,1979
- O interpretare a Purgatoriului, Ed. Eminescu, Bucureşti,1982
- Lamura, Ed. Eminescu, Bucureşti,1983
- Omul neţărmurit, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,1987
- Povestea ţării latine din Est, Ed. Eminescu, Bucureşti,1994
- La marginea lui Dumnezeu, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1998
- Bastonul de orb, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2003
- Lacătul de aur, antologie, Colecţia Hyperion, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2004
- O sută de poeme, antologie, Editura Ramuri, Craiova, 2006
Romane:
- Unde se odihnesc vulturii, Ed. Eminescu, Bucureşti,1987
- Valul şi stânca, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,1989
- Maratonul învinşilor, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1997
- Cartograful puterii, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2000
- Povestirile lui Cesar Leofu, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2002
- Visul copilului care păşeşte pe zăpadă fără să lase urme sau Invizibilul, descriere amănunţită, Editura Polirom, 2004
Premii, distincţii:
Este în trei rânduri deţinătorul Premiului Uniunii Scriitorilor: pentru debut (Sălaş în inimă), în 1976; pentru roman(Maratonul învinşilor), în 1997 şi pentru poezie (La marginea lui Dumnezeu), în 1998.
A mai primit: premiul Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor, în 1983 şi 1994; Premiul de poezie al C. C. al U.T.C., 1984; premiul de haiku al Comunei Literare Vârşeţ-Serbia, 1987; premiul revistei „Amfiteatru“ (1975), premiul revistei „Luceafărul“ (1976), premiul revistei „Convorbiri Literare“ (2000), premiul revistei „Tomis“ (2001), premiul revistei „Poesis“ (2003); premiul de excelenţă „Laurenţiu Ulici“ al Fundaţiei „Luceafărul“ (2004). Este cetăţean de onoare al municipiului Calafat; Este distins cu titlul Meritul Cultural în grad de ofiţer.
Artă poetică
câteva tărâmuri se resfiră prin aer
ca paginile unei cărţi.
sintaxa îşi face de la sine regulile
aidoma unui fluviu care îşi făureşte albia leneş.
pe ţărm se ivesc furnicile mirmidone, mii şi mii,
cară în spate marele zar, cu şase pe toate feţele,
zarul însufleţit, care surâde.
"cine-l ridică, cine-l azvârle, zic,
să vedem ce cade,
şasele vieţii sau şasele morţii?"
atât. în asta constă toată arta.
ca paginile unei cărţi.
sintaxa îşi face de la sine regulile
aidoma unui fluviu care îşi făureşte albia leneş.
pe ţărm se ivesc furnicile mirmidone, mii şi mii,
cară în spate marele zar, cu şase pe toate feţele,
zarul însufleţit, care surâde.
"cine-l ridică, cine-l azvârle, zic,
să vedem ce cade,
şasele vieţii sau şasele morţii?"
atât. în asta constă toată arta.
Dropia
Tatăl tatălui meu i-a spus tatei
că a văzut-o şi a orbit.
Ea locuieşte într-o sămânţă de aur, minunată.
Ea trece pe câmpuri: e piciorul pe care-l
aşază luna în iarbă,
cu care luna merge dintr-un sat în altul.
Ea trece numai
prin locul liber dintre două ore,
dintre două zile ce-şi urmează, de aceea
timpul nu o rugineşte,
şi are pană luminândă...Un vânător
a vrut s-o împuşte, dar glonţul
s-a întors în armă, puşca s-a risipit, a curs,
vânătorul nu a mai găsit drumul spre casă,
a rămas în văzduh închis.
Ah, cum o aşteptăm înfioraţi:
într-o iarnă s-a apropiat de o aşezare-
şi noaptea odăile s-au luminat ca de soare,
lumina a doborât câteva case vechi,
zăpada s-a topit, frunzele uscate
au înverzit, cănile goale de pe masă
cu vin tare s-au umplut. De aşteptare
casele noastre sânt nişte grăunţe răcoroase
bune pentru dropie.
că a văzut-o şi a orbit.
Ea locuieşte într-o sămânţă de aur, minunată.
Ea trece pe câmpuri: e piciorul pe care-l
aşază luna în iarbă,
cu care luna merge dintr-un sat în altul.
Ea trece numai
prin locul liber dintre două ore,
dintre două zile ce-şi urmează, de aceea
timpul nu o rugineşte,
şi are pană luminândă...Un vânător
a vrut s-o împuşte, dar glonţul
s-a întors în armă, puşca s-a risipit, a curs,
vânătorul nu a mai găsit drumul spre casă,
a rămas în văzduh închis.
Ah, cum o aşteptăm înfioraţi:
într-o iarnă s-a apropiat de o aşezare-
şi noaptea odăile s-au luminat ca de soare,
lumina a doborât câteva case vechi,
zăpada s-a topit, frunzele uscate
au înverzit, cănile goale de pe masă
cu vin tare s-au umplut. De aşteptare
casele noastre sânt nişte grăunţe răcoroase
bune pentru dropie.
Vestirea petrecerii de sine în singurătate
în martie 22, o zeiţă trece în fugă pe aici sub forma unei
plăpânde zăpezi:mi se topeşte în palmă. frec de o piatră aspră
o grămăjoară de ceară:îndată ceara se macină şi piere.
aidoma ei mă frec eu de acest văz-duh.şi mă petrec.aud
apropiindu-se corbii.aud în marş cumplit venind furnicile,deneînvinsele.am fost în cetatea plânsului, am predat
încrezător
doctrina luminii.pe locuitorii infernului
i-am învins. i-am condus pe cei slabi şi pe păcătoşi la izvor.
le-am poruncit "spălaţi-vă cu apă rece pe obraz", m-au urmat şi s-au vindecat. cerul era albastru, nepătat. acum este galben,
este vânăt, este negru. eram puternic şi tânăr, curgea aurul din
mine.
acum din toate colţurile lumii cu ochi sticloşi mă priveşte
vina.
vina mea. când s-a ivit? când a crescut? când s-a împrăştiat
peste tot uriaşă? frec de o piatră aspră
o grămăjoară de ceară, mă văd pe mine în ceara care se
macină şi piere.
mă văd pe mine frecându-mă de acest văz-duh. fiecare lucru
înalţă în calea mea un zid de netrecut şi un zăvor. fiecare
secundă
găzduieşte o trapă. fără o cauză anume sânt adus în preajma
lui zero.
un melc îmi cară inima undeva departe printre flori de
sulfină.
nici sângele meu nu mai curge în mine, zboară pe cer
ca un vultur vijelios, să însufleţească alte ţinuturi.
zadarnic mă zbat-sânt prins ca într-o plasă
în paginile unei delirante cărţi.
aş vrea să opresc alunecarea
fără sfârşit. dar cum? mă privesc în oglindă şi ea
din milă mă minte: îşi răscoleşte memoria şi îmi arată
o faţă mai veche, a gloriei, căci din mine, cel de azi, nimic
în apele ei nu se vede, cum nu se vede nici vidul. aş vrea să
opresc alunecarea fără sfârşit. dar cum? mă rog de primăvară şi de
toamnă,
de iarnă şi de vară să mă ţină pe aripile lor. pentru ele
strigătul meu nemăsurat este şoaptă nedesluşită.cântecul meu
armonios de implorare
li se pare bâlbâială fără şir. nici un anotimp, nici o fiinţă,
nici o stea nu mai înţeleg ce le spun. am ajuns să vorbesc o
limbă
doar de mine locuită. blestemat. ceară am fost, m-am frecat de
piatra aspră. sânt întemniţat pe vecie în paginile delirantei
cărţi,
a morţii.
plăpânde zăpezi:mi se topeşte în palmă. frec de o piatră aspră
o grămăjoară de ceară:îndată ceara se macină şi piere.
aidoma ei mă frec eu de acest văz-duh.şi mă petrec.aud
apropiindu-se corbii.aud în marş cumplit venind furnicile,deneînvinsele.am fost în cetatea plânsului, am predat
încrezător
doctrina luminii.pe locuitorii infernului
i-am învins. i-am condus pe cei slabi şi pe păcătoşi la izvor.
le-am poruncit "spălaţi-vă cu apă rece pe obraz", m-au urmat şi s-au vindecat. cerul era albastru, nepătat. acum este galben,
este vânăt, este negru. eram puternic şi tânăr, curgea aurul din
mine.
acum din toate colţurile lumii cu ochi sticloşi mă priveşte
vina.
vina mea. când s-a ivit? când a crescut? când s-a împrăştiat
peste tot uriaşă? frec de o piatră aspră
o grămăjoară de ceară, mă văd pe mine în ceara care se
macină şi piere.
mă văd pe mine frecându-mă de acest văz-duh. fiecare lucru
înalţă în calea mea un zid de netrecut şi un zăvor. fiecare
secundă
găzduieşte o trapă. fără o cauză anume sânt adus în preajma
lui zero.
un melc îmi cară inima undeva departe printre flori de
sulfină.
nici sângele meu nu mai curge în mine, zboară pe cer
ca un vultur vijelios, să însufleţească alte ţinuturi.
zadarnic mă zbat-sânt prins ca într-o plasă
în paginile unei delirante cărţi.
aş vrea să opresc alunecarea
fără sfârşit. dar cum? mă privesc în oglindă şi ea
din milă mă minte: îşi răscoleşte memoria şi îmi arată
o faţă mai veche, a gloriei, căci din mine, cel de azi, nimic
în apele ei nu se vede, cum nu se vede nici vidul. aş vrea să
opresc alunecarea fără sfârşit. dar cum? mă rog de primăvară şi de
toamnă,
de iarnă şi de vară să mă ţină pe aripile lor. pentru ele
strigătul meu nemăsurat este şoaptă nedesluşită.cântecul meu
armonios de implorare
li se pare bâlbâială fără şir. nici un anotimp, nici o fiinţă,
nici o stea nu mai înţeleg ce le spun. am ajuns să vorbesc o
limbă
doar de mine locuită. blestemat. ceară am fost, m-am frecat de
piatra aspră. sânt întemniţat pe vecie în paginile delirantei
cărţi,
a morţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu