MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 12 MARTIE 2021 / ISTORIE PE ZILE

 12 MARTIE 2021 - ISTORIE PE ZILE

Evenimente

·         515 - i.Hr. S-a terminat constructia Templului din Ierusalim  

·         1365: Întemeierea Universității din Viena. Universitatea din Viena (în germană Universität Wien, în latină Universitas Vindobonensis alias Alma mater Rudolphina) este o universitate fondată în anul 1365 de arhiducele Rudolf al IV-lea din dinastia de Habsburg. În ordinea vechimii este a doua universitate din spațiul de Sfântului Imperiu Roman, după Universitatea Carolină din Praga, fondată în 1348 de împăratul Carol al IV-lea din dinastia de Luxemburg. Clădirea principală este opera arhitectului Heinrich von Ferstel (1883).

·         1622: Ignatiu de Loyola si Francisco Xavier, fondatorii  Ordinului Iezuiților, au fost canonizati ca sfinți de către Biserica Catolică.

·         1835: Impăratul rus aprobă decizia Consiliului de Miniştri care nu-i mai obliga pe evrei să se stabilească în oraşele Basarabiei ţariste.

·         1838:  Apare, la Brașov, din inițiativa și sub conducerea lui George Barițiu, Gazeta de Transilvania, primul ziar politic românesc din Transilvania. Și-a încetat apariția în 1946, din cauza presiunilor comuniste. George Bariț, uneori scris Gheorghe Barițiu, (n. 4 iunie 1812, Jucu de Jos, comitatul Cluj – d. 2 mai 1893, Sibiu) istoric și publicist român transilvănean, întemeietorul presei românești din Transilvania.

·         1848: Este raspandita Proclamaţia lui Simion Bărnuţiu prin care românii din Transilvania sunt chemaţi să se ridice la luptă pentru drepturile lor naţionale, recunoaşterea lor ca naţiune politică şi desfiinţarea iobăgiei. Simion Bărnuțiu (n. 21 iulie 1808, Bocșa, Sălaj – d. 28 mai 1864, Sânmihaiu Almașului) a fost un om politic român, istoric, filozof, și profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluției de la 1848 în Transilvania.

·         1857 - A avut loc, la Venetia, premiera operei "Simon Boccanegra" de Giuseppe Verdi  

·         1863: S-a înființat agenția diplomatică română de la Belgrad. Era prima agenție diplomatică înființată de România având caracter oficial, recunoscut atât de statul de reședință, cât și de celelalte puteri care aveau reprezentanți la Belgrad.

·         1868: Încercare eșuată de asasinat asupra Prințului Alfred, Duce de Edinburgh, tatăl reginei Maria a României. Alfred Ernest Albert, Duce de Saxa-Coburg și Gotha (n. 6 august 1844 – d. 30 iulie 1900) a fost al treilea duce de Saxa-Coburg și Gotha, domnind din 1893 până în 1900. Era și membru al familiei regale a Regatului Unit, fiind cel de al doilea fiu al reginei Victoria și al principelui Albert de Saxa-Coburg și Gotha. În Regatul Unit, la 24 mai 1866 i s-au acordat titlurile de Duce de Edinburgh, Conte de Kent și Conte de Ulster. A urmat unchiului său Ernst de Saxa-Coburg și Gotha în cadrul imperiului German la 23 August 1893.

·         1882 - Iosif Vulcan a publicat in "Familia" primul roman romanesc feminin, "Elmira", de Emilia Lungu.  

·         1894:Au fost puse in vanzare primele sticle de Coca-Cola. De la sucul servit in pahar, s-a ajuns la imbutelierea bautarii care si-a dobandit in acest fel faima. In 1899, doi tineri avocati din Chattanooga, Tennessee, s-au gandit ca pot crea o afacere in jurul Coca- Cola, astfel incat au incheiat un contract cu Griggs Candler, care la acea vreme detinea dreptul de productie si vanzare a acestei bauturi. Cei doi, Benjamin F. Thomas si Joseph B. Whitehead, au obtinut astfel exclusivitatea pentru a comercializa Coca-Cola pe intreg teritoriul Statelor Unite ale Americii, pentru suma de… un dolar. Afacerii i s-a mai alaturat un al treilea avocat, John T. Lupton. In acest punct a si inceput istoria bauturii a carei nume este cunoscut pe tot mapamondul.

·         1907: Răscoala ţăranilor atinge apogeul în Muntenia şi Oltenia. Demisia guvernului conservator prezidat de Gheorghe Cantacuzino. Se formează un guvern liberal, în frunte cu Dimitrie A. Sturdza (cu I.I.C. Brătianu la Ministerul de Interne şi cu generalul Al. Averescu la Ministerul de Război). Dimitrie A. Sturdza (pe numele complet Dimitrie Alexandru Sturdza-Miclăușanu, n. 10 martie 1833, Miclăușeni, județul Iași – d. 8 octombrie 1914, București), academician, om politic român și de 4 ori prim-ministru al României între anii 1895 – 1909. A fost, de asemenea, președintele Academiei Române, între anii 1882 și 1884. Flacara răscoalelor ţărăneşti din România a cuprins toată Muntenia şi Oltenia, unde a cunoscut o violenţă deosebită. La începutul secolului XX, în România, țărănimea constituia peste 80% din populație, majoritatea avand foarte puțin pămînt în poroprietate iar a zecea parte, chiar deloc. Majoritatea țăranilor trăiau din ceea ce lucrau, în dijmă sau pe plată, la marii proprietari vecini. În România acelei perioade, identic precum în Rusia, Polonia, Ungaria, existau proprietari de mari latifundii, care se întindeau pe zeci și chiar sute de mii de hectare. Diferența enormă dintre suprafata de pămînt deținută de marii latifundiari și cea deținută de țărani, a constituit o primă cauză a nemulțumirilor țărănimii. O altă cauză era impunerea țăranilor spre cultivare culturi destinate exclusiv exportului (grîu, rapiță, etc), din care marii latifundiari scoteau profituri maxime. Orientarea agriculturii spre export vine încă din vremea principatelor românești cand, în urma tratatului de la Adrianopol (1829),s-a deschis comerțul cu occidentul.Creșterea fenomenului arendășiei, constituie a treia și cea mai importantă cauză a răscoalei. Boierii nu se mai ocupau direct de administrarea proprietăților lor, trecînd cu traiul la oraș sau in strainatate. Prin urmare, boierii și marii latifundiari, închiriau domeniile lor unor intermediari (arendași), primind în schimb o sumă fixă (arendă). Arendașii, deseori străini de sat și chiar de neam, la rîndul lor încercau să obțină pe seama țăranului profituri cît mai mari într-o perioadă cît mai scurtă de timp. Acestia fiind mult mai duri și neînduplecați decît boierii, ajunsesera să fie dușmanul principal al țărănimii din România. Răscoala țărănească din 1907, pornita din nordul Moldovei a ajuns pînă în Oltenia, cuprinzînd toată România. Mai multe proprietăți ale latifundiarilor au fost distruse, iar numeroși arendași au fost uciși sau răniți. Guvernul conservator (Partidul Conservator) nu a putut face față situației, astfel încat liberalii lui Dimitrie Sturdza au preluat puterea și au folosit armata și tunurile împotriva rasculatilor. Potrivit unui raport al Ministrului de Interne, 7807 participanti la rascoala au fost trimisi in judecata pentru devastari si 164 pentru omoruri. Din prima categorie, cei mai multi au fost eliberati. In ceea ce priveste numarul mortilor acesta continua sa fie controversat. Cifra avansata initial de autoritati a fost de 419. Aceasta a fost contestata de la bun inceput atat in presa vremii, cat si de observatorii straini. Ziarul “Adevarul” a lansat, in schimb cifra fantezista de 11.000 morti, cifra preluata cu entuziasm mai intai de socialistii din epoca si ulterior de comunistii lui Gheorghiu Dej si Nicolae Ceausescu. In scop propagandistic au fost adunati cu cinism in zilele de 27-30 aprilie 1962, exact 11.000 tarani in marele pavilion de la actualul “Romexpo”, pentru a sarbatori, alaturi de membrii Marii Adunari Nationale, incheierea procesului de colectivizare a agriculturii, cu alte cuvinte deposedarea taranimii, prin forta, procese politice si omoruri, de pamantul cu care fusesera improprietariti mosii lor, tot din initiativa liberalilor dupa primul razboi mondial. In 1907, dupa reprimarea dura si rapida a rascoalei, contele Schönburg, ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, dar si generalul Averescu au apreciat numarul mortilor intre 1000 si 2000. Indiferent de numarul mortilor, de o parte si de alta a celor care s-au confruntat, indiferent de actele de vandalism si crimele savarsite de unii tarani rasculati, dar care la randul lor aveau dreptatea lor, evenimentele din primavara anului 1907 au constituit o mare tragedie nationala.

·         1907: Este adoptat Steagul statului Idaho al Statelor Unite ale Americii.

·         1913: Canberra devine capitala Australiei. (Melbourne rămâne capitala temporar până in anul 1927, pe timpul in care noua capitală este încă în construcție)

·         1914: Constantin Brâncuși are prima expoziție personală, la New York (12 martie - 1 aprilie 1914). Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj — d. 16 martie 1957, Paris), sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuși a fost ales membru postum al Academiei Române.

·         1918: Moscova devine capitala Rusiei după ce Sankt Petersburg a deținut acest statut timp de 215 ani.

·         1922: Armenia, Georgia și Azerbaijan formează Republica Sovietică Federală Socialistă Transcaucaziană.

·         1930: Mahatma Gandhi conduce un marș de 200 de mile (350 km) spre litoral, cunoscut sub numele de "Marșul Sării", pentru a protesta față de monopolul britanic pe sare.

·         1933: Un grup de militanţi de stânga se desprind din Partidul Social-Democrat şi se constituie în Partidul Socialist din România. Conducerea noului partid în revine lui Constantin Popovici.

·         1938: Anschluss- trupele germane ocupă Austria.

·         1940, în urma Războiului sovieto-finlandez (Războiului de iarnă) a fost semnat Tratatului de pace de la Moscova din 12 martie 1940. Conform tratatului Finlanda a fost obligată să cedeze o parte din Karelia şi al doilea oraş ca mărime al ţării, Viipuri, o bună parte a teritoriului cel mai bine industrializat al ţării, ca şi zone pe care încă le mai controla armata finlandeză, în total aproximativ 10% din teritoriul Finlandei antebelice. Aproximativ 422.000 de karelieni, 12% din populaţia Finlandei, şi-au pierdut căminele. Armata şi civilii din zonă au fost evacuaţi în grabă în conformitate cu termenii acordului, şi doar cîţiva civili au ales să devină cetăţeni sovietici. Finlanda a fost nevoită de asemenea să cedeze o parte a raionului Salla, Peninsula Kalastajansaarento din Marea Barenţ şi patru insule din Golful Finic. Peninsula Hanko a fost concesionată pentru 30 de ani Uniunii Sovietice pentru construirea unei baze militare. Ruşii au returnat oraşul Petsamo cucerit în timpul războiului. Privit în ansamblu, condiţiile tratatului de pace au fost dure pentru finlandezi. Ruşii căpătaseră oraşul Vîborg în plus faţa de cererile lor de dinaintea războiului.

·         1947: Presedintele Harry Truman prezinta în mesajul adresat Congresului SUA, programul politicii externe cunoscut sub numele de “Doctrina Truman” (sprijinirea de catre SUA a natiunilor care se opuneau comunismului). El a cerut Congresului să aprobe un credit de 400 milioane dolari pentru ajutorarea Greciei, amenințată de comunism, și a Turciei, fata de care U.R.S.S. revendica partea de nord-est a Anatoliei . Harry S. Truman (n. 8 mai 1884 – d. 26 decembrie 1972) a fost al 33-lea președinte al Statelor Unite ale Americii (1945–1953). În calitate de vicepreședinte ales în 1944 împreună cu președintele Franklin D. Roosevelt, Truman a devenit președinte la 12 aprilie 1945, când Roosevelt a murit după câteva luni în care sănătatea sa s-a deteriorat. În timpul președinției lui Truman, Statele Unite au încheiat cu succes participarea la al Doilea Război Mondial; imediat după conflict, tensiunile cu Uniunea Sovietică au escaladat, iar perioada a marcat începutul Războiului Rece.

·         1952 - Mercedes prezintă pentru prima dată în faţa presei super exclusivistul Mercedes 300 SL. Datorită uşilor de tip gull-wing şi a formei avangardiste. Ca model de curse acest model s-a bucurat de foarte mare succes câştigând la Le Mans, Grand Prix-ul German, cursa Carrera PanAmericana în Mexic şi multe alte evenimente. De acest model se leagă însă şi cea mai mare tragedie din motorsport, la cursa de la LeMans din 1955, bolidul 300SL a ieşit în decor năpustindu-se asupra publicului. 77 de spectatori au decedat în acel accident, iar Mercedes şi-a retras toate modelele de cursă din competiţiile automobilistice pentru mai bine de trei decenii în semn de respect pentru victime. Vina nu a aparţinut însă în nici un fel pilotului Mercedes sau maşinii survenind în urma unui carambol. În 1954 Mercedes a scos şi versiunea pentru public, care era în acel moment cel mai rapid model de stradă şi totodată a intrat în istorie drept primul automobil cu injecţie directă. Sistemul mecaninc de injecţie şi destul de primitiv făcea ca acest motor să necesite costuri mari de întreţinere datorită fiabilităţii scăzute. Se spune că doar 1.400 modele de serie au fost produse, dar acest model a inspirat un urmaş modern Mercedes SLS şi designerii Mercedes vor să implementeze în viitor genele lui 300SL în estetica viitoarelor modele.

·         1961: Echipa de handbal masculin a României a câștigat campionatul mondial din RFG după ce a învins în finală echipa Cehoslovaciei cu scorul de 9 - 8 și a devenit pentru prima dată campioană mondială.

·         1968: Proclamarea independenței în Statul Mauritius. Ziua națională.

·         1973: S-a infiintat, la Bucuresti, Radio Romania Tineret, primul canal public de radio destinat tineretului din Europa.

·         1990: În timpul manifestaţiei populare maraton din Piaţa Operei din Timişoara, care începuse cu o zi in urma, la 11 martie 1990, a fost adoptată Proclamaţia de la Timişoara. Proclamația de la Timișoara este un document programator adoptat la Timișoara în data de 12 martie 1990. A fost redactat în urma manifestației populare din Piața Operei începută cu o zi înainte. George Șerban, mai târziu deputat PNȚCD de Timiș, inițiatorul Proclamației de la Timișoara și al declarării zilei de 16 decembrie ca zi națională de luptă împotriva totalitarismului, a fost inspirat în demersul său de colaboratoarea sa, Alexandra Indrieș. Cea mai bine cunoscută cerere a documentului este punctul 8, care cerea ca nici un fost membru al nomenclaturii Partidului Comunist Român sau al Securității să nu aibă dreptul de a lucra în funcții publice pe o perioadă de 10 ani sau trei legislaturi consecutive, punînd accent mai ales pe funcția de președinte. Această interdicție se numește lustrație. 8. Ca o consecință a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foștilor activiști comuniști candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Știm cu toții în ce măsură era condiționată viața individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu și ce consecințe grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanțiile morale pe care trebuie să le ofere un Președinte (…)”.În perioada următoare, documentul a fost recunoscut și sprijinit de sute de asociații civice, iar aproape 4 milioane de cetățeni au semnat apeluri în favoarea introducerii punctului 8 în legea electorală. Aplicarea punctului 8 a fost și una dintre principalele cereri ale Golaniadelor. Unul dintre scopurile documentului a fost condamnarea explicită a Comunismului și a luptei de clasă promovată de comunism. Succesul limitat al Proclamației a fost atribuit rezistenței structurilor comuniste și caracteristicilor speciale al Timișoarei în comparație cu restul țării. Victor Neumann a menționat contrastele observate chiar în timpul Revoluției, cînd în doar cîteva orașe în afară de Timișoara au existat rebeliuni: Arad, Lugoj, Sibiu, Cluj-Napoca, Brașov, București, Iași. Aceste tipare în comportament au fost atribuite de către Neumann discrepanțelor politicie, sociale și economice dintre diferitele regiuni ale țării, diferențe pe care el consideră că au rămas notabile și în România post-Revoluție. Proclamația a eșuat în a stabili procedurile electorale în România: Alegerile prezidențiale din 1990 și Alegerile legislative din 1990 s-au desfășurat fără aplicarea regulilor lustrației.

·         1992: Mauritius devine republică în cadrul Commonwealth-ului.

·         1994: Biserica anglicană a acceptat și femei-preot, pentru prima dată în ultimii 460 de ani.

·         1999: Polonia, Cehia și Ungaria devin membre cu drepturi depline în NATO. Este a cincea extindere din istoria Alianței Nord-Atlantice și prima de după "războiul rece".

·         2000: Într-un act istoric fără precedent, Papa Ioan Paul al II-lea a cerut iertare pentru păcatele comise de Biserica Catolică de-a lungul existenței sale milenare. Ioan Paul al II-lea, născut Karol Józef Wojtyła, (n. 18 mai 1920, Wadowice, Polonia – d. 2 aprilie 2005, Vatican) a fost papă al Bisericii Catolice și episcop al Romei din 16 octombrie 1978 până la moartea sa. A fost primul papă de altă origine decât cea italiană de la papa Adrian al VI-lea, adică din 1522. Pontificatul său de 26 ani (octombrie 1978 – aprilie 2005) este considerat al treilea ca lungime din istoria Bisericii Catolice, în urma Sfântului Petru (estimat între 34 și 37 ani) și a lui Pius al IX-lea (31 ani).

·         2003: Premierul Serbiei, Zoran Djindjic, a fost asasinat la Belgrad.

·         2011: La o zi după cutremurul din Japonia, un reactor de la centrala nucleară Fukushima Daiichi se topește, explodează și eliberează radioactivitate în atmosferă.

Nașteri

·         1270: Carol de Valois, fondatorul Casei de Valois (d. 1325)
* 1479: Giuliano di Lorenzo de' Medici (12 Martie 1479 – 17 Martie 1516) a fost un nobil italian, al treilea fiul al lui Lorenzo de' Medici.

Născut în Florența, a fost fratele lui Piero și Giovanni de' Medici.

Fratele său mai mare, Piero, a fost pentru scurt timp conducătorul Florenței după moartea tatălui său, până când aceștia au fost expulzați din Florența în 1494.

Giuliano s-a mutat la Veneția. Familia Medici a fost restaurata la putere după Liga Sfântă condusă de forțele franzece care au sprijinit republicanii Florenței din Italia. Giuliano a condus Florența între anii 1512 și 1516.

S-a căsătorit cu Filiberta (1498 - 1524), fica lui Filip al II-lea, Duce de Savoia, la 22 februarie 1515. Regele Francisc I al Franței (nepotul Filibertei) l-a investit cu titlul de Duce de Nemours. Francezii se îngrijeau să-l urce pe tronul din Napoli atunci când Giuliano ma murit prematur. A fost urmat la conducere de către nepotul său, Lorenzo.

Giuliano a lăsat un singur copil nelegitim, Ippolito de' Medici, care a devenit Cardinal.

·         1607: Paul Gerhardt, poet german (d. 1676)

·         1637: Anne Hyde, soția regelui Iacob al II-lea al Angliei (d. 1671)

·         1685: George Berkeley (12 martie 1685 – 14 ianuarie 1753) a fost un episcopirlandez cu descendență engleză, filozof și teoretician în domeniul educației, continuator empirist-conexionist a lui John Locke.
S-a născut în Irlanda, la Kilkenny, iar studiile le-a făcut la școala din Kilkenny și la Trinity College din Dublin. La doar 25 de ani publică două lucrări reprezentative: "New Theory of Visions" (1709) și "Principles of Human Knowledge" (1710). În 1724 a devenit decan al diocezei din Derry. În 1728 pleacă împreună cu soția în America pentru a pune în aplicare proiectul de înființare a Colegiului Sfântul Pavel în Bermude, proiect a cărui finanțare fusese votată în Camera Comunelor. Banii așteptați din America n-au mai sosit, așa încât Berkeley s-a întors în Anglia în 1731. Revenit în Irlanda, devine episcop de Cloyne în 1734.

·         1781: Friederike Dorothea Wilhelmina de Baden (12 martie 1781 – 25 septembrie 1826) a fost soția regelui Gustav al IV-lea al Suediei. Fiică a lui Karl Ludwig de Baden și a Amaliei de Hesse-Darmstadt, era sora mai mică a Prințesei Louise of Baden, soția viitorului Țar Alexandru I al Rusiei.

Gustav și Frederica.

Frederica de Baden

S-a născut la Karlsruhe. La 31 octombrie 1797, la Stockholm s-a căsătorit cu regele Gustav al IV-lea al Suediei și a devenit regină. soțul ei a aranjat căsătoria deoarece ea era sora împărătesei ruse, țară cu care Gustav a făcut o alianță chiar și după ce a refuzat să se căsătorească cu Marea Ducesă Alexandra Pavlovna a Rusiei, sora Țarului, însă în special pentru că își dorea o regină frumoasă. În 1795 Gustav a refuzat să se căsătorească cu Ducesa Louise Charlotte de Mecklenburg-Schwerindeoarece auzise că nu este frumoasă.

A fost tratată cu blândețe de soacra sa, Sophia Magdalena a Danemarcei, care și-a amintit cât de rău a fost tratată de soacra sa. Frederica a fost descrisă ca fiind rigidă, timidă, neprietenoasă și frumoasă. Primii ani ea a constatat că este dificil să se adapteze etichetei stricte a curții și juca jocuri pentru copii cu doamnele ei de onoare.

Căsătoria a fost considerată fericită însă regele era mult mai interesat de sex decât ea.

După nașterea fiului ei în 1799, s-a simțit mai bine în poziția ei de regină. În 1800 a fost încoronată la Norrköping iar în 1801 a primit o vizită de la părinții ei. În timpul unei călătorii în Finlanda, a trecut granița în Rusia pentru a-și vizita surorile Elisabeta și Amalie. În 1803-1805, ea și soțul ei au vizitat Germania iar după această călătorie mariajul ei s-a îmbunătățit. În Suedia, reședința lor preferată era Palatul Haga.

În 1807, în timpul războiului cu Franța, Frederica a intervenit în politică. Sora ei, împărăteasă a Rusiei, i-a trimis o scrisoare prin mama lor, prin care îi spunea să-și folosească influența pentru a-l sfătui pe rege să facă pace cu Franța. Frederica a încercat să facă asta însă regele a văzut acest lucru ca o modalitate de a-l influența; s-a creat un conflict înre rege și regină.

Ea și soțul ei au fost detronați în 1809; inițial Frederica și copiii au fost ținuți la Haga. În timpul arestului la domiciliu, a primit mai multă simpatie decât în întreaga perioadă când a fost regină pentru comportamentul ei demn. A fost deseori vizitată de noua regină, Hedvig Elisabeth Charlotte, care simțea simpatie pentru ea și voia să păstreze dreptul la tron pentru fiul Fredericăi. S-a reîntâlnit cu soțul ei după încoronarea noului rege.

Familia s-a stabilit în exil la Baden, însă soțul ei era agitat și n-a vrut să stea. Frederica a refuzat relațiile sexuale cu soțul ei deoarece nu dorea "să nască în exil". De asemenea ea dorea să ducă o viață în stil de regină, în timp ce el prefera o viață simplă de familie. S-au separat în 1810 și procedura de divorț a început în 1811. Frederica și Gustav au divorțat în 1812. În secret ea l-a susținut financiar după separare. După divorț, ea a încredințat tutela copiilor ei Țarului Rusiei.

Ea a continuat corespondența cu fosta soacră, Sophia Magdalena și cu regina Hedvig Elizabeth Charlotte căreia i-a încredințat interesele ei economice în Suedia. În conformitate cu doamnele ei de onoare, Frederica a refuzat propunerile de la cumnatului ei Frederic Wilhelm de Braunschweig-Oels și Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. S-a zvonit că s-a căsătorit în secret cu tutorele fiului ei, J.N.G de Polier-Vernland. A călătorit mult folosind numele de Contesa Itterburg. A murit la Lausanne de o boală de inimă. A fost înmormântată în Schloss și Stiftskirche în Pforzheim, Germania.

* 1790: John Frederic Daniell (n. 12 martie 1790,^[1] Londra, Regatul Marii Britanii – d. 13 martie 1845,^[1] Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei) a fost un fizician și chimist britanic care a dezvoltat dispozitivul electrochimic numit celula Daniell.
* 1800: Louis-Prosper Gachard (n. Paris, 12 martie 1800 – d. Bruxelles, 24 decembrie 1885) a fost un arhivist, paleograf și istoric belgian de origine franceză.

A primit naționalitatea (cetățenia) Țărilor de Jos în 1821.

* 1815: Louis Jules Trochu (n. 12 martie 1815 - d. 7 octombrie 1896) a fost un militar și politician francez, președinte al Guvernului Apărării Naționale, în timpul războiului Franco-Prusac din 1870 - 1871.

Louis Jules Trochu sa născut pe insula Belle-Île-en-Mer. A participat la cucerirea Algeriei, Războiul Crimeei. În calitate de general, comandant de divizie a luat parte la al Doilea Război Italian de Independență. La începutul razboiului contra Prusiei a fost numit numit comandant al Parisului. După ce a primit vestea despre înfrângerea dezastruoasă a armatei franceze la Sedan și începutul Revoluției a preluat conducerea guvernului francez. A încercat să organizeze apărarea țării împotriva prusacilor. În condițiile unei înfrângeri iminente (după armistițiul de la 28 ianuarie), în februarie 1871, Trochu a demisionat.

* 1821: Luitpold, Prinț Regent al Bavariei (germană Prinzregent Luitpold Karl Joseph Wilhelm Ludwig von Bayern) (12 martie 1821–12 decembrie1912), a fost regent și de facto conducător al Bavariei din 1886 până în 1912, în timpul incapacității nepoților săi, Ludwig al II-lea și Otto

Prințul Luitpold al Bavariei

Luitpold s-a născut la Würzburg, ca al treilea fiu al regelui Ludwig I al Bavariei și a soției lui, Prințesa Therese de Saxa-Hildburghausen. A fost fratele mai mic al regelui Maximilian al II-lea al Bavariei și al regelui Otto al Greciei. Luitpold era în linia de succesiune la tronul Bavariei și moștenitor prezumptiv la tronul Greciei deoarece fratele său Otto nu avea copii. Legra greacă de succesiune a cerut ca moștenitorului lui Otto să fie ortodox. Otto a fost detronat în 1862 și înlocuit de un prinț danez care a devenit regel George I al Greciei.

Otto a murit în 1867, lăsându-i pe Luitpold și descendenților săi ca reprezentanți ai pretenției sale la tronul Greciei; totuși, Luitpold nu a urmărit acest lucru.

La vârsta de paisprezece ani Luitpold s-a alăturat armatei bavareze și a fost promovat căpitan de artilerie în 1835. În timpul revoluției din 1848 Prințul Luitpold a mediat și a facilitat o audiență a cetățenilor nemulțumiți cu tatăl său. În timpul domniei fratelui său Maximilian al II-lea, Luitpold nu a jucat un rol important politic.

În timpul domniei nepotului său, Ludwig al II-lea, Prințul Luitpold a reprezentat casa regală din ce în ce mai des din cauza lungilor absențe ale regelui din capitală. În războiul austro-prusac din 1866 Luitpold a fost comandant al diviziei a 3-a. În 1869 el a devenit Inspector General al armatei bavareze iar în timpul războiului franco-prusac din 1870-1871 a reprezentat în Bavaria cartierul general. În 1876 a devenit mareșal.

La 10 iunie 1886, nepotul lui Luitpold, regele Ludwig al II-lea a fost declarat incompetent din punct de vedere mintal iar Luitpold a fost numit regent. După moartea misterioasă a lui Ludwig, Luitpold a continuat să servească ca regent și pentru noul rege, Otto, fratele nebun al lui Ludwig. Prințul Luitpold chiar a fost acuzat de unii oameni că și-ar fi ucis nepotul, însă curând, decentul și amabilul prinț a devenit unul dintre cei mai populari conducători.

Una dintre primele lui acțiuni (la 1 august 1886) a fost să deschidă publicului câteva din palatele lui Ludwig al II-lea.

Luitpold a continuat să servească drept regent până la moartea sa, de bronșită în 1912 la München, când a fost succedat de fiul sau cel mare, Ludwig. Este înmormântat în cripta de la Theatinerkirche din München.

·         1824 - S-a nascut fizicianul Gustav Kirkoff (m. 18871838 - A aparut, la Brasov, ziarul politic "Gazeta de Transilvania", cu rol important in lupta de eliberare nationala.

·         1831 - Se naşte Clement Studebaker, unul dintre industriaşii care au investit totul în industria vehiculelor. Iniţial s-a lansat prin fabricarea de trăsuri, după care anticipând progresul tehnologic a reprofilat compania Studebaker Manufacturing Company spre construcţia de automobile. Şi-a extins domeniul de activitate în construcţia de motoare de avion, camioane, vehicule amfibi. În 1954 compania a fuzionat cu Packard, dar uniunea nu a avut efectul scontat şi producţia de modele Packard a fost sistată în 1958, în timp ce ultimul automobil pordus de uzina Studebaker din South Bend, Indiana a ieşit pe porţile fabricii în 1966.

·         1832 : S-a născut Charles Boycott, proprietar irlandez împotriva căruia ţăranii de pe moşia sa au organizat, pentru prima dată în istorie, o formă de protest numită de atunci “boicot” (sistare organizată, totală sau parţială, a relaţiilor cu o persoană sau organizaţie, în semn de protest faţă de anumite acţiuni ale sale) (m.19.06.1897).
* 1845: Grigore Moldovan (n. 12 martie 1845, Gherla – d. 6 august 1930, Cluj) a fost un folclorist, traducător, gazetar și profesor universitar român transilvănean, titular al catedrei de limba și literatura română la Universitatea Franz Josef din Cluj, decan al Facultății de Filologie, iar în perioada 1906–1907, rector al universității clujene.

A urmat Liceul Romano-Catolic din Cluj, unde s-a remarcat ca redactor al revistelor școlare „Hajnal" (în maghiară) și „Speranția" (în română). După studii de drept făcute la Universitatea din Cluj, a funcționat ca inspector școlar al comitatului Turda-Arieș între anii 1876–1886. În perioada 1886–1919 a fost profesor de limba și literatura română la Universitatea Francisc Iosif din Cluj, iar în 1892–1893 și 1902–1903 a fost decanul Facultății de Filologie. În anul universitar 1906–1907 a fost rectorul universității.

Din 1889 a lucrat ca raportor pentru secția română a Societății Etnografice a Ungariei.

Este înmormântat la Cluj în Cimitirul Hajongard.

Primele sale scrieri au apărut în revistele „Aurora română", „Familia" și „Umoristul". După unele divergențe de opinie despre relația româno-maghiară, a rupt legăturile sale cu publicațiile românești în 1871. După această dată a publicat numai în periodicele maghiare. Între anii 1891-1898 a scos la Cluj revista „socială-științifică-literară" cu titlul Ungaria, revistă editată în limba română, cu suplimentul intitulat „Román-magyar Szemle" în limba maghiară. Grigore Moldovan a fost redactor și editor al revistei.

Moldovan s-a considerat patriot român, care prin activitatea sa a slujit apropierea dintre români și maghiari și a cunoașterii reciproce. A publicat studii și articole despre personalități ale literaturii române (Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Gheorghe Șincai, Andrei Mureșanu) sau despre dezvoltarea nuvelisticii, a romanului și teatrului românesc. Aceste scrieri publicate în periodicele din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, au fost adunate în două volume publicate sub titlul A románság (Românii) publicate în anii 1895 și 1896. Ca folclorist, Moldovan a elaborat o serie de studii despre diferite aspecte ale folclorului literar românesc. S-a ocupat și de poezia populară română.

A publicat un număr însemnat de traduceri din folclorul românesc în două volume. A participat la realizarea monografiei comitatului Alba de Jos, ca autor al volumului consacrat românilor din acest județ. În tinerețe a scris și poezii modeste, mai reușite au fost nuvelele și povestirile sale inspirate din viața satului românesc, dar mai ales piesele de teatru Szép Ilona(1878), A falu ládája (1881) și Flórika szerelme (1901), piese jucate cu succes pe scena teatrelor maghiare ale epocii.

·         1863: Gabriele d’Annunzio, principe de Montenevoso (n. 12 martie 1863, Pescara - d. 1 martie 1938, Gardone) a fost un poet, romancier, nuvelist și dramaturg italian, președinte al Academiei italiene.

Gabriele d’Annunzio, poet, romancier, dramaturg și soldat s-a născut în Pescara, la 12 martie 1863. Părinții săi erau Francesco Paolo Rapagnetta, care și-a luat și numele d'Annunzio și Luisa de Benedictis. S-a mutat la Roma în 1881 și și-a început cariera literară. S-a mutat mai apoi în Franța în 1910, dar s-a întors în Italia unde a devenit un susținător fervent al intrării Italiei în război alături de Antanta. După intrarea în război, d’Annunzio a devenit infanterist în armata italiană, mai apoi marinar și aviator. Misiunile sale cutezătoare din Trieste, Pola și mai ales zborul său deasupra Vienei din 1918 pentru a răspândi manifeste l-au consacrat ca o legendă…

Chipul lui Gabriele d’Annunzioredat pe un timbru emis de serviciile poștale ale orașului Fiume, în 1920

În septembrie 1919, Gabriele d’Annunzio a condus o expediție în Dalmația, ocupând portul Fiume^[14], unde a înființat un stat independent, separat de Italia și de restul Europei până în 1921. Trupele sale, desprinse din armata regulată italiană, se numeau legionari și purtau o uniforma formată din cămașă neagră, care a devenit mai apoi uniforma fasciștilor. Mulți din legionarii lui d’Annunzio făceau parte din gruparea stângistă “Fasci di Combattimento”, mulți dintre ei fiind foști membri ai brigăzilor de șoc Arditi, folosite în Primul Război Mondial pe post de trupe de comando.

În armata lui d’Annunzio era simțită puternic și prezența militanților futuriști conduși de Marinetti, prezent în persoană în Fiume. Când acesta a fost expulzat din Fiume pentru grave abateri, în postul său de comandă, Mino Somezi și Mario Carli, alți doi futuriști de seamă, i-au luat locul în Fiume.

D’Annunzio era unul din puținii scriitori agreați de către Mussolini. Deși a avut o influență notabilă asupra ideologiei fasciste, Gabriele D'Annunzionu s-a implicat niciodată în mod direct în guvernul fascist la putere, în Italia, din anul 1923.

A fost creat prinț de Monte Nevoso^[15] în 1924, iar Mussolini l-a numit președinte al Academiei Regale Italiene, în 1937, însă D'Annunzio a murit înainte de a-și ocupa această înaltă funcție.

În mod fundamental antinazist, și detestându-l pe Hitler, s-a opus apropierii Italiei de Germania nazistă. Cu toate acestea, Mussolini i-a acordat funeralii naționale, după moartea scriitorului, survenită la 1 martie 1938, ca urmare a unei hemoragii cerebrale, la Gardene Riviera, în locuința sa (care a devenit apoi mausoleu al Vittoriale degli Italiani).

·         1863: V. I. Vernadski, naturalist, mineralog rus (d. 1945)
* 1864: Aurel Onciul sau Aurel cavaler de Onciul^[1] (în germană Aurel Ritter von Onciul)^[2] (n. 29 februarie sau 12 martie 1864, Vicovu de Sus. Austro-Ungaria^[3] – d. 30 septembrie^[3] sau 7 octombrie^[4] 1921, București, România^[3][5]) a fost un politician care i-a reprezentat pe românii din Bucovina austriacă la începutul secolului al XX-lea, expert jurist în dreptul asigurărilor și membru al Dietei Bucovinei, precum și al Consiliului Imperial.

A slujit ca ofițer în Armata Austro-Ungariei. S-a remarcat ca politician austrofil și loialist, iar în timpul destrămării Dublei Monarhii s-a aflat printre cei care a susținut o diviziune a provinciei pe linii etnice, într-o parte sudică ce ar fi urmat să fie controlată de români și o parte nordicăce ar fi urmat să fie controlată de ucraineni.

Aurel Onciul s-a născut în comuna Vicovu de Sus (azi județul Suceava). Tatăl său a fost profesorul universitar Isidor Onciul (1834-1897). Viitorul politician a finalizat ciclul secundar de învățământ la Academia Terezianădin Viena. Ulterior a absolvit Facultatea de Drept^[3] a Universității din Viena.

A profesat ca avocat și a servit în armată pe post de ofițer de administrație. În perioada 1885-1889 a lucrat la Viena și în Austria Inferioară pentru un birou financiar. În perioada 1889-1896 a fost autorizat de către Ministerul de Interne ca interpret autorizat de limbă română, iar în 1893 ca editor al versiunii în limba română a Codului Imperial.

În anul 1893 s-a transferat la departamentul tehnic de asigurări. În calitate de expert în dreptul asigurărilor a contribuit la crearea Societății de Asigurări de viață din Brno, Comitetul Provincial din Moravia solicitându-l ca expert în 1899 și însărcinându-l cu elaborarea statutului, a condițiilor de asigurare și a planurilor de asigurare ale viitoarei instituții financiare. Compania de asigurări de viață a fost apoi înființată în 1901 și Onciul a ocupat funcția de director al acesteia până în anul 1903 și pe cea de director general până în 1906. În perioada petrecută în Moravia (1896-1906) a ocupat și funcția de profesor particular de dreptul asigurărilor, iar din 1898 până în 1903 pe cea de profesor onorific asociat la Universitatea Tehnică Germană din Brno, unde a predat bazele Constituției austriece și doctrina administrației publice

Între 1903 și 1918 a fost membru al Dietei Bucovinei. De asemenea, a fost membru al Consiliului Imperial (Parlamentul național al Cisleithaniei), unde a câștigat un loc la alegerile din 1905 pentru curia comunităților rurale din Bucovina, în districtul Storojineț. A reușit să-și păstreze mandatul la alegerile pentru Consiliul Imperial din 1907, când a avut loc pentru prima dată un sufragiu universal și egal, precum și în 1911 când a fost ales în circumscripția bucovineană nr. 14.^[7]

La 28 noiembrie 1905 l-a întâlnit pe Florea Lupu,^[7] cu care va colabora ulterior și care-i va fi cumnat.

În 1900 a fost desemnat lider al Partidul Țărănesc Democrat,^[6] iar în 1906 a figurat în Consiliul Imperial ca membru al facțiunii române,^[8] poziție pe care și-a păstrat-o inclusiv după alegerile din 1907 și 1911.^[7] În politică a fost rival al lui Iancu Flondor, deși temporar în perioada 1908-1910 a colaborat cu acesta.^[2] Ca lider al Partidului Țărănesc Democrat s-a orientat spre segmentul social-democrat al populației rurale, spre cler și spre profesorii rurali. Acuzat de machiavellism, Onciul nu a reușit să atragă sprijinul intelectualilor, care la vremea respectivă erau mai preocupați de chestiunea națională, după eșecul Compromisului austro-ungar. În plus, în ținuturile românești din Bucovina nu a reușit să câștige sprijinul popular, datorită faptului că s-a aflat de partea rutenilor în ceea ce privește solicitarea acestora privind teritoriile din nordul provinciei.^{[necesită citare]}

În ianuarie 1908 Onciul a avut un conflict cu jurnalistul Karl Klüger, redactor-șef al ziarului Czernowitzer Tagblatt. Klüger s-a simțit lezat de declarațiile lui Onciul și a cerut satisfacție, provocându-l pe acesta la un duel. Ambii au fost răniți în acel duel, fără însă ca litigiul să fi fost soluționat.^[6] Sfârșitul aceluiași an l-a găsit pe Onciul în litigiu cu deputatul rutenilor Nicolae Wassilko.^[9]

În 1918 ultimul guvernator austriac al Bucovinei, Josef von Ezdorf, a predat puterea comisarului național ucrainean Omelian Popowicz și lui Onciul – autoproclamat comisar național român. Aceasta s-a petrecut într-un context în care Aurel Onciul, fără a fi împuternicit de către Consiliului Național Român, împreună cu ucrainenii trecuseră la împărțirea fostei provincii. Rivalul său Iancu Flondor a denunțat intențiile lui Onciul și a cerut intervenția României, punând capăt acordului cu ucrainenii.^{[necesită citare]}

Articol principal: Unirea Bucovinei cu România.

La sfârșitul vieții, Onciul s-a retras din politică. A murit în toamna anului 1921 în București,^[4][5]fiind înmormântat în cavoul familiei din Cernăuți.^{[necesită citare]} Într-un necrolog ulterior publicat în presă, Onciul a fost descris ca având origini române, impactul întregii sale activități fiind însă german.^[4]

Din anul 1992, un bulevard din Cernăuți îi poartă numele

* 1870: Anton Keschmann (n. 12 martie 1870, Gura Humorului, România – d. 22 februarie 1947, Waiern[*], Austria) a fost un funcționar public și politician austriac.

În 1888 a absolvit Gimnaziul Superior de Stat din Rădăuți (Staats-Ober-Gymnasium Radautz), după care a studiat dreptul la Cernăuți.^[1]

Keschmann a parcurs cariera clasică a unui funcționar public chezaro-crăiesc și a fost numit în 1906 în funcția de căpitan districtual (Bezirkshauptmann) de Cernăuți, adică șef al administrației districtului Cernăuți.

Din 1907 a fost deputat în Parlamentul Austriei din partea Partidului Agrarienilor Germani (Partei der deutschen Agrarier), iar din 1910 a fost membru în Dieta Bucovinei, unde a fost ales ca membru al comisiei provinciei. În calitate de parlamentar bucovinean vorbitor de limbă germană, în perioada 21 octombrie 1918 - 16 februarie 1919 a fost membru al Adunării Naționale Provizorii a Republicii Austria. După 1919, s-a implicat intens în favoarea germanilor expulzați din fosta regiune Bucovina. Din 1921 până în 1934 a fost întâi membru și apoi președinte al Senatului Curții administrative de ultimă instanță în Austria (Verwaltungsgerichtshof). După pensionare s-a retras în Carintia.

Până la moarte, Keschmann a rămas membru de onoare în două asociații studențești de tip „Burschenschaft”, Arminia și Teutonia din Cernăuți.

·         1876: Wilhelm Frick, avocat german, ministru de interne în Germania Nazistă și protector al Protectoratului Boemiei și Moraviei (d.1946)

·         1878: S-a născut  (n. 12/24 martie 1878, Iași), matematicianul si astronomul  român, membru de onoare al Academiei Române, Constantin C. Popovici; (d. 26 noiembrie 1956, București). A înfiinţat  Observatorul Astronomic (1913) de la Iaşi şi a condus Observatorul Astronomic din Bucureşti (1937-1943).

·         1881:  Mustafa Kemal Atatürk (n. 1881,^[a] Salonic, Imperiul Otoman, astăzi în Grecia – d. 10 noiembrie 1938, Istanbul) a fost un militar și politician turc, născut în Macedonia, fondatorul și primul președinte al Republicii Turcia, fiul lui Ali Rıza (Efendi) și Zübeyde (Hanım).

Mustafa s-a născut în cartierul Koca Kasım. În momentul în care a ajuns la perioada de deprindere a științelor a fost dat la școala lui Hafiz Mehmet după care a fost mutat, la cererea tatălui său, la școala lui Semsi efendi. În această perioadă și-a pierdut tatăl care a decedat în anul 1888. El și-a continuat studiile la școala secundară militară din Selânik, unde și-a primit porecla "Kemal" (perfecțiune) de la profesorul lui de matematică drept semn al inteligenței sale academice. Apoi a studiat la academia militară din Monastir (azi Bitola) din 1895, absolvind ca locotenent în 1904 și apoi a fost trimis în Damasc. Curând s-a alăturat unei societăți secrete de ofițeri reformiști numită "Vatan" (patria), devenind un inamic activ al regimului otoman. După ce a fost trimis înapoi la Selânik în 1907 s-a alăturat Comitetului pentru Uniune și Progres ("Junii Turci").

Junii Turci au preluat puterea de la sultanul Abdul Hamid al II-lea în 1908, iar Kemal a devenit o figură militară importantă. În 1911 a plecat în Libia pentru a lua parte la apărarea împotriva invaziei italiene. La prima parte a Războaielor Balcanice, Kemal nu a putut lua parte, fiind încă în Libia, în schimb în 1913 s-a întors la Constantinopol și a fost numit comandantul apărării otomane în zona Gallipoli pe coasta Traciei. În 1914 a fost numit atașat militar în Sofia, în parte pentru a-l îndepărta din capitală, drept urmare a unor intrigi politice.

Când Imperiul Otoman a intrat în război de partea Germaniei, Kemal a fost trimis la Rodosto (azi Tekirdag), pe Marea Marmara. Zona de comandă includea din nou zona Gallipoli, și a fost comandantul care a respins debarcările Antantei de la Gallipoli în aprilie 1915, devenind erou național și acordându-i-se titlul de „Paşa” (comandant).

Între 1917-1918 Kemal Paşa a fost trimis pe frontul din Caucaz, luptându-se acolo cu un anumit succes cu forțele rusești, apoi în Hedjaz, unde Revolta Arabă împotriva dominației otomane era în progres. Între timp el a devenit din ce în ce mai critic la adresa incompetenței guvernului sultanului în gestionarea mersului războiului, și la adresa dominației germane în Europa. Și-a dat demisia dar a acceptat în final să comande armata a 7-a din Palestina și Siria.

În octombrie 1918 otomanii au capitulat în fața forțelor Antantei, iar Kemal a devenit un conducător al partidului care favoriza politica apărării acelor zone ale Imperiului unde se vorbea limba turcă, și în același timp opta pentru retragerea din toate teritoriile ne-turce.

Antanta n-a așteptat încheierea unui tratat de pace pentru a începe să ocupe zone ale Imperiului. Grecii au ocupat Smyrna (Izmir), iar italieniiau ocupat provizoriu Antalya în mai 1919, în acord cu Tratatul de la Sèvres (care nu a fost ratificat de parlamentul otoman deși a fost semnat de către sultan).

Guvernul l-a trimis pe Kemal în Anatolia de est să reprime o demonstrație ce mai târziu s-a dovedit a fi inexistentă. Totuși Kemal a profitat de ocazie pentru a părăsi capitala.

Istoria modernă a Turciei se zice că ar fi început pe 10 mai 1919, când Kemal a ajuns în Anatolia. Abandonând misiunea de a "restaura ordinea", el a fondat o mișcare naționalistă turcă cu baza la Ankara. În aprilie 1920 un parlament provizoriu din Ankara i-a oferit titlul de președinte al Adunării Naționale. Același parlament a respins Tratatul de la Sèvres. Kemal a declanșat un război patriotic pentru a alunga forțele militare engleze, franceze, italiene, armene și grecești din Turcia. Englezii, francezii și italienii au recunoscut regimul său și s-au retras. Trupele elene , călăuzite de "Ideea cea mare" a recuperării teritoriilor locuite de greci, a Ioniei antice și a Constantinopolului, au avansat însă prea adânc în inima Anatoliei înspre Ankara, dar au fost înfrânte de İsmet Inönü și Kemal la Sakarya (august 1921) și Dumlupinar (august 1922). În 1923 Tratatul de la Lausanne a fost ratificat de guvernul lui Kemal.

La 09:05 dimineața, pe 10 noiembrie 1938, Mustafa Kemal Atatürk a murit în Palatul Dolmabahçe din Istanbul de ciroză a ficatului.

·         1885: S-a nascut (25 martie stil nou) Mateiu Caragiale, poet si  prozator român, fiul lui I.L.Caragiale si al Mariei Constantinescu (“Craii de Curtea Veche”, “Remember”) (m.17.01.1936).

·         1888: Vaslav Nijinsky, balerin rus (d. 1950)

·         1889: S-a nascut Idris,regele Libiei ; (m. 1983).

·         1899: Mansi Barberis, compozitoare (d. 1986)

·         1910: S-a nascut compozitorul si dirijorul Dumitru Eremia; (d. 1975).

·         1912: S-a născut (la Târgu Neamț, România), poetul canadian de origine română Irving Peter Layton (Israel Pincu Lazarovitch, numele de fată al mamei sale fiind Flamplatz. Familia sa a emigrat în 1913 în Canada și s-a stabilit la Montreal. În 1934 s-a înscris la MacDonald College unde a obtinut in în 1939 licența în științe agricole. S-a înrolat în 1942 în armata canadiană, participand la razboiul antinazist. Încă din anii ’40 a fost catalogat drept unul dintre cei mai prolifici,revoluţionari şi controversaţi poeţi ai şcolii „moderne” canadiene. Reputaţia i s-a consolidat în anii ’50-’60, mai ales după publicarea lucrării „A Red Carpet for the Sun” în 1959. Unul dintre elevii săi celebri a fost Leonard Cohen, renumit muzician, scriitor, promotorul postmodernismului canadian. A decedat la 4 ianuarie 2006.

·         1921 - Giovanni "Gianni" Agnelli, magnatul care a construit imperiul Fiat se naşte. Născut într-o familie foarte înstărită, bunicul său căruia îşi poartă numele, înfiinţând în 1899 Fabbrica Italiana Automobili Torino. Datorită relaţiilor sale Gianni Agnelli a studiat industria auto americană, datorită relaţiilor de amiciţie pe care bunicul său le avea cu Henry Ford. La 40 de ani ajunge şeful Fiat, el fiind cel care a alipit grupului Fiat mărcile de prestigiu Ferrari, Alfa Romeo, Lancia şi Maserati. Agnelli a ajuns o personalitate atât de influentă în Italia încât la un moment dat se spune că 25% din companiile listate la bursa din Milano erau controlate de el. A fost primul reprezentant al industriei auto vestice care şi-a îndreptat ochii spre est, deschizând fabrici în Polonia şi Rusia, după încheierea războiului rece. A fost şi un foarte mare împătimit al fotbalului deţinând prestigiosul club de fotbal Juventus Torino. S-a retras din poziţia ocupată la Fiat în 1996 şi a muirt în 2003 din cauza cancerului la prostată.
* 1921: Joe Fagan (12 martie 1921 – 30 iunie 2001) a fost un fotbalist și antrenor englez de fotbal, cunoscut în special pentru perioada de antrenorat la Liverpool F.C. între 1983 și 1985.

·         1925: S-a născut Constantin Chiriță, scriitor, scenarist român (d. 1991).   A urmat liceul la Barlad si a facut studii politehnice pe care nu le-a finalizat in Bucuresti. Spre sfarsitul anilor ’40 a devenit redactor la ziarul „Scanteia”.  In anul 1949, a debutat editorial cu „Matei Ion a cucerit viata”, culegere de nuvele de propaganda realist-socialista. In 1956 a aparut primul volum din „Ciresarii”, care a fost republicat in anul 1964 sub titlul „Teroarea neagra”, iar in 1972 a primit titlul definitiv „Cavalerii florii de cires”. Publica in anul 1959 „Castelul fetei in alb” (A doua aventura a Ciresarilor). Alte carti ale sale sunt: „Intalnirea” (1959), „Otelul” (1960), din seria „Ciresarilor” a aparut „Drum bun, Ciresari” (1963), „Pasiuni” (1964), tot din seria „Ciresarilor” a fost publicata „Roata norocului” (1965), „Trandafirul alb” (1966), „Teroarea alba” (Aripi de zapada, 1968), tot din seria „Ciresarii”, „Ingerul alb” si „Pescarusul alb” (1969) care impreuna cu „Trandasfirul alb” au format „Trilogie in alb”, etc. In anul 1971 scriitorul a rescris „Intalnirea” pentru care a primit „Premiul pentru proza” al Uniunii Scriitorilor. In 1972 a aparut in cinci volume, editia definitiva din „Ciresarii”: „Cavalerii florii de cires”, „Castelul fetei in alb”, „Roata norocului”, „Aripi de zapada”, „Drum bun, Ciresari!”. Doi ani mai tarziu a publicat „Adancimi”, drama in trei acte, pentru care a primit „Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie”. Intre anii 1977-1988 Constantin Chirita a fost vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor. In anul 1988 scriitorul s-a stabilit in Germania. La data de 14 noiembrie 1991 a murit la Bonn-Konigswinter. A fost adus in tara si inmormantat la Poiana Tapului.

·         1925: Leo Esaki, fizician japonez, laureat al Premiului Nobel. Leo Esaki, născut Leona Esaki (n. 12 martie 1925) este un fizician japonez, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1973 împreună cu Ivar Giaever și Brian David Josephson pentru descoperirea fenomenului de tunelare a electronilor. Este cunoscut pentru inventarea diodei Esaki, dispozitiv electronic care exploatează acest fenomen. Cercetările le-a efectuat la Tokio lucrând la compania Tsushin Kogyo (cunoscută astăzi sub numele de Sony).

·         1927: Dumitru Dobrescu, medic român

·         1928: Edward Albee, dramaturg și producător american

·         1934: S-a nascut  la Galați, lingvista americană de origine română, stabilită în S.U.A. în 1979, Maria Manoliu-Manea.  S-a remarcat prin  prestigioase titularizari la diverse institutii romane si  americane: Professor Emeritus, University of California at Davis, Honorary Membru al  Academiei Române  din 1993, Doctorat in litere la Universitatea din Bucuresti (1967). Presedinte al  American-Romanian Academy of Arts and Sciences (1982-1994) si al American Association of Romanian Studies (1986 1988). Afost profesor titular la University of California at Davis (1979). Professor invitat la University of Düsseldorf, 1994, lector Fulbright  la University of Chicago (1972-1974).

·         1940: S-a născut Virgil Nemoianu, critic literar, eseist român. A lucrat ma întâi ca asistent și apoi ca lector la catedra de limbă engleză a Facultății de Limbi Străine a Universității din București. Între 1969-1971 studiază la University of California din San Diego, unde își ia doctoratul cu teza „The Growth and Uses of the Idyllic Model in Literature (England, France, Germany).” În prezent deține catedra specială „William J. Bayron Distinguished Professorship” la Universitatea Catolică din capitala Statelor Unite. A mai predat la Universitățile din Londra, Cambridge, Amsterdam, Cincinnati și Berkeley (California), a ținut conferințe și a prezentat comunicări la circa 50 de universități din Europa și din America de Nord. Este autorul a peste 15 cărți și 600 de articole și recenzii apărute în România, Elveția, Anglia, Statele Unite, Olanda, Canada, Germania, Ungaria și în alte țări. Domeniile sale de specialitate sunt romantismul european, teoria literaturii și istoria intelectuală a secolelor al XIX-lea și al XX-lea. A publicat două lucrări literare: Simptome (1968) (roman) și Arhipelag interior (1994) (autobiografie). Deține titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din Cluj. Între 1979 și 1994, a fost director al programului de literatură comparată la Catholic University of America, iar între anii 1989 și 1991, prorector-asociat al aceleiași universități. A publicat mai multe volume, printre care: Îmblânzirea Romantismului (The Taming of Romanticism) (Harvard, 1985), în care lansează conceptul de romantism Biedermeier ce definește forma în care curentul se adaptează în Balcani, studiu fundamental pentru cei care cercetează romantismul (ed. românească, editurile Polirom, Curtea Veche). În 1989, publică volumul A Theory of the Secondary. Literature, Progress, and Reaction (O teorie a secundarului. Literatură progres și reacțiune) la prestigioasa editură americană „The Johns Hopkins University Press” (1989) A editat împreună cu Robert Royal o colecție de eseuri, Canons la John Benjamins (Amsterdam and Philadelphia).

·         1940 - S-a născut Al Jarreau, vocalist american de jazz.

·         1940 - S-a născut Bartholomeu I, patriarh ecumenic de Constantinopol, liderul spiritual al ortodocşilor din întreaga lume (ales la 22.10.1991).

·         1941: S-a născut  istoricul literar român Mircea Anghelescu. Este de asemenea un eminent  cercetător literar, critic literar, filolog,  paleograf și pedagog român. In 1962 a absolvit Facultatea de Filologie, secția Arabă-Română a Universității bucureștene. Participă la cursurile profesorilor Tudor Vianu sau George Călinescu. Devine doctor în filologie al Universității București în anul 1970 și, mai târziu, cercetător la Institutul de Istorie Literară „G. Călinescu” din cadrul Academiei Române, iar  după 1990, profesor la Facultatea de Litere din București, fiind preocupat în special de perioada preromantică din literatura română. În decembrie 2011 a fost declarat de către Senatul Universității din București profesor emerit.

·         1941 - S-a născut Brian O'Hara, chitarist britanic (Fourmost).
* 1941: Josip "Joško" Skoblar (n. 12 martie 1941, Privlaka aproape de Zadar, Regatul Iugoslaviei) este un fost fotbalist și antrenor de fotbal croat.

·         1942 - S-a născut Paul Kantner, chitarist, vocalist şi compozitor american (Jefferson Airplane, Starship, KBC Band)

·         1942 - S-a născut Mark Valentino (Anthony Busillo), cântăreţ american
* 1946: Teofil Octavian Cepraga (cunoscut sub numele de Teo Cepraga, n. 12 martie 1946, Brașov, județul Brașov) este un jurnalist român.

Cursurile gimnaziale și liceul le urmează în Sighișoara. După absolvirea Liceului teoretic, în 1963, este admis la Academia de Studii Economice, Facultatea de Comerț-București.

În timpul studenției, activează ca ghid ONT( în perioada vacanțelor). După absolvirea facultății, este reparizat ca economist la U.J.C.C. Brasov, unde activează aproape un an. La scurt timp, în urma unui concurs, este angajat la ziarul Romania Libera unde publică articole și reportaje.

În 1970 , activitatea sa se extinde la Radioteleviziunea Română, unde parcurge toate etapele pentru desavârșirea funcției de realizator și producător de emisiuni- reporter, redactor, redactor de rubrică, dar și prezentator la Radio matinal sau al Emisiunii De la 1 la 3.

Remarcabile sunt și relatările pe care le-a prezentat zilnic, dintre dărâmături, în perioada de căutare a supraviețuitorilor, în urma cutremurului din 1977.

În 1989, îl gasim ca redactor principal, la Televiziunea Română , în Redacția de Emisiuni Informative. Între 1992 – 1996 este redactor sef adjunct, Secretar general de redactie si Realizator de emisiuni la Departamentul de emisiuni informative al TVR.

Din 1997, ca realizator, produce emisiunile Oferta specială, Zona pașilor pierduți, Românii de pretutindeni, Misterele Indoneziei-5 episoade, pentru TVRi. În 2000, devine realizator al emisiunii Matinal, până în 2003, la TVR1, apoi creează emisiunea Amfitrion Diplomatic, la TVR2. In 2005, realizeaza ediții in cadrul proiectului Ne vedem la TVR. Urmează 2005-2006, perioada în care este realizator rubrică la emisiunea de divertisment Stele de 5 stele și din 2007, realizator rubrică la emisiunea divertisment O dată în viață.

Pe parcursul întregii activități, a continuat pregătirea în ideea completării permanente a calității de jurnalist. Astfel, dupa absolvirea Academiei de Studii economice, a urmat studii post-universitare de jurnalism in cadrul Academiei Ștefan Gheorghiu București, cursuri de operare PC(2001) și cursuri de producator TV (in cadrul TVR).

Activitatea sa, de-a lungul timpului, a fost marcată de mai multe diplome, primite din partea instituțiilor cu care a colaborat-Banca Națională a României, Asociația Filateliștilor din România, Crucea Roșie, C.O.R., Centrul pentru Drepturile Omului, 1992, 1993, din partea Ambasadei Peru, din partea Președintelui României Emil Constantinescu pentru "CORECTITUDINEA ȘI ÎNALTUL PROFESIONALISM CU CARE AȚI REALIZAT INFORMAREA OPINIEI PUBLICE", apoi, din partea Societații Academice TITU MAIORESCU, Premiul VIRGIL TATOMIR, pentru publicistică.

În anul 2012 a fost distins cu Ordinul Ziariștilor clasa I (aur) pentru excelență în emisiunile de actualități.

De asemenea, din partea Societații Române de Televiziune, la 45 ani de la inființare, diploma a fost primită pentru că, datorită dumnealui, "micul nostru ecran a fost, de multe ori mai mare".

·         1946: Liza May Minnelli (n. 12 martie 1946) este o actriță, cântăreață și dansatoare americană, laureată a premiului Oscar pentru rolul din musicalul Cabaret. Este fiica actriței Judy Garland și a celui de al doilea soț al acesteia, Vincente Minnelli.
* 1947: Willard Mitt Romney (născut 12 martie 1947) a fost cel de-al 70-lea guvernator al statului Massachusetts. Ales în 2002, Romney a servit un mandat și nu a candidat pentru a fi reales în 2006; mandatul său a expirat la data de 4 ianuarie 2007.^[1]

A fost unul din candidații la nominalizarea Partidului Republican pentru alegerile prezidențiale din anul 2008 din Statele Unite ale Americii.^[2] La alegerile din 2012 a candidat din nou și a obținut nominalizarea partidului, dar a pierdut alegerile în fața președintelui în funcție, democratul Barack Obama.

Este unul dintre cofondatorii firmei de investiții Bain Capital, care administrează active în valoare de peste 65 de miliarde de dolari

·         1948: Andrei Pippidi (nume complet Andrei-Nicolae Pippidi; n. 12 martie1948, București) este un istoric român specializat în istoria Sud-Estului european în sec. XV-XIX, istoria românilor în Evul Mediu, istoria culturală și politică a României și în istoria relațiilor dintre Sud-Est și Occident.^[1]Fiu al istoricului Dionisie M. Pippidi și nepotul prin mamă al lui Nicolae Iorga, este editor al operei bunicului său.

Andrei Pippidi a contribuit atât la elaborarea Raportului Elie Wieselprivitor la participarea României la Holocaust, cât și la elaborarea Raportul Tismăneanu, pe baza căruia a fost condamnat regimului comunist din România.^[2] În calitate de publicist, Pippidi scrie din 1990 în Revista 22. În revista culturală Dilema Veche ține rubrica SOS București, în care luptă pentru conservarea patrimoniului urbanistic al capitalei României.^[3][4][5][6]

Membru fondator al Grupului pentru Dialog Social (1990), al Fundației Soros pentru o Societate Deschisă și al Societății Academice din România (1995), din 2012 este membru corespondent al Academiei Române.^[7] Este căsătorit cu profesoara de științe politice Alina Mungiu-Pippidi.

Absolvă Facultatea de Istorie a Universității București, 1965-1970, specializare în istorie medie universală. Doctorate în 1981 la Universitatea din Cluj-Napoca (dr.ist.) și 1986 la Universitatea din Oxford (D.Phil.).

Din 1970 lucrează în Institutul de studii sud-est europene (membru în Consiliul științific al Institutului din 1990, secretar științific al Institutului în 1990-1994).

În 1990 a devenit cadru științific asociat la Facultatea de Istorie a Universității din București, avansând apoi la poziția de conferențiar, pentru ca din 1995 să ocupe poziția de profesor universitar de Istorie a Evului Mediu european. Între 1990-1994 a fost membru în Consiliul științific al Facultății de Istorie și în Senatul Universității din București.

Andrei Pippidi a fost Visiting Fellow la Collegium Budapest (1995), Visiting Professor la Universitatea din Amsterdam (1996) și Visiting Professor la Central European University (1999). Tot acolo, din 2000 este membru în consiliul științific al departamentului de Studii Medievale.

În 1996 și în 2001 a fost director de studii asociat la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris.

·         1948 - S-a născut Les Holyrod, basist, clăpar şi compozitor britanic (Barclay James Harvest).

·         1948 - S-a născut James Taylor, vocalist, chitarist şi compozitor american.

·         1949 - S-a născut Mike Gibbins, baterist britanic (Badfinger).

·         1950: S-a născut la Ploiesti,  compozitorul și solistul vocal nevazator, George Nicolescu. Debutul său muzical a fost în 1970, când acesta a câștigat premiul întâi la festivalul „Tinerețe pe portativ”. Câțiva ani mai târziu, compozitorul George Grigoriu a început să-l influențeze, iar cei doi au început să colaboreze. În 1973, a fost lansat primul său hit, „Eternitate”. În luna decembrie a anului 2007, ii apare albumul „Muzică ușoară…lăutărească”, în care cântă împreună cu muzicieni celebri ca Dan Spătaru, Mirabela Dauer, Gabriel Dorobanțu și Corina Chiriac. Cea mai nouă melodie a sa e lansată în anul 2012, „Viața-i de vină”, împreună cu Shift.

* 1950: Javier Clemente Lázaro (n. 12 martie 1950) este un fost fotbalist spaniol care juca pe poziția de mijlocaș,^[1] și actual antrenor la echipa națională de fotbal a Libiei.
* 1952: André Comte-Sponville (n. 12 martie 1952, Paris), este un filozoffrancez. A fost până în 1998 profesor la Sorbona și astăzi lucrează ca scriitor. Este membru în Comité consultatif national d'éthique din martie 2008.
* 1952: Yasuhiko Okudera (n. 12 martie 1952) este un fost fotbalist japonez.

·         1954: Anish Kapoor, sculptor indian / englez
* 1955: Ion Marin (n. 12 martie 1955, comuna Bucu, județul Ialomița - d. 19 octombrie 2016, București^[1][2]) a fost un publicist, scriitor și profesor universitar român.
S-a născut în comuna Bucu, județul Ialomița. Părinții săi, Ștefan, de profesie contabil și Victoria, s-au născut în aceeași localitate. Străbunicul din partea mamei, pe nume Munteanu, s-a stabilit în Lunca Ialomiței, unde venea în transhumanță, fiind oier din zona Făgărașului.
A absolvit Facultatea de Drept din cadrul Universității de Drept și Facultatea de Ziaristică; a avut o bursă la Fundația cotidianului „The Guardian” din Londra; este absolvent al cursului postuniversitar de științe juridice și al Colegiului Național de Apărare. Doctor în ordine publică și siguranță națională cu teza “Ordinea constituțională și siguranța națională în contextul integrării României în Uniunea Europeană”, susținută la Academia de Poliție “Alexandru Ioan Cuza”.

A lucrat ca redactor la „Scînteia” (1985-1989)), la departamentul „Probleme cetățenești”, făcându-se remarcat prin investigații și anchete sociale, dintre care unele au fost citate și la “Europa Liberă”. În ziua de 22 decembrie 1989 a redactat textul prezentat la televiziune prin care “scînteiștii se deziceau de minciună” și a fost singurul care și-a semnat articolul apărut în “Scînteia Poporului”. În aceeași zi a propus numele de „Adevărul” , fiind ales președinte al consiliului FSN din ziar , iar trei zile mai târziu a fost ales președinte al adunării generale care a transformat ziarul „Scînteia” în ziarul „Adevărul”. Ulterior a propus și adoptarea articolului 16, alin. 2 din Constituția României „Nimeni nu este mai presus de lege” ca slogan, ce a figurat pe frontispiciul ziarului până la cumpărarea acestuia de către Dinu Patriciu.

A fost acționar, membru al Consiliului Director și al Consiliului de Administrație al S.C. „Adevărul” S.A. În 1992, a devenit redactor șef adjunct deținând această funcție până în ianuarie 1996, când a demisionat din toate funcțiile deținute în semn de protest față de intențiile de vânzare a ziarului către un om de afaceri controversat. Timp de mai mulți ani (1991-1995) a publicat sub titlul „Corupția în serial” numeroase anchete ce s-au soldat cu demiterea unor miniștri și sancționarea altor demnitari. De asemenea, a publicat în acest ziar, pe lângă alte sute de articole, zeci de editoriale de pagina întâi.

În 1996, a preluat de la S.C. „Adevărul” săptămânalul „Exclusiv” și a înființat ziarul independent „Ultima Oră” (serie nouă, ziarul fiind fondat în anul 1914), pe care îl conduce și în prezent. În 2007, pentru o scurtă perioadă a fost și director al cotidianului „Atac”. Ion Marin a publicat în cotidianele la care a lucrat, precum și în alte publicații, peste 4.000 de articole, editoriale, anchete.

Ion Marin este cunoscut și ca jurnalist de televiziune. În anul 1996, a fost angajat ca realizator la Televiziunea Română, iar între anii 1998-2002 a fost membru al Consiliului de Administrație a SRTV, perioadă în care a realizat numeroase anchete și talk-show-uri. Ca realizator de televiziune, a mai colaborat la Antena 1, Prima TV, TVRM, Nova TV și OTV.

Ca scriitor a debutat în anul 1977 în revista „Luceafărul”.

A publicat proză în reviste literare, precum „SLAST”, „Luceafărul”, „Adevărul literar și artistic”, fiind inclus și în antologia „Călători în Arcadia” (2000). A publicat romanul „Vremea șacalilor”, precum și volumele de proză scurtă „Noaptea dintre milenii” (2011) și „Semințele ca niște schije” (2014). Colaborează la revista „Punctul critic” (2010) condusă de scriitorul Eugen Uricaru, la alte publicații literare.

Din 2003, Ion Marin predă la Universitatea Hyperion din București la Facultatea de Jurnalism, mai întâi ca profesor asociat, lector universitar, conferențiar și apoi profesor universitar doctor, titular la disciplinele „Drept constituțional”, ”Dreptul comunicării”, „Geopolitică și securitate globală” și “Jurnalism și terorism”. A mai predat cursuri de jurnalism, între care „Conceperea și elaborarea ziarului” și „Mass-media și politica”. În anul 2011 a devenit decanul Facultății de Jurnalism, din cadrul Universității Hyperion.

Este autorul a numeroase comunicări științifice publicate în țară și străinătate. Ca membru al colegiului de redacție al revistei „Geopolitics, History and International Relations”, Addleton Academic Publishers din New York a publicat numeroase studii de specialitate, între care „The geopolitics of religion and ethnicity”, „The role of the news media in connection with global terorism”. Este participant la importante proiecte internaționale de grant.

·         1956 - S-a născut Simon Booth, chitarist şi compozitor britanic (Working Week).

·         1957 - S-a născut Marlon Jackson, vocalist american (Jackson 5)

·         1957: Steve Harris, basistul și fondatorul trupei Iron Maiden
* 1957: Valentin Dolganiuc (n. 12 martie 1957, Zăbriceni) este un analist politic^[1][2] și politician moldovean, fost deputat în primul parlament al Republicii Moldova și în următoarele două legislaturi din partea Frontului Popular Creștin Democrat.^[3] Între 22 mai 1998 - 17 februarie 1999 a fost viceprim-ministru al Republicii Moldova.

Este semnatar al Declarației de independență a Republicii Moldova

* 1958: Nicolae Mandrîcenco (în ucraineană Микола Іванович Мандриченко, transliterat: Mîkola Ivanovîci Mandrîcenko, în rusăНиколай Иванович Мандриченко, transliterat: Nikolai Ivanovici Mandrîcenko; n. 12 martie 1958) este un antrenor de fotbal din Republica Moldova și fost fotbalist sovietic ucrainean. Din august 2014 antrenează clubul FC Dinamo-Auto Tiraspol și totodată este antrenor al naționalei Moldovei la fotbal pe plajă.^[2]

Deține licență PRO UEFA de antrenor.^[3]

Are doi fii, care la fel sunt fotbaliști: Constantin și Dmitri.

* 1958: Ion Negrei (n. 12 martie 1958, comuna Budești, municipiul Chișinău), istoric și om politic din Republica Moldova. Din 25 septembrie 2009, este viceprim-ministru fără portofoliu, responsabil de probleme sociale.^[1] Este vicepreședinte al Asociației Istoricilor din Moldova.

* 1962: Alexandr Bánnicov (în rusă Александр Ба́нников; n. 12 martie 1962) este un politician moldovean, deputat în Parlamentul Republicii Moldovaîncepând cu anul 2010, din partea Partidului Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM). Este membru al Comisiei parlamentare pentru economie, buget și finanțe^[1] și membru al Comitetului Central al PCRM.

La alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 a fost inclus pe locul 7 în lista candidaților PCRM la funcția de deputat,^[2] obținând al doilea mandat consecutiv.

Anterior, până în noiembrie 2009 a fost director general al Agenției Relații Funciare și Cadastru.^[3]

În 2008 a fost decorat cu Medalia „Meritul Civic” de Președintele Republicii Moldova Vladimir Voronin.^[4][5]

Alexandr Bannicov este și fondator a trei firme: Tina SRL, Tina-Service SRL și Timetron-Imobil SRL

* 1964: Alina Mungiu-Pippidi (n. 12 martie 1964, Iași) este un politolog român, având ca domenii de expertiză politicile publice, buna guvernare, lupta anticorupție și democratizarea. A scris mai mulți ani la rând capitolul dedicat României din raportul anual Nations in Transit al Freedom House. A predat la Universitatea din București și la SNSPA, iar din 2007 conduce catedra de Studii de Democratizare la Hertie School of Governance din Berlin.^[5] În 2012 a fost cooptată în prestigiosul think tank European Council on Foreign Relations.^[6]

Alina Mungiu-Pippidi este de asemenea activist civic: a participat în 1990 la protestele din Piața Universității, a inițiat și a condus Coaliția pentru un Parlament Curat, care a dus în 2004 la eliminarea pe criterii de integritate morală a 98 de persoane de pe poziții eligibile pe listele de candidați la algerile parlamentare. În 2007 a organizat împreună cu Radu Filipescu o manifestație de susținere a Monicăi Macovei, care fusese demisă de la Ministerul de Justiție după ce contribuise la intrarea României în Uniunea Europeană prin ridicarea ultimelor stegulețe roșii pe domeniul justiției.

A predat și a conferențiat pe teme legate de tranziția lumii postcomuniste în mai multe universități, printre care Harvard, Stanford, Princeton și Oxford. De asemenea a publicat un editorial săptămânal în ziarul România liberă.

Alina Mungiu provine dintr-o familie ieșeană de medici, care își are rădăcinile în Basarabia. Tatăl ei este doctorul Ostin Mungiu (n. 1941).^[7] Ea are un frate mai mic, regizorul de film Cristian Mungiu.

Între 1982 și 1988 a urmat Facultatea de Medicină a Universității din Iași, pe care a terminat-o ca șefă de promoție. Mai târziu și-a motivat alegerea prin faptul că medicina era una dintre puținele discipline academice nepolitizate, în timp ce științele umaniste, pentru care avea de asemenea veleități, erau închistate în paradigma marxistă.

Încă din anii facultății a scris critică literară și eseu pentru revistele „Opinia studențească” și „Cronica”. A fost redactor-șef la „Opinia studențească” între 1989 și 1992, iar din 1990, a devenit un colaborator frecvent la „Revista 22”, criticând regimul neocomunist al lui Ion Iliescu. În 1990 a participat la protestele anticomuniste din Piața Universității, trăind și suprimarea lor brutală prin venirea minerilor din Valea Jiului.^[8]

A fost corespondent pentru cotidianul francez „Le Monde” (1992-1993) și redactor-șef la „Expres” (1993-1994). În 1993 s-a căsătorit cu istoricul Andrei Pippidi, nepot direct din partea mamei (Liliana Pippidi, născută Iorga) al istoricului Nicolae Iorga.^[9] În 1995 și-a luat doctoratul în psihologie socială la Universitatea din Iași. La alegerile din 1996 a susținut Convenția Democrată Română și pe candidatul ei, Emil Constantinescu. În 1997 a fost numită director al „Departamentului Emisiunilor Informative al TVR”, funcție deținută până în 1998.

În 1996 a fondat think tank-ul Societatea Academică din România (SAR),^[10] alături de o serie de personalități precum filozofii Mihai Șora, Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu și Andrei Cornea, psihologa Aurora Liiceanu, istoricii Neagu Djuvara și Andrei Pippidi, scriitorii Andrei Pleșu și Horia Roman Patapievici și politologii Sorin Ioniță și Stelian Tănase. Alegerea numelui nu a fost întâmplătoare, Societatea Academică Română fiind denumirea inițială a Academiei Române, cu care se dorea făcută astfel o comparație.^[11] SAR a contribuit la adoptarea unei legi a liberului acces la informație, precum și a altor proiecte, legi și măsuri legate de integrarea europeană a României.

A fost profesoară la Școala Națională de Științe Politice și Administrative din București,^[12] unde preda cursuri despre Naționalism și conflict și Comportament electoral.
În 2007 a devenit cadru didactic la Hertie School of Governance.

La alegerile pentru Parlamentul European din 2009, i-a fost propus de către organizația locală de Iași a Partidului Democrat-Liberal să candideze pentru un loc eligibil, în contextul în care și alți intelectuali și activiști favorabili PDL, precum Monica Macovei, Traian Ungureanu și Cristian Preda, candidau din partea partidului. Deși inițial favorabilă propunerii, Mungiu-Pippidi a refuzat din protest față de candidatura fiicei șefului statului, Elena Băsescu, care se făcuse anterior remarcată pentru viața mondenă și ca fotomodel. Retragerea și reacția ei publică au avut drept consecință demisia Elenei Băsescu din PDL și candidatura acesteia ca independentă. Acest episod a marcat de asemenea o răcire a relației ei cu șeful statului, care a calificat gestul Alinei Mungiu Pippidi drept neelegant.

După acest episod, Mungiu-Pippidi a rămas profesoară universitară la Hertie School of Governance. Este membră și co-autoare în programul de cercetare ANTICORRP, condus de politologul Bo Rothstein, proiect care a câștigat în 2011 cel mai mare grant de cercetare oferit până atunci de Uniunea Europeană în sociologie

* 1965: Valeriu Zubco (n. 12 martie, 1965, Cerlina, Soroca, Republica Moldova) este un un avocat, doctor în drept și conferențiar universitar din Republica Moldova. Prin hotărârea Parlamentului din 7 octombrie 2009, a fost numit în funcția de Procuror General al Republicii Moldova, pe care a exercitat-o până pe 21 ianuarie 2013^[1], fiind demis ca urmare a incidentului din rezervația Pădurea Domnească. Zubco a fost învinuit de către societatea civilă și reprezentanții mai multor partide politice că a tăinut incidentul tragic din 23 decembrie 2012, soldat cu moartea tânărului Sorin Paciu.

* 1969: Beatrix Kökény (n. 12 martie 1969, Budapesta^[1]) este o fostă handbalistămaghiară, campioană europeană și multiplu medaliată olimpică,^[2][3] care a servit ca director tehnic al clubului Ferencvárosi TC.

* 1973: Mihai-Aurel Donțu (n. 12 martie 1973) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Național Liberal.

* 1976: Aida Mohamed (n. 12 martie 1976, Budapest) este o scrimeră maghiară specializată pe floretă

* 1976: Zhao Wei (în chineză: 赵薇, Zhao Wei) este o actriță și regizoare din Republica Populară Chineză

* 1977: Danilo Pustinjaković (sârbă Дaнило Пустињаковић) (n. 12 martie1977, Zrenjanin, Iugoslavia) este un fotbalist sârb care a evoluat la echipa Pandurii Târgu Jiu pe postul de portar. În prezent este legitimat în Serbia la FK Novi Pazar.

* 1978: Emanuel-Dumitru Ungureanu (n. 12 martie 1978) este un deputatromân, ales în 2016.

* 1980: Carlos César dos Santos (n. 12 martie 1980), cunoscut sub porecla Césinha, este un jucător brazilian de fotbal, în prezent legitimat la Larissa F.C.. Evoluează pe postul de atacant.

* 1980: Hannah Mancini este o cântăreață din America stabilită în Slovenia.Alături de Sylvain și Mike Vale, a participat și la selecția din 2011, însă nu a reușit să câștige. Ea a fost aleasă să reprezinte Sloveniala Concursul Muzical Eurovision 2013.^[1]. Ea a lucrat și pentru mai multe filme Disney, cu această ocazie a putut colabora cu mulți scriitori celebri

* 1980: .Jérémie Njock (n. 12 martie 1980, Bafoussam, Camerun) este un fost jucător de fobal camerunez. A jucat în Liga 1 la UTA Arad și Universitatea Craiova.

* 1982: Hisato Sato (n. 12 martie 1982) este un fotbalist japonez.

* 1982: Yuto Sato (n. 12 martie 1982) este un fotbalist japonez.

* 1982: Tobias Schweinsteiger (n. 12 martie 1982, Rosenheim, Bavaria, Republica Federală Germania) este un fotbalist german care joacă pe post de atacant, la clubul Bayern München II

* 1983: Sergiu Voloc (n. 12 martie 1983, Tătărești, Strășeni) este un actor și prezentator TV din Republica Moldova. A fost protagonistul unui show la Publika TV, „Cool Publika”.^[1] A studiat la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, Facultatea de Artă dramatică.^[2]

A devenit cunoscut publicului prin rolurile sale în scurtmetrajele „Plictis și inspirație”, „Când se stinge lumina”, „Sașa, Grișa și Ion”, „Covorul”, „Bingo” și în lungmetrajul „Nunta în Basarabia”.^[3]

A fost nominalizat la Premiul Gopo 2014 pentru „cel mai bun actor în rol secundar” pentru rolul său din filmul La limita de jos a cerului, în regia lui Igor Cobileanski.^[4][5]

Este căsătorit cu interpreta de jazz Silvia Allegro, cu care are un copil.

Pe 9 mai 2012, Sergiu Voloc, aflându-se la volanul unui automobil, se deplasa pe strada Grigore Vieru din capitală. A fost stopat de către agenții de circulație pentru verificarea actelor necesare conducerii mijlocului de transport, după care a fost îndreptat la Dispeceratul Narcologic Republican al Ministerului Sănătății pentru a fi supus testării alcoolscopice și examenului medical. Însă, conform poliției, acesta s-a împotrivit cu „rea voință”.^[6] Curtea de Apel, și apoi Curtea Supremă de Justiție menținând decizia, l-au obligat să achite o amendă de 11.000 lei și l-au privat de dreptul de a conduce pe un termen de trei ani.^[7]

La 7 martie 2013, sub pretextul că dorește să intre în biroul de audiență și ignorând somațiile angajaților serviciului de pază de a se conforma regulilor de comportare în sediul Curții Supreme de Justiție, Sergiu Voloc a pătruns în spațiile CSJ restricționate pentru accesul publicului și a deteriorat mai multe uși de la birourile magistraților, a înjurat angajații și i-a amenințat cu violență fizică.^[6] Pentru acest fapt, în iulie 2015, Judecătoria sectorului Rîșcani l-a condamnat pe Voloc la 4 ani de închisoare cu suspendare pentru huliganism

SCURT-METRAJE

• Când se stinge lumina (2006)
• Ba Liduța, ba Veruța
• Sașa, Grișa și Ion (2006)
• Plictis și inspirație (2007)
• Covorul (2008)
• Bingo (2010)

LUNG-METRAJE

• Nuntă în Basarabia (2009)
• La limita de jos a cerului (2013)

* 1984: Jaimie Alexander (n. 12 martie 1984) este o actriță americanăfcunoscută în special pentru rolul lui Jessi în serialul Kyle XY și Sif în filmul Thor din 2011, continuarea sa, Thor: The Dark World din 2013, și Agents of S.H.I.E.L.D.
* 1984: Ionuț Simionca (n. 12 martie 1984) este un politician român, ales deputat de Bistrița-Năsăud din partea PMP în 2016.
* 1988: Kim Ji-yeon (în coreeană 김지연; n. 12 martie 1988) este o scrimerăsud-coreeană specializată pe sabie.
* 1988: Konstantinos "Kostas" Mitroglou (în greacă Κωνσταντίνος Μήτρογλου, n. 12 martie 1988) este un fotbalist grec care evoluează pe postul de atacant la clubul Galatasaray, sub formă de împrumut de la Marseille, și la echipa națională de fotbal a Greciei.
* 1989: Bella Moretti (născută Arielle Myles pe 12 martie 1989 în Las Vegas, Nevada) este o actriță porno americană. Ea este cunoscută sub nume diferite ca Bella Morecti, Bella Marette și Bella Moriett.
* 1990: Milena Knežević (n. 12 martie 1990, în Podgorica)^[1] este o handbalistă din Muntenegru care joacă pentru clubul ŽRK Budućnost Podgorica și echipa națională de handbal feminin a Muntenegrului.
* 1991: Galin Petrov Gocev (bulgară: Галин Петров Гочев; n. 12 martie 1991, Dobrici), cunoscut simplu Galin (bulgară: Галин), este un cântăreț bulgarde pop-folk. Este unul dintre cei mai populari cântăreți din țară, având până în prezent șase piese de number one în topurile din Bulgaria. Galin a semnat în 2011 cu Payner, casă de discuri din Bulgaria care i-a lansat și primul single, „Parvichen instinkt”, în colaborare cu Gergana. De-a lungul carierei, a reușit să-și creeze propriul stil muzical, combinând cântatul cu rapul în piesele sale și abordând o gamă largă de genuri, de la pop-folk și rap la R&B și rock
* 1995: Maria Mirabela Cismaru (n. 12 martie 1995, Rovinari), cunoscută sub numele de scenă Mira (stilizat MIRA), este o cântăreață română. Mira s-a făcut cunoscută odată cu apariția în al doilea sezon al emisiunii de talente Vocea României, unde l-a avut ca mentor pe cântărețul și compozitorul Marius Moga.

Încă de mică, Mira își însoțea mama la nunți în orașul natal, Alaturi de care cânta muzică populară. La vârsta de 13 ani s-a înscris la Palatul Copiilor din Târgu Jiu, unde a studiat timp de trei ani, muzică ușoară. Apoi, Mira a făcut parte din trupa Anonim Band, timp in care și-a descoperit pasiunea pentru chitară.^[1] Mira a încercat să se promoveze și pe Internet, interpretând coveruri care au strâns mii de vizualizări pe YouTube.

Mira s-a făcut remarcată și la concursurile de frumusețe. În decembrie 2011, ea a câștigat concursul Miss Crăciunița din Rovinari, reușind să le surclaseze pe celelalte concurente.

Mira și-a făcut apariția în lumea muzicii în 2012, alături de DJ Marc Ryan și tot în același an a participat la show-ul Vocea României, în echipa lui Marius Moga.^[2] După participarea la Vocea României, Mira și-a construit o carieră muzicală și a lansat câteva piese de succes. Printre single-urile promovate de Mira se numără „Like”, o piesă compusă de Theea Miculescu, „Bella” și „Baladă de iubire”, dar și colaborări cu artiști precum Kio și What's Up („Dragostea nu se stinge”) sau Corina și Skizzo Skillz („Fete din Balcani”).^[3] În trecut, Mira a mai avut colaborări cu Allexinno și Zhao, iar începând cu 2014, ea a devenit artist Global Records,^[4] casă de discuri a Innei, fiind colegă cu Antonia, Sasha Lopez și Lariss, printre alții. În septembrie 2017, Mira a devenit noua solistă a trupei DJ Project,^[5] alături de care a scos două piese: „Omnia” și „Inimă nebună”.

Mira a urmat primii trei ani de liceu la Colegiul Național „Spiru Haret” din Târgu Jiu, pentru ca ulterior să se înscrie la Liceul Tehnologic „Dumitru Dumitrescu” din Buftea pentru terminarea studiilor liceale. În 2017 aceasta termină Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, specializarea Etnologie, antropologie culturală și folclor.

În septembrie 2017, Mira și băieții de la DJ Project au fost răniți într-un accident rutier produs în județul Vâlcea.^[6] Fratele vitreg al artistei, Robert Cimpoieru, a murit în martie 2018, tot într-un accident de mașină.

Decese

·         604: Sf. Papă Grigore I, cunoscut ca Grigore cel Mare [lat. Sanctus Gregorius Magnus] și ca Grigore Dialogul (* cca. 540, Roma - † 12 martie 604, Roma), papă al Romei din 590 până la moartea sa, pe 12 martie 604. Este doctor al Bisericii și unul dintre cei șase părinți apuseni ai Bisericii, alături de Ambrozie, Augustin de Hipona, Ieronim, Tertulian și Ciprian de Cartagina. A fost și primul călugăr care a devenit papă. Este recunoscut ca sfânt imediat după moartea sa, atât în Biserica Romano-Catolică cât și în Biserica Ortodoxă (Răsăriteană). Jean Calvin îl admiră pe papa Grigore și îl citează în lucrarea sa Învățătura religiei creștine. Este patronul muzicienilor, cântăreților, studenților și al învățătorilor. Considerat unul din cei mai însemnați papi din istorie.

Grigore I cel Mare, pictură de Antonello da Messina

Se presupune că Sf. Grigore (Grigore cel Mare) s-a născut în jurul anului 540 la Roma. Părinții l-au numit Grigore (lat. Grigorius), nume de origine greacă care se traduce în latinăVigilantius („vigilent”). Scriitori medievali care credeau în etimologia numelui său, au transpus această semnificație în lucrările sale despre papa Grigore. Se știe foarte puțin despre copilăria sa. În această perioadă, conform datelor istorice, Italia a fost recucerită de împăratul roman răsăritean, Iustinian I cel Mare, de la Goți, acest război fiind după anul 552. În 554, o invazie a francilor a fost învinsă, după care a urmat o perioadă de liniște în Italia, care, deși era condusă de puterea romană din Constantinopol, era unită într-o singură țară și păstra limba oficială a Romei, latina clasică.

Grigore s-a născut într-o familie romană aristocrată bogată (patricieni), care avea legături strânse cu Biserica. Întrucât nu s-a demonstrat istoric descendența dintr-o familie patriciană din Republica Romană, nu se poate ști din ce arbore genealogic al unei familii nobile derivă. Un străbun al lui Grigore a fost Felix al III-lea, papă nominalizat de regele got Theodoric cel Mare.

Familia sa a avut și locuit o vilă suburbană pe Colina Caelius din Roma. Strada unde a fost acea casă se numește astăzi Strada Sf. Grigore (it. Via di San Gregorio). În nord, strada merge spre Colosseum, iar în sud spre Circus Maximus. În zilele papei Grigore, clădirile romane antice erau în ruine fiindcă erau deținute de persoane particulare. Familia sa deținea și proprietăți cu lucrători în jurul Romei și în Sicilia, unde probabil Grigore și părinții săi - Gordian și Silvia - s-au retras în perioada războiului de redobândire a Italiei, în care forțele adversare au fost conduse de generalul bizantin Belisarie și regele goților italici, Totila.

Tatăl lui Grigore, Gordian, deținea funcția regionarius în Biserică (nu se cunoaște nimic despre această funcție). Mama lui Grigore, Silvia, avea în Sicilia o soră măritată, Patricia. Călugării de la Sf. Andrei, vechea vilă a papei, aveau imprimată înfățișarea lui Grigore într-un portret, pe care l-a descris după 300 de ani, în secolul IX, Ioan Diaconul Romei. Grigore a avut un frate, al cărui nume și soartă sunt necunoscute.

Grigore a fost educat de Sf. Grigore de Tours, care spunea că a fost cel mai învățat om al vremii sale, mai ales la gramatică, dialectică și retorică. Grigore știa să scrie corect în latină, dar nu a învățat să scrie în greacă. Învățase autorii latini, științele naturii, istoria, matematica, muzica. Avea fluență în cunoașterea dreptului imperial, de unde putem deduce că a practicat dreptul, ca să fie pregătit pentru o carieră în serviciul public.

După decesul papei Pelagius al II-lea (în toiul unei epidemii de ciumă), Grigore a fost ales în 590 papă prin voința unanimă exprimată de cler, senat și popor. Inițial, Grigore s-a împotrivit și a încercat să fugă, socotindu-se nedemn de a fi episcopul Romei, dar a fost găsit și adus înapoi. Cu toate insistențele sale la împăratul bizantin de a nu ratifica numirea, împăratul i-a încredințat scaunul papal. Încoronarea ca papă a lui Grigore a avut loc la 3 septembrie 590.

După numire, în 591, Grigore a cerut populației Romei să facă o ceremonie de pocăință pentru ca puternica epidemie ciumă să înceteze. Se spune că atunci, când credincioșii au trecut pe lângă mormântul împăratul Adrian, s-a întâmplat o minune: a apărut Sf. Arhanghel Mihail, și-a pus sabia sa arzătoare în aripi, arătând că rugăciunea creștinilor a ajuns la cer, și ciuma a încetat.

·         1316: A decedat Stefan Dragutin, al  14-lea rege al Serbiei (1276-1282). El a condus Serbia până la abdicarea sa în anul 1282, când s-a imbolnavit. bolnav. S-a călugărit si și-a schimbat numele în Teokist. Ștefan Dragutin  este venerat ca sfant de Biserica Ortodoxa din  Serbia este venerat pe 12 noiembrie sau 30 octombrie.

·         1374: Împăratul Go-Kōgon al Japoniei (n. 1336)

·         1507: A murit Cesare Borgia, fiul Papei Alexandru al VI-lea, a carui viata l-a inspirat pe Nicolo Machiavelii care a scris ”Il Principe” (Principele). Cesare Borgia (1475-1507), fiul natural al cardinalului spaniol Rodrigo Borgia, devenit papa Alexandru al VI-lea, in 1492, a intruchipat impreuna cu sora sa Lucrezia deriva si cinismul unei familii papale din perioada Renasterii a carei ”legenda neagra” a intrat in istorie. Cesare a fost inițial îngrijit pentru o carieră în  biserica A fost numit episcop de Pamplona la vârsta de 15 ani si cardinal la vârsta de 18 ani. Tatăl lui Cesare, Alexandru al VI-lea, și-a pus speranțele familiei Borgia în fratele lui Cesare, Giovanni care a fost numit căpitan-general al forțelor papale. Giovanni a fost asasinat in 1497 in circumstanțe misterioase: unele surse sugerând cum că Cesare ar fi fost ucigașul, deoarece dispariția lui Giovanni i-ar fi deschis în final o lung așteptată cariera in armată.Cesare  Borgia a fost acuzat de unii autori si  de incest cu sora sa Lucrezia. Pe data de 17 august, 1498 el  a devenit prima persoană din istorie care a demisionat din funcția de cardinal. În aceeași zi regele Franței  Ludovic al XII-lea l-a numit pe duce de Valentinois . Deși a fost un general extrem de capabil, Cesare avea probleme in a-si mentine domeniile de bunavointa papalitatii. patronajul papal.  Machiavelli citează dependența lui Cesare de bunăvoința papalității, aflatǎ sub controlul tatălui său.Dacă Cesare ar fi putut să câștige favoarea noului papă, el ar fi fost un domnitor de mare succes. Dupa moartea  tatălui său (1503),noul Papă, Pius al III-lea l-a arestat, dupa care a reusit sa evadeze. Cesare Borgia a fost capturat și întemnițat de către Gian Paolo Baglioni  lângă Perugia. Toate pǎmânturile sale au fost achiziționate de către Statul Papal. Exilat în Spania, în 1504, el a fost închis în castelul La Mota, Medina del Campo, din care a scăpat și i s-a alăturat cumnatului sǎu, regele Ioan al III-lea de Navarra. Regina Spaniei, Juana, a pus un preț pe capul lui. A murit în asediul de la Viana  în   Spania în noaptea dintre 11 și 12 martie 1507.

·         1510: Fostul domnitor al Munteniei, Mihnea cel Rau, este asasinat la Sibiu, de rivalul său boierul Danciu şi de sârbul Dimitrie Iacsici. Mihnea I „cel Rău” (n. februarie 1462 – m. 12 martie 1510, Sibiu), domn al Ţării Româneşti (între 23 aprilie şi 9 mai 1508 – între 12 şi 29 octombrie 1509). A fost fiul natural al lui Vlad Ţepeş, conceput înainte de căsătoria cu o rudă a regelui maghiar Matei Corvin si  a ocupat tronul cu ajutor otoman având sprijinul tuturor boierilor, după cum afirma într-o scrisoare către sibieni. A dus o politică autoritară în dauna marii boierimi pe care o decimează, documentele acuzându-l de atrocităţi fără seamăn „prinse pre toţi boiarii cei mari şi aleşi şi-i muncii cu munci […], şi le luo toată avuţia”. În aceste condiţii, boierii Craioveşti au fugit, în septembrie 1509, la sud de Dunăre, lăsându-si  averile pradă furiei domnului. Ei reuşesc, cu sprijinul lui Mehmed beg Mihaloglu, sangeacbeiul de Nicopole, să obţină domnia pentru pretendentul lor, Vlad cel Tânăr. Acesta le pune la dispoziţie o armată, cu ajutorul căreia să-l alunge pe domn. Sesizând pericolul, Mihnea cedează tronul fiului său Mircea în octombrie 1509, rămânând în ţară până în ianuarie 1510, când Craioveştii, împreună cu armata otomană, au trecut Dunărea. S-a stabilit la Sibiu, unde a fost asasinat la ieşirea din biserică, la data de 12 martie 1510. Catolic fiind, a fost înmormântat în biserica mare a Predicatorilor din Sibiu, lângă care a fost asasinat. Unul din dușmanii cei mai aprigi ai sai a fost călugărul Gavril Protul, abate și cronicar al vremii.

* 1737: Karl Alexander de Württemberg (24 mai 1684 – 12 martie 1737) a fost nobil din Casa de Württemberg care a guvernat Regatul Serbiei ca regent din 1720 până în 1733, când și-a asumat poziția de Duce de Württemberg, pe care a deținut-o până la moarte.

·         1820: A decedat exploratorul scotian  Sir Alexander Mackenzie (n.1764) cunoscut pentru traversarea  pe uscat a  Canadei  în 1793 pana la Oceanul Pacific. Aceasta a fost prima traversare de la  est  la vest a Americii de Nord   și precedat cu zece ani expeditia lui Lewis si Clark 

·         1821: In timpul răscoalei lui Tudor Vladimirescu din Muntenia, sunt executaţi căpitanii Iova şi Ienciu, care prădaseră nişte boieri la Beneşti. Execuţia s-a făcut din ordinul lui Tudor Vladimirescu.

* 1870: Infantele Enrique, Duce de Sevilla (spaniolă Infante Enrique María Fernando Carlos Francisco Luis de Borbón y Borbón-Dos Sicilias, Duque de Sevilla; 17 aprilie 1823–12 martie 1870) a fost membru al Casei de Bourbon, infante al Spaniei și Duce de Sevilla, nepot al regelui Carol al IV-lea al Spaniei. Este cunoscut pentru ideile sale revoluționare, progresive în timpul domniei verișoarei și cumnatei sale, Isabela a II-a a Spaniei.

Infantele Enrique s-a născut la Sevillia, Spania, ca al patrulea copil și al doilea fiu al Infantelui Francisco de Paula al Spaniei (1794–1865), (fiu al regelui Carol al IV-lea al Spaniei și a Prințesei Maria Luisa de Parma) și a soției acestuia, Prințesa Luisa Carlotta a celor Două Sicilii (1804–1844), (fiica regelui Francisc I al celor Două Sicilii și a Infantei María Isabella a Spaniei).

Unchiul său, regele Ferdinand al VII-lea, i-a acordat titlul de Duce de Sevillia iar în 1820 a conferit titlul de Duce de Cádiz fratelui său mai mare, Francisc. Enrique a fost botezat Enrique María Fernando Carlos Francisco Luís și nașii săi au fost: mătușa maternă Prințesa Caroline Ferdinande, Ducesă de Berry și fiul ei, Ducele de Bordeaux, de la care a primit numele.

În 1833, decesul unchiului său Ferdinand al VII-lea, a divizat curtea între susținătorii Prințesei de Asturia, mai târziu regina Isabela a II-a, și unchiul lor, Don Carlos. Mătușa maternă a lui Enrique, regina Maria Christina, văduva lui Ferdinand al VII-lea, va deveni regentă a Spaniei din 1833 până în 1840.

A doua căsătorie a reginei regente cu Agustín Fernando Muñoz y Sánchez în 1833 a provocat un dezacord între ea și sora ei, Infanta Luisa Carlotta, rezultând în izgonirea Luisei Carlota și a familiei ei la Paris, unde regina consort era mătușa lor.

Enrique și frații lui au fost educați în capitala Franței. La Lycée și-a întâlnit vărul, Antoine, Duce de Montpensier, cu care va dezvolta mai târziu o intensă rivalitate care în cele din urmă va duce la o tragedie. Enrique și-a petrect vremea și în Belgia, unde verișoara sa Louise era regină consort a lui Leopold I. Acolo a aflat de expulzarea din Spania în 1840 a reginei regent și a soțului acesteia.

În cele din urmă întors în Spania, Enrique și-a început cariera militară la Ferrol, Galicia, unde a fost lăudat pentru comportamentul său. În 1843 a fost promovat la rangul de locotenent și a primit comanda navei Manzanares. În 1845 era căpitan al unei fregate.

Deși a existat posibilitatea unei căsătorii între Enrique și Isabela a II-a, ea s-a măritat cu fratele lui Enrique, Francisc, Duce de Cádiz. În același timp, sora mai mică a lui Enrique, Infanta Luisa, s-a căsătorit cu Ducele de Montpensier la inițiativa Franței.

Acuzat că a luat parte la o revoltă împotriva monarhiei în Galicia, Enrique a fost expulzat din Spania în martie 1846, cu puțin timp înainte de fratelui său cu regina. Don Enrique s-a refugiat în Belgia, unde se stabilise sora lui Isabel Fernandina. La acea vreme el a fost considerat un candidat pentru tronul din Mexic, deși există puține dovezi că Enrique a urmărit perspectiva cu entuziasm.

La scurt timp după aceea, lui Enrique i s-a permis să se întoarcă în Spania, unde s-a întâlnit cu Elena María de Castellvi y Shelly (1821-1863), fiica lui Antonio de Padua de Castellvi y Fernández de Córdoba, conte de Castellá și a soției acestuia, Margareta Shelly. Regina nu a susținut mezalianța, astfel încât cuplul a fugit la Roma la 6 mai 1847. La întoarcerea lor în Spania, cuplul a fost alungat la Bayonne, mai târziu, stabilindu-se la Toulouse.

Enrique și Elena María au avut patru fii și o fiică:

• Enrique de Borbón y Castellví, Duce de Sevillia (3 octombrie 1848 – 12 iulie 1894) care, în 1870 s-a căsătorit cu Joséphine Parade; au avut copii.
• Luis de Borbón y Castellví (7 noiembrie 1851 – 25 februarie 1854).
• Francisco de Paula de Borbón y Castellví (29 martie 1853 – 28 martie 1942) care, în 1877 s-a căsătorit cu Maria Luisa de La Torre y Bassave; au avut copii. S-a căsătorit a doua oară în 1890 cu Felisa de León y Navarro de Balboa; au avut copii.
• Alberto de Borbón y Castellví (22 februarie 1854 – 21 ianuarie 1939), Duce de Santa Elena care, în 1878 s-a căsătorit cu Marguerite d'Ast de Novelé; au avut copii.
• María del Olvido de Borbón y Castellví (28 noiembrie 1863 – 14 aprilie 1907) care, în 1888 s-a căsătorit cu Cárlos Fernández-Maquieira y Oyanguren; au avut copii.

Între 1869 și 1870, Enrique a publicat mai multe pamflete și articole ostile vărului său, Antoine de Montpensier. El l-a provocat pe Montpensier la duel, care a avut loc lângă La Fortuna, în Leganés, Madrid, la 12 martie 1870. Enrique a fost împușcat și ucis.

Fiul cel mare al lui Enrique a refuzat să accepte 30.000 pesetas pe care Ducele de Montepensier i-a oferit drept compensație. Enrique, care nu mai era Infante al Sapniei, nu a putut fi înmormântat la El Escorial, și a fost înmormântat la cimitirul San Isidro din Madrid.

Copiii lui Enriqueau fost adoptați de fratele său, Francis

·         1908: Edmondo de Amicis, scriitor italian (n. 1846)
* 1915: Ferdinand Karl de Austria (27 decembrie 1868 – 12 martie 1915) a fost al treilea fiu al Arhiducelui Karl Ludwig de Austria și a Prințeseia Maria Annunciata de Bourbon-Două Sicilii. A fost fratele mai mic al Arhiducelui Franz Ferdinand de Austria care a fost omorât la Sarajevo la 28 iunie 1914, eveniment care a dus la declanșarea Primului Război Mondial.

Ferdinand Karl și soția sa Bertha Czuber, 1910.

Ca și fratele său, s-a căsătorit morganatic în 1909 cu Bertha Czuber (1879–1979). Nu au avut copii.

În 1911 a fost expulzat din casa de Habsburg de către împăratului Franz Joseph. Și-a luat numele de Ferdinand Burg și a trăit la Tirol. A fost afectat de tuberculoză din cauza căreia a murit în 1915.

·         1925: Sun Yat-sen, revoluționar chinez. Fondator şi prim preşedinte al Republicii China între anii 1911 şi 1912, Sun Yat–Sen a promovat o politică de unitate şi democratizare a acestei ţări pe calea revoluţiei naţionaliste, a iniţiat reforme sociale şi economice care aveau în vedere modernizarea societăţii chineze. Doctrina sa, sunyatsenismul, a stat la originea celor două căi pe care s–a dezvoltat ulterior societatea chineză divizată, a Republicii Populare Chineze şi a statului–insulă Taiwan (n.12.11.1866).

·         1936: Garabet Ibrăileanu (n. 23 mai 1871, Târgu Frumos - d. 12 martie 1936, București), a fost un critic și istoric literar, eseist, pedagog, redactor literar și romancier român. Este una dintre cele mai influente personalități din literatura română a primelor decenii din secolul al XX-lea, teoretician, promotor al criticii literare științifice (direcția poporanistă), creator literar, profesor de istoria literaturii române la Universitatea din Iași și principal redactor al revistei Viața românească între anii 1906 și 1930. Sub pseudonimul Cezar Vraja, pe care avea să-l folosească, cu intermitențe, toată viața, Garabet Ibrăileanu debutează în paginile revistei Școala nouă cu articole, după care publică versuri, poeme în proză, cugetări, traduceri etc.

La 23 mai 1871 s-a născut, la Târgu Frumos Garabet Ibrăileanu. Tatăl, armean de origine, se numea Teodor Ibrăileanu iar mama, Maria Marcovici era fiica lui Andronie și a Varteniei Marcovici din Roman, descendenți, la rândul lor, ai unor vechi familii armenești din Moldova. Părinții, împreună cu copilul, se mută la Roman, în 1872, în casa Varteniei Marcovici. În anul 1876, Teodor Ibrăileanu, în asociație, arendează moșia de la Poiana lui Iurașcu, din apropierea Romanului, unde se mută, la puțină vreme, toată familia. „Aici, la Poiana lui Iurașcu, am cunoscut natura”, va scrie peste ani Garabet Ibrăileanu. La 17 septembrie, în același an, Maria Ibrăileanu moare după ce dăduse naștere unei fetițe, Maria. Teodor Ibrăileanu se recăsătorește, în 1877, după cum îi caracterizează fiul său gestul, în Amintiri, din „combinații gospodărești”.

În septembrie 1878, Garabet este înscris la o școală din Bacău, dar e mutat curând la Roman, deoarece tatăl său își găsise o slujbă de administrator la o moșie din apropierea orașului. Copilul se îmbolnăvește și este retras de la școală. Între 1879 - 1883, studiază la școala primară din Roman, iar între 1883 - 1887, urmează cursurile Gimnaziului „Roman-Vodă”, luând, începând cu clasa a II-a, a primit premiul întâi în fiecare an.

În septembrie 1887, se înscrie în clasa a V-a, la Liceului „Codreanu” din Bârlad. La 21 septembrie, a aceluiași an, moare Teodor Ibrăileanu.

Ibrăileanu, împreună cu alți colegi, printre care Ionescu Raicu-Rion, înființează, în 1888, societatea literară Orientul. Un an mai târziu, în iunie 1889, societatea se destramă prin plecarea din Bârlad a elevilor care terminaseră liceul. La 1 iulie 1889, împreună cu Panait Mușoiu și Eugen Văian, editează la Roman, revista Școala Nouă de orientare socialistă, care apare până în iunie 1890. Secretar de redacție, Garabet Ibrăileanu semnează la început cu inițiala I, din numărul 3 – cu pseudonimul Cezar Vrajă. Garabet Ibrăileanu fusese atras de ideile socialiste răspândite în mijlocul tineretului școlar din Roman de către V. G. Morțun. În Amintirile din copilărie și adolescență, scrise de Ibrăileanu în 1911, acesta mărturisea: "Revista era socialistă, ateistă, materialistă, realistă - în sfârșit, revoluționară în toate direcțiile!"^[2]Revista Școala nouă a fost considerată "o revistă de tip oarecum nou față de revistele socialiste anterioare", fiind orientată aproape exclusiv spre literatură.

În iunie 1890, Garabet Ibrăileanu termină liceul și în toamnă, își ia examenul de bacalaureat la Universitatea din Iași. Se înscrie la Facultatea de litere și filozofie a Universității din Iași; în anul întâi frecventează toate facultățile, negăsindu-și locul. În 1891, dă examene la Școala Normală Superioară. O parte din obiecte erau predate tot de profesorii facultății. Atras de febra publicistică și de ideile socialiste, Garabet Ibrăileanu lasă studiile superioare pe un plan secund, trecându-și examenele cu întârziere.

Între 1890 și 1894 îl întâlnim colaborând la săptămânalul bucureștean Munca (1890) cu articole politice, la Adevărul și Critică socială (1892) cu articole de critică, la Evenimentul literar (1893 - 1894) - nr. 1 apare la 20 decembrie 1893, din iulie 1894, redacția se mută la București; începând cu nr. 45, 24 octombrie 1894, se contopește cu Lumea nouă, din octombrie 1894 până în februarie 1895 colaborează la Lumea nouă, organ al social-democrației române din București, fiind și redactor.

Termină Școala Normală Superioară în anul 1894, iar în aprilie 1895 susține examenul și obține licența în științe istorico-filozofice. O cunoaște pe Elena Carp (n. 25 mai 1873), viitoarea sa soție.

Traduce în 1896, Bel-Ami de Guy de Maupassant, semnând Cezar Vrajă. Numit suplinitor la Gimnaziul de băieți din Bacău, la 1 septembrie nu s-a prezentat la post. Rămâne în Iași, unde dă lecții particulare; lucrează, sub conducerea lui Alexandru Philippide, la Dicționarul Academiei și își petrece timpul în preajma Elenei Carp.

În aprilie 1899 se prezintă la postul de la Bacău iar în septembrie 1900 este numit profesor la Liceul Internat „Costache Negruzzi" din Iași.

Colaborează în 1901 la Noua Revistă Română a lui Constantin Rădulescu-Motru. La 5 iulie 1901 se căsătorește cu Elena Carp. Suplinește un an, începând cu 1 septembrie, catedra de Filozofie de la Liceul Național din Iași (fosta Academie Mihăileană).

Între lunile ianuarie și aprilie 1902 își susține examenul de capacitate pentru a deveni profesor titular. Se naște Maria, unicul lor copil. La 1 septembrie este numit profesor provizoriu de limba română la Liceul Militar Iași.

În martie, aprilie și mai 1904 face, cu Elena, o călătorie în străinătate, în Austria, Germania, Italia, Elveția.

Colaborează în 1905, în numerele 1-3 ale revistei Curentul nou, editată de Henric Sanielevici. În martie 1906 apare la Iași Viata românească, directori Constantin Stere și Paul Bujor, secretar de redacție Ibrăileanu. Până la 1 iulie 1908, redacția revistei a fost în casa lui Ibrăileanu; după mutarea redacției, cenaclul literar continuă în același loc. La 18 decembrie 1907, Ministerul îi acordă titlul de profesor definitiv iar pe 1 septembrie 1908 este numit profesor suplinitor la catedra Istoria literaturii române moderne a Facultății de litere din Iași. Îi apare volumul Scriitori și curente (1909); în perioada februarie-martie se internează la sanatoriul Sfânta Elisabeta, București. În 1911, Ibrăileanu redactează o detaliată biografie ce va apărea postum sub titlul Amintiri din copilărie si adolescență. La 5 noiembrie este destituit de minister din postul de suplinitor, în locul lui fiind numit Eugen Lovinescu, doctor în litere la Paris și docent universitar. Ibrăileanu se înscrie la doctorat în decembrie 1911 iar în 1912 publică teza de doctorat Opera literară a d-lui Vlahuță, în urma căreia primește titlul de doctor. În iunie Consiliul facultății propune numirea lui Ibrăileanu ca la aceeași catedră; de acum înainte viața lui Ibrăileanu se va împărți între revistă și Universitate. Viata românească își încetează apariția în august 1916 și reapare în martie 1920. Va publica volumul Note și impresii.

Între aprilie și septembrie 1918 G. Ibrăileanu publică cotidianul “Momentul”. Iar în octombrie Academia Română îi respinge candidatura.

Din februarie până în decembrie 1919 apare revista săptămânală Însemnări literare. Ține, la îndemnul medicului Francisc Iosif Rainer, un „curs popular” despre literatura română la Institutul de Anatomie Iași.

Apar volumele După război și Scriitori români și străini (1921). Între 1924-1925 redactează romanul Adela într-o primă versiune, pe care o citește soției și prietenilor. În 1927 lucrează la o ediție a poeziilor lui Eminescu ce va fi editată în 1930 de Cultura natională. În același an apar volumele Studii literare și Privind viața. Tot în 1930, redactia revistei Viața românească se mută la Bucuresti, editată fiind de Adevărul. În ianuarie 1933, se retrage de la conducerea revistei ce va reveni lui Mihai Ralea, director pentru partea ideologică si politică și lui G. Călinescu, directorul părții literare si artistice. În mai, apare romanul Adela, pentru care în iunie i se conferă premiul național de proză.

1934, boala se agravează, în aprilie suportă la București o intervenție chirurgicală, spre toamnă, este internat la sanatoriul Casa Diaconeselor din București.

A părăsit lumea celor vii în noaptea de 10 spre 11 martie 1936. La 12 martie, corpul profesorului a fost incinerat și timp de un sfert de oră i s-a cântat andantele din Simfonia Nr.6 (Pastorala) de Ludwig van Beethoven.

·         1945: A murit Anna Frank, autoarea celebrului jurnal, Jurnalul Annei Frank, în care a descris istoria familiei sale în timpul ocupaţiei naziste în Olanda (n.12.06.1929). Annelies Marie „Anne” Frank (n. 12 iunie 1929, Frankfurt am Main, d. martie 1945, Bergen-Belsen, Germania) a fost o fată evreică germană, care și-a pierdut cetățenia germană în exilul olandez, și care a căzut victimă genocidului nazist din al Doilea Război Mondial. Este cunoscută datorită jurnalului pe care l-a ținut în ascunzătoarea din Amsterdam, înainte de a fi arestată. Jurnalul, publicat după război de către tatăl ei, care supraviețuise, este considerat un document istoric al holocaustului, autoarea devenind o figură-simbol a victimelor naziștilor.

·         1950: Heinrich Mann, scriitor german (n. 1871)

·         1953: Grigore Scorpan, filolog, istoric literar român (n. 1901)

* 1964: Abbās Maḥmūd al-‘Aqqād (în arabă عباس محمود العقاد; n. 28 iunie1889,^[1][2] Assuan, Egipt^[3] – d. 12 martie 1964,^[1] Cairo, Egipt) a fost poet și critic literar egiptean. În poeziile sale, de influență engleză, adoptă un stil rafinat și original. Abbās Maḥmūd al-‘Aqqād este autorul a peste o sută de cărți.

·         1965: A murit George Călinescu, critic și istoric literar, dramaturg, poet, prozator român (n. 1899) A fost o mare personalitate a culturii romanesti, avand  după unii critici, o orientare clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Își semna întotdeauna articolele cu pseudonimul G. Călinescu. Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creanga, ș.a.). Publică, dupa 1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului. A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea, pînă în anul morții, în 1965. Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului românesc, Arca lui Noe, începînd de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acțiunea romanului. A mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Șun, mit mongol; note de călătorie; publicistică, iar Cronicile mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile optimistului. Intelectual cu idei de stînga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al doilea publica în Revista Fundațiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, G. Călinescu a aderat, după abdicarea regelului Mihai și instaurarea comunismului, în 1947 la noua ideologie, surîzîndu-i, bineînțeles, avantajele practice obținute de pe urma acestei adeziuni. A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică, (la Kiev, Moscova, Leningrad 1949) și în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953), publicîndu-și impresiile de călătorie în aceste două volume. În anul 1953 îi apare romanul Bietul Ioanide iar începînd cu 1956 reintră în viața literarã printr-o rubrică permanentă (Cronica optimistului) ținută în săptămînalul cultural Contemporanul. Începînd cu anii 1955-1956 și pînă la moarte (12 martie 1965), el va fi ”reabilitat” și se vor formula numai aprecieri pozitive privind angajarea sa civică, activitatea sa de intelectual democrat din perioada interbelică. Își retipărește aproape întreaga operă, cu excepția Istoriei sale monumentale, care este republicată în anii 80 de asistentul său, devenit între timp profesor, Alexandru Piru, este înconjurat de onoruri, e premiat și omagiat. În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni. La 12 martie 1965, la adăpostul nopții, pleacă în lumea umbrelor, lăsînd ”o operă fundamentală pentru cultura poporului român” (potrivit epitafului literar semnat de Geo Bogza).

·         1964: Abbas el-Akkad, scriitor egiptean (n. 1889)

·         1966: Victor Brauner (n. 15 iunie 1903,^{[1][2][3][4][5][6]} Piatra Neamț, România – d. 12 martie 1966,^{[1][2][3][4][5][6]} Paris, Franța) a fost un pictor și poet suprarealist evreu, originar din România.
Victor Brauner a fost al treilea din cei șase copii ai lui Deborah și Herman Brauner, un fabricant de cherestea din Piatra Neamț. A fost frate al etnomuzicologului Harry Brauner și al fotografului Théodore (Teddy) Brauner, respectiv cumnat (târziu) al folcloristei și artistei plastice Lena Constante.

Victor Brauner urmează școala primară la Viena, unde familia se stabilește pentru câțiva ani. După revenirea familiei sale în țară, în 1914, Victor își continuă studiile la Școala evanghelică din Brăila; în această perioadă începe să-l pasioneze zoologia.

Frecventează Școala de Arte Frumoase din București (1919 - 1921) și Academia Liberă de Pictură a lui Horia Igiroșanu.

Vizitează orașele Fălticeni și Balcic, și începe să picteze peisaje "cezanniene". Apoi, după propria-i mărturisire, trece prin toate fazele: "dadaiste, abstracționiste, expresioniste". În 1924, la 26 septembrie, are loc prima sa expoziție personală, la București, la "Galeriile Mozart". În această perioadă îl întâlnește pe poetul Ilarie Voronca, cu care va înființa revista 75 HP, în care Victor Brauner publică manifestul "Pictopoezia" și un articol "Supra-raționalismul". Pictează și expune "Cristos la Cabaret" (în maniera pictorului Georg Grosz) și "Fata din fabrică" (în maniera lui Holder). Participă la expoziția "Contimporanul" (noiembrie 1924). În 1925face primul voiaj la Paris, de unde se întoarce în țară, la București în 1927. În perioada 1928 - 1931 colaborează la revista "Unu", revistă de avangardă, cu concepții dadaiste și suprarealiste, în care publică reproduceri după majoritatea tablourilor și desenelor sale: "desene limpezi și portrete făcute de Victor Brauner prietenilor săi, poeți și scriitori".

La 12 martie 1966, Victor Brauner moare la Paris, în urma unei boli îndelungate. Mormântul său, aflat în cimitirul Montmartre, are ca epitaf o frază extrasă din Carnetele sale: „Peindre, c'est la vie, la vraie vie, ma vie”^[8].

Carnetele pictorului cu însemnări personale, pe care acesta le-a dat lui Max Pol Fouchet, conțin în parte „cheia” creației sale: „Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniștii mele...”.

* 1972: Prințesa Feodora de Saxa-Meiningen (Feodora Karola Charlotte Marie Adelheid Auguste Mathilde; 29 mai 1890 – 12 martie 1972) a fost primul copil al Prințului Friedrich Johann de Saxa-Meiningen (fiul mai mic al lui Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen) și a soției acestuia, Contesa Adelaide de Lippe-Biesterfeld, fiica lui Ernst, Conte de Lippe-Biesterfeld.^[1] Prin căsătorie ea a devenit Mare Ducesă de Saxa-Weimar-Eisenach.

Tatăl Feodorei a fost fiul cel mic al lui George II de Saxa-Meiningen și a celei de-a doua soții a acestuia, Feodora de Hohenlohe-Langenburg. Mama Feodorei a fost copilul cel mare al lui Ernst, Conte de Lippe-Biesterfeld regent al principatului Lippe timp de șapte ani (1897–1904).

Feodora a avut cinci frați, printre care și Prințul George, ucis în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Prințul Bernard și Prințesa Adelheidcăsătorită cu Prințul Adalbert al Prusiei.

În timpul unei vizite de vară la palatul Wilhelmshöhe, Feodora a fost îndemnată de către o rudă prin alianță, împăratul Wilhelm al II-lea, să se căsătorească cu văduvul Wilhelm Ernest, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach.^[2] Wilhelm Ernest a servit în artileria prusacă.^[2] În pofida rolului său în angajamentul lor, împăratul Wilhelm a refuzat să participe la nuntă. Mulți au văzut angajamentul ca o înțelegere mutuală reciprocă între Wilhelm și bunicul Feodorei, Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen, a cărui căsătorie morganatică cu Ellen Franz a nemulțumit multe personaje regale ca Wilhelm.^[3]

Portret al Feodorei de Saxa-Meiningen, Mare Ducesă de Saxa-Weimar

Georg a fost singurul membru al casei regale germane care nu l-a vizitat niciodată pe împăratul Wilhem după ascensiunea acestuia în 1888, și care nu a primit niciodată nici un vizitator imperial german la curtea sa.^[3]Comportamentul lui Wilhem a fost chiar mai surprinzător prin faptul că el a permis căsătoria între un prinț Hohenzollern (Prințul Frederic Wilhelm al Prusiei, fiul Prințului Albert al Prusiei), cu o membră a nobilimii slab clasate.

Boicotul împăratului asupra nunții a fost puternic resimțit în Saxa-Meiningen unde ziarele au anunțat că Wilhelm nu va fi prezent la nuntă; comunicarea oficială de la palatul regal a declarat că el nu a fost invitat.^[4]

La 14 ianuarie 1910 la Meiningen, Feodora s-a căsătorit cu Wilhelm Ernest.^[1]A fost a doua lui soție (prima soție, Prințesa Caroline Reuss de Greiz a murit de pneumonie după 18 luni de căsătorie).^[5]

Prima căsătorie a fost una nefericită, lui Caroline neplâcându-i curtea de la Weimar și în cele din urmă a plecat în Elveția. După ce a fost convinsă să se întoarcă la curte, moartea ei imediat după acest lucru a fost considerată de unii a fi fost o sinucidere.^[5]

Și mariajul Feodorei a fost unul nefericit. Mediul curții de la Weimar a determinat-o pe Feodora la 23 de ani să se interneze într-un sanatoriu.^[5] S-a îmbolnăvit sever de rujeolă și scarlatină, pe care le-a dobândit în timp ce vizita un azil pe care ea l-a fondat. Eticheta extremă de la curte, de asemenea, a cauzat o distanță între ea și Marele Duce, precum și cu copiii lor mici.

Feodora a fost foarte populară printre oamenii din clasa mijlocie și de jos din Weimar; acest lucru a fost atribuit farmecului și bunătății ei față de săraci și cei în suferință.^[5]

La 9 noiembrie 1918 Wilhelm Ernst a fost forțat să abdice. A renunțat la tron și la toate ținuturile sale și a fugit împreună cu familia sa la moșia familiei din Silezia, unde a murit patru ani mai târziu. Feodora a murit la 12 martie 1972, la Freiburg im Breisgau, Germania.

* 1978: John Holland Cazale (pronunție în italiană: /kaˈdzaːle/; 12 august 1935 – 12 martie 1978) a fost un actor american. În cariera sa de șase ani a apărut în cinci filme, toate nominalizate la Premiul Oscar pentru cel mai bun film: Nașul, The Conversation, Nașul: Partea a II-a, Dog Day Afternoon și The Deer Hunter. A apărut și în Nașul: Partea a III-a, în filmări din arhivă, în de asemenea nominalzat la aceeași categorie, fiind singurul actor cu această distincție. Este cunoscut pentru rolul lui Fredo Corleone din Nașul.

A ales să continue să joace în filme deși a fost diagnosticat cu cancer pulmonar, murind în New York City la 12 martie 1978, la scurt timp după ce a jucat rolul lui Stanley ("Stosh") din The Deer Hunter. Avea 42 de ani.

Un film documentar despre viața și cariera lui Cazale, intitulat I Knew It Was You, a participat la Festivalul de film Sundance din 2009, în care au fost intervievați Al Pacino, Meryl Streep, Robert De Niro, Gene Hackman, Richard Dreyfuss, Francis Ford Coppola și Sidney Lumet

·         1984: Géza Pálfi, preot catolic, victimă a regimului Nicolae Ceaușescu (n. 1941)

·         1992: A decedat scriitorul, publicistul si scenaristul  român Nicolae Țic; (n. 1 ian. 1929, comuna Boz, judetul Hunedoara).

* 1993: Iuliu Bodola (Gyula Bodola; n. 26 februarie 1912, Brașov; d. 12 martie1993^[1], Budapesta) a fost un fotbalist român cu origini maghiare, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la campionatele mondiale de fotbal din 1934 (Italia) și 1938 (Franța), precum și pentru echipa națională de fotbal a Ungariei (1940-1948).

·         1995: A murit Dumitru Almas, prozator si istoric, autor de romane istorice si de biografii romantate.

* 1997: Hendrik Brugmans (n. Amsterdam, 13 decembrie 1906 – d. Bruges(Belgia), 12 martie 1997) a fost un om politic și intelectual olandez.

Părinții lui Hendrik Brugmans au fost istoricul Hajo Brugmans și Maria Keize.

Brugmans și-a făcut studiile de limbă și literatură franceză și și-a trecut doctoratul în 1934, cu o teză consacrată poetului și dramaturguluifrancez Georges de Porto-Riche (1849-1930).

Pentru scurt timp s-a ocupat de politică devenind membru din partea Partidului Social-Democrat al Muncitorilor (Țările de Jos) al celei de-a Doua Camere a Statelor Generale (în neerlandeză Tweede Kamer der Staten-Generaal). În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost arestat de Gestapo, fiind închis între 1942 și 1944. Participând la Rezistența din țara sa, a devenit, după al Doilea Război Mondial, purtător de cuvânt al guvernului Schemerhorn.

Din 1948 până în 1950 Brugmans a predat literatura franceză la Universitatea din Utrecht. În 1950 a fost numit primul rector al Collège d'Europe, fiind unul dintre principalii fondatori ai acestuia, sarcină pe care a dus-o până în 1972, când a fost succedat de Jerzy Łukaszewski. Din 1972 până în 1980 a fost profesor extraordinar la Katholieke Universiteit Leuven (KUL), secția din Kortrijk / Courtrai, unde a predat Istoria Culturii Europene. Brugmans a fost cofondator al Fundației Europene a Culturii, de care a fost legat 43 de ani. A fost și președinte al Uniunii Federaliștilor Europeni (UEF).

După pensonarea de la Collège d'Europe, a continuat să locuiască la Bruges.

Din prima sa căsătorie cu Engelina Carolina Mary Kana avut o fiică. S-a recăsătorit cu Joanna Bral (pseudonim: Hanna Kirsten).

În cursul șederii sale la Bruges, calvinistul și agnosticul Hendrik Brugmans s-a convertit la catolicism, fiind primit în această confesiune de episcopul de Bruges, Émile-Joseph De Smedt.

·         1999 - Violonistul si dirijorul Yehudi Menuhin a incetat din viata, la Berlin, la virsta de 83 de ani. A murit la Berlin marele violonist Yehudi Menuhin, fost elev al lui George Enescu. Sir Yehudi Menuhin (n. 22 aprilie 1916, New York) a fost un celebru violonist și dirijor american, descendent al unei familii de evrei emigrați din Rusia. Pe lângă cetățenia americană, a dobândit ulterior și cetățenie elvețiană (1970) și britanică (1985), fiind înnobilat în Marea Britanie cu titlul de Lord Menuhin of Stoke d’Abernon. Sir Yehudi Menuhin a avut una din cele mai lungi și prestigioase cariere muzicale ale secolului al XX-lea. În tinerețe, Yehudi Menuhin a plecat la Paris pentru a studia vioara cu George Enescu. O prietenie profundă i-a legat pe cei doi până la moartea lui Enescu, în 1955.

·         2001: A murit Robert Ludlum, autor american de romane politiste si de spionaj de mare succes;(n. 1927).
* 2002: Gheorghe Iliescu-Călinești (n. 14 iulie 1932, Călinești, județul Argeș - d. 12 martie 2002) a fost un sculptor român, reprezentant al sculpturii avangardiste.

Tatăl său era cioplitor în lemn (ajuns renumit pentru că sculpta cu mult har catapetesme de biserici, pe care le picta Iosif Keber^[3]), astfel că Gheorghe Iliescu a învățat încă din copilărie tainele acestui meșteșug. După ce a absolvit școala primară din comuna natală și Liceul N. Bălcescu din Pitești, a urmat cursurile Academiei de Arte Frumoase Nicolae Grigorescu din București, secția Sculptură, la clasa profesorului Corneliu Medrea, pe care a absolvit-o în promoția 1959.^[4]

Prima expoziție personală a artistului, care l-a și consacrat, a avut loc în anul 1966, la Sala Dalles din București, unde i s-a acordat premiul cel mare al Uniunii Artiștilor Plastici din România.

Printre cele mai importante lucrări ale artistului sunt:^[5]

• Legenda Dochiei (sculptură în piatră, expusă în Parcul Herăstrău),
• Evoluție (sculptură în piatră, expusă la Caracal),
• Crucifix (sculptură în lemn, expusă la Krapina, Serbia),
• Fereastra (sculptură în lemn, expusă la Oronsko, Polonia),
• Familia II (sculptură în lemn, expusă la Palm Beach, Florida),
• Captarea razelor (sculptură în piatră, expusă la Arad),
• Sfinx (sculptură în piatră, 1985, expusă la Tabăra de sculptură Măgura),
• Oameni ai pământului (șase piese sculptate în piatră, Pitești),
• Iancu de Hunedoara (sculptură în bronz, expusă la Hunedoara),
• Pasăre în zbor (sculptură în bronz, expusă la București),
• Evoluție (Timișoara, Monument închinat eroilor Revoluției din Decembrie 1989^[6]),
• Familia (sculptură în bronz, 2000, Topoloveni),
• Nodul generațiilor (sculptură în marmură, 2001, expusă la Pitești),
• Timpul (Monumentul Brâncuși de la Craiova).

De-a lungul anilor, a participat cu lucrări la expoziții din Belgia, Italia, Iugoslavia, Germania. Grecia. Turcia, Spania, S.U.A, Austria, Brazilia ș.a.m.d.^[4]

O parte dintre lucrările sale se găsesc în muzee și colecții particulare din București, Galați, Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Ploiești, Târgu Jiu, Timișoara, Constanța, Bacău, Sibiu, Pitești, Topoloveni, dar și în străinătate, la Paris, Palm Beach, Madrid, Roma, Zurich, Moscova, Bruxelles, Viena și Geneva

În februarie 2013, un hoț a dat o spargere la casa din Otopeni care a aparținut sculptorului Gheorghe Iliescu-Călinești, de unde a furat cinci statuete din bronz și alamă evaluare la aproximativ 15.000 de euro. Hoțul a fost prins și statuetele au fost recuperate înainte de a fi vândute ca fier vechi

·         2003: Zoran Djindjic, premierul Serbiei, în urma unui atentat (n. 1952). Đinđić era hotărât să curețe Serbia de crima organizată, și a înființat „Tribunalul Special” cu un program de protecție a martorilor. Liderii crimei organizate, cu legături în fosta securitate sârbă și încă loiali lui Slobodan Milošević, s-au alarmat. Din ordinul fostului comandant al Unității de Operațiuni Speciale a securității iugoslave, Milorad „Legija” Ulemek, Đinđić a fost asasinat de soldatul lui Ulemek Zvezdan Jovanović la Belgrad la 12 martie 2003. Jovanović l-a împușcat din clădirea de peste drum de sediul guvernului Serbiei la ora 12:23 PM, nimerindu-l o dată în piept. Glonțul de mare putere tras cu arma Heckler & Koch G3 a intrat în inimă și l-a ucis pe loc. El a fost dus la spital, dar a fost declarat decedat după o oră. Ulemek a fost acuzat de comandarea crimei. El era unul dintre liderii clanului Zemun, o organizație mafiotă din Serbia. A fost arestat, judecat și condamnat pentru implicarea în unele dintre asasinatele și tentativele de asasinat care au marcat Iugoslavia în perioada dinaintea preluării puterii în Serbia de către Đinđić. Nataša Mićić, pe atunci președinte interimar al Serbiei, a declarat stare de urgență. Zoran Živković a fost ales ca succesor al lui Đinđić de către Partidul Democrat. La 23 mai 2007, doisprezece persoane au fost condamnate pentru asasinarea lui Zoran Đinđić. Printre condamnați s-a numărat și Ulemek, care, în cei patru ani dinaintea asasinării lui Zoran Đinđić, călătorise în Elveția, Austria, Macedonia, Grecia, Singapore și Croația cu pașaport fals, realizat pe baza unuia dintre pașapoartele brute furate de la consulatul croat din Mostar, Bosnia și Herțegovina în 1999. Ulemek, împreună cu Zvezdan Jovanović, au fost acuzați de conspirație pentru comiterea asasinatului de la 12 martie 2003. Trei dintre cei doisprezece condamnați, Milan Jurišić, Ninoslav Konstantinović și Vladimir Milisavljević sunt căutati.

·         2004: Finn Carling, scriitor norvegian (n. 1925)

·         2008: A  decedat in Bucuresti, actorul român de teatru și film Ovidiu Iuliu Moldovan; (n. 1 ianuarie 1942 ,sat Vișinelu, comuna Sărmașu, județul Cluj (interbelic), astăzi în județul Mureș). Pentru prodigioasa sa activitate in domeniul artei teatrale si culturii i s-au conferit importante premii si distinctii: Premiul Uniter pentru întreaga carieră (2004); medalia Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru merite în domeniul artei dramatice”; Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, Categoria D – „Arta Spectacolului” (7 februarie 2004), „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”; De asemenea i s-a conferit post-mortem „Ordinul național „Steaua României”, în grad de cavaler, conferit post mortem la 15 martie 2008, prin decret al președintelui României.

·         2011 - A incetat din viata Joe Morello, unul dintre cei mai renumiti tobosari din istoria muzicii jazz, a facut parte din celebrul Dave Brubeck Quartet (n. 17 iulie 1928)

Sărbători

·        * În calendarul ortodox: Sf Cuv Teofan Mărturisitorul; Sf Ier Grigorie Dialogul, episcopul Romei; Sf Cuv Simeon Noul Teolog; Zi aliturgică; Dezlegare la lapte, brânză, ouă și pește.

·

·        * Gabon: Ziua națională. Aniversarea fondării Partidului Democratic Gabonez (1968)

·         * Mauritius: Ziua națională. Aniversarea proclamării independenței (1968)