20 MARTIE 2021 - POEZIE
Ovidiu
Publius Ovidius Naso - Biografie
Nastere: 20 martie, 43 i. e. n. Sulmo, azi Sulmona/Aquila
Deces: 18 e. n. Tomis, azi Constanța
Publius Ovidius Naso a fost un poet roman, cunoscut in romana sub numele de Ovidiu. Datorita perfecțiunii formale a stilului, umorului fin și fanteziei creatoare a devenit unul dintre clasicii literaturii latine, alaturi de Horațiu și Virgiliu.
Poetul sulmonez, exilat la Tomis, a facut, pentru intiia oara, cunoscute, lumii, in poezie, locurile noastre cu asprimea si frumusetea lor, atunci salbateca. De aceea se cade, poate, sa-l punem, ca semn si simbol al romanitatii noastre, in fruntea unei antologii de poezie romaneasca.
Opera
Poeme de iubire
Amores - „Iubiri” (23 i.Hr.-16 i.Hr.), in 3 carți cuprinzand 49 elegii.
Heroides sau Epistulae Heroidum - „Eroine” sau „Scrisori ale unor eroine” (10 i.Hr.), 18 scrisori fictive de dragoste ale unor personagii feminine mitice adresate barbaților iubiți, de ex. Ariadna catre Theseu, Didona catre Enea, Medeea catre Jason etc.
Ars amandi - „Arta iubirii” (1 i.Hr.), poem erotico-didactic in 3 carți (doua adresate barbaților și una adresata femeilor), cuprinzand „invațaminte” privind arta seducției și a dragostei.
Remedia amoris - „Remediile iubirii”, replica ironica la Ars Amandi, in care se recomanda amanților nefericiți diverse mijloace pentru a scapa de dragostea chinuitoare și de urmarile ei.
De medicamine faciei femineae - „Ingrijirea feței feminine”, cu diferite mijloace cosmetice.
Poeme mitologice
Phaenomena - Poem descriind diverse apariții cerești (s-au pastrat doar cateva fragmente)
Metamorfoze - „Metamorfozele”, 15 carți in hexametri cuprinzand 250 legende (un om sau o zeitate se transforma intr-un animal, intr-o planta sau o constelație, in urma unor intamplari deosebite), desfașurate cronologic, de la formarea universului pana la apoteoza lui Cezar, divinizat ca o constelație.
Fasti - „Sarbatorile” - calendar versificat al sarbatorilor romane, opera intrerupta prin exilul poetului (cuprinde doar lunile Ianuarie pana la Iunie).
Tragedia Medeea, de mare renume in antichitate, s-a pierdut aproape in intregime.
Deces: 18 e. n. Tomis, azi Constanța
Publius Ovidius Naso a fost un poet roman, cunoscut in romana sub numele de Ovidiu. Datorita perfecțiunii formale a stilului, umorului fin și fanteziei creatoare a devenit unul dintre clasicii literaturii latine, alaturi de Horațiu și Virgiliu.
Poetul sulmonez, exilat la Tomis, a facut, pentru intiia oara, cunoscute, lumii, in poezie, locurile noastre cu asprimea si frumusetea lor, atunci salbateca. De aceea se cade, poate, sa-l punem, ca semn si simbol al romanitatii noastre, in fruntea unei antologii de poezie romaneasca.
Opera
Poeme de iubire
Amores - „Iubiri” (23 i.Hr.-16 i.Hr.), in 3 carți cuprinzand 49 elegii.
Heroides sau Epistulae Heroidum - „Eroine” sau „Scrisori ale unor eroine” (10 i.Hr.), 18 scrisori fictive de dragoste ale unor personagii feminine mitice adresate barbaților iubiți, de ex. Ariadna catre Theseu, Didona catre Enea, Medeea catre Jason etc.
Ars amandi - „Arta iubirii” (1 i.Hr.), poem erotico-didactic in 3 carți (doua adresate barbaților și una adresata femeilor), cuprinzand „invațaminte” privind arta seducției și a dragostei.
Remedia amoris - „Remediile iubirii”, replica ironica la Ars Amandi, in care se recomanda amanților nefericiți diverse mijloace pentru a scapa de dragostea chinuitoare și de urmarile ei.
De medicamine faciei femineae - „Ingrijirea feței feminine”, cu diferite mijloace cosmetice.
Poeme mitologice
Phaenomena - Poem descriind diverse apariții cerești (s-au pastrat doar cateva fragmente)
Metamorfoze - „Metamorfozele”, 15 carți in hexametri cuprinzand 250 legende (un om sau o zeitate se transforma intr-un animal, intr-o planta sau o constelație, in urma unor intamplari deosebite), desfașurate cronologic, de la formarea universului pana la apoteoza lui Cezar, divinizat ca o constelație.
Fasti - „Sarbatorile” - calendar versificat al sarbatorilor romane, opera intrerupta prin exilul poetului (cuprinde doar lunile Ianuarie pana la Iunie).
Tragedia Medeea, de mare renume in antichitate, s-a pierdut aproape in intregime.
Scrisoarea XIX
Chiar de-asi fi fost ca smoala ilira-ntunecos
Cum as jigni poporul acesta credincios.
Duiosi ati fost in jale aicea cind veneam.
Voi doar mi-ati dat o cinste ce s-ar fi cuvenit
Doar unui om ce nu e de nimeni pedepsit;
Desi n-am vrut-o, lumea a vazut a vrea
Mi-a pus cununa sacra si-o port pe fruntea mea !
Cum
Delosul
Latonei i-a fost asa de drag
Si
Tomisul acesta imi este drag si sfint
De cind eu parasitam al patriei pamint!
Cum as jigni poporul acesta credincios.
Duiosi ati fost in jale aicea cind veneam.
Voi doar mi-ati dat o cinste ce s-ar fi cuvenit
Doar unui om ce nu e de nimeni pedepsit;
Desi n-am vrut-o, lumea a vazut a vrea
Mi-a pus cununa sacra si-o port pe fruntea mea !
Cum
Delosul
Latonei i-a fost asa de drag
Si
Tomisul acesta imi este drag si sfint
De cind eu parasitam al patriei pamint!
Din ponticele netrimise ale lui Ovidiu
„Ovidiu a scris şi o operă în limba populaţiei locale (geţi, sciţi),care ar fi fost de mare importanţă pentru filologia limbii române, dar care, din păcate, s-a pierdut...”
Eu te salut, Tiberius, c-un gând şi c-o scrisoare,
uitate de speranţă la Pontul Euxin,
salut lumina Romei, ce pâlpâie şi moare
în ochii-aproape orbi de lacrimi şi de chin.
Sunt obosit, auguste, să-ţi tot cer îndurare,
rănile din genunchi-mi, ajuns-au pân-la os,
indiferenţa Romei, da, încă mă mai doare,
dar Dacia mă-nvaţă acum, să mor frumos.
M-aţi alungat, laconic, pe-un urgisit tărâm,
(Bătrân sunt eu, sau iernile aici sunt prea lungi şi prea reci?)
în ţara oamenilor-lupi, mereu o să rămân,
un lup devin şi eu, însingurat, pe veci.
Spuneţi că geto-dacii-s needucaţi, barbari,
ciudaţi şi cruzi, şi-aruncă războinicii în suliţi,
dar de-aţi cunoaşte bine acest popor, măcar
pe sfert, aţi ştii că singuri vă minţiţi.
Ei nu au un Apollo, un Jupiter, un Marte,
la care să se-nchine pe rând, în ceasul greu
şi nu clădesc altare peste credinţe sparte,
Cel Bun şi Drept, Zamolxis, le este unic zeu,
dar pentru ei, credinţa-i piatră de temelie,
nu-şi aleg panteonul după vreun interes,
fericiţi îşi dau viaţa, Zamolxis îi învie
mai buni şi mai puternici, după ce i-a ales.
Tot mai visezi armate, să dea pe-aici o raită?
Pierdute-s prin hăţişuri neamuri întregi de sciţi!
N-au putut ei s-o prade, că Dacia-i o haită
şi dacii sunt ca lupii de bravi şi de uniţi.
Nu-ţi încerca, Tiberius, şansa cu daco-geţii,
pluteşte mai departe-n seninul tău Capri,
Dacia-i o cetate, Carpaţii-i sunt pereţii,
cei ce intrară-n dânsa, nu mai ieşiră vii.
...
Sunt exilat pe drept, sau sunt trimis iscoadă?
...sunt cam greu geto-dacii de prins, de încolţit...
că Dacia-i de aur, o ştie lumea toată,
s-o vândă, v-aşteptaţi, de la un surghiunit?
Pândeşti cu ochi de-acvilă, Tiberius, ţara lor,
vrei să-ţi măreşti imperiul, vrei să le fii destin,
aştepţi ultima veste...am scris-o-n limba lor,
vino şi ţi-o ia singur, din Pontul Euxin.
Eu te salut, Tiberius, c-un gând şi c-o scrisoare,
uitate de speranţă la Pontul Euxin,
salut lumina Romei, ce pâlpâie şi moare
în ochii-aproape orbi de lacrimi şi de chin.
Sunt obosit, auguste, să-ţi tot cer îndurare,
rănile din genunchi-mi, ajuns-au pân-la os,
indiferenţa Romei, da, încă mă mai doare,
dar Dacia mă-nvaţă acum, să mor frumos.
M-aţi alungat, laconic, pe-un urgisit tărâm,
(Bătrân sunt eu, sau iernile aici sunt prea lungi şi prea reci?)
în ţara oamenilor-lupi, mereu o să rămân,
un lup devin şi eu, însingurat, pe veci.
Spuneţi că geto-dacii-s needucaţi, barbari,
ciudaţi şi cruzi, şi-aruncă războinicii în suliţi,
dar de-aţi cunoaşte bine acest popor, măcar
pe sfert, aţi ştii că singuri vă minţiţi.
Ei nu au un Apollo, un Jupiter, un Marte,
la care să se-nchine pe rând, în ceasul greu
şi nu clădesc altare peste credinţe sparte,
Cel Bun şi Drept, Zamolxis, le este unic zeu,
dar pentru ei, credinţa-i piatră de temelie,
nu-şi aleg panteonul după vreun interes,
fericiţi îşi dau viaţa, Zamolxis îi învie
mai buni şi mai puternici, după ce i-a ales.
Tot mai visezi armate, să dea pe-aici o raită?
Pierdute-s prin hăţişuri neamuri întregi de sciţi!
N-au putut ei s-o prade, că Dacia-i o haită
şi dacii sunt ca lupii de bravi şi de uniţi.
Nu-ţi încerca, Tiberius, şansa cu daco-geţii,
pluteşte mai departe-n seninul tău Capri,
Dacia-i o cetate, Carpaţii-i sunt pereţii,
cei ce intrară-n dânsa, nu mai ieşiră vii.
...
Sunt exilat pe drept, sau sunt trimis iscoadă?
...sunt cam greu geto-dacii de prins, de încolţit...
că Dacia-i de aur, o ştie lumea toată,
s-o vândă, v-aşteptaţi, de la un surghiunit?
Pândeşti cu ochi de-acvilă, Tiberius, ţara lor,
vrei să-ţi măreşti imperiul, vrei să le fii destin,
aştepţi ultima veste...am scris-o-n limba lor,
vino şi ţi-o ia singur, din Pontul Euxin.
George Topîrceanu, poet român
Note Bibliografice | |
Născut | |
 | 21 martie 1886 |
| Bucuresti |
Decedat | |
| 7 mai 1937 |
| Iasi |
Tabel cronologic | |
| 1886 21 martie S-a născut la Bucuresti George, cel de-al doilea copil al sotilor Ion si Paraschiva Topârceanu. |
| 1893 Începe să invete la o scoală mărginasă din Bucuresti. |
| 1895-1898 Face ultimele clase ale scolii primare la Suici-Arges si primele incercări literare. |
| 1898 Este inscris la liceul "Matei Basarab" din Bucuresti. |
| 1901 Este transferat la liceul "Sf. Sava". |
| 1904 Topârceanu debutează la revista umoristică "Belgia Orientului". |
| 1905-1907 Publică versuri sentimental-epigonice in revistele "Duminica", "Revista noastră", "Revista ilustrată" etc. |
| 1906 Îsi incheie studiile liceale. Se inscrie la Facultatea de drept, fără să-si termine studiile. |
| 1907 Colaborează la "Viata literară si artistică", revistă condusă de G. Cosbuc. |
| 1909 Se înscrie la Facultatea de litere. Publică în "Viata românească" si in alte reviste. |
| 1910 Publică poeziile Noapte de mai, Balada chiriasului grăbit, Balada popii din Rădeni. |
| 1911 Se stabileste la Iasi, devenind secretar de redactie la revista "Viata românească". Publică poezii, proză, cronici teatrale etc. |
| 1912 Se căsătoreste cu Victoria luga, in acelasi an născându-i-se fiul Gheorghe. |
| 1912-1913 Redactează revista "Teatrul" impreună cu M. Sevastos. |
| 1913 Ia parte la războiul balcanic. |
| 1916 Apar primele volume ale lui G. Topârceanu: Balade vesele si Parodii originale. |
| 1918 Colaborează la ziarul "Lumina" al lui Constantin Stere (Bucuresti). Publică Balada mortii si note memorialistice. |
| 1919 Se intoarce la Iasi si redactează, impreună cu M. Sadoveanu, revista "Însemnări literare". Publică Balada muntilor, Rapsodii de toamnă. |
| 1920 Apare volumul Balade vesele si triste. |
| 1921 Apare editia a II-a a Parodiilor originale. |
| 1926 G. Topârceanu devine laureat al Premiului national de poezie. La 7 mai este numit director al Teatrului National din Chisinău. |
| 1927 Apare editia a III-a a Parodiilor originale. |
| 1928 Apar volumele Migdale amare (editia l-a) si Balade vesele si triste (editia a III-a). |
| 1930 Este numit inspector general teatral pentru Moldova. |
| 1931 Baladele vesele si triste apar in editia a IV-a. |
| 1932 Apar Parodiile originale (editia a IV-a). |
| 1933 Rosteste la Bucuresti conferinta Cum am devenit moldovan? |
| 1935 Tine conferinta Cum am devenit iesean? |
| 1936 Este ales membru corespondent al Academiei Române. Îi apare volumul Pirin-Planina. |
| 1937 7 mai Moare la Iasi, de cancer la ficat. |
La Paști
Astăzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necăjite şi mînjite,
Zece ouă înroşite.
Un ou alb, abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat:
- Ce vă este, frăţioare
Ce vă doare?
Nu vă ninge, nu vă plouă,
Staţi gătite-n haină nouă,
Parcă, Dumnezeu mă ierte,
N-aţi ouă…
- Suntem fierte!
Zice-un ou rotund şi fraise
Lîngă pasca cu orez.
Şi schimbîndu-şi brusc alura,
Toate-au început cu gura:
- Pîn’la urmă tot nu scap!
- Ne găteşte de paradă.
- Ne ciocneşte cap în cap
Şi ne zvîrle coaja-n stradă…
- Ce ruşine !
- Ce dezastru !
- Preferam să fiu omlet !
- Eu, de m-ar fi dat la cloşcă,
Aş fi scos un pui albastru…
- Şi eu unul violet…
- Eu, mai bine-ar fi să tac:
Aşa galben sunt, că-mi vine
Să-mi închipui că pe mine
M-a ouat un cozonac !...
Dormitau pe-o farfurie,
Necăjite şi mînjite,
Zece ouă înroşite.
Un ou alb, abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat:
- Ce vă este, frăţioare
Ce vă doare?
Nu vă ninge, nu vă plouă,
Staţi gătite-n haină nouă,
Parcă, Dumnezeu mă ierte,
N-aţi ouă…
- Suntem fierte!
Zice-un ou rotund şi fraise
Lîngă pasca cu orez.
Şi schimbîndu-şi brusc alura,
Toate-au început cu gura:
- Pîn’la urmă tot nu scap!
- Ne găteşte de paradă.
- Ne ciocneşte cap în cap
Şi ne zvîrle coaja-n stradă…
- Ce ruşine !
- Ce dezastru !
- Preferam să fiu omlet !
- Eu, de m-ar fi dat la cloşcă,
Aş fi scos un pui albastru…
- Şi eu unul violet…
- Eu, mai bine-ar fi să tac:
Aşa galben sunt, că-mi vine
Să-mi închipui că pe mine
M-a ouat un cozonac !...
Balada chibritului
Locuiam într-o odaie
La al patrulea etaj,
Strada Universităţii,
Casă mare cu grilaj.
Casa asta, din păcate,
C-un proprietar bigot,
N-avea electricitate…
Dar încolo avea tot:
Scări, balcoane, coridoare
Şi, ca-n orice case mari,
Cu apartamente multe -
Fel de fel de locatari.
Într-un rând, venind acasă,
Noaptea, de la cinema,
La parter, pe întuneric,
Aud paşi în urma mea.
Şi-o uşoară siluetă
Îmi vorbi abia şoptit:
“-Dacă nu sunt indiscretă,
Domnule, n-ai un chibrit ?”
O fi tânără? Frumoasă?
Doamnă măritată, sau…?
Fără multe marafeturi,
Scot chibritul şi i-l dau.
Urc apoi o scară-n fugă
Dar când trec prin coridor,
Drept în faţa mea o uşă
Se deschide-ncetişor.
Şi prin crăpătura uşii
Scoate capul blond, sburlit,
O duduie somnoroasă:
“-Domnule, n-ai un chibrit?”
Pe-asta o cunosc eu bine:
E frumoasă ca un paj,
O servesc la repezeală
Şi mai urc înc-un etaj.
Când, prin razele de luna
Ce treceau printr-o perdea,
Ce să vezi? O doamnă brună
Îmbrăcată-n pijama.
Este Ea! Chiar Ea! -
Femeia după care mă topesc
De vreo zece zile-ncoace
Şi nimica nu-ndrăznesc!
N-aveam încă cunoştinţă:
"Scuză-mă dacă-mi permit,
Soţul meu e dus de-acasă,
N-ai matale un chibrit?"
Un chibrit? Ce fericire,
Mai aveam vreo două-acum,
I-aş fi dat chiar patru dacă
Nu făceam risipă-n drum.
Altă scară, cea din urmă,
Pe culoar aud un zvon,
Ce-i? Un drac de fată-n casa,
Numa-n bluză şi jupon.
Ma opreşte cu sfială:
“-De nu sunteţi prea grăbit,
Mă iertaţi de indrazneală,
V-aş ruga…-Ce? -Un chibrit…”
Trebuia să-i dau că altfel
Asta-mi scoate vreun ponos,
Scotocesc prin buzunare,
De necaz le-ntorc pe dos:
"Am gasit o gămălie,
Doar atât, îmi pare rău,
Nu ştiu dacă s-o aprinde.
S-a aprins? Norocul tău!"
Când, în fine, ajuns-odată
În odaia mea: tablou!
O amică (are cheie)
M-aştepta ca pe-un erou:
"De trei ceasuri stau în beznă,
Zice, eşti nesuferit,
Sunt grozav de enervată,
Scoate fuga un chibrit."
Iar chibrit? Simţi-i că-mi sare
Ţandăra, curat pârjol:
"Ce-s eu fabrică de fosfor?
Sunt regie? Monopol?
De când am intrat în casă
Tot chibrit, chibrit, chibrit,
Dracu` să vă ia pe toate,
Nu mai am, le-am isprăvit!"
La al patrulea etaj,
Strada Universităţii,
Casă mare cu grilaj.
Casa asta, din păcate,
C-un proprietar bigot,
N-avea electricitate…
Dar încolo avea tot:
Scări, balcoane, coridoare
Şi, ca-n orice case mari,
Cu apartamente multe -
Fel de fel de locatari.
Într-un rând, venind acasă,
Noaptea, de la cinema,
La parter, pe întuneric,
Aud paşi în urma mea.
Şi-o uşoară siluetă
Îmi vorbi abia şoptit:
“-Dacă nu sunt indiscretă,
Domnule, n-ai un chibrit ?”
O fi tânără? Frumoasă?
Doamnă măritată, sau…?
Fără multe marafeturi,
Scot chibritul şi i-l dau.
Urc apoi o scară-n fugă
Dar când trec prin coridor,
Drept în faţa mea o uşă
Se deschide-ncetişor.
Şi prin crăpătura uşii
Scoate capul blond, sburlit,
O duduie somnoroasă:
“-Domnule, n-ai un chibrit?”
Pe-asta o cunosc eu bine:
E frumoasă ca un paj,
O servesc la repezeală
Şi mai urc înc-un etaj.
Când, prin razele de luna
Ce treceau printr-o perdea,
Ce să vezi? O doamnă brună
Îmbrăcată-n pijama.
Este Ea! Chiar Ea! -
Femeia după care mă topesc
De vreo zece zile-ncoace
Şi nimica nu-ndrăznesc!
N-aveam încă cunoştinţă:
"Scuză-mă dacă-mi permit,
Soţul meu e dus de-acasă,
N-ai matale un chibrit?"
Un chibrit? Ce fericire,
Mai aveam vreo două-acum,
I-aş fi dat chiar patru dacă
Nu făceam risipă-n drum.
Altă scară, cea din urmă,
Pe culoar aud un zvon,
Ce-i? Un drac de fată-n casa,
Numa-n bluză şi jupon.
Ma opreşte cu sfială:
“-De nu sunteţi prea grăbit,
Mă iertaţi de indrazneală,
V-aş ruga…-Ce? -Un chibrit…”
Trebuia să-i dau că altfel
Asta-mi scoate vreun ponos,
Scotocesc prin buzunare,
De necaz le-ntorc pe dos:
"Am gasit o gămălie,
Doar atât, îmi pare rău,
Nu ştiu dacă s-o aprinde.
S-a aprins? Norocul tău!"
Când, în fine, ajuns-odată
În odaia mea: tablou!
O amică (are cheie)
M-aştepta ca pe-un erou:
"De trei ceasuri stau în beznă,
Zice, eşti nesuferit,
Sunt grozav de enervată,
Scoate fuga un chibrit."
Iar chibrit? Simţi-i că-mi sare
Ţandăra, curat pârjol:
"Ce-s eu fabrică de fosfor?
Sunt regie? Monopol?
De când am intrat în casă
Tot chibrit, chibrit, chibrit,
Dracu` să vă ia pe toate,
Nu mai am, le-am isprăvit!"
Acceleratul
Peste fagi cu varfuri sure
A cazut amurgul rece.
Inserarea muta trece
Furisata prin padure.
Spre apus abia s-arata
Printre crengi, intunecata,
O vapaie de rubin...
Din frunzisurile grele
De-nnoptate tot mai vin
Glasuri mici de pasarele...
Reci si palide-n senin
Se ivesc deasupra stele.
*
Si deodata, dintre dealuri
Se desprinde larg un zvon
Departat si monoton,
Ca un murmur lung de ape
Revarsate peste maluri...
Creste-n lunca, mai aproape,
Umple vaile vecine
De rasunet mare...
Vine!...
Fulger negru... trasnet lung
Dus pe aripi de furtuna,
Zguduind pamantultuna,
Zarile de-abia-i ajung...
Parca zboara,
Parca-noata,-
Scuipa foc, inghite drum,
Si-ntr-un valvartej de fum
Taie-n lung padurea toata...
A trecut...
Dinspre campie,
Vuiet greu de fierarie
Se destrama in tacere...
Scade-n departare...
Piere...
*
Iar in urma-i, din tufisuri,
De prin tainice-ascunzisuri,
Se ivesc pe jumatate,
Pasarele ciufulite,
Alarmate
Si-ngrozite:
-Cine-i?...Ce-i?...Ce-a fost pe-aici?...
Ciripesc cu glasuri mici
Cinteze si pitulici.
Doar un pui de pitigoi,
Int-un varf de fag pitic
Sta cu penele vulvoi
Si, facand pe suparatul:
-Ce sa fie? Nu-i nimic.
A trecut Acceleratul...
A cazut amurgul rece.
Inserarea muta trece
Furisata prin padure.
Spre apus abia s-arata
Printre crengi, intunecata,
O vapaie de rubin...
Din frunzisurile grele
De-nnoptate tot mai vin
Glasuri mici de pasarele...
Reci si palide-n senin
Se ivesc deasupra stele.
*
Si deodata, dintre dealuri
Se desprinde larg un zvon
Departat si monoton,
Ca un murmur lung de ape
Revarsate peste maluri...
Creste-n lunca, mai aproape,
Umple vaile vecine
De rasunet mare...
Vine!...
Fulger negru... trasnet lung
Dus pe aripi de furtuna,
Zguduind pamantultuna,
Zarile de-abia-i ajung...
Parca zboara,
Parca-noata,-
Scuipa foc, inghite drum,
Si-ntr-un valvartej de fum
Taie-n lung padurea toata...
A trecut...
Dinspre campie,
Vuiet greu de fierarie
Se destrama in tacere...
Scade-n departare...
Piere...
*
Iar in urma-i, din tufisuri,
De prin tainice-ascunzisuri,
Se ivesc pe jumatate,
Pasarele ciufulite,
Alarmate
Si-ngrozite:
-Cine-i?...Ce-i?...Ce-a fost pe-aici?...
Ciripesc cu glasuri mici
Cinteze si pitulici.
Doar un pui de pitigoi,
Int-un varf de fag pitic
Sta cu penele vulvoi
Si, facand pe suparatul:
-Ce sa fie? Nu-i nimic.
A trecut Acceleratul...
Vasile Pogor, poet, traducător și publicist român
Biografie
POGOR Vasile, se naste la 20 aug. 1834, Iasi - moare in 20 mart. 1906, Iasi.
Traducator si poet. Fiul comisului Vasile Pogor, autor si traducator el insusi, si al Zoei (n. Cerkez), facea parte dintr-o veche familie de origine razeseasca.
A studiat la pensionul francez din Iasi al lui Malgouvernd si la Paris, unde isi ia doctoralul in drept. Judecator, avocat, presedinte de sectie, apoi prim-presedinte al Curtii de Apel din Iasi. Consilier comunal, apoi primar al Iasului'(1880-l881, 1888-l897).
A debutat in 1862, in Ateneul roman, cu traduce din Anacreon, Cantel, Vasile Pogor Dupont si Uhland.
A mai colaborat la Din Moldova, iar in 1866, face parte din redactia ziarului Constitutiunea. intemeietor, alaturi de T. Maiorescu, I. Negruzzi. Vasile PogorP. Carp si Th. Rosetti, al Soc. ,Junimea", a tinut mai multe „prelectiuni populare" pe teme de istorie, istorie culturala, arta si literatura. Cele mai multe dintre scrierile sale, traduce indeosebi si putine poezii orig.. Ie-a publicat in Convorbiri literare.
Traducator bine orientat in literatura universala, chiar daca nu deosebit de inzestrat in gasirea echivalentelor romanesti, Vasile Pogor a oferit cititorilor talmaciri variate, incepind cu scrieri ale antichitatii si pina la modernii Baudelaire, E.A. Poe si Bret Harte. Poeziile sale orig. apartin romantismului minor, obsedat de ideea ireversibilei treceri; in ms a lasat si citeva schite satirice si inceputuri de povestiri simbolice.
Numarind prea putine texte pentru a putea alcatui un volum, creatia originala a lui Vasile Pogor a fost parte publicata in Convorbiri literare, parte a ramas in manuscris. Poeziile tiparite (zece la numar) sint opera unui scriitor cultivat, inspirat de monumentele de ana (Sfinx egiptean, Pastel de marcheza. Versuri scrise sub Melancolia lui Albrecht Diirer), scotind din contemplarea lor, ca si din meditatia asupra naturii sau a dragostei, concluzii melancolice, permeate de constiinta ineluctabilului sfirsit a tot ceea ce e omenesc. Poetul nu are insa amploarea viziunii si nici expresia nu depaseste in genere o corectitudine plata. Scrierile ramase in manuscris aduc oarecare variatie, atit a tematicii, cit si a tehnicilor: Vasile Pogor si-a incercat puterile si in poemul epic-fantastic de inspiratie populara (Ursita) sau in satira moravurilor, in spiritul voltaireian ilustrat si de tatal sau (La Copou).
Un destul de izbutit „cinticel comic" in maniera Alecsandri-Ivanov (Paharnicul Chifterescu) si o povestire simbolica, poate neterminata (Cele cinci surori de la Tlrgul Neamtului), intregesc portretul autorului, fara a-i conferi insa o valore deosebita in epoca. in calitate de traducator, Vasile Pogor a dat echivalente romanesti, corecte, dar indeobste lipsite, totusi, de stralucire, citorva opere reprezentative ale literaturii din toate timpurile, incepind cu Horatiu, Virgiliu si Anacreon, trecind prin Goethe (traducerea partii intii din Faust, facuta in colaborare cu N. Skelitti si publicata la Iasi in 1862, e prima din cultura romana), cu insistenta deosebita asupra lui V. Hugo si ajungind pina la parnasieni, la modernii Baudelaire, E.A. Poe si la contemporanul Bret Harte.
Mai putin important, in ultima instanta, ca autor, Vasile Pogor a ramas in constiinta istoriei literare mai ales prin vasta si variata sa cultura literara si prin originalitatea personalitatii, careia i s-au datorat in buna parte tonul si fizionomia specifice „Junimii" iesene.
Traducator si poet. Fiul comisului Vasile Pogor, autor si traducator el insusi, si al Zoei (n. Cerkez), facea parte dintr-o veche familie de origine razeseasca.
A studiat la pensionul francez din Iasi al lui Malgouvernd si la Paris, unde isi ia doctoralul in drept. Judecator, avocat, presedinte de sectie, apoi prim-presedinte al Curtii de Apel din Iasi. Consilier comunal, apoi primar al Iasului'(1880-l881, 1888-l897).
A debutat in 1862, in Ateneul roman, cu traduce din Anacreon, Cantel, Vasile Pogor Dupont si Uhland.
A mai colaborat la Din Moldova, iar in 1866, face parte din redactia ziarului Constitutiunea. intemeietor, alaturi de T. Maiorescu, I. Negruzzi. Vasile PogorP. Carp si Th. Rosetti, al Soc. ,Junimea", a tinut mai multe „prelectiuni populare" pe teme de istorie, istorie culturala, arta si literatura. Cele mai multe dintre scrierile sale, traduce indeosebi si putine poezii orig.. Ie-a publicat in Convorbiri literare.
Traducator bine orientat in literatura universala, chiar daca nu deosebit de inzestrat in gasirea echivalentelor romanesti, Vasile Pogor a oferit cititorilor talmaciri variate, incepind cu scrieri ale antichitatii si pina la modernii Baudelaire, E.A. Poe si Bret Harte. Poeziile sale orig. apartin romantismului minor, obsedat de ideea ireversibilei treceri; in ms a lasat si citeva schite satirice si inceputuri de povestiri simbolice.
Numarind prea putine texte pentru a putea alcatui un volum, creatia originala a lui Vasile Pogor a fost parte publicata in Convorbiri literare, parte a ramas in manuscris. Poeziile tiparite (zece la numar) sint opera unui scriitor cultivat, inspirat de monumentele de ana (Sfinx egiptean, Pastel de marcheza. Versuri scrise sub Melancolia lui Albrecht Diirer), scotind din contemplarea lor, ca si din meditatia asupra naturii sau a dragostei, concluzii melancolice, permeate de constiinta ineluctabilului sfirsit a tot ceea ce e omenesc. Poetul nu are insa amploarea viziunii si nici expresia nu depaseste in genere o corectitudine plata. Scrierile ramase in manuscris aduc oarecare variatie, atit a tematicii, cit si a tehnicilor: Vasile Pogor si-a incercat puterile si in poemul epic-fantastic de inspiratie populara (Ursita) sau in satira moravurilor, in spiritul voltaireian ilustrat si de tatal sau (La Copou).
Un destul de izbutit „cinticel comic" in maniera Alecsandri-Ivanov (Paharnicul Chifterescu) si o povestire simbolica, poate neterminata (Cele cinci surori de la Tlrgul Neamtului), intregesc portretul autorului, fara a-i conferi insa o valore deosebita in epoca. in calitate de traducator, Vasile Pogor a dat echivalente romanesti, corecte, dar indeobste lipsite, totusi, de stralucire, citorva opere reprezentative ale literaturii din toate timpurile, incepind cu Horatiu, Virgiliu si Anacreon, trecind prin Goethe (traducerea partii intii din Faust, facuta in colaborare cu N. Skelitti si publicata la Iasi in 1862, e prima din cultura romana), cu insistenta deosebita asupra lui V. Hugo si ajungind pina la parnasieni, la modernii Baudelaire, E.A. Poe si la contemporanul Bret Harte.
Mai putin important, in ultima instanta, ca autor, Vasile Pogor a ramas in constiinta istoriei literare mai ales prin vasta si variata sa cultura literara si prin originalitatea personalitatii, careia i s-au datorat in buna parte tonul si fizionomia specifice „Junimii" iesene.
OPERA: [Vezi gradina], in Convorbiri literare, nr. 12, 1867; Magnitudo parvi, ibidem, nr. 17, 1867; Pastel de marcheza, sonet, ibidem, nr. 14, 1868; Sfinx egiptean, La o juna greaca. Sala de opera, O lacrima furtiva, ibidem, nr. 4, 1869; Versuri scrise sub Melancolia lui Albrecht Diirer, ibidem, nr. 11, 1873; Iarna, Dupa un vals, ibidem, nr. 9, 1873; Documente literare junimiste, ed. ingrijita, pref. si note de D. Manuca, Iasi, 1973. |
REFERINTE CRITICE: G. Panu, Amintiri de la Junimea din Iasi, I-II, 1908-l910; I. Negruzzi, Amintiri din „Junimea", 1923; V.I. Catarama, Vasile Pogor, 1939; G. Calinescu, Istoria; V.I. Catarama, Sufletul Junimii: Vasile Pogor, 1942; S. Cioculescu, VI. Streinu, T. Vianu, Istoria; D. Manuca, Scriitori junimisti, 1971. |
Ciudat, nu?
venim din materialismul lui marx
cu naivitatea lui platon
spre filozofii regi
si stii ca nu stim
si oare nietsche avea dreptate ?
cu siguranta ca nu
ca dreptatea lui ar fi fost o nedreptate
ca a unor copii ramasi orfani
iar noi nu suntem orfani,
poate A plecat
dar cu siguranta SE va intoarce
(a dat la stiri ca i-au gasit trupul fetitei)
sigur A plecat
sau poate nu
se fie acesta Purgatoriul ?
iar am avut senzatia aceea ciudata de deja-vu
probabil mi-e teama
ciudat, nu ?
cu naivitatea lui platon
spre filozofii regi
si stii ca nu stim
si oare nietsche avea dreptate ?
cu siguranta ca nu
ca dreptatea lui ar fi fost o nedreptate
ca a unor copii ramasi orfani
iar noi nu suntem orfani,
poate A plecat
dar cu siguranta SE va intoarce
(a dat la stiri ca i-au gasit trupul fetitei)
sigur A plecat
sau poate nu
se fie acesta Purgatoriul ?
iar am avut senzatia aceea ciudata de deja-vu
probabil mi-e teama
ciudat, nu ?
Ioanid Romanescu, poet
Biografie Ioanid Romanescu
Ioanid Romanescu, din botez Valentin Tudose (n. 4 octombrie 1937, Voineşti, Iaşi - d. 20 martie 1996, Iaşi) a fost un poet român.
A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.
Lucrări publicate
Nordul obiectelor (Ed. Junimea, 1979)
Demonul (Ed. Cartea Românească, 1982)
Cele mai frumoase poezii (Ed. Albatros, 1985)
Lovitura de maestru (Ed. Timpul, Iaşi, 1997)
Ioanid Romanescu, din botez Valentin Tudose (n. 4 octombrie 1937, Voineşti, Iaşi - d. 20 martie 1996, Iaşi) a fost un poet român.
A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.
Lucrări publicate
Nordul obiectelor (Ed. Junimea, 1979)
Demonul (Ed. Cartea Românească, 1982)
Cele mai frumoase poezii (Ed. Albatros, 1985)
Lovitura de maestru (Ed. Timpul, Iaşi, 1997)
Bătrânii
După-amiază - au adormit bătrânii
în parcuri pe bănci,
vântul le mai fumează țigările
vântul le mai citește ziarele
ce să facă ei după-amiaza
în casele fiilor? au plecat
să nu-și târască papucii prin holuri
să nu incomodeze
până la apusul soarelui
sunt locuri în parcuri - băncile
nu seamănă cu paturile pliante din bucătării
însă bătrânii dorm
nu zgomotul ci liniștea-i trezește
spre seară
cu gesturi elegante își scutură pălăriile
- oricare anotimp ar fi
peste pălăriile lor cu boruri mari cad frunze -
și pornesc mulțumiți că din viața lor inutilă
au mai dăruit lumii câteva ore de liniște
pentru cine știe ce vor anunța mâine ziarele
în parcuri pe bănci,
vântul le mai fumează țigările
vântul le mai citește ziarele
ce să facă ei după-amiaza
în casele fiilor? au plecat
să nu-și târască papucii prin holuri
să nu incomodeze
până la apusul soarelui
sunt locuri în parcuri - băncile
nu seamănă cu paturile pliante din bucătării
însă bătrânii dorm
nu zgomotul ci liniștea-i trezește
spre seară
cu gesturi elegante își scutură pălăriile
- oricare anotimp ar fi
peste pălăriile lor cu boruri mari cad frunze -
și pornesc mulțumiți că din viața lor inutilă
au mai dăruit lumii câteva ore de liniște
pentru cine știe ce vor anunța mâine ziarele
Paradisul
Poeții când există e-o minune
Poeții nu se nasc ei sunt născuți
Poeții nici nu dorm numai visează
Poeții niciodată nu-s prea mulți
Poeții n-au religii și nici zei
Poeții nu așteaptă pe la uși
Poeții libertatea nu o sapă
și-s cei mai îngeri dintre nesupuși
poeții n-au familii au iubite
poeții bunăoară sunt cu toții
cei care lasă lumea pentru alții
poeții curg mereu de-a lungul nopții
poeții au un fel de n-ar mai fi
poeții niciodată nimic nu înconjoară
e o rușine să învingi poeții
și sacrilegiu e să-i naști a doua oară
poeții nici nu știu ce-nseamnă
a fi nemuritor sau muritor
- cât o cămașă viața lor durează -
poeții au un paradis al lor
Poeții nu se nasc ei sunt născuți
Poeții nici nu dorm numai visează
Poeții niciodată nu-s prea mulți
Poeții n-au religii și nici zei
Poeții nu așteaptă pe la uși
Poeții libertatea nu o sapă
și-s cei mai îngeri dintre nesupuși
poeții n-au familii au iubite
poeții bunăoară sunt cu toții
cei care lasă lumea pentru alții
poeții curg mereu de-a lungul nopții
poeții au un fel de n-ar mai fi
poeții niciodată nimic nu înconjoară
e o rușine să învingi poeții
și sacrilegiu e să-i naști a doua oară
poeții nici nu știu ce-nseamnă
a fi nemuritor sau muritor
- cât o cămașă viața lor durează -
poeții au un paradis al lor
Trăiască poezia și marii ei visători!
Al dracului am fost, cu patimă în toate
-viaţa mea a curs întâmplătoare-
atâtea drumuri am avut în faţă
dar am ales mereu câte-o cărare
n-am ascultat de nimeni niciodată
n-am calculat nimic - şi nu e bine-
ce pacoste de om voi fi fiind? şi încă
nu-mi vine în pământ să intru de ruşine
am buimăcit cuvintele, de-a hoarţa
le văd cum singure îşi taie
o cale - parcă sunt beţivi întârziaţi
ce-şi vor lua femeia la bătaie
iubirea am pierdut-o, azi câte o străină
îmi pare mai frumoasă decât un câmp de flori-
şi nu sunt fericit, însă îmi spun în gând:
trăiască poezia şi marii visători!
lacom eram cândva de a avea în preajmă
prieteni de oriunde - aveam ce să le spun-
adesea la petreceri trompeta mea de aur
ca o femeie goală se clătina prin fum
oglinzile prin holuri mâ-ntâmpinau mai strâmbe,
copii mă porecleau în gura mare -
astfel treceam: nepăsător, aiurea
spre steaua mea bizar strălucitoare
azi mă feresc din calea celor dragi-
nervoase, în răspăr mi-s replicile toate,
mersul mi-a devenit ca al felinelor
ce se retrag să moară singure departe
am încercat suprema renunţare,
dar moartea e perfidă şi nu din vis ne fură-
mai bine, deci, să ard până la capăt
decât să port cenuşa cuvintelor pe gură
al dracului am fost, cu patimă în toate,
greşind fundamental de-atâtea ori
-şi totuşi printre fericiţi mă număr-
trăiască poezia şi marii visători!
-viaţa mea a curs întâmplătoare-
atâtea drumuri am avut în faţă
dar am ales mereu câte-o cărare
n-am ascultat de nimeni niciodată
n-am calculat nimic - şi nu e bine-
ce pacoste de om voi fi fiind? şi încă
nu-mi vine în pământ să intru de ruşine
am buimăcit cuvintele, de-a hoarţa
le văd cum singure îşi taie
o cale - parcă sunt beţivi întârziaţi
ce-şi vor lua femeia la bătaie
iubirea am pierdut-o, azi câte o străină
îmi pare mai frumoasă decât un câmp de flori-
şi nu sunt fericit, însă îmi spun în gând:
trăiască poezia şi marii visători!
lacom eram cândva de a avea în preajmă
prieteni de oriunde - aveam ce să le spun-
adesea la petreceri trompeta mea de aur
ca o femeie goală se clătina prin fum
oglinzile prin holuri mâ-ntâmpinau mai strâmbe,
copii mă porecleau în gura mare -
astfel treceam: nepăsător, aiurea
spre steaua mea bizar strălucitoare
azi mă feresc din calea celor dragi-
nervoase, în răspăr mi-s replicile toate,
mersul mi-a devenit ca al felinelor
ce se retrag să moară singure departe
am încercat suprema renunţare,
dar moartea e perfidă şi nu din vis ne fură-
mai bine, deci, să ard până la capăt
decât să port cenuşa cuvintelor pe gură
al dracului am fost, cu patimă în toate,
greşind fundamental de-atâtea ori
-şi totuşi printre fericiţi mă număr-
trăiască poezia şi marii visători!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu