MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 16 MARTIE 2021 - TEATRU/FILM

 16 MARTIE 2021 - TEATRU/FILM

Biografie Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlişua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca - azi judeţul Bistriţa-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi ai Ludovicăi (născută Diuganu). Ambii părinţi constituie modelele familiei Herdelea care apare în Ion, Răscoala, Gorila, etc. În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someşului. Potrivit afirmaţiei scriitorului: În Maieru am trăit cele mai frumoase şi mai fericite zile ale vieţii mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu. A început cursurile școlii primare în 1891. Autorul va rememora această epocă: Cele dintâi plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au pasionat. Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume. A urmat în anul 1895două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud. În 1897 s-a transferat la Şcoala de băieți din Bistrița("Polgári fiu iskola"), unde a urmat încă trei clase. În 1900 a început să urmeze Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-vestul Ungariei, lângă granița cu Austria). La sfârșitului anului I, a obținut calificativul "eminent". Ca și la Bistrița, a manifestat o înclinație deosebită pentru studiul limbilor străine.

   Înainte de a scrie și de a-și publica romanele scriitorul și-a desăvârșit talentul de prozator scriind povestiri și nuvele. Cea mai cunoscută nuvelă a sa este de bună seamă Ițic Ștrul Dezertor. Ciuleandra, nuvela sa psihologică cea mai cunoscută, va apărea ceva mai târziu. Romancierul a început să scrie romane realiste, în care acțiunea avea loc în decorul unui sat din Transilvania, Liviu Rebreanu a readus problematica țărănească în centrul atenției lumii literare, prin romanul setei de pământ, Ion. Subtitlul acestuia era „Glasul pământului, Glasul iubirii” și anunța principalul conflict din text, și a dat unul dintre primele noastre capodopere ale analizei psihologice. După această experiență literară autorul a scris mai apoi romanul Răscoala, supranumit de G. Călinescu „roman al gloatei”. El poate fi considerat o capodoperă a romanului românesc din toate timpurile. Un al treilea roman, Pădurea spânzuraților, a fost inspirat de un incident autobiographic. Tema fusese schițată inițial în nuvela Catastrofa.

   La 4 aprilie 1944 fiind grav bolnav, s-a retras la Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămânul drept). La 7 iulie, Rebreanu scria în Jurnal: Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică. La 1 septembrie 1944 la Valea Mare, a încetat din viață la vârsta de 59 de ani. Peste câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.

Cu Jules Cazaban:

Biografie Jules Cazaban

Jules Cazaban (n. 16 martie 1903, Falticeni; d. 23 septembrie 1963, Bucuresti) a fost un actor român de teatru și film. A fost fiul inginerului francez Ludovic Cazaban și al austriecei Aneta Checais. Jules Cazaban a fost fratele scriitorului Theodor Cazaban. A urmat gimnaziul și liceul la Fălticeni. Pasionat de muzică, a fost violoncelistul orchestrei Liceului “Nicu Gane” din Fălticeni, condusă de prof. Aurel Mihăilescu. Vocația lui principală a fost, însă, cea actoricească. 

A început prin a juca în piesele puse în scenă la Liceul “Nicu Gane”. În 1924 s-a înscris la Conservatorul de artă dramatică din Iași. A debutat pe scena Teatrului Național din Iași, în piesa "Cafeneaua cea mică" de Tristan Bernard și a jucat, la Teatrul Național din Cernăuți, în "Azilul de noapte" de Maxim Gorki (rolul lui Alioșa), "Volpone" de Ben Johnson, "Poveste de iarnă" de William Shakespeare, "Învierea" de Lev Tolstoi, "Crimă și pedeapsă" după Fiodor Dostoievski , "Viforul" de Barbu Stefanescu Delavrancea, "Răzvan și Vidra" de Bogdan Petriceicu Hasdeu, în regia lui Victor Ion Popa. 

În 1929 s-a mutat la București, unde a colaborat cu mai multe trupe teatrale independente, printre care compania Maria Ventura , teatrul Bulandra-Maximilian-Storin și trupele îndrumate de Sică Alexandrescu. În 1941 a fost angajat la Teatrul Nostru, condus de Dina Cocea. După 1944 a jucat la Teatrul Municipal din București, condus de Lucia Sturdza Bulandra (la 18 septembrie 1947 a devenit chiar director adjunct al teatrului). A avut interpretări de mare succes în: Cum vă place (în rolul bufonului Touchstone) și A douăsprezecea noapte (Malvoglio) de Shakespeare, Vizita bătrânei doamne de Dürrenmatt (rolul Alfred III), Moartea unui comis-voiajor de Arthur Miller (Willy Loman), Mamouret de J. Sarment, Nu se știe niciodată de G. B. Shaw (chelnerul William), Baia de Maiakovski (Teribilov), "Take, Ianke și Cadâr" de V. I. Popa (Ianke). A avut o bogată activitate în cinematografie, radio și televiziune și a fost profesor la Institutul de artă teatrală și cinematografică “I. L. Caragiale” din București. 

A primit distincția de Artist al poporului și a fost laureat al Premiului de Stat. În ultima parte a vieții a dorit să-și revadă fratele mai mic, Theodor, scriitorul, aflat în exil la Paris. Autoritățile comuniste au acceptat să-i acorde pașaportul numai cu condiția de a nu se vedea la Paris cu nici un exilat român. În aceste condiții, Jules Cazaban a renunțat la pașaport și la călătorie.

Căsătorit cu actrița Irina Năjejde, fiica jurnalistului și cronicarului dramatic Iosif Nadejde, a avut un fiu, compozitorul si muzicologul Costin Cazaban. Jules Cazaban este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

Filme cu Jules Cazaban

·         Corigenta domnului profesor (1966)

·         Celebrul 702 (1962)

·         Vacanta la mare (1962)

·         Darclee (1961)

·         Setea (1961)

·         Furtuna (1960)

·         Băieții noștri (1959)

·         Telegrame (1959)

·         Bijuterii de familie (1957)

·         Brigada lui Ionut (1954) - Panait

·         Viața învinge (1951) - colonelul Jack Paleologu

·         Bulevardul 'Fluieră Vântu' (1950)

De Maxim Gorki

Biografie Maxim Gorki

Alexei Maximovici Peșkov (în limba rusă Алексей Максимович Пешков, n. 16 martie 1868 (S.N. 28 martie)– d. 18 iunie 1936), mai bine cunoscut ca Maxim Gorki (Максим Горький), a fost un scriitor rus/sovietic, fondator al realismului socialist în literatură și activist politic. S-a născut în orașul Nijni Novgorod și a murit la Moscova. Din 1906 până în 1913 și din 1921 până în 1929 a trăit în străinătate, în special pe Insula Capri. După reîntoarcerea în Uniunea Sovietică, a acceptat politica culturală a vremii, dar nu i s-a mai permis să părăsească țara.

Alexei Maximovici Peșkov s-a născut la Nijni Novgorod, la 28 martie stil nou 16 martie stil vechi1868. A rămas orfan la vârsta de nouă ani și a fost crescut de bunica sa, o excelentă povestitoare. La moartea ei, tânărul Alexei Maximovici a încercat să se sinucidă, în decembrie 1887. Apoi, a rătăcit pe jos prin tot Imperiul Rus, timp de cinci ani, lucrând în diferite locuri și acumulând o mulțime de impresii pe care le va folosi mai târziu în operele sale.

Maxim Gorki^[2] a fost pseudonimul său literar. Gorki s-a împrietenit cu Lenin după ce s-au întâlnit în 1902. Câtă vreme a fost închis, pentru scurt timp, în fortăreața Petru și Pavel^[3] în timpul revoluției eșuate din 1905, Gorki a scris piesa de teatru Copiii soarelui, care avea acțiunea plasată în timpul epidemiei de holeră din 1862, dar care trata de fapt evenimentele contemporane.

În timpul primului război mondial, apartamentul lui din Petrograd s-a transformat în centrul de comandă al bolșevicilor, dar, în cele din urmă, relațiile lui cu comuniștii s-au deteriorat. La numai două săptămâni de la victoria Revoluției din Octombrie el scria: „Lenin și Troțki n-au nici cea mai vagă idee despre drepturile omului. Ei sunt deja corupți de otrava murdară a puterii, asta se vede după lipsa de respect nerușinată față de libertatea cuvântului și față de alte libertăți civice pentru care a luptat democrația”. Scrisorile lui Lenin către Gorki din 1919conțin amenințări: „Te sfătuiesc să-ți schimbi anturajul, vederile, acțiunile, altfel viața și-ar putea întoarce fața de la tine”.

În august 1921, prietenul său Nicolai Gumiliov, coleg-scriitor și soțul Annei Ahmatova, a fost arestat de CEKA din Petrograd pentru vederile monarhiste. Gorki s-a deplasat personal la Moscova, a obținut chiar de la Lenin personal ordinul de eliberare al lui Gumilov, dar, la întoarcerea la Petrograd, a aflat că prietenul său fusese deja împușcat. În octombrie, Gorki a emigrat în Italia, având ca motiv oficial deteriorarea stării de sănătate: suferea de tuberculoză.

Potrivit lui Alexandr Soljenițîn, reîntoarcerea în Uniunea Sovietică a lui Gorki a fost motivată de interese materiale. În Sorrento, lui Gorki i-au lipsit banii și gloria. El a vizitat URSS de câteva ori după 1929, iar, în 1932, Stalin personal l-a invitat să se repatrieze, oferta fiindu-i acceptată. În iunie 1929, Gorki a vizitat Solovki, (curățată pentru această ocazie) și a scris un articol pozitiv despre Gulagurile care aveau deja o proastă reputație în occident.

Reîntoarcerea lui Gorki din Italia fascistă a fost o victorie propagandistică majoră a regimului sovietic. El a fost decorat cu Ordinul Lenin și i s-a dat o reședință de lux în Moscova (fosta proprietate a milionarului Riabușinski, în zilele noastre devenită Muzeul Gorki), și o casă de odihnă în suburbii. Una dintre străzile centrale ale Moscovei, Trevskaia, a primit numele lui, la fel ca și orașul lui natal.

Cel mai mare avion din lume de la mijlocul deceniului patru al secolului trecut, Tupolev ANT-20 (fotografie), a fost numit de asemenea Maxim Gorki. Avionul a fost folosit pentru scopuri propagandistice în dese zboruri demonstrative pe deasupra capitalei.

În 1933, Gorki a publicat o carte dezonorantă despre Belomorkanal, canal realizat exclusiv cu munca forțată a deținuților din Gulag, prezentat ca un exemplu de „reabilitare de succes a foștilor dușmani ai proletariatului”.

Odată cu creșterea represiunii staliniste și îndeosebi după moartea lui Serghei Kirov, Gorki a fost plasat în mod neașteptat sub arest la domiciliu în casa sa din Moscova. I se aduceau în fiecare zi o ediție specială a ziarului Pravda în care nu se găsea nicio știre despre arestări sau epurări.

Maxim Gorki a murit în iunie 1936, la scurt timp după moartea subită a fiului său, Maxim Peșkov, survenită în mai 1935. Ambele decese au fost privite cu suspiciune în epocă, dar zvonurile de otrăvire nu au putut fi niciodată demonstrate. Stalin și Viaceslav Molotovs-au numărat printre cei care au purtat pe umeri coșciugul lui Gorki în timpul funerariilor.

În timpul procesului lui Buharin din 1938, una dintre învinuirile aduse a fost și aceea că Gorki a fost ucis de un agent NKVD din subordinea lui Nikolai Ejov.

Orașul natal al lui Gorki a reprimit, în 1990, vechiul nume de Nijni Novgorod.

A scris:

Scrieri autobiografice

·         1913 – 1914: Copilăria (Детство)

·         1915 - 1916: În lume (В людях)

·         1923: Universitățile mele (Мои университеты).

Romane

·         1899: Foma Gordeev (Фома Гордеев), unde sunt descrise figuri tipic burgheze

·         1900 - 1901: Cei trei (Трое)

·         1907: Mama (Мать), unde este descrisă participarea la lupta revoluționară a unei femei ai cărei fii fuseseră arestați

·         1908: O confesiune (Исповедь)

·         1909: Vara (Лето)

·         1909: Orășelul Okurov (Городок Окуров)

·         1910: Viața lui Matvei Cojemeakin (Жизнь Матвея Кожемякина)

·         1925: Întreprinderile Artamonovilor (Дело Артамоновых)

·         1925 - 1936: Viața lui Klim Samgin (Жизнь Клима Самгина).

Schițe și povestiri

·         1892: Makar Ciudra (Макар Чудра)

·         1894: Celkaș (Челкаш)

·         1895: Cântecul șoimului (Песня о Соколе)

·         1897: Malva (Мальва)

·         1898: Schițe și povestiri (Очерки и рассказы), prima scriere a lui Gorki, care cunoaște un succes extraordinar și care descrie evidențiază brutalitățile la care sunt supuși cei defavorizați ai soartei

·         1899: Douăzeci și șase de bărbați și o fată (Двадцать шесть и одна)

·         1901: Cântecul păsării furtunii (Песня о Буревестнике).

Teatru

·         1902: Azilul de noapte (На дне) , alte titluri: Din adâncuri, Fundătura, dramă ce înfățișează tabloul sumbru al lumii declasaților

·         1905: Copiii soarelui (Дети солнца).

Memorialistică

·         Amintiri despre Tolstoi, Cehov și Andreev

Cu Horia Șerbănescu, actor român de teatru și film

Biografie Horia Șerbănescu

Horia Serbanescu (16 martie 1924 - 19 septembrie 2010) a fost un popular actor bucurestean, activand atat pe scena teatrului de revista si de comedie, cat si in televiziune. El a detinut, de asemenea, cateva roluri in filme.

Serbanescu a debutat pe scena la varsta de 5 ani, in 1929, in rolul regelui Mihai din spectacolul "Miss Revista". Atunci a fost descoperit pe scena de la Carabus de regizorul Paul Gusti, care l-a adus la Teatrul National in rolul Statu Palma Barba Cot din "Rodia de Aur", spectacolul fiind primul de acest gen transmis la Radiodifuziunea Romana. Astfel, Horia Serbanescu a devenit cel mai vechi colaborator al Radioului Public.

Horia Serbanescu a jucat pe scena Teatrului din Sarindar, condus de Tudor Musatescu, si pe scena de la Teatrul nostru, condus de Dina Cocea, ulterior transferandu-se la Teatrul Victoria. A cunoscut primul mare succes la Gradina Volta Buzesti, cu rolul din spectacolul "Profesorul de franceza", de Tudor Musatescu.

A format cupluri artistice cu Emil Popescu, dar si cu Radu Zaharescu, alaturi de care a cunoscut succesul in teatrul de revista, la "Carabusul" lui Constantin Tanase. Tot alaturi de Radu Zaharescu a format unul dintre cuplurile artistice cele mai cerute in momentele difuzate de Televiziunea Romana.

A jucat in filme de televiziune precum "Directorul nostru" (1955), "Telegrame" (1959), "Politica si delicatese" (1963) sau "Mofturi 1900" (1964). In teatru a detinut roluri in spectacole precum "Pe aripile Revistei", "Trei Calusari", "Vitamina M... Muzica!", "Horia si Radu isi asuma riscul", "Cu muzica e... de glumit!", "Carnaval la Tanase", "Nepotul domnului prefect".

Filme cu Horia Șerbănescu

·         Pași spre lună (1964) - Voltaire

·         Politică și delicatese (1963)

·         Directorul nostru (1955)

·         Răsună valea (1950) - cupletist

Cu Elena Albu, actriță română de teatru, film

Elena Albu (n. 1 septembrie 1949, Iași – d. 16 martie 2003, București) a fost o actriță română de teatru și de film.

A studiat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie, pe care l-a absolvit în 1973. Din 1972 a început să joace în spectacole de teatru și în filme, fiind protagonista multora dintre producțiile soțului său, regizorul Mircea Veroiu.

Ultimul rol în teatru al Elenei Albu a fost în spectacolul "Oameni de zăpadă", în regia lui Louise Dănceanu, care s-a jucat la Teatrul Foarte Mic în stagiunea 1998/1999.

A murit singură în casă, victimă a unei hemoragii cerebrale secundare unui puseu de hipertensiune arterială; corpul i-a fost găsit în data de 16 martie

Filmografie:

• Apașii / Apachen, r. Gottfried Kolditz, (1973) ^[2]
• Ilustrate cu flori de cîmp, r. Andrei Blaier, (1974)
• Prin cenușa imperiului (1976)
• Între oglinzi paralele, r. Mircea Veroiu, (1978) - Ela
• Falansterul, r. Savel Stiopul, (1979)
• Detasamentul Concordia (1980)
• Moara lui Călifar, r. Șerban Marinescu, (1984)
• Surorile (1984)
• Somnul insulei (1994)
• Femeia în roșu (1997)