23 MARTIE 2021 - POEZIE
| Cezar Bolliac | |
.jpg) foto 1870 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  București, Țara Românească |
| Decedat | (67 de ani) București, România |
| Părinți | Anton Bogliako Zinca Kalamogdartis |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | poet scriitor istoric politician |
| Activitate | |
| Limbi | limba română |
Modifică date / text  | |
Date biografice
Cezar Bolliac s-a născut la 23 martie 1813 la București în căsătoria dintre doctorul Anton Bogliako (Bogliaco), de origine greco-italiană, și Zinca Kalamogdartis, recăsătorită ulterior cu stolnicul Petrache Peretz, care a avut grijă de creșterea și educarea viitorului poet. După ce a învățat carte în casă cu învățatul dascăl grec Neofit Duca, a fost elev la Colegiul Sfântul Sava, având ca profesor pe I.H. Rădulescu; de altfel, acesta îl va ajuta să publice în ziarele sale, cum făcuse și cu Gr. Alexandrescu.
În anul 1830 se înrolează cu gradul de iuncher în miliția pământeană, având colegi pe Constantin Telegescu și pe Marin Serghiescu Naționalu, viitori fruntași ai revoluției de la 1848. Nu va rămâne mult în armată, pentru că își descoperă veleitățile literare. Mai târziu, la bătrânețe, scriitorul se va auto-caracteriza: "Am lăsat școala pentru armată, am lăsat armata pentru litere, am lăsat literele pentru publicistică".
Din 1833 face parte din Societatea Filarmonică, înființată de Ioan Câmpineanu, I.H. Rădulescu și C. Aristia.
Editează, împreună cu Constantin G. Filipescu, revista Curiosul ("gazetă de literatură, industrie, agricultură și noutăți" - București, 1836). Publicația este însă interzisă după numărul patru, în care Bolliac publică "câteva satiri politice care îl aruncară de mai multe ori în închisoare" (I.G. Valentineanu, "Biografia oamenilor mari scrisă de un om mic", Paris, 1859), și își încetează definitiv apariția în ianuarie 1837. Activitatea politică, paralelă cu cea literară, îl fac să fie anchetat și închis cu ocazia conspirației din 1840. În 1841 este surghiunit la schitul Poiana Mărului, de unde avea să fie eliberat în toamna aceluiași an. Între 1840 și 1843 activează în Loja Frăția (înființată la 1843), iar din 1859, în Loja Steaua Dunării, ambele în București.
În 1844 publică în Foaie pentru minte, inimă și literatură articolul Către scriitorii noștri în care îi îndeamnă pe literații români la angajare civică: "A trecut vremea Petrarcilor, domnilor poeți! Veacu cere înaintare, propaganda ideii cei mari, propaganda șarităței cei adevărate și care ne lipsește cu totul. (...) Formați societăți, declarați, scriți, lăudați, satirați, puneți în lucrare toate restorturile intelectuale și morale, și robia cade, căci e căzută pe jumătate, și domneavoastră veți fi binecuvântați de generațiile viitoare ca niște adevărați apostoli ai misiei cerești, ai frăției și ai libertății".
Tot în revista Foaie pentru minte, inimă și literatură apare articolul Poezie (1846) în care accentul se pune pe misiunea poeziei sociale, poetul fiind influențat de ideile programatice ale lui V. Hugo.
Apare volumul Poezii nouă (1847), cu problematică socială (Muncitorul, Sila, Ocna, Carnavalul, Clăcașul) și de natură (O dimineață pe Caraiman, O dimineață pe malul lacului). Volumul este scris în urma ideilor pe care le-a impus poetul în anii din urmă, acesta schimbându-și radical tonalitatea și tematica poeziilor.
Este unul dintre fruntașii revoluției de la 1848, participând la toate acțiunile ei importante: este prezent la citirea proclamației revoluționare; este însărcinat "să ridice tabacii și mărginații și tinerimea din București, să meargă gloată la Palat și să ceară sancționarea Constituțiunii" (Ion Ghica, "Scrisori"); este secretar al guvernului provizoriu, vornic al capitalei, membru în comisia pentru dezrobirea țiganilor.[1]
După înfrângerea revoluționarilor, ia drumul exilului, mai întâi în Ardeal. În primăvara anului 1849 editează la Brașov ziarul politic Espatriatul, care are ca subtitlu "Dreptate, Frăție". În toamna lui 1849 trebuie însă să părăsească Transilvania (deoarece împreună cu Bălcescu i-a susținut pe revoluționarii unguri). Trece prin Constantinopol și ajunge la Paris spre sfârșitul anului 1850. Se stabilește la Paris împreună cu majoritatea revoluționarilor exilați. În 1851 era unul din cei trei membrii ai comitetului Societății studenților români din Paris. În 1857, apare la Paris poemul Domnul Tudor. Episode de la revolution roumaine de 1821 și revista Buciumul, care are mai mult un caracter politic, fără a lipsi literatura.
După 1857, interdicția de a veni în țară îi este ridicată; se întoarce pe la mijlocul verii lui 1857 și este propus candidat de Ilfov al Divanului ad-hoc muntean. Cu acestă ocazie publică în ziarul "Secolul" un fel de program politic rezumat: "De trebuie să mai spui și aici ceea ce crez despre proprietate, ca să astup cu desăvârșire gura calomniei, mărturisesc că am respectat și voi respecta proprietatea în temeiul căreia mă propune candidat de deputat și viu să cer voturile proprietarilor. Mă voi luptat totdeauna pentru întărirea proprietății, precum mă voi lupta și pentru întărirea familiei, ce s-a slăbit, și pentru întărirea religiei, ce se clatină".
În 1858 întreprinde o nouă călătorie arheologică, fiind unul din premergătorii acestei științe în România.
Apare Trompeta Carpaților (1865), continuare a Buciumului, director fiind Cezar Bolliac.
Apare volumul de lirice sociale și protestatare Poezii umanitare (1866). În 1869, face o excursie arheologică, poetul fiind și un pasionat în domeniu.
Cezar Bolliac moare la București în anul 1881.
Opera
Nous mourons sans savoir comment;
Chacun est parti du néant:
Ou va-t-il?… Dieu le sait, ma chère.
Voltaire)
Prieteni! priviti zidul acela chinezesc,
Si templii, elefantii, colosuri egiptene,
Pagode suterane, pagode indiene,
Ce se mai lupt cu timpul ca neamul omenesc,
Si spuneti, unde-i omul ce-odata le-a zidit?
Priviti Memfis, Efesul, priviti Babilonia,
Cetatile gigantici din Indii si Asia,
Cui vreti a le sti vârsta din stilul ce-a pierit!
Priviti! Sidonul, Tirul ce pe profeti au dat;
Gânditi l-a lor putere, pe lumea cunoscuta; -
Catati-le-ti ruina! A! este prefacuta
‘N acele elemente din care s-a creat!
Oari unde e multimea ce-atuncea le marea?
Si unde l-e comertul? Unde le e ostirea?
Unde le este legea? Ce s-a facut marirea,
Stiinta, avutia ce-atunci le înflorea?
Mirati-va-ti acuma de caramida lor!
Împleti-va-ti muzeul de sapaturi, inscriptii!
Catati chei d-alfabeturi! Croiti-va-ti descriptii!
Râdeti d-a lor credinta, de epopeea lor!
Trei mii de ani vor trece si alti pitici turbati
Vor popula deserturi acuma neumblate.
Ca mâine Paris, Londra pe pietrele surpate,
‘Si vor spune epopeea la altfel de-nvatati.
……………………………………………
……………………………………………
……………………………………………
……………………………………………
Ca mâine-n aste templuri, palaturi si cetati,
Locas al veseliei, al pompei, al trufiei,
Saracul unde-atinta p-al beat de bucurie
Si unde desfrânarea se-mbata-n nedreptati,
Castori or sa s-adune; maimutele, jucând,
Or sa se strâmbe-n cioburi din lustrurile sparte;
Si bufnita, ciovlica, tipând p-un colt departe,
Vor trage prin palaturi haitic de lupi urlând…
De două veacuri jalea îţi creşte ne-ncetat!
Traian se miră, plânge, priveşte-a ta câmpie
Ce-o ştie câmp, odată de Acvil-apărat.
O! Tristă-i suvenirea la cei în agonie!
Amar e când te doare, să vezi ca-eşti împilat,
Să-neci a tale lacrămi; să vii, cu bucurie,
A săruta şi mâna ce ştii că te-a trădat!
Pe cine aştepţi oare s-aline-a ta durere?
Pe-acela ce te suge? te calcă în picere?
Pe cei carii te-ar vinde de mii de ori p-un tron?
Te amăgeşti!... Dar, află şi crede în tăcere:
Oricare slăbiciune în chinuri ia putere...
În fiare creşte iute vârtutea lui Samson!
De ce-ai îngalbenit?
De ce de joc ti-e sila
S-atât te-ai ofilit?
Te stiu de vorbitoare,
La danturi tu-ncepeai,
Si noaptea-n sezatoare
Pe toate le-ntreceai.
De ce d-a ta cosita
Acum tu nu-ngrijesti?
Spune-mi, spune-mi fetita,
Ce ai de patimesti?
Ce, tata-tau te bate?
Îl stiu a te iubi.
Au va în alte sate
A te casatori?
Ce-s buzele-ti pârlite
Si pieptul tau rotat
De pete-nvinetite?
Stai: cine te-a muscat?
De ce plângi, copilita?
Doresti vr’un calator?
O, ce pacat! Fetita,
Eu crez c-ai zburator!”
“Asa e, vecinica;
Asa gândesc si eu.
Un june… Oh! mi-e frica!…
Îl vaz în somnul meu.
M-apuca, ma trudeste,
Si eu cu el ma joc;
Ma strânge, ma ciupeste,
Ma musca plin de foc.
Pe pieptul meu s-apasa
Si eu de gât l-apuc,
Dar ziua când sa iasa,
El piere ca naluc.”
Astăzi e durerea, mâine fericirea:
Astfel crede-acela care n-are pâine,
Astfel şi bogatul: Toată omenirea
Crede şi aşteaptă mâine-ntr-ajutor!
Dar ast mâine oară când se ispraveşte?
O, ce rătăcire! Mâine, e vecia.
Astăzi, este viaţa, cât omul traieşte:
Astăzi, e-ntristarea; Mâine, veselia:
Viaţa, este vrajbă; Moartea, e amor.
George Gregorian (pseudonim al lui George Ionescu Bruciu; 23 martie 1886, Sinaia, judeţul Prahova - 24 noiembrie 1962, Bucureşti) este un poet. Fiu al lui Grigore Negrea Bruciu, profesor, Gregorian face parţial studiile liceale la Brăila şi îşi va da foarte târziu bacalaureatul. S-a înscris la Facultatea de Litere a Universităţii bucureştene, dar nu a absolvit-o.
În 1910 a debutat cu versuri la „Convorbiri critice". A colaborat tot cu versuri şi, sporadic, cu articole diverse la „Flacăra", „Rampa", „Contimporanul", „Mişcarea literară", „Calendarul", „Porunca vremii", „Universul" etc. O vreme a fost director la „Gazeta refugiaţilor" (1940-1942) şi la „Rampa teatrală şi cinematografică" (1941-1944). A mai folosit pseudonimele George Anonimu, Ionescu-Brăila, Ionescu-Filaret.
Debutul editorial şi-l face în 1921 cu volumul Poezii, urmat de Ţării mele (1925), La poarta din urmă (1934), Săracă ţară bogată (1936), Lumini de seară (1936), Două fete dintr-un neam (1941). A obţinut câteva premii pentru poezie patriotică, precum şi Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru volumele Poezii şi Săracă ţară bogată. Va fi exclus din Societatea Scriitorilor Români în 1944, din motive politice.
Debutul în „Convorbiri critice" îi atrage elogiul lui Mihail Dragomirescu. Poemele care au reţinut atenţia criticului, Pe Golgota, În Sahara, Omul, sunt de ample dimensiuni (amintind, întrucâtva, de construcţiile romantice). Cu un pronunţat caracter didacticist, versurile dezvoltă tema relaţiei dintre om şi Creatorul Suprem ori narează, în stil macedonskian, o călătorie iniţiatică spre moarte. Gregorian revine mereu la ideea sfârşitului, adevărat laitmotiv al liricii sale: „Şi grei deasupră-mi stropii bat / Cu degete din infinit / Lovind ca-ntr-un coşciug uitat / în care mortul s-a trezit / Să moară cu adevărat" (Noapte de toamnă).
O altă ipostază lirică e nutrită de sarcasmul provocat de prozaismul vieţii cotidiene, de banalitatea existenţei, de absenţa idealurilor. Poezia se caracterizează de fapt printr-o mare diversitate de teme şi modalităţi artistice, autorul trecând cu uşurinţă de la meditaţia asupra vieţii şi a morţii la lirismul sensibil al evocării vieţuitoarelor mărunte (Şopârla, Balada broaştei, Vrabia). Cultivă şi pamfletul în versuri, cu adresă bine precizată, poezia sa socială fiind de cele mai multe ori una a invectivei, dar cuvintele triviale sunt adesea, ca şi la Tudor Arghezi, înnobilate artistic.
Dacă prima carte conţinea in nuce toate posibilităţile lirice ale lui Gregorian, poemele din La poarta din urmă atestă o maturitate remarcată de multe voci ale criticii literare a vremii. Fiorul metafizic predomină aici, puterea implacabilă a autorităţii divine este deopotrivă contestată şi acceptată, atracţia şi opoziţia contrariilor există atât la nivelul umanului, cât şi în celesta entitate definită generic cu numele divinităţii: „Sunt doi, cei doi / Din visul şi bătrânul meu gunoi / Din anii mei ce desfrunziră toamne / Ca şi cei doi, din tine, Doamne" (Cei doi). Trecerea ineluctabilă a timpului, succesiunea vârstelor omului, a anotimpurilor şi a ciclurilor istoriei constituie tot atâtea motive de meditaţie, de regret, dar şi de împăcare, de acceptare a fatalităţii morţii (Peste un veac sau zece).
Versurile din volumele Ţării mele, Săracă ţară bogată şi Două fete dintr-un neam sunt compuse pe o canava patriotică. Se dă glas, cu un retorism viguros, protestului social, dar apar şi incitări naţionaliste, şovine, fiorul liric se pierde, făcând loc unor adevărate pagini-manifest, aglomerate de imprecaţii lipsite de suport estetic.
Opera literară
• Poezii, Bucureşti, 1921;
• Ţării mele, Bucureşti, 1925;
• La poarta din urmă, Bucureşti, 1934;
• Săracă ţară bogată, Bucureşti, 1936;
• Lumini de seară, Bucureşti, 1936;
• Două fete dintr-un neam, Bucureşti, 1941.
Un mic jockeu al marelui destin.
Strâns ghem pe visul meu, a fost așa,
Să dau ocol pe coaja unui ou:
Și-acum, făcând o-nvârtitură-n șa,
Pe stelele ce-mi pietruesc șosea
Cu roibul voi ajunge la potou!
Si fara drum, pe drumuri am plecat,
Pe drumuri lungi de aur si am stat
In marginea pamantului, sub cer.
Mi-era de spatii ochiu-nfometat,
Mi-era nebuna setea de mister!
Si-am indraznit neantului sa-i cer
O mana din hambarul sau bogat.
Voiam sa-mi satur sufletul si iar
Pe drumuri lungi de aur sa apar
In mijlocul pamantului, spre-apus;
Voiam sa viu cu raze ca un sol,
Dar marginea pamantului da-n gol.
Si-acolo am ramas de-a pururi dus!
In care-atati - cu pasul rar
Manati de timp ca de-un vacar,
Exclama-n urma mea: «Saracul!»
Calcand si pulberea si zarea.
Eu soarta-a doua drumuri am:
Pe jos dau zilnic de
Adam,
Pe sus ma schioapata cararea!
Avutul meu intreg e-un «poate».
Prin el traiesc.
Dar cand si cand
Ma turbur ca un lup flamand;
Si-atunci infiorat de toate,
Pe cand la mese largi sed unii,
Ma-ncerc, ma stradui tot mereu,
Sa dumic soarele si eu
In cupa de fiori a lunii!
Betia mea cu-atat se-alege!
Vezi, sunt un fel de viu, asa,
Parca facut din altceva
Decat din ce-i facut un rege!
Si-n timp ce smulsi de-al lor tezaur
Nababii-n huma pier de veci.
Si cad si regii, goi si reci,
In strimtul lor cavou de aur,
Eu biet, cu visele-mi smintite
Stand oblic pe-al epocei uz,
Cu
Timpul fac un unghi obtuz
Ce-alearga-n linii infinite!
Alexandru Busuioceanu (n. 10 ianuarie 1896 Slatina – d. 1961, Madrid) a fost un critic de artă, critic literar, diplomat, eseist, istoric, pedagog, poet, scriitor și traducător român, care a trăit în Spania începând cu anul 1942, apoi de-a lungul celui de-al doilea război mondial și până la moartea sa.
Opera lui Alexandru Busuioceanu este vastă și cuprinde domenii ale cunoașterii umane foarte diferite. Începuturile sale literare sunt în poezie, la care a adăugat treptat eseuri, studii literare, studii critice de literatură și arte plastice, prezentări de programe muzicale pentru concertele filarmonicii, cronici literare și de arte plastice, prezentări de artiști plastici și scriitori români, respectiv, mai târziu, de artiști plastici și scriitori spanioli. Ca traducător, a tradus în română și spaniolă din mari poeți ai literaturii universale.
În calitate de istoric, domeniu în care a "intrat din întâmplare", cum o declara în corespondența sa din anii 1950 cu Mircea Eliade, a scris studii despre Zamolxis, dintre care cele mai închegate se referă la percepția zeului suprem al panteonului dacic în miturile și legendele spaniole.
Simțindu-se toată viața român, după acceptase poziția de atașat cultural al României în Spania, a dus o activitate neobosită de cercetare și promovare culturală a valorilor românești în Spania. A înființat o Catedră de limbă și literatură română la Universitatea Madrid, al cărui titular a fost până la moarte, a înființat Institutul Român de Cultură din Madrid, a obținut introducerea obligatorie a studierii limbii și literaturii române în șapte universități spaniole și publicarea traducerilor din mari scriitori români, așa cum ar fi Liviu Rebreanu, de pildă.
Abandonând aproape total preocupările sale dedicate artiștilor plastici de pretutindeni, Alexandru Busuioceanu s-a dedicat integral promovării și receptării limbii și culturii române în arealul spaniol publicând numeroase articole, ținând conferințe, efetuând traduceri, lecturând la catedra sa de literatură română de Universitate, precum și cu orice ocazie ivită.
Câteva dintre lucrările publicate
Antume
* Une miniature inédite du XIIIe siècle reproduisant une oeuvre de Pietro Cavallini, 1928
* Iser, 1930
* Daniel Da Volterra e la storia di un motivo pittorico, 1932
* Intorno a Franco-Bolognese, 1934
* Les Tableaux au Greco dans la collection royale de Roumanie, 1934
* Preziosi, 1935
* Domenico Theotocopuli El Greco. Exposition organisée par la Gazette des Beaux-arts, 1937
* Poemas pateticos, 1948
* La Peinture espagnole: 2. De Velasquez à Picasso. Texte de Jacques Lassaigne. Biographies et bibliographie, 1952
* Proporción de vivir - poemas, 1954
* Georges Cioranescu. Un poète roumain en Espagne, 1962
Postume
* Zamolxis sau mitul dacic în istoria și legendele spaniole, Editura Meridiane, București, 1985, editor, prefațator și îngrijitor Dan Slușanschi, cu o evocare de Eugenio Battisti; reeditare Editura Dacica, 2009
O țară unde mâinile aveau inimă bună
spicul ți se-nchina la drum spunându-și numele
și nimeni nu era grăbit să iasă dintr-o fabulă.
Multe scandaluri de ciocârlii e adevărat
peste culmile dealurilor și mai sus
doamnele înalte ciocârlii
toate de bună dimineața sculate
dar când era ceas potrivit pământul dormea leneș
cu noaptea ca o perlă atârnându-i în ureche
Acolo s-a inventat roua și carul mare și carul mic
un strămoș când trăgea cu săgeata de pe cer
în deltă lebăda
pelicanul sfâșiindu-și inima
din te miri ce și din nimic
Acolo-a fost țara
unde umbra cădea alături de om
unde omul căde-alături de umbră
1955
Frumos trup alb impur
în umbroasa dumbravă-ntins-a păcatului
Mătăsos înger al meu vis înşelător
cu amăgirea aripă de umbră
pe umărul ispititor
Pe sânul tău înfiorată rotunzime
lumina de-aur a acestui cer expiră
Bătaia inimii-n secret dorinţe cheamă
şi arzătoare buze-n carne pun
amare viorii aureole
Umbră adâncă A muri Abandonare
Obscură peşteră a timpului Cădere
Aripă şi prăpastie Rănită inimă
Orb sufletul în tine se scufundă
Frântă e viaţa Nu e drum de-ntoarcere
Dă-mi mâna înger al pierzării
Voi trece podurile sfărâmate ale paradisului
Acolo-ntre ruine negru înalt
porticul morţii aşteaptă în abisuri
Nimb
Deşteaptă-te deşteaptă-te
Noaptea-a lăsat să cadă rumoarea astrelor
Mâinile mele te-au chemat pe deasupra secolelor
Tot peisagiul e de miracol
şi-n braţele lui, roză mistică, trupul tău necorupt
în flăcări arde
Pământul ne mai ţine încă în tăcerea lui
în miresmele-n răşinele lui
leneş paradis stins
Dar mâinile mele nu se odihnesc
au şi atins un spaţiu invulnerabil
şi pentru prima oară – deşteaptă-te deşteaptă-te
o lume fără teamă ne acopere
din care-ieşim şi-n care-intrăm
goi, fără oboseală
fără ieri şi fără mâine
Totul e trecere
Focul şi cenuşa lui
această scară de cristal ce urcă în Origine
Totul se-ntoarce la-nceputuri
lumea în cercurile ei
cerul în numerele lui
tu eu
– şi acest nimb de necrezut
ce ne-nfăşoară-n candidele scutece
în scutecele-n care ne-am născut
în veacuri
în frageda în verdea dimineaţă a lumii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu