MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 16 MARTIE 2021 / POEZIE

 16 MARTIE 2021 - POEZIE

Alexei Mateevici

Biografie Alexei Mateevici

Alexei Mateevici (n. 27 martie 1888, Căinari - d. 24 august 1917, Chişinău) este unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuţi în Basarabia, actualmente Republica Moldova.
1888 – La 16 martie (stil vechi) se naşte la Cainari, fostul judeţ Bender, Alexei Mateevici, primul copil al preotului Mihail Mateevici, originar de prin părţile Sorocii, căsătorit cu Nadejda (1863-1930), fiica protopopului Ioan Neaga din Căuşani.
1893 – Părinţii se mută cu traiul în satul Zaim. Aici micul Alexei învaţă la şcoala primară şi se familiarizează cu frumoasele poveşti şi balade, pe care le aude de la părinţii săi, precum şi de la ţăranii de prin partea locului.
1897 – Este înscris de părinţi la şcoala teologică din Chişinău, pe care o termină (conform adeverinţei de absolvire) în 1902, “cu privilegii”( cum laude).
1902-1910 – Îşi urmează studiile la seminarul teologic. Face cunoştinţă şi se împrieteneşte cu viitorul sculptor Alexandru Plamadeală (1880- 1940), care studia şi el la seminar în aceiaşi perioadă.
1906 – La 24 iunie, la numai 43 de ani, încetează din viaţa tatăl lui Alexei Mateevici.
1907 – În primele numere ale ziarului “Basarabia” (din 1907) îi apar poeziile “Ţăranii”, “Eu cânt”, “Ţara”. Tot aici publică articolele “Sfântul Vasile – Anul Nou în obiceiurile moldovenilor basarabeni” (nr.1) şi “Din cântecele poporane ale Basarabiei” (nr.11).
1910 – Devine student la Academia teologică din Kiev, pe care o absolveşte în 1914. În aceiaşi ani, dupa mărturisirea unui coleg, “Mateevici trăia ca într-o beţie a cititului”. Traduce mult din literatura rusă clasică şi studiază trecutul istoric şi cultural al poporului său.
1913 – Apare în revista “Luminatorul” (nr. 8, 9, 10, 11) studiul “Mitropolitul Gavril Bănulescu - Bodoni”.
1914 – Se căsătoreşte cu Teodora Borisovna Novitschi, absolvă Academia teologică şi se întoarce la Chişinău. La 22 septembrie e numit provizoriu profesor de limba greacă la seminarul unde învăţase.
1915 – Ţine o cuvântare în faţa absolvenţilor seminarului din Chişinău. La 23 iunie vizitează străvechea biserică din Căuşeni, pe care o găseşte “uimitor de bine păstrată”.
1915 – Este înrolat ca preot militar şi ajunge pe frontul de la Mărăşeşti.
1917 – În vara acestui an scrie poeziile: “Văd prăbuşirea”, “Cântec de leagăn”, “Basarabenilor”, “Frunza nucului”, “Unora” s.a. La 17 iulie plăsmuieşte poezia “Limba noastră”, poate cea mai frumoasă odă închinată limbii române. La 13 august (stil vechi), bolnav de tifos exantematic, se stinge din viaţă la spitalul nr.1 din Chişinău şi este înmormântat la cimitirul central de pe strada Armenească.
În anul 1934 la mormântul său a fost ridicat un bust realizat de sculptorul Alexandru Plămădeală, pe care-l cunoştea din 1910.
Alexei Mateevici… ar fi fost um mare poet dacă trăia, a afirmat George Călinescu. 

Limba noastră

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le 'nşirate, -
Te-nfiori adânc şi tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme.
Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată. 

Ţara

In versul cantecelor poporane
Se inchina taranimii basarabene
Frunza verde grau de vara,
Ce-i frumoasa a mea tara!
Tara mea nemarginita
Cu verdeata-mpodobita.
Cat cu ochii-n zari cuprinzi,
Taruleano, te intinzi,
Stralucind in ape-oglinzi;
Cat cu ochii dai si vezi —
Tot campii, paduri, livezi,
Sesuri, vai frumoase, sate,
Paini in brazde semanate,
Munti si dealuri-nalte, vii,
Departari largi, albastrii.
Primavara — numai floare

In campii mirositoare.
Vara — aur tot turnat
Pana-n zare revarsat,
Aur viu de paine coapta —
Munca taranimii dreapta.
Trece vantul prin ogoare,
Da pamantului racoare
Si se duce pan’in zari
Si razbate-n departari.
Pasari canta-n ceruri sus,
Tot zburand inspre apus.
Pelin verde, iarb-amara,
Maiculita, scumpa tara,
Mandra esti tu si frumoasa;
Mandra esti tu la vedere,
Of ! Dar nu esti norocoasa,
Zaci in vecinica durere;
’N lacrimi tu te scalzi si jale,
Pan’in varfurile tale, —
Lacrimile fiilor,
Necazul copiilor.
Cat esti, maica, tu de mare,
Gemi tot in nevoi amare,
Cat esti de nemarginita,
Tot atat si necajita.
Veneticii, tara draga,
Te mananca toti la claca,
Iti iau bogatiile
Si-si latesc mosiile.
S-au facut ei boieri mari,



Chinuiesc pe-ai tai plugari,
Pe noi ne-au incalecat,
Painea toata ne-au luat,
Tara-n maini au apucat,
Sangele ei ne-au baut
Si neoameni ne-au facut.
Fiii, pamantenii tai,
Au luptat ca niste lei,
Au varsat ei mari de sange,
Ca sa poata jugul frange, —
Jugul cel greu din vechime
De pe-ntreaga romanime;
Au dat jos jugul turcesc,
Acum duc cel boieresc —
Si mai greu si mai dracesc.
Mult am mai luptat si noi,
Te-am scos, taro, din nevoi,
Am luptat si-om mai lupta,
Nici la ganduri nu vom sta,
Caci norodul oropsit
Din ’ntuneric a iesit,
Biruit nu s-a lasa
Pentru scumpa tara sa. 

Margareta Sterian

Biografie Margareta Sterian

Margareta Sterian (n. 16 martie 1897, Buzău, România – d. 9 septembrie 1992) a fost o pictoriță, scriitoare și traducătoare româncă. A fost soția poetului Paul Sterian.

Pictoriţa, poeta, romanciera, traducatoarea şi scenografa, Margareta Sterian a lăsat o opera vastă şi complexă, semn al autenticei vocaţii enciclopedice şi al prea-plinului emoţional, care îi conturează un profil aparte in cultura naţională. 
"În acest secol lumea a devenit un sat mare, se pictează şi se inventează pretutindeni. Noile mijloace de comunicaţie au făcut un mare serviciu omenirii, dar nu ştiu dacă au favorizat descoperirea unor mari talente, de calibrul celor care s-au născut, au trăit şi au creat în oraşele renaşterii italiene. Comunicaţiile, aparatele, călătoriile au favorizat şi pastişarea valorilor, imitaţiile, pastişele de tot felul",
mărturisea într-un interviu, spre sfârşitul vieţii, iar opera Margaretei Sterian reflectă, în mod strălucit, spiritul său iscoditor, forţa extraordinară de a nu se lăsa doborâtă de schimbările veacului străbătut şi de a-şi păstra intactă libertatea interioară.
Se stinge din viaţă in septembrie 1992...

Toamna la mare

Sub soare autumnal
care se-arata sau se-ascunde,
raritii plopi freamata dupa vant.....

In ultima-i splendoare, marea
cu sanii dezgoliti se-avanta
spre cea mai stransa imbratisare... 

Zbor

Ce sărbătoresc rândunelele
sau ce jelesc rândunelele azi,
zburând ca scoase din minţi
în jurul zidului 'nalt,
izbindu-se una de alta,
zdrobindu-şi de ziduri delicatele aripi?
Vertiginos coboară şi urcă
ocolindu-se, căutâdu-se între ele,
înconjurând ca pe o sfântă iesle
zidul incandescent în soare.
De ce se-ndepărtează şi se-ntorc în acelaşi loc,
parcă ar căuta ceva,
parcă cineva mult aşteptat n-a mai venit,
parcă nu vor să creadă în astfel de sfârşit.

Din larg

Dacă alerg spre crângul
unde tineri mesteceni se-nşiră,
inima mea se zbate
fremătând de uimire.

Dacă respir o floare
cu necunoscută mireasmă
şi-absorb fastuoasa-i lumină,
inima mea se înclină.

Dacă te văd pe tine,
pescăruş în larg rătăcind
sau purtat de val către mine,
spaimele mi se alină.

Radu Brateș, poet și prozator român

Există două feluri de erezi literari: unii, care sunt dezinteresaţi în legătură cu destinul în postumitate al scriitorului pe care-l moştenesc, alţii, mai puţini, care se străduiesc să contribuie la eternizarea numelui scriitorului. Liana Biriş, fiica scriitorului Radu Brateş (numele literar al profesorului şi preotului blăjean Gh. I. Biriş, 1913-1973) face parte, într-un mod cu totul lăudabil, din cea de-a doua categorie. După ce în 2008, alături de sora D-sale, Voichiţa Biriş Ionescu, o remarcabilă latinistă, a îngrijit reeditarea operei literare a lui Radu Brateş, la prestigioasa editură „Clusium”, în două volume (vol. I: În împărăţia lutului – poezii şi vol. II: Aspecte din viaţa Blajului – evocări şi studii literare), tot cele două fiice au pus la dispoziţia poetului Ion Brad şi a inginerului Petru Sechel, doi dintre elevii preţuiţi ai profesorului blăjean, caietul-manuscris Scrise-n furtună, cuprinzând versuri inedite din perioada exilului didactic la Rogojeni, pe malul Prutului şi din perioada detenţiei la Canal, pe care le-au tipărit într-o ediţie anastatică, păstrând astfel caligrafia admirabilă a poetului, ceea ce-i conferă acestei ediţii şi o valoare bibliofilă.

De data aceasta Liana Biriş ne oferă o carte surprinzătoare de Scrieri inedite, cuprinzând, pe lângă evocarea bibliografică pagini nepublicate până acum pe care le-a orânduit în câteva capitole: Drum şi destin, Portrete şi evocări, Cărţi şi evenimente, Corespondenţă şi Anexe.

Evocarea Lianei Biriş, scrisă cu o caldă recunoştinţă filială este o succintă biografie documentară, fiecare moment biografic fiind ilustrat cu extrase din presa vremii sau cu fragmente din epistolarul păstrat în arhiva familiei.

O surpriză, chiar pentru cunoscătorii operei lui Radu Brateş este capitolul Drum şi destin; Prima parte, Impresii din copilărie cuprinde frumoase şi sincere pagini autobiografice. Ele se aseamănă cu Vedeniile din copilărie ale lui Pavel Dan, colegul său de generaţie scriitoricească şi de dăscălie blăjeană: o copilărie plină de lipsuri, o voinţă de a răzbi prin învăţătură, o sârguinţă şcolară care a impresionat pe colegii şi pe profesorii Liceului din Blaj şi apoi pe cei de la Facultatea de Litere de la Cluj; anii de profesorat la Blaj, amarul exilului didactic la Rogojeni, pe malul Prutului, ai detenţiei la Canal, reintegrarea în învăţământ cu obositoarele navete la câteva şcoli săteşti din judeţul Alba, până la pensionarea din 1973, când, după câteva luni, a încetat din viaţă. Partea a doua, Printre oameni cuprinde secvenţe de jurnal studenţesc, cu gânduri şi impresii ale unui tânăr pesimist, descurajat în faţa vieţii, câteva crochiuri de portrete şi evocări literare – şi din nou o surpriză – un început de roman – Bătea un vânt despre coline. Capitolul care urmează – Portrete şi evocări este o continuare firească a unor fragmente din cel precedent: texte manuscrise, texte cenzurate sau articole în uitate reviste ardelene – evocând personalităţi istorice şi culturale atât de dragi lui Radu Brateş (de la Ion Inocenţiu Micu Klein – întemeietorul Blajului şi până la Ion Agârbiceanu şi Pavel Dan), pe care le vom reîntâlni, amplificate în Aspecte din viaţa Blajului (1942) sau în Oameni din Ardeal. Aici ni se relevă şi recenzentul harnic solicitat de publicaţiile ardelene scriind despre romanele lui Ion Agârbiceanu, despre „psalmistul modern” – Arghezi, despre Cincinat Pavelescu, dar şi necroloage (la moartea mitropolitului Vasile Suciu şi a scriitorului Pavel Dan), emoţionante alocuţiuni la revederi colegiale ale promoţiei sale de absolvenţi, sau ale claselor unde a fost profesor-diriginte (promoţia 1948, promoţia Centenarului Revoluţiei de la 1848, clasa scriitorului Ion Brad) cu sublinierea câtorva consideraţii pedagogice: „În ce mă priveşte, ca profesor şi fost diriginte, m-am condus după principiul că tinereţii îi place mai mult să fie stimulată, decât îngrădită. De aceea, îngrădirea am încercat s-o fac prin stimularea forţelor creatoare, prin trezirea ambiţiilor constructive şi a faptelor generoase. Copilul îndreptat spre lucrul cu folos se îngrădeşte el însuşi, pune el însuşi stavilă unor pasiuni care l-ar putea abate de la ţelul urmărit. Devine el însuşi pedagogul său propriu.” (p. 129)

Neîndoielnic, secţiunea cea mai interesantă a cărţii este Corespondenţa (cap. V). Radu Brateş un pasionat epistolier. Trăind într-un orăşel de provincie, poetul care era o speranţă a poeziei ardelene interbelice (la un moment dat într-o notiţă literară din 1942 chiar Tudor Vianu se mira cum de numai Radu Brateş din generaţia lui Emil Giurgiuca, Mihai Beniuc ş.a. nu are poeziile publicate în volum!) găseşte în dialogul epistolar un necesar transsufletesc. Acest impresionant dialog epistolar cu 32 de scrisori este o importantă sursă documentară nu numai pentru o eventuală monografie a scritorului ci şi pentru viaţa literară a Transilvaniei interbelice precum şi mai ales a Blajului, oraşul în care Radu Brateş a trăit aproape toată viaţa. Sunt scrisori către şi de la colegii de generaţie literară, de la profesorii săi de la Universitatea clujeană (precum Gh. Bogdan-Duică, Teodor Naum, Ion Breazu), de la ierarhi ai Bisericii Greco-Catolice (P.S. Ioan Bălan al Lugojului, un binefăcător comparabil în această relaţie cu tânărul student Gh. I. Biriş – Radu Brateş cu Ion Micu Moldovan faţă de Ion Bianu), de la Augustin Caliani, care-l îndemna şi-i oferea o parte din material, pentru o viitoare monografie consacrată lui Vasile Suciu, mitropolitul Marii Uniri, aşa cum îl prezintă Radu Brateş în Aspecte din viaţa Blajului. Din această corespondenţă mai bine de jumătate cuprinde corespondenţa cu Monica Lazăr (1933-1984), autoarea primei monografii despre Pavel Dan, E.P.L., 1967, la origine teza ei de doctorat sub coordonarea ştiinţifică a profesorului Al. Dima. Corespondenţa se întinde pe parcursul unui deceniu şi cuprinde aproape o sută de pagini conturând un veritabil roman epistolar, din care istoricul literar va reţine mai ales geneza acestei monografii despre Pavel Dan, pentru care Radu Brateş a fost un competent şi generos îndrumător, dorinţa Monicăi Lazăr de a-l ajuta pe Radu Brateş să se reintegreze în publicistica literară de după 1965, îndemnul de a-şi publica poeziile în volum etc.

Despre Radu Brateş s-a scris puţin. Acest volum restitutiv pe care ni-l oferă cu o pilduitoare recunoştinţă filială Liana Biriş este un îndemn şi un început la o mai atentă reconsiderare a unui scriitor pe nedrept uitat.

Dinu Regman (n. 16 martie 1957, București — d. 1 ianuarie 1986, Germania) a fost un poet român.

• Absolvent al Facultății de limbi germanice (secția germană-română) a Universității din București. Participant la Cenaclul de luni, Prospero, Opinia Studențească și Universitas. Publică în revistele Echinox, Amfiteatru etc.

• A emigrat în RFG în 1984 unde a început să studieze dreptul la Universitatea din Giessen, apoi la Bonn.

• A murit într-un accident de mașină pe data de 1 ianuarie 1986. Este nepotul criticului literar Cornel Regman.

Volume publicate:

• 1990 - volumul postum Stop cadru, Editura Litera.
• prezent în volumul UNIVERSITAS - A fost odată un cenaclu…, (coordonat de Mircea Martin), Editura M.N.L.R., 2008

Cuplu

uneori întindeam mâna spre tine 
și mă făceam rece 
ca o buză de șarpe 

tu știai 
rostul tuturor lucrurilor 

tu stingeai lumina în bucătărie 
și potriveai ceasul 
tu afânai pernele 
și aprindeai candela 
tu spuneai rugăciunea 
și dădeai semnalul 

tu știai să pregătești totul 
atât de bine 

tu însă nu-mi vorbeai 
niciodată 

doar uneori 
adânc în noapte 
cavitățile noastre ruginite 
se desfăceau 
ca două valve fierbinți 
și un fel de țipăt 
picura atunci 
în carnea noastră degerată 

și era frig acolo în cruce 
și era frig acolo în cruce

Ieșirea din subterană

un animal diform
îmi sugea sîngele
și limfa.
igrasia surpa
obrajii adolescentului.

nici nu împlinisem vîrsta de aur 
cînd, privind în lac,
mi-a căzut fața.

era tare frig,
dar șemineul ardea
în mijlocul pădurii,
încălzind ultimul sfârșit de secol.
rozătoarele ieșiseră sin vizuini,
dar cel plecat acum două mii de ani
întîrzia să se arate.



II

am luat-o de mînă
și ne-am ascuns după casă.
i-am sărutat glezna,
dar ea nu mai era 
acolo.
din depărtare, se întrupa 
nepotul adolescentului.

pe aleea cimitirului
familia tocmai se-ntorcea
cu cea proaspăt îngropată
și chiar în clipa aceea
ceva se precipita
în pîntecul ei.
vînătorii ciuruiseră trupul,
însă acesta se-ndepărta sîngerînd.
ciobanii jupuiră mielul,
dar ochii săi rînjeau în frigare.




III

am regăsit-o într-o berărie 
din alt timp.
se lingea cu doi marinari
deodată
am tras-o de mînă
și am dus-o în casă.
cînd m-am trezit 
o pierdusem din nou,
dar parfumul ei
plutea peste secole.



IV

iată, îmi spuneam,
eu nu mai sunt,
eu nu mai gîndesc.
mi-a căzut fața,
mi s-au spart organele
mi s-au spart tendoanele,
din urechi îmi iese o muzică spongioasă
pe nări, eter și pucioasă,
pe buze înflorește un fel de mică grădină
o, nu, nu mă săruta acum,
sunt plin de tină.



V

vezi tu,
mi-a spus îmblînzitorul de șerpi.
un locuitor e omul
în scorbura lui
și brațele
printre rădăcini și scaieți
și le mișcă.
dintre viețuitoare,
nimeni nu mai știe
ieșirea dosnică din labirint,
locul în care 
creștetul însîngerat
se ridică.



VI

un animal nevăzut
îmi sugea sîngele
și limfa.
o veveriță în zbor îmi surpa obrajii.

stropi de metal
cădeau
de pe fruntea posedatului
topindu-se în mijlocul pădurii.

Un cântec

ay ay mirosul de struguri
al sânilor tăi
ay memoria glonțului
șuierând încă
în preria sufletului meu


acestea sunt însă
întâmplări de demult
din care n-a mai rămas
decât un cântec