31 MARTIE 2021 - POEZIE
| Ion Pillat | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 31 martie 1891 București, România | ||
| Decedat | (54 de ani) București, România | ||
| Părinți | Ion N. Pillat Maria, fiica lui Ion C. Brătianu | ||
| Căsătorit cu | Maria Procopie-Dumitrescu | ||
| Copii | Dinu Pillat, Pia Pillat | ||
| Naționalitate |  România | ||
| Cetățenie |  România  | ||
| Ocupație | antologist, editor, eseist, publicist și poet | ||
| Limbi | limba română[1] | ||
| Studii | Sorbona | ||
| Activitatea literară | |||
| Activ ca scriitor | 1912 - 1945 | ||
| Mișcare/curent literar | tradiționalism, parnasianism | ||
| Specie literară | poezie, eseu, poem | ||
| Operă de debut | 1912 - „Visări păgâne” | ||
| Opere semnificative | „Eternități de-o clipă”, „Grădina între ziduri”, „Pe Argeș în sus” | ||
| Note | |||
| Premii | Premiul național pentru literatură | ||
| |||
Modifică date / text  | |||
Ion Pillat (n. ,[2] București, România – d. ,[2][3] București, România) a fost un eseist, poet tradiționalist, antologist, editor și publicist român, membru corespondent al Academiei Române (din 1936[4]). Pe linie maternă a fost înrudit cu familia Brătianu. Bunicul său a fost cunoscutul politician Ion C. Brătianu, acesta fiind adesea evocat în poeme din volumul său cel mai cuprinzător din punct de vedere estetic, Pe Argeș în sus, în poeme precum Odaia bunicului, Odihna tatii sau Aci sosi pe vremuri.
Și-a petrecut copilăria la moșiile Florica pe Argeș și Miorcani, pe râul Prut. După 1945 poezia sa va fi clasificată drept indezirabilă, evident din rațiuni strict politice. Fiul său, criticul și romancierul Dinu Pillat a fost îndepărtat de la Facultatea de Litere, unde era asistent al lui George Călinescu, fiind condamnat la temniță politică, iar manuscrisele i-au fost confiscate și distruse. Nepoata sa, Monica Pillat, este o reputată anglistă.
Biografie
Ion Pillat s-a născut la București în casa părinților săi din Calea Dorobanților 6. Tatăl său era moșier dintr-o veche familie de boieri de țară din ținutul Fălciului și parlamentar, iar mama sa, Maria Pillat, a fost a doua fiică, în ordinea vârstei, a lui Ion C. Brătianu. Primii ani ai copilăriei i-a petrecut pe moșia bunicului, Florica, Argeș unde a învățat în particular întreaga școală primară. A urmat cursurile școlii primare nr. 1 din Pitești, precum și primele trei clase ale cursului gimnazial, făcute la Pitești în particular, iar în 1905 a terminat clasa a VIII-a la Liceul Sfântul Sava din București. Mama sa l-a luat cu ea la Paris, împreună cu fratele Niculae și sora sa Pia, pentru a continua studiile acolo, la liceul „Henri IV”, unde a fost înscris ca extern, luându-și bacalaureatul în 1909. Cu ocazia excursiei la Chartres, a descoperit arta gotică, care l-a inspirat pentru prima sa poezie, În catedrală.
În 1910, s-a înscris ca student la Sorbona, unde a studiat în principal, litere, istoria și geografia, dar a făcut în paralel și dreptul.Titu Maiorescu i-a publicat în 1911, o parte din poezii în Convorbiri literare.În 1912, aflat în București în vacanță, l-a cunoscut pe Alexandru Macedonski, căruia i-a editat volumul Flori sacre. Ion Pillat, împreună cu Horia Furtună au înființat colecția Cărți albe, în care urmau să fie editați poeții epocii; volumul de debut al întregii colecții a fost Flori sacre.[5]
Titu Maiorescu i-a publicat în ianuarie 1912 unele poezii în „Convorbiri literare”.
Tot în anul 1912, își editează la Paris volumul de poeme în proză Cel din urmă sfânt, iar în București, în același an - primul volum de versuri, Visări păgâne. În revista lui Ovid Densusianu, „Vieața nouă” apare o notiță despre Visări păgâne. Din acel an încheagă prietenii literare cu Tudor Vianu, N. Davidescu, Adrian Maniu, Eugeniu Speranția, Al. T. Stamatiad - din cercul lui Macedonski.[6]
În 1913 a obținut licența în litere la Paris și a participat la campania din Bulgaria, ca sublocotenent, în timpul Războiului Balcanic. A obținut în 1914 și licența în drept, apoi a revenit definitiv la București, unde a publicat volumul Eternități de-o clipă.
S-a căsătorit în 1915, cu pictorița Maria Procopie-Dumitrescu, care își luase pseudonimul "Brateș". În 1916, a editat volumul Plumb al lui George Bacovia și a preluat conducerea revistei Flacăra, împreună cu Adrian Maniu și Horia Furtună. A participat la Conferința de pace de la Paris ca unul din secretarii lui Alexandru Vaida-Voievod, președintele delegației ardelene. În ziua semnării tratatului, a publicat într-o ediție restrânsă de lux, volumul Grădina dintre ziduri.
În 1921 a apărut, sub îngrijirea sa, volumul Poezia toamnei, o antologie din versurile poeților români care au cântat toamna. În 1922, a scos, împreună cu Tudor Arghezi, revista Cuget românesc, iar în anul următor a publicat volumul de versuri care l-a consacrat ca poet original și tradiționalist[7], Pe Argeș în sus, în care două poeme celebre conțin portretele bunicilor săi, Bunicul și Bunica. În 1925, a Publicat volumul Satul meu și a scos împreună cu criticul Perpessicius Antologia poeților de azi. În 1935 a descoperit Balcicul, destinația preferată a Reginei Maria a României, care atrăgea ca un magnet pictorii și poeții epocii, unde și-a construit o vilă. A publicat Poeme într-un vers (1935), influențate de haiku și tehnica poemelor într-un vers din literatura chineză și din literatura japoneză. În Poeme într-un vers, Pillat a văzut poezia pură.
A primit în 1936 premiul național pentru literatură și a fost ales membru corespondent al Academiei Române. În 1937 a tradus din Charles Baudelaire și a publicat volumul Țărm pierdut. A publicat, în 1942, o antologie de traduceri din poezia germană și volumul de versuri Împlinire. A tradus poezii din Francis Jammes , Jean Moréas, Rainer Maria Rilke, Saint-John Perse, Carl Sandburg, Joachim du Bellay, Goethe, Schiller și Walt Whitman. În 1944, sub titul Poezii [8] a apărut întreaga sa operă lirică, scrisă în perioada 1906 - 1941.
Lirica sa de început stă sub semnul parnasianismului și simbolismului, dar mai târziu, al tradiționalismului. Poetul vede în creația folclorică cea mai elocventă expresie a „sufletului românesc”. În consecință, consideră că o demonstrație a specificului național al liricii noastre moderne nu poate porni decât de la o analiză a poeziei populare. Numeroase citate din poezia noastră populară dovedesc o bună cunoaștere a acesteia de către Ion Pillat.
Ion Pillat teoretizează, în expresie poetică, necesitatea legăturii cu trecutul și cu oamenii pământului, cu tradiția. Nu este un trist adio, ci o tonică reîntâlnire în care fiecare protagonist își afirmă el însuși credința în virtuțile continuității în tradiție. În Biserica de altădată (1926) prinde viață, propriu-zis, programul tradiționalist.
George Călinescu, în Istoria literaturii...[9] îl califică diletant, ca urmare a variatelor sale activități și surse de inspirație.
În perioada interbelică, până în 1938, a fost deputat și senator.[10]
A făcut frecvente călătorii peste hotare: ca membru al PEN-Clubului, cunoscuta asociație internațională a scriitorilor, precum și al Asociației pentru cooperarea intelectuală de pe lângă Liga Națiunilor, a participat la congresele și manifestările acestora. A călătorit în 1927 în Grecia, a ajuns în Spania (1929), a străbătut Italia (1931), a revenit în Grecia în 1932 și 1937.
La data de 17 aprilie 1945 a suferit o congestie cerebrală în plină stradă; a fost transportat acasă (pe actuala stradă Alexandru Philippide, la nr. 9) în stare de inconștiență, iar în jurul orei 22 a decedat.
Volume de versuri publicate
- Visări păgâne, București, ed. Minerva, 1912
- Eternități de o clipă, București, ed. Flacăra, 1914
- Amăgiri, București, ed. Flacăra, 1917
- Grădina între ziduri,Paris, ed. Frazier et Soye, 1919
- Antologia toamnei, București, ed. Viața Românească- Alcalay, 1921
- Pe Argeș în sus, București, ed. Cultura Națională, 1923
- Satul meu, București, colecția „Cartea vremii”,1925
- Biserica de altădată,București, ed. Cartea Românească, 1926
- Florica (poezii, cu desene de Ștefan Popescu), București, Cultura Națională, 1926
- Întoarcere (1908-1918),București, ed. Petre Cătunaru 1927
- Limpezimi, Craiova, ed. Scrisul Românesc, 1928
- Caietul verde, București, ed. Cartea Românească, 1932, ediție definitivă, 1937
- Scutul Minervei, București, colecția „Pleiada”, 1933
- Poeme într-un vers [Monostiches], București, ed. Cartea Românească, 1935
- Țărm pierdut,București, ed. Fundației pentru literatură și artă, 1937
- Umbra timpului, București, ed. Universul, colecția „Universul literar”, 1940
- Balcic, București, 1942
- Împlinire , București, Ed. Fundației pentru literatură și artă, 1942
- Asfodela, București, ed. Aussonia, 1943
- Antologia poeților de azi,, în colaborare cu Perpessicius, București, ed. Cartea Românească, vol. I-II, 1925 -1928
- Poezii, ediție definitivă, vol. I-III, București, 1944
Traduceri
- Eternități de-o clipă. Éternités d’un instant, traducere în limba franceză de Andreea Dobrescu-Warodin, 1980
- Monostiches et autres poèmes, traducere în limba franceză de Gabrielle Danoux et Muriel Beauchamp, 2015
- Le Bouclier de Minerve (Scutul Minervei) , traducere în limba franceză de Gabrielle Danoux et Muriel Beauchamp, 2016
Teatru
A scris teatru, din care:
- Dinu Păturică (în colaborare cu Adrian Maniu). Comedie în patru acte. Premieră la Teatrul Național din București, în 1925 [O dramatizare a romanului Ciocoii vechi și noi, al lui Nicolae Filimon]
- Tinerețe fără bătrânețe, feerie în 10 tablouri. Premieră la Teatrul Național din București, în 1926 [Adaptare pentru teatru a poveștii cu același nume]
| Gheorghe Tomozei | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 29 aprilie 1936 București |
| Decedat | (60 de ani) București |
| Naționalitate | România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | poet |
| Limbi | limba română[1] |
| Activitatea literară | |
| Operă de debut | Pasărea albastră, 1957 |
| Modifică date / text | |
Biografie
A fost fiul Franței Stăncescu din satul Pucheni, județul Dâmbovița. A urmat liceul „Nicolae Bălcescu din Târgoviște și apoi a urmat cursurile Școlii de literatură „Mihai Eminescu”[2], avându-i colegi pe Fănuș Neagu, Nicolae Labiș[3].
A debutat literar în anul 1953 în revista Tânărul scriitor cu poezie, iar în anul 1957 debutează cu volumul Pasărea albastră.[2][3]
A fost redactor la revistele Cinema, Tânărul scriitor, Argeș și la Almanahul Scriitorilor, editat de Asociația Scriitorilor din București. A fost marcat toată viața de mari prietenii literare, cea pentru Nicolae Labiș și cea pentru Nichita Stănescu. În memoria acestora a publicat volume de amintiri și albume memoriale, precum Urmele poetului Labiș în 1985.
S-a stins din viață la 31 martie 1997, în urma unui atac cerebral, în apartamentul său din București. A avut împreună cu scriitoarea Cleopatra Lorințiu un fiu, Maximilian Tomozei, în prezent fotograf la Paris.[4] A fost o perioadă la conducerea revistei Argeș, din Pitești, subintitulată „revistă politică, socială, culturală”, perioadă în care revista a publicat suplimentul Biblioteca Argeș în care au publicat plachete de poezie o seamă de poeți. [5]
Viaţa stufoasă, cu lumini şi umbre, a unui poet, cred că are nevoie de o poveste simplă şi limpede. Astfel, nuanţele infinitesimale ale acesteia vor rămâne acolo, în versuri, iar povestea propriu-zisă va fi ceva colateral, ceva de citit sau de necitit, din care se pot afla câte şi mai câte,dar nimic esenţial. Esenţialul rămâne numai în versurile acelui autor. Cu acest gând îmi imaginam cum voi aşterne în scris povestea vieţii şi operei lui Gheorghe Tomozei, pentru că dintr-o dată, unii mi-au spus că e nevoie de aceasta. În sfârşit, cei care cred că ar fi nevoie de o biografie a lui Gheorghe Tomozei sunt o mână de iubitori de literatură, interesaţi de poveştile vieţii literare româneşti din anii’60-’90.
***
Marele priceput în biografii, scrise şi rescrise, albume retrospective şicărţi aniversare, marele ştiutor, original şi preocupat în ceea ce se cheamă „restituire literară“ era Tomozei însuşi. Oare s-a gândit că poate, la un moment dat, cineva se va apuca să scrie ceva despre chiar „viaţa şi opera” lui? Cochetând mereu cu gândul morţii, „alintându-se” mereu cu această aprehensiune persecutoare, se simţea totuşi nemuritor sau mai exact îi plăcerea să se joace de-a nemuritorul.
Tomozei şi-a adunat toate cronicile scrise despre cărţile sale, le-a lipit conştiincios pe file albe, le-a perforat cu perforatorul, le-a îndosariat în ideea că ele vor rămâne poate. În ideea că oarecine le va publica într-o zi? Habar nu am. Când l-am cunoscut, fiecare din noi doi era ocupat cu câte o complicată poveste de dragoste, fiecare era probabil cu gândul în altă parte şi flirtul colegal, simpatic şi benign derulat între noine-a lăsat doar un gust dulce-acrişor. El s-a tot transformat mai apoi în altceva, iar acum în amintirea a tot ce a fost,a unei căsătorii şi a unui fiu pe care îl avem împreună, iată-mă datoare cumva să punctez unele clipe din biografia sa, în aşteptarea acelei cărţi, pasionate şi bineintenţionate despre „viaţa şi opera“ lui, scrisă poate de un om al viitorului. Cel puţin aşa sper.
***
Câteva din gândurile mele, le-am aşezat într-o stângace ediţie de restituiri din textele lui de publicistică, o carte publicată la Domneşti, acolo unde au fost donate şi mare parte din cărţile bibliotecii Tomozei, obiecte personale, reviste şi amintiri, manuscrise. Domneşti a fost o alegere bună, pentru că încercările toate, făcute pe lângă autorităţile din Piteşti şi Câmpulung Muscel, în speranţa de a crea undeva un spaţiu care să îi păstreze memoria, s-au lovit de un zid.Reiau aşadar câte ceva din acest text: „Va mai trece vreme până când critica şi istoria literară se vor pronunţa cu obiectivitate constructivă în ceea ce priveşte opera unora dintre contemporanii noştri, scriitorii care au marcat peisajul literar românesc în a doua jumătate a secolului XX. Poate cătermenul«obiectivitate constructivă» este inventat şi chiar contradictoriu, totuşi mie îmi pare necesar de aplicat şi evaluat în literatura română contemporană.
Acest timp istoric devine brusc necesar pentru distanţare şi reevaluare. Un timp pentru distanţare, la urma urmei este trebuitor în toate cazurile dar poate să devină din nefericire un timp al uitării, al neglijării unor capitole din istoria noastră literară ceea ce ajunge să fie un păcat, o irosire. Un păcat al nepomenirii, al necunoaşterii şi mai ales al neîncurajării cititorilor care se formează, aceia care vin acum să descopere lumi şi cărţi. De ce i-am priva de bogăţia unei literaturi?
***
Puţini scriitori români contemporani au fost atât de preocupaţi, de frământaţi de gândul posterităţii, al imaginii publice, de statutul şi rolul lor în literatură precum Gheorghe Tomozei. El face parte dintr-o lume scriitoricească formată odată cu ceea ce era «noua lume» de după război, cu avânturile, utopiile, naivităţile, contradicţiile şi constrângerile ei, cu simţul datoriei şi al responsbilităţii în «cetate», cu influenţa benefică şi respectată a înaintaşilor, o lume ce cocheta uneori cu idei noi dar şi cu speranţa înlăturării unor oprelişti. O lumea scriitoricească trăind cu obişnuinţa unui statut câştigat în societate prin literatură, mai mult sau mai puţin, subordonată cerinţelor politice ale vremii. Nu are rost să judecăm noi această lume, nici să o etichetăm. Putem să încercăm s-o înţelegem şi să alegem valoarea înlăuntrul întregului, căci nu puţine au fost lucrurile de valoare care s-au scris şi s-au publicat. Cu timpul, anumite atitudini, idei exprimate, elemente de cod artistic şi civic vor fi din ce în ce mai greu de înţeles de un posibil public cititor ce ar binevoi, să zicem, să parcurgă cărţile acelei vremi.
Despre poetul Gheorghe Tomozei s-a spus că a fost prolific, iar criticii literari au scris mult despre el, zeci de cărţi ale sale au fost întâmpinate şi comentate în revistele vremii, dar şi ansamblul operei sale poetice. Totuşi, se pare că Tomozei însuşi nu a fost niciodată mulţumit de receptarea critică a operei sale şi nici de laurii cu care i-a fost încununată opera, această nemulţumire lăuntrică măcinându-l foarte. Izvora ea dintr-un caracter paradoxal,dintr-un fel de a fi? Poate că da.
Omul care şi-a jertfit, aş zice cu puţină teamă de a nu fi patetică, ani de zile pentru restituirea operei unor prieteni, pentru cărţi de rememorare şi insertare în peisajul literar, dacă ar fi să ne gândim numai la Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu, dar mai sunt şi alte exemple, omul care a găsit o vorbă, o expresie anume pentru a-i evoca pe Mihai Gafiţa, Veronica Porumbacu, Virghil Gheorghiu, Anatol E. Baconski, cei pieriţi la Cutremurul din 1977, dar şi pentru Dominic Stanca sau Florin Mugur, toţi scriitori dispăruţi, a receptat cu nemulţumire lipsa «recunoştinţei colective» sau a recunoaşterii am putea spune, cu un soi de undă de bosumflare copilărească, reflex al unei copilării chinuite carel-a şi impregnat de altfel, pentru viaţa toată.
Jurnalistul Tomozei era de fapt tot poetul Tomozei căci el presăra în rândurile sale de proză şi notaţie jurnalieră câtă poezie putea, având şi meritul de a apropia cititorul de nişte lumi şi de nişte teme. Insera deci substanţă poetică şi în orice caz noţiuni de estetică, de istorie, de arheologie, creând gustul pentru lectură, pentru iscodire şi cunoaştere într-un public nevăzut ce citea ziarele şi revistele vremii care, vai, cam păreau toate la fel. Din magma de vorbe culese, rândurile lui Tomozei marcau cititorul,erau memorabile şi reuşeau să se distingă printr-o spunere, o idee, un sens. El a avut acest gen de rubrici şi rubricuţe la fel de fel de jurnale, şi le intitulase inspirat: „Desene pe asfalt” sau „Grafitti” sau „Oracol”.
Texte despre toate cele, nu de puţine ori presărând gânduri, comentarii, reverenţe făcute amicilor sau aluzii acide adresate unor confraţi ori în marginea unor nemulţumiri, în general culturale. Asemenea proze scurte cum le-aş zice eu, Tomozei a reunit şi publicat în timpul vieţii sub titlurile „Manuscrisele de la Marea Moartă” şi „Plantaţia de fluturi”.
Titluri frumoase şi elegante înfăţişând publicului un spirit colocvial, sfătos, un comentator atent şi vivace, uşor de stârnit şi greu de împăcat, caustic adeseori, livresc şi calofil, pe alocuri de-a dreptul preţios, iubitor împătimit de carte şi mai ales de beletristică. Am găsi într-un plic, aşezate cu grijă, câteva manuscrise ale unor articole pe care le publicase în presa de după 1990 şi pe care voia să le reunească într-un volum. El remarca de altfel în jurnalul sporadic şi pe alocuri chiar eliptic pe care l-a ţinut, că acest scris la ziar, la gazetă, practicat în mare parte datorită nevoilor materiale, necesităţii de a câştiga şi de a se întreţine, l-a chinuit toată viaţa şi i-a secat puterea de a scrie un jurnal adevărat.
După anii ’90, situaţia scriitorului român profesionist să zicem, a scriitorului care nu s-a înscris prin partide şi nu s-aagăţat de braţele aşa numitei societăţi civile susţinute financiar din surse bizare sau oculte, devenise problematică. Tomozei nu a vrut să fie «racolat» de nici o undă politică a vremii de tranziţie, încăpăţânându-se să păstreze o anume independenţă,dar simţindu-se şi nedreptăţit de lumea nouă instalată la cârma instituţiilor literare şi culturale româneşti, în general. Asistăm aşadar, în aceşti ani de după nouăzeci, în care poetul a mai scris şi publicat, tot mai greu, tot mai chinuit, tot mai puţin, la un soi de judecată aspră şi chinuitoare, la un soi de «dureri înăbuşite» cum ar fi spus Sadoveanu, în care strălucesc pe ici pe colo, perle de frumoasă spunere sau împerechieri surprinzătoare de vorbe.
În poezie, limbajul poetului ajusese la esenţializare, cea mai ciudată, dar poate şi cea mai frumoasă este cartea sa din urmă, „Un poet din Tibet”, în care autorul ajunsese deopotrivă la încifrare şi esenţializare. Într-un text pe care la un moment dat Tomozei l-a scris despre un scriitor destul de puţin evocat şi chiar nedreptăţit, este vorba despre Dominic Stanca, am senzaţia că de fapt se autodescrie, sau mai exact descrie ceea ce se petrece şi avea să se petreacă în fapt cu propria sa creaţie poetică, cu propriul său traseu literar. Am să citez câteva rânduri, eliminând cu bună ştiinţă numele lui Dominic Stanca. Iată: „Citindu-i azi însemnările de jurnal (ultimele, scrise pe patul spitalului ca înaintea unei trageri pe roată) îmi dau seama că nici atunci, ce grozăvie! nici atunci el nu socotea că e îndreptăţit să se obiectiveze acordându-şi măcar şansa postumităţii. Cel care tot timpul s-a arătat încântat de colegii lui, adesea exagerându-le virtuţile, şi-a gândit necruţător răsunetul posibil al cuvintelor sale tensinate. E bine aşa? E bine să te laşi devorat de şarpele îndoielii nimicindu-ţi elanurile dintr-o mare, primejdios de mare modestie tradusă printr-un umor şi el excesiv, aplicat mai ales propriilor demersuri?
După ce am mai trăit exemplul lui Miron Radu Paraschivescu, cel care a lansat, apăsat, ideea că «nu are un puternic talent personal» drept care se mulţumea doar să dea echivalenţe româneşti unor sonuri străine, îmi vine să spun că nu, că nu le trebuie oferite criticilor comozi asemenea capcane. Jocul superior care e frământarea artistului ce se vede, dintr-un prea mare exces de scrupule, învins în luptele (de ateleier) , dorinţa de a se desăvârşi printr-o dueroasă etalare (şi evident exagereare) a unor imperfecţiuni, ei bine, toate acestea sfârşesc prin a căpăta credibilitate.”
Este fără îndoială, un adevărat solilocviu al scriitorului, el era frământat de soarta literaturii şi a locului unui scriitor anume dar în pielea căruia se şi vedea, căci atitudini de maximă îndoială şi de punere a altora înaintea interesului personal, ei bine acest tip de faptă i-a caracterizat viaţa vreme de câţiva zeci de ani.
Nu e de mirare că generaţii întregi l-au cunoscut pe Tomozei ca pe autorul cărţii „Moartea unui poet”, o anchetă literară foarte interesantă, inedită la noi ca gen literar, un fel de reconstuituire cvasi detectivistică a vieţii şi morţii lui Nicolae Labiş. Dar să scrii zeci de ani literatură iar până la urmă ce e ales din opera ta să fie doar punerea în chenar a gândurilor despre un confrate, evident, iubit, preţuit, dispărut, nu pare echitabil în nici o ordine a lucrurilor, indiferent de contextul cultural!
Revenind la articolul despre Dominic Stanca, nu mă pot împiedica să remarc faptul că Gheorghe Tomozei presăra spuneri pe care într-un fel subconştient poate, şi le-ar fi aplicat sie însuşi: „…nu era un învins. Era, în ciuda exerciţiilor îndelungate şi în pofida precocităţii, un scriitor care abia începea să articuleze semnele unei mari opere. Citindu-l, mai corect spus, recitindu-l îmi dau seama că (…) începuse să vadă în sine tiparul de sânge şi nervi al unui scriitor chemat să se rostească. A scris suficient pentru a exista.
A venit însă atrocele deznodământ. Intenţionasem iniţial ca în locul rândurilor acestea să încerc într-un scurt eseu să demonstrez vigoarea talentului lui (…) printr-un convingător colaj de citate dar patima mea pentru jurnalistică mă învinge (şi mă convinge) că nu e – cel puţin pentru peniţa mea – vremea cea mai potrivită pentru a analiza «la rece» o viaţă şi o operă devenite, prin devălmăşie, o rană.”
Exerciţiul pe care vi-l propun mi se pare, sincer, tulburător căci, repet, dacă facem abstracţie de numele scriitorului evocat (într-un articol din 18 martie 1983) aceste rânduri parcă ar fi scrise de un dublu al lui Tomozei despre sine însuşi! Ca şi cum am asista la un exerciţiu liric al lui Pessoa, scriitorul care îşi crease eu-ri alternative pentru a se putea exprima mai bine sau pentru a-şi dezorienta contemporanii… Viaţa şi opera le resimţea Gheorghe Tomozei ca pe o rană continuă, fiind structural creat parcă să vază partea goală a paharului: şi-a evocat nu odată cu deznădejde originea socială, mama dintr-o familie nu neapărat săracă sau foarte săracă, dar oricum modestă, o femeie încăpăţânată şi într-un anume fel cu o personalitate forte, care pleacă din sat spre Bucureşti din pricina pruncului pe care îl purta în pântec.
Ce vremuri, în 1936, când această fată frumoasă preferă să înfrunte o lume conservatoare, să fie o rebelă, şi să facă un copil din flori. Copil născut la Leagănul de orfani „Sfânta Ecaterina” din Bucureşti, unde Franţa Stăncescu (născută la 1 aprilie 1917, la Pucheni, Raionul Muscel) mai rămâne o vreme hrănind cu laptele ei şi alţi copii abandonaţi, fraţi de lapte al micului Gheorghe (se pare că i-a dat acest nume după numele tatălui biologic, rămas până la urmă necunoscut).
Copilăria cea mică s-a petrecut aşadar într-un leagăn de copii şi apoi într-o cămăruţă cu chirie din strada Ion Călin. Zilele celor doi nu erau uşoare: Franţa muncea ca să poată întreţine copilul pe care-l lăsa în grija unei vecine. Lucrurile s-au mai îndreptat după apariţia acelui domn Tomozei, cu care ea se va căsători cam când copilul avea vreo şapte ani şi care l-a înfiat cu acte în regulă, dându-i numele său. Pe acest domn Tomozei, poetul avea să-l numească „tată” pentru că i-a şi fost tată cu adevărat.
L-am cunoscut şi eu, mult mai târziu prin 1986, locuia la Bucureşti, într-un bloc cu patru etaje din cartierul Drumul Taberei, pe Aleea Callatis, împreună cu a doua sa soţie, Rodica. Mama Franţa, demnă şi la fel de încăpăţânată, îşi reluase numele de fată, Stăncescu. Tatăl, gârbovit şi bolnav păstra urmele bărbatului chipeş care fusese. Relaţia dintre tată şi fiu era de o complicitate caldă, iar tatăl avea să-i lase fiului… cinci caiete şcolăreşti dictando cu coperţi de vinilin, scrise cu literă aproape ilizibilă, povestea vieţii sale pe care vai, nimeni nu a citit-o mai apoi şi nimeni nu a putut-o descifra.
Din copilărie, Gheorghe Tomozei avea amintiri în general frustrante, nu era un copil care se juca cu alţii, prefera joaca pe un preş uzat cu chibrituri şi nasturi sau pe duşumea, în aşteptarea mamei. Amintirea bombardamentelor din război, apoia cârciumei în care lucra mama, apoi a valului proletar în care «tovarăşa Stăncescu» devenise un fel de asesor popular, toate astea, erau evocate mereu. Noul regim de după al doilea război mondial dădea celor săraci o şansă, dacă ştiau şi voiau să o folosească şi tânărul Tomozei talentat la literatură, istorie şi caligrafie, a folosit-o din plin. Aşa începe să scrie, să versifice şi aşa ajunge mândria mamei sale.
În fapt, peisajul argeşean, acel «la ţară» adeseori evocat, nu există încă, trebuie că familia să se fi apropiat mult mai târziu de fata rebelă plecată la Bucureşti, prea mândră ca să divulge numele tatălui plodului său, prea mândră ca să se întoarcă înapoi, la Pucheni şi Malu cu Flori. Aşa că Bucureştiul este locul copilăriei poetului, cu adresa din strada Ion Călin unde au locuit o vreme. Intrarea la Şcoala de literatură „Mihai Eminescu” avea oarecum să îi pecetluiască destinul. Avea să fie scriitor şi numai scriitor.
***
Într-un timp în care gluma nu era chiar cea mai bună cale de-a trece nici de cenzură nici de privirile acre ale unor «tovarăşi», Tomozei era un ludic în sensul cel mai pur şi mai literar al termenului. Aceasta a fost una din frecvenţele pe care s-a întâlnit cu Nichita Stănescu, şi uite-aşa se amuzau ei de toate şi de tot, presărând în umorul lor pete de literatură, vrute sau nevrute. Stau să mă gândesc, dacă Bulgakov, sau Ilf şi Petrov, mari scriitori ruşi care au ironizat în chip genial stereotipiile umane ale unui bolşevism primitiv, sunt încă aşa de actuali şi de gustaţi de ce nu ar fi gustate ironiile fine, rafinate şi cutezătoare ale contemporanilor noştri?
Ironia era floreta cea mai fină din arsenalului lui Tomozei, ironie dublată adeseori de o aciditate greu de suportat de unii. Vocea îi devenea un pic răguşită şi cuvântul lovea pieziş, fără drept de apel. Asta, rar. În cea mai mare a timpului Tomozei nu privea drept în faţă interlocutorul, îi evita privirea aruncând o străfulgereare piezişă de parcă ar fi fost angajat într-o luptă corp la corp. Ironia nu îl părăsea însă niciodată, poate doar atunci când atacul «contimporanilor» era foarte greu de suportat precum în scenariul unui proces înscenat la revista Argeş, proces care i-a mâncat sănătatea ani în şir.
El se aştepta ca gesturile sale de cultură făcute faţă de zona geografică pe care o considera de obârşie (prin mama sa) să fie apreciate sau, mă rog, puţin măcar lăudate, căci recunoştinţa îi era adesea singura posibilă răsplată.
În cazul Argeş nu a fost deloc aşa. Toată lumea recunoştea că făcuse o revistă extraordinară, în care pusese şi inventivitate şi talent de editor, susţinuse nume importante precum Fănuş Neagu, Ileana Mălăncioiu, Florenţa Albu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Ion Negoiţescu, Florin Mugur, Nichita Stănescu şi câţi alţii; colecţia revistei aşteaptă, cred, să apară în ochii publicului. El nu avea însă abilitatea necesară de-a nu străluci în urbea de adopţie probabil, acumulând un soi de invidie latentă şi care avea să facă explozie.
***
Secretar general de redacţie la revista „Cinema“ sau mai apoi la Almanahul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Gheorghe Tomozei a avut prieteni, dar după moartea lui Nichita s-a simţit singur. A fost publicat, dar nu a fost mulţumit. A ajuns în cărţile de şcoală şi a luat premii peste premii, dar se lăsa copleşit uşor de o răutate, de o cronică maliţioasă sau răutăcioasă, de un „război“ literar pe care îl pierdea. Această latură a felului său de a fi m-a făcut să spun că a avut o viaţă ciudată, cu perle albe şi perle negre. Peste cele albe trecea poate cu uşurinţă, dar pe cele negre le vedea şi se amăra nespus.
Cel mai autentic este însă Gheorghe Tomozei în substanţiala sa operă poetică din care puteţi citi acum o selecţie. Cineva va scrie, sper, până la urmă, „Viaţa lui Gheorghe Tomozei”. Sper să fie cineva de bună credinţă, iubitor de literatură şi de poeţi, cineva care să ştie să se scufunde într-un timp şi să îl înţeleagă aşa încât paginile superbe scrie de el să ajungă la cititor, iar viaţa sa, dedicată numai şi numai literaturii, să nu fie uitată. Cred că asta şi-ar fi dorit.
Distincții
A fost decorat în 16 decembrie 1972 cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului”.[6]
Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie în 1971 pentru Misterul clepsidrei, împreună cu Vasile Nicolescu (pentru Clopotul nins).
Premiul Academiei – Premiul „Mihai Eminescu“ pentru poezie în 1976 pentru volumul Gloria ierbii, împreună cu Mircea Dinescu (pentru Proprietarul de poduri).
Opera
Opera poetică
- Pasărea albastră, (1957);
- Steaua polară, (1960);
- Vârsta alintului, (1963);
- Noaptea de echinox, (1964);
- Poezii, (1966);
- Patruzeci și șase de poezii de dragoste, (1967);
- Altair, (1967);
- Poezii de dragoste, Editura Albatros, (1970);
- Suav anapoda, (1969);
- Dincolo de nebunii, (1969);
- Misterul clepsidrei, (1971);
- Atlantis, (1971);
- Mașinării romantice (1973);
- Muzeul ploii, proze și poeme în proză (1973);
- La lumina zăpezii, (1974);
- Negru Vodă, (1974);
- Gloria ierbii, (1975);
- Istoria unei amfore. Țara lui Făt-Frumos, (1976);
- Poema Patriei, (1977);
- O oră de iubire, Editura Eminescu, (1978);
- Peregrin valah. Ierbar de nervi, (1978);
- Amintiri despre mine, (1980);
- Focul hrănit cu mere, (1981);
- Efigii ,Editura Militară,(1972);
- Tanit, poezii, Editura Cartea Românească, (1972);
- Prea târziu, prea devreme. Poeme fără final, (1984);
- Un poet din Tibet, poeme, (1995);
- Luna, poeme,(1994);
Cărți pentru copii
- Lacul codrilor, albastru, (1961);
- Fântâna culorilor, (1964);
- Cântece de toamnă mică, (1967);
- Toamnă cu iepuri , Editura Ion Creangă, (1970);
- Carul cu mere, (1974);
- Războiul de treizeci de ani între dulăi si motani, (1974);
- Carte de citire, carte de iubire, Editura Facla, 1980 (în colaborare cu Nichita Stănescu);
- Carte de motanică, (1984);
- Toamnă mică, Editura Vizual, București, 1996, 8 pagini;
- Poeziile verii, Editura Vizual, București, 1998, 16 pagini;
Proză / Literatură de călătorie / Jurnalism
- Dacă treci râul Selenei (Copilăria lui Mihai Eminescu), 1967;
- Filigran, proze jurnalistice, (1968);
- Tîrgoviște, monografie lirică, (1970);
- Miradoniz (Copilăria si adolescența lui Mihai Eminescu), (1970);
- Moartea unui poet, Editura Cartea românească, (1972);
- Manuscrisele de la Marea Neagră, (1982);
- Călătorii cu dirijabilul, Note de călătorie, Editura Sport Turism, (1982);
- Urmele poetului Labiș, biografie, (1985);
- Plantația de fluturi, însemnări, (1988);
Opera tradusă în alte limbi
- Lovas mennyorszag (Trăsura cu cai), traducere în limba maghiară, (1971);
- Tanitinkulsadaf (1972), traducere în limba maghiară.
Traduceri
- Dimos Rendis, Zeii coboară din Olimp (roman), În românește de Gheorghe Tomozei, Editura Tineretului, București, 1961, 309 p.
- Michael Leapman, Omul-rază (roman fantastic), În românește de Gheorghe Tomozei, Editura Tineretului, București, 1963, 312 p.
- Gheorghe Tomozei, Cronica lui Stavrinos [despre Mihai Viteazul, tradusă și adaptată de Gheorghe Tomozei], Editura Eminescu, București, 1975, 104 p.
- Robert Rojdestvenski, Poeme, În românește de Valeriu Bucuroiu și Gheorghe Tomozei, Prefață de Mircea Iorgulescu, Editura Univers, București, 1976, 132 p.: il., portr.
- William Shakespeare, Sonete, În românește de Gheorghe Tomozei, Editura Junimea, Iași, 1978, 183 p. il.
- Jotie T'hooft[7], Peisaj strident: poeme, În românește de Gheorghe Tomozei, Editura Univers, 1981, 95 p., [6] f. pl. il.
- William Shakespeare, Sonete, Traducere de Gheorghe Tomozei, Ediție îngrijită de Radu Cârneci, Ilustrații de Dragoș Morărescu, Editura Orion, București, 1996, 400 p., il. facs., Seria: Mari poeți ai iubirii, Colecție bibliofilă. ISBN 973-95532-7-3.
- William Shakespeare, Sonnets, Versiune românească: Gheorghe Tomozei, Ed. bilingvă, Editura Pandora-M, Târgoviște, 1996, 160 p.
- William Shakespeare, Sonnets, Versiune românească: Gheorghe Tomozei, Ediția a 2-a, Ed. bilingvă, Editura Pandora-M, Târgoviște, 1998, 160 p.
- William Shakespeare, Sonnets, Versiune românească: Gheorghe Tomozei, Editura Miracol, București, 1998, 160 p., Seria: Lirică românească și universală.
- William Shakespeare, Sonete, Editura Litera, 2003, ISBN 973-8358-03-5.
- William Shakespeare, Sonete, Traducere de Gheorghe Tomozei, Editura Litera Internațional, București, Chișinău, 2004, 172 p.
- William Shakespeare, Sonete / Sonnets, Traducere din engleză de Gheorghe Tomozei, Ediția a 2-a, rev., Ed. bilingvă, Editura Pandora-M (parte a grupului editorial TREI), București, 2009, 160 p. Seria: Colecția bilingvă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu