MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 18 APRILIE 2021 / ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

 2. /18 APRILIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

DECESE

• 1161: Theobald de Bec, arhiepiscop de Canterbury
• 1629: Ecaterina de Medici (2 mai 1593 – 17 aprilie 1629) a fost Ducesă consort de Mantua și Montferrat ca a doua soție a Ducelui Ferdinando de Mantua și Guvernator de Siena din 1627. A fost a doua fiică și al treilea copil al lui Ferdinando I de Medici, Mare Duce de Toscana și al soției acestuia, Cristina de Lorena. A fost numită după regina Franței, Ecaterina de Medici și s-a născut la Florența la 2 mai 1593.
  Ecaterina a fost considerată o potențială mireasă pentru Henric Frederick, Prinț de Wales, moștenitor al tronurilor Angliei, Scoției și Irlandei, însă religia anglicană a fost o barieră insurmontabilă. S-a căsătorit în 1617 cu Ferdinando Gonzaga, Duce de Mantua. Mariajul lor a rămas fără copii. După ce a devenit văduvă în 1626, ea s-a întors la Toscana. Nepotul ei Ferdinando al II-lea de Medici, Mare Duce de Toscana, a numit-o Guvernatoare de Siena în 1627, unde ea a murit de variolă doi ani mai târziu.^[1] În ultimii ani ai vieții, Eaterina și-a câștigat o reputație de intensă pietate.^[2] Istoricul G.F. Young afirmă că ea semănat izbitor cu fratele ei Cosimo al II-lea și cu sora Claudia.  

  Ecaterina de Medici
  Ecaterina de Medici, Guvernator de Siena
  Date personale
  Născută	2 mai 1593 Palazzo Pitti, Florența, Marele Ducat de Toscana
  Decedată	18 aprilie 1629 (35 de ani) Siena, Toscana
  Înmormântată	Medici Chapels[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (variolă)
  Părinți	Ferdinando I de' Medici, Mare Duce de Toscana Cristina de Lorena
  Frați și surori	Maria Maddalena de' Medici[*] Claudia de Medici Carlo de' Medici[*] Lorenzo de' Medici[*] Cosimo al II-lea de' Medici, Mare Duce de Toscana Eleonora de' Medici[*] Francesco di Ferdinando de' Medici[*]
  Căsătorită cu	Ferdinando Gonzaga, Duce de Mantua
  Religie	catolicism
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce ducesă[*] Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Medici
  Ducesă consort de Mantua și Montferrat
  Domnie	16 februarie 1617 – 29 octombrie 1626
  Guvernator de Siena
  Domnie	1627 – 17 aprilie 1629

• 1660: Zsuzsanna Lorántffy, uneori: Suzanna Lorántffy (în maghiară: Lorántffy Zsuzsanna, n. 1600, Ónod, acum în Ungaria - d. 18 aprilie 1660, în Sárospatak, acum în Ungaria) a fost principesă-consoartă a Transilvaniei, prin căsătorie cu Gheorghe Rákóczi I, principe al Transilvaniei. Calvinistă devotată, ea și-a asistat soțul în lupta de succes a acestuia de a introduce reforme protestante în Transilvania.^[1] [2]
  Sub influența ei, Jan Amos Comenius, filosof, gramatician și pedagog ceh, calvinist proeminent, și-a stabilit reședința la Sárospatak.^[3]
  Fiul ei mai mare, Gheorghe Rákóczi al II-lea, a devenit principe al Transilvaniei.
  A fondat sau sponsorizat mai multe unități de învățământ, în special Colegiul Reformat de la Sárospatak. ^[1] Zsuzsanna Lorántffy, stăpână a Cetății Făgărașului, a înființat prima școală românească (de nivel mediu) la Făgăraș (în 1657), care a funcționat sub patronajul principesei.^[4]
  Convingerile ei religioase protestante au obligat-o să evite viața răsfățată de aristocrat și, în schimb, să-și exprime religia prin acțiuni, în special prin dezvoltarea educației fetelor. În timp ce trăia în Oradea Mare, s-a asigurat că fetele sunt învățate nu numai abilitățile necesare să conducă o casă și să educe copiii din familie, ci și să știe să citească, să scrie și să aibă cunoștințe de aritmetică. Trebuiau să cunoască Biblia.^[5]
  A sponsorizat Biblia de la Oradea, o traducere, în limba maghiară, complet nouă.
  Articol principal: Boierii din Țara Făgărașului.
  Zsuzsanna Lorántffy, stăpână a Cetății Făgărașului, a emis 21 de diplome boieronale unor locuitori din Țara Făgărașului^[6] în unele cazuri confirmând „vechile lor drepturi boieronale”.^[6] Au primit astfel de diplome locuitori din Bucium, Ucea de Sus, Veneția de Jos, Drăguș, Șinca, Hârseni.^[6]
  Este considerată cea mai populară dintre soțiile voievozilor și principilor Transilvaniei. Din căsătoria încheiată cu Gheorghe Rákóczi I, la 18 aprilie 1616, a avut următorii copii:^[7]
  1. Samuel (* 1617, † 27 iunie 1618)
  2. Gheorghe Rákóczi al II-lea, principe al Transilvaniei (* Sárospatak, 30 ianuarie 1621, † Oradea, 7 iunie 1660), căsătorit în 1643 cu Sophia Báthory din Șimleu (1629-1680)
  3. Sigismund Rákóczi (* Sárospatak, 14 iulie 1622, † Făgăraș, 4 februarie 1652), căsătorit în 1651 cu Henriette Marie de Palatinat (1626-1651)
  4. Francisc (* 1624, † 1632)  

     Zsuzsanna Lorántffy
     Zsuzsanna Lorántffy
     Date personale
     Născută	1602  Ónod, Ungaria
     Decedată	1660 (58 de ani)  Sárospatak, Ungaria
     Căsătorită cu	Gheorghe Rákóczi I
     Copii	Gheorghe Rákóczi al II-lea Zsigmond Rákóczi[*]
     Cetățenie	Ungaria Colegiul reformat din Sárospatak (curtea de astăzi)     Principele Gheorghe Rákóczi I și soția sa, principesa Zsuzsanna Lorántffy.     Zsuzsanna Lorántffy reprezentată pe un basorelief care decorează o fântână din Kráľovský Chlmec, în Slovacia

• 1690: Carol al V-lea Leopold (germană Karl V. Leopold von Lothringen; 3 aprilie 1643, Viena - 18 aprilie 1690, Wels, Austria Superioară) duce de Lorena (1675–1690). A fost al doilea fiu al lui Nicolas François, Duce de Lorena. Născut la Viena, el a devenit cumnat al împăratului Leopold I și ginere al împăratului Ferdinand al III-lea. A fost văr de gradul al doilea cu contemporanul său, regele Ludovic al XIV-lea al Franței, prin bunica regelui, Maria de Medici. Carol al V-lea a fost nepot al Ducelui Carol al IV-lea de Lorena, care a fost obligat să abdice în favoarea fratelui său mai mic, când Franța a invadat Lorena în 1634. Francezii s-au retras din ducat în 1661, dar apoi l-a invadat încă o dată în 1670.^[2]
  
  

  Carol al V-lea născut la 3 aprilie 1643 la Viena a fost fiul Ducelui Nicolas François de Lorena. Pretenția lui Carol asupra ducatului nu a fost recunoscută de unchiul său, Carol al IV-lea. Din moment ce perspectivele sale nu erau bune s-a alăturat oficial curții de la Viena în 1662. A devenit un militar distins în serviciul Habsburgilor și a concurat de două ori, fără succes, pentru alegerea ca rege al Poloniei.^[3]
  
  

  Din 1679 guvernator al Tirolului. Ca general imperial a contribuit în mod decisiv la victoria asupra trupelor otomane care asediau Viena (12 septembrie 1683). Trei ani mai târziu, în 1686, a reușit eliberarea cetății Buda. În 1687 i-a învins pe turci la Mohács.
  Fiul său, Leopold cel Bun (1679-1729), a purtat între 1690 și 1697 în mod simbolic titlul de duce de Lorena, iar din 1697 și 1729 a intrat efectiv în posesia ducatului său. Fiul lui Leopold cel Bun a fost Francisc Ștefan de Lorena, ultimul duce al Lorenei (1729-1737), soț al Mariei Terezia, ales în 1745 împărat al Sfântului Imperiu Roman. Ducele s-a distins mai întâi în Bătălia de la Saint Gotthard în 1664. El a fost sub serviciul lui Montecuccoli, Imperial Generalissimo la momentul respectiv. Când a fost flancat de inamic, Charles a fost capabil să-l respingă și să ajute la câștigarea bătăliei.^[4] A continuat să fie implicat în războaiele habsburgilor purtate cu francezii. A fost prezent la Asediul de la Philippsburg din 1676.^[5] În 1676 a obținut rangul de feldmareșal.^[3] În acest timp, el a supraviețuit unei îmbolnăviri de variola,^[6] iar în 1678 a supraviețuit unei căzături de pe pod la Philippsburg. A fost numit vicerege în Tirol de către împărat..^[3] La Tratatul de la Nijmegen din 1679 a fost confirmat ca Duce de Lorena dar totuși nu a putut prelua conducerea provinciei. S-a logodit cu Marie Jeanne de Savoia în februarie 1662. Totuși a abandonat planul de căsătorie când a părăsit curtea franceză pentru cea imperială.^[8] Fratele său Ferdinand Philip de Lorena a murit în 1659 și Carol a moștenit ducatul de Bar de la el. În 1669, a încecat să fie ales rege al Polonoeo dar a fost învins în alegeri de Mihail Korybut Wiśniowiecki.^[9] În 1678 s-a căsătorit cu Eleanor de Austria, văduva lui Wisniowiecki.^[10][8] Ea era fiica împăratului Ferdinand al III-lea. Din această căsătorie el a obținut teritoriile Gonzaga și Mantua. A încercat din nou să câștige tronul Poloniei dar a pierdut în favoarea lui Ioan al III-lea Sobieski.^[11] Mariajul cu Eleonora s-a dovedit prosper pentru fmilia sa când nepotul său, Francisc I, a devenit împărat al Sfântului Imperiu Roman.
  • Leopold, Duce de Lorena (1679–1729) căsătorit cu Élisabeth Charlotte d'Orléans, prințesă a Franței; a avut urmași;
  • Charles Joseph de Lorena (1680–1715), arhiepiscop-elector de Trier și prinț-episcop de Osnabrück; a murit de variolă;
  • Éléonore de Lorenae (1682–1682) a murit după naștere;
  • Charles Ferdinand de Lorena (1683–1685) a murit în copilărie;
  • Joseph Innocent Emanuel de Lorena (1685–1705), general;
  • François Antoine Joseph de Lorena (1689–1715). Stareț de Malmedy, stareț de Stavelot.  

    Carol al V-lea
    Date personale
    Nume la naștere	Charles Léopold Nicolas Sixte
    Născut	3 aprilie 1643 Viena, Austria
    Decedat	18 aprilie 1690 (47 de ani) Wels, Austria
    Părinți	Nicolas François, Duce de Lorena[1] Claude Françoise de Lorraine[*][1]
    Frați și surori	Anne Marie Thérèse of Lorraine[*][1]
    Căsătorit cu	Eleanor de Austria
    Copii	Leopold, Duce de Lorena Charles Joseph, episcop de Olomouc François, stareț de Malmedy
    Cetățenie	Franța
    Ocupație	aristocrat[*] personal militar[*]
    Apartenență nobiliară
    Titluri	duke of Lorraine and Bar[*] (1675–1690)[1]
    Familie nobiliară	Casa de Lorena[1]
    Duce de Lorena
    Domnie	1675–1690

• 1712: Louisa Maria Teresa Stuart (28 iunie 1692 – 18 aprilie 1712), cunoscută de iacobiți ca Prințesă Regală, a fost copilul cel mai mic al regelui detronat Iacob al II-lea al Angliei și a celei de-a doua soții, Mary de Modena. Louisa Maria s-a născut în 1692, la Saint-Germain-en-Laye, Franța, în timpul exilului părinților ei.^[1]
  Datorită controversei uriașe care a înconjurat nașterea fratelui ei, James Francis Edward, cu acuzații de substituție a unui alt copil, Iacob al II-lea a trimis scrisori invitând-o nu numai pe fiica lui, regina Maria a II-a a Angliei, pentru a participa la naștere, dar, de asemenea, unui număr mare de alte femei protestante.^[2]
  Dintre toți frații ei și frații vitregi, numai fratele ei James Francis Edward și surorile vitrege regina Maria a II-a și regina Ana, au supraviețuit copilăriei. Maria a murit în timp ce Maria Louisa era încă un copil mic, dar ea a fost în relații bune cu sora ei vitregă Ana.^[3]
  Noua prințesă a primit la botez numele de Louisa și Maria în timp ce Teresa a fost adăugat mai târziu, la confirmare.^[2] A primit numele Louisa în onoarea regelui Ludovic al XIV-lea care i-a fost și naș.^[2] Nașă i-a fost cumnata regelui Franței, Elisabeth Charlotte, Prințesă Palatină.^[2]
  După naștere, tatăl ei a declarat că Louisa Maria a fost trimisă de Dumnezeu ca o conssolare pentru părinții ei în momentul necazului lor și mai târziu adesea i se spunea La Consolatrice. 
  Portret al Louisei Maria de François de Troy, ca. 1705.
  Louisa a fost singura soră bună a Prințului James Francis Edward, "Pretendentul Bătrân", și era cu patru ani mai mică decât fratele ei.^[5] Cei doi frați au fost crescuți împreună în Franța.^[2]
  Tutorele Louisei a fost un preot englez romano catolic, Părintele Constable, care a învățat-o latină, istorie și religie. Guvernanta ei a fost contesa de Middleton soția nobilului iacobit Charles, Conte de Middleton.^[2]
  În vara anului 1701, regele Iacob s-a îmbolnăvit grav și a părăsit Saint Germain acompaniat de soție în căutarea unor tratamente medicale. Totuși, în iunie cei doi s-au întors pentru a celebra zilele de naștere ale celor doi copii; două luni mai târziu Iacob a suferit un atac cerebral și a murit două săptămâni mai târziu, la 16 septembrie.^[2]
  Curând după decesul lui Iacob, Ludovic al XIV-lea l-a proclamat pe James Francis Edward ca rege al Angliei, Scoției și Irlandei; de asemenea a fost recunoscut formal ca rege al Spaniei, statele papale și Modena. El și sora sa Louisa Maria au fost mutați la Passy în grija lui Antoine Nompar de Caumont și a soției sale, în timp ce Lady Middleton a continuat să-i fie guvernantă.^[2]
  La 23 martie 1708, după o întârziere din cauza rujeolei, tânărul James a încercat să coboare pe sol scoțian la Firth of Forth susținut de o flotă de nave franceze. Nu a reușit deoarece a fost întâmpinat de flota marinei britanice condusă de amiralul Byng.^[5]
  Louisei Maria îi plăcea opera și să danseze și a devenit populară la curtea franceză. Au fost luate în considerare pentru ea două căsătorii, cu nepotul lui Ludovic al XIV-lea, Charles, Duce de Berry (1686-1714) și cu regele Carol al XII-lea al Suediei (1682–1718). Nici una nu a avut loc, prima aparent din cauza poziției echivoce a Louisei Maria și a doua deoarece tânărul rege al Suediei nu era romano catolic. În aprilie 1712, atât James Francis Edward cât și sora sa s-au îmbolnăvit de variolă. În timp ce Pretendentul Bătrân s-a vindecat, Louisa Maria a murit la 18 aprilie (8 aprilie pe stil vechi) și a fost înmormântată lângă tatăl ei la biserica engleză benedectină din Paris.  

  Louisa Maria Teresa Stuart
  Portret al Prințesei Louisa Maria de Alexis Simon Belle, 1704.
  Date personale
  Născută	28 iunie 1692 Castelul Saint-Germain-en-Laye
  Decedată	18 aprilie 1712 (19 ani) Castelul Saint-Germain-en-Laye
  Înmormântată	Paris
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (variolă)
  Părinți	Iacob al II-lea al Angliei Mary de Modena
  Frați și surori	James FitzJames, Duce de Berwick Henry FitzJames[*] James Francis Edward Stuart James Stuart, Duke of Cambridge[*] Charles Stuart, Duke of Cambridge[*] Charles Stuart, Duke of Cambridge[*] Edgar Stuart, Duke of Cambridge[*] Charles Stuart, Duke of Kendal[*] Anna a Marii Britanii Maria a II-a a Angliei Henrietta FitzJames[*] Isabel Stuart[*]
  Cetățenie	Regatul Marii Britanii
  Ocupație	politiciană
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Prințesă
  Familie nobiliară	Casa Stuart

• 1713: Dorothea Marie de Saxa-Gotha-Altenburg (22 ianuarie 1674 – 18 aprilie 1713) a fost prima soție a lui Ernst Ludwig I, Duce de Saxa-Meiningen. Ea a fost fiica Ducelui Frederic I de Saxa-Gotha-Altenburg și a primei lui soții, Magdalena Sybille de Saxa-Weissenfels. La Gotha, la 19 septembrie 1704, Dorothea Marie s-a căsătorit cu verișorul ei, Prințul Ernst Ludwig de Saxa-Meiningen, fiul cel mare al Ducelui Bernhard I de Saxa-Meiningen. Ei au avut cinci copii:
  1. Josef Bernhard (n. 27 mai 1706, Meiningen – d. 22 martie 1724, Roma).
  2. Friedrich August (n. 4 noiembrie 1707, Meiningen – d. 25 decembrie 1707, Meiningen).
  3. Ernst Ludwig al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen (n. 8 august 1709, Coburg – d. 24 februarie 1729, Meiningen).
  4. Luise Dorothea (n. 10 august 1710, Meiningen – d. 22 octombrie 1767, Gotha); s-a căsătorit la 17 septembrie 1729 cu Frederic al III-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg.
  5. Karl Frederick, Duce de Saxa-Meiningen (n. 18 iulie 1712, Meiningen – d. 28 martie 1743, Meiningen).
  La doi ani după căsătorie socrul ei a murit iar soțul împreună cu frații săi au preluat conducerea ducatului de Saxa-Meiningen. Dorothea Marie a murit în 1713, la 39 de ani. Anul următor, soțul ei s-a recăsătorit cu Elisabeth Sophie de Brandenburg, cu care nu a avut copii.  

  Dorothea Marie de Saxa-Gotha
  Date personale
  Născută	22 ianuarie 1674 Gotha
  Decedată	18 aprilie 1713 (39 de ani) Meiningen
  Înmormântată	Elisabethenburg Palace[*]
  Părinți	Frederic I, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg Magdalene Sibylle de Saxa-Weissenfels
  Frați și surori	Frederic al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg Johann Wilhelm of Sachsen-Gotha-Altenburg[*] Fredericka of Saxe-Gotha-Altenburg[*] Anna Sophie de Saxa-Gotha-Altenburg Johanna of Saxe-Gotha-Altenburg[*]
  Căsătorită cu	Ernst Ludwig I, Duce de Saxa-Meiningen
  Copii	Prințul Joseph Bernhard, Prinț Ereditar de Saxa-Meiningen Prințul Friedrich August Ernest Louis II Luise Dorothea, Ducesă de Saxa-Gotha-Altenburg Karl Frederick
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Saxa-Gotha-Altenburg Casa de Saxa-Meiningen
  Domnie
  Domnie	1706–1713

• 1802: Erasmus Darwin, doctor și botanist englez (n. 1731)
• 1873: Justus von Liebig, chimist german (n. 1803)
• 1880: Constantin (Costache) Aristia (n. 1800, București^[1][2][3] sau Constantinopol^[4] - d. 18 aprilie 1880, București) a fost un actor, scriitor și om politic român, de origine grec. A participat la răscoala lui Tudor Vladimirescu și la revoluția din 1848. Artist-cetățean, Aristia a imprimat teatrului un caracter militant politic. După o scurtă apariție, ca elev, pe scena de la Cișmeaua Roșie, a fost trimis de domnița Ralu Caradja la școala din Paris a lui Joseph François Talma. Întors în țară, a întemeiat în 1833, împreună cu alți intelectuali legați de mișcarea revoluționară democrată, prima școală de artă dramatică. Pregătind primele cadre profesionale de actori, el a pus bazele teatrului cult în Țara Românească. A tradus din Homer (publică la București, în 1837, prima traducere în românește a Iliadei), Alfieri, etc.
  În 1853 întemeiază ziarul Săteanul creștin.
  Printre elevii lui Aristia s-au numărat Costache Caragiale și Eufrosina Popescu.
  Împreuna cu Ion Heliade-Rădulescu și alții a fost cofondator al "Teatrul Național" în București (1852). Planificarea a început deja în anul 1836  Aristia a participat la răscoala lui Tudor Vladimirescu ca eterist, luptând alături de Alexandru Ipsilanti la Drăgășani (1821).
  Mai târziu, participă la Revoluția de la 1848 din Țara Românească. Este ales comandant al Gărzii Naționale. Exilat după înfrângerea Revoluției, trăiește în Austria, Franța, Turcia și Grecia. În 1851 i se permite să se întoarcă în țară.  

  Costache Aristia
  Costache Aristia
  Date personale
  Născut	1800  Istanbul, Imperiul Otoman
  Decedat	18 aprilie 1880 (80 de ani)  București, România
  Cetățenie	Imperiul Otoman  Grecia  Țara Românească  Principatele Unite  Regatul României
  Etnie	grec
  Ocupație	scriitor actor soldat traducător actor de teatru[*] poet
  Activitate
  Organizație	Universitatea din București

• 1898: Gustave Moreau, pictor simbolist francez (n. 1826)
• 1936: Ottorino Respighi, compozitor italian (n. 1879)
• 1940: Lajos Ady, scriitor, istoric literar, pedagog maghiar (n. 1877)
• 1945: Wilhelm de Wied (germană Wilhelm Friedrich Heinrich Prinz zu Wied; n. 26 martie 1876, Neuwied, Germania - d. 18 aprilie 1945, Predeal, România) a fost în 1914 timp de șase luni principele Albaniei. 
  Wilhelm și soția sa, Prințesa Sofia de Schönburg-Waldenburg and William circa 1913
  Wilhelm s-a născut ca al treilea fiu a uneia dintre cele mai vechi familii nobiliare din Germania. Deținea în armata prusiană funcția de maestru de cavalerie în momentul în care a fost propus pentru funcția de principe al Albaniei de către mătușa sa, Elisabeta a României. Aceasta a insistat pe lângă Take Ionescu, prim-ministru al României, să fie propusă candidatura lui Wilhelm de Wied pentru funcția respectivă.
  În 1913, după tratative și ezitări îndelungate, Marile Puteri decid înființarea unui stat albanez, pe care îl proclamase poporul albanez în urmă războaielor balcanice (sprijiniți fiind de Austro-Ungaria). Marile Puteri aveau însă îndoieli în legătură cu capacitatea poporului albanez de a se autoguverna și au hotărât să impună ele un șef de stat. La toate acestea se adăuga și opoziția Rusiei vizavi de crearea unui stat albanez, deoarece intenționa să îi înlesnească aliatului său tradițional, Serbia, un acces către Marea Adriatică prin teritoriul albanez. Marile Puteri s-au decis în final pentru un german protestant care era agreat și de către austro-ungari. Prin Wilhelm, Germania și Austro-Ungaria intenționau să saboteze încercările Italiei și a Serbiei de a căpăta influență politică în noul stat creat. La acestea se adăuga prezumția că un principe care nu aparține nici uneia din marile religii din Albania (islamul, ortodoxia și catolicismul) ar fi mai ușor acceptat de către populație, neexistând din partea sa vreo bănuială de părtinire pentru unul din cele trei grupuri religioase. După multe răzgândiri, Wilhelm de Wied acceptă funcția propusă. Astfel, în 1914 se deplasează 18 reprezentanți ai Albaniei la Neuwied, pentru a-i oferi, în cadrul ceremoniei din 21 februarie coroana Albaniei.
  La data de 7 martie 1914, principele Wilhelm de Wied împreună cu soția sa, Sophie von Schönburg-Waldenburg, și cei doi copii ai lor, ajung în Durrës, unde era stabilită reședința sa. Poporul l-a întâmpinat plin de entuziasm. Statul care i-a fost încredințat era foarte sărac și dispunea de o infrastructură și un sistem administrativ extrem de modeste. Condițiile care i-au fost oferite erau pentru nivelul Albaniei foarte luxoase, însă totuși foarte modeste comparativ cu alte reședințe ale monarhilor europeni sau cu castelul din care provenea Wilhelm. Era vorba de o casă cu două etaje, cu camere proprii amplasate în jurul unei curți interioare din centrul orașului.
  

  Piatra sa tombală în Biserica Lutherană din Bucureşti
  Wilhelm de Wied nu deținea multe cunoștințe despre statul și poporul care i-au fost încredințate, fiind nevoit să se bazeze pe consilieri. Nu a reușit să se impună vizavi de popor și de persoanele influente din Albania. Astfel, conflictul de influență dintre personalitățile albaneze și puterile străine (de care era dependent din punct de vedere financiar, politic și militar) s-a generalizat. În sud grecii încercau să capete o influență cât mai mare, unii albanezi puseseră ochii pe tronul lui Wilhelm de Wied, iar musulmanii din centrul țării au atacat capitala.
  Izbucnirea Primul Război Mondial a complicat situația. În momentul părăsirii statului la 2 septembrie 1914, observatorii apreciază faptul că Wilhelm rezistase deja surprinzător de mult. Ulterior, prim-ministrul și episcopul albanez Fan Noli a declarat că singurul lucru pentru care ar putea fi criticat Wilhelm de Wied este faptul că nu a reușit să facă minuni. Wilhelm de Wied nu a abdicat niciodată din funcția de principe a Albaniei și a continuat să poarte acest titlu până la moartea sa. În 1917 a cerut repunerea sa în funcție. La acea dată lupta însă din nou în armata germană ca ofițer. Părăsește serviciul militar în aprilie 1918. În 1925 se stabilește împreună cu familia sa în România, unde și-a petrecut restul vieții. A murit în 1945 la Predeal. Mormântul său se află în incinta Bisericii Lutherane din București.
  Copiii săi, rezultați din căsătoria încheiată la 30 noiembrie 1906 în Waldenburg cu Prințesa Sofia de Schönburg-Waldenburg (1885-1936) sunt:
  • Dr. jur. prinț moștenitor Carol Victor de Albania, Prinz de Wied (1913-1973), căsătorit în 1966 cu Eileen Johnston (1922-1985)
  • Marie Eleonore (n. 1909 - d. 1956 în lagărul comunist de internare din Miercurea Ciuc), căsătorită în 1937 cu prințul Alfred de Schönburg-Waldenburg (1905-1941), apoi în 1949 cu Ion Octavian Bunea (n. 1899 în Galați, d. după 1977, anul decesului necunoscut).  

    Wilhelm
    Prinț al Albaniei
    Date personale
    Nume la naștere	Wilhelm Friedrich Heinrich
    Născut	26 martie 1876 Neuwied, Imperiul German
    Decedat	18 aprilie 1945 (69 de ani) Predeal, România
    Înmormântat	Biserica Luterană, București, România
    Părinți	Wilhelm, Prinț de Wied Princess Marie of the Netherlands[*]
    Frați și surori	Prince William Frederick[*]
    Căsătorit cu	Prințesa Sofia de Schönburg-Waldenburg
    Copii	Prințesa Marie Eleonore Carol Victor, Prinț Ereditar al Albaniei
    Cetățenie	Germania
    Religie	protestantism
    Ocupație	politician soldat
    Apartenență nobiliară
    Titluri	Principe prinț
    Familie nobiliară	Casa de Wied-Neuwied
    Domnie
    Domnie	7 martie 1914 – 3 septembrie 1914 (de facto), 31 ianuarie 1925 (de jure, crearea Republicii Albaneze)

• 1945: Sir John Ambrose Fleming (n. 29 noiembrie 1849 – d. 18 aprilie 1945) a fost un inginer și fizician englez, specialist în electricitate, cunoscut pentru inventarea în 1904 a primului tub electronic, dioda, denumită pe atunci kenotron.^[1] El a inventat și regula mâinii drepte, folosită în matematică și electronică.^[2] A fost primul copil născut în familia lui James Fleming DD, preot de congregație, la Lancaster, Lancashire și a fost botezat la 11 februarie 1850. A fost un creștin devotat și a predicat despre evidența învierii. În 1932, împreună cu Douglas Dewar și Bernard Acworth, a înființat Mișcarea de Protest împotriva Evoluției. Neavând copii, și-a lăsat averea organizațiilor creștine de caritate, în special celor care ajutau săracii. A fost un bun fotograf, a pictat acuarele și îi plăcea să facă excursii în Alpi. 

  Sir J. Ambrose Fleming
  Date personale
  Născut	29 noiembrie 1849 Lancaster, Lancashire, Anglia
  Decedat	18 aprilie 1945 (95 de ani) Sidmouth, Devon, Anglia
  Naționalitate	englez
  Cetățenie	Regatul Unit
  Religie	creștin, congregaționalist
  Ocupație	inventator fizician inginer profesor universitar[*]
  Activitate
  Rezidență	Anglia
  Domeniu	fizică și inginerie electrică
  Instituție	University College London Universitatea din Nottingham[*]
  Alma Mater	University College London St John's College[*]
  Organizații	Societatea Regală din Londra
  Conducător de doctorat	Frederick Guthrie[*]
  Cunoscut pentru	Regula mâinii stângi Regula mâinii drepte Kenotron
  Premii	Medalia Hughes (1910) Albert Medal (1921) Medalia Faraday (1928) Medalia Duddell (1930) Medalia de Onoare IRE (1933) Medalia Franklin (1935)

• 1947: Jozef Tiso, om politic slovac (n. 1887)
• 1955:  Albert Einstein (n. 14 martie 1879, Ulm, Regatul Württemberg – d. 18 aprilie 1955 Princeton, New Jersey, SUA) a fost un fizician teoretician de etnie evreiască, născut în Germania, apatrid din 1896, elvețian din 1899, emigrat în 1933 în SUA, naturalizat american în 1940, profesor universitar la Berlin și Princeton. A fost autorul teoriei relativității și unul dintre cei mai străluciți oameni de știință ai omenirii.
  În 1921 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Fizică^[28].
  Cele mai multe dintre contribuțiile sale în fizică sunt legate de teoria relativității restrânse (1905), care unesc mecanica cu electromagnetismul, și de teoria relativității generalizate (1915) care extinde principiul relativității mișcării neuniforme, elaborând o nouă teorie a gravitației.
  Alte contribuții ale sale includ cosmologia relativistă, teoria capilarității, probleme clasice ale mecanicii statistice cu aplicații în mecanica cuantică, explicarea mișcării browniene a moleculelor, probabilitatea tranziției atomice, teoria cuantelor pentru gazul monoatomic, proprietățile termice ale luminii (al căror studiu a condus la elaborarea teoriei fotonice), teoria radiației (ce include emisia stimulată), teoria câmpurilor unitară și geometrizarea fizicii.
  Cea mai cunoscută formulă a lui Einstein este E=mc² , care cuantifică energia disponibilă a materiei. Pe această formulă se bazează atomistica, secțiunea din fizică care studiază energia nucleară.
  Einstein nu s-a manifestat doar în domeniul științei. A fost un activ militant al păcii și susținător al cauzei poporului evreu căruia îi aparținea.
  Einstein a publicat peste 300 de lucrări științifice și peste 150 în alte domenii. 

  Albert Einstein
  Einstein în 1921
  Date personale
  Născut	14 martie 1879 Ulm, Regatul Württemberg[4][1][5][6]
  Decedat	18 aprilie 1955 (76 de ani) Princeton, New Jersey, SUA[7][8][5]
  Înmormântat	National Museum of Health and Medicine[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*][9] (anevrism al aortei abdominale)
  Părinți	Hermann Einstein[*] Pauline Koch[*]
  Frați și surori	Maja Einstein[*]
  Căsătorit cu	Mileva Marić (c. 1903–19) Elsa Löwenthal (c. 1919–36)
  Copii	Hans Albert Einstein[*] Eduard Einstein[*] Lieserl Einstein[*]
  Cetățenie	Imperiul German  Elveția  Austro-Ungaria  Republica de la Weimar  SUA
  Etnie	evrei evrei așkenazi
  Religie	ateism agnosticism[10] iudaism[11]
  Ocupație	fizician teoretician[*] filosof al științei[*] inventator scriitor științific[*] pedagog profesor universitar[*] fizician autor de non-ficțiune[*] filozof scriitor profesor om de știință matematician patent examiner[*]
  Activitate
  Alma Mater	ETH Zürich[1][2] Luitpold-Gymnasium[*] Alte Kantonsschule Aarau[*] Universitatea din Zürich[3]
  Cunoscut pentru	Relativitatea generală Relativitatea restrânsă Efect fotoelectric E=mc2 (echivalență masă–energie) E=hf (relația Planck–Einstein) Teoria mișcării browniene Ecuațiile lui Einstein Statistica Bose-Einstein Condensatul Bose-Einstein Undă gravitațională Constanta cosmologică Teoria câmpului unificat Paradoxul EPR

• 1958: Louise d'Orléans^[1] (24 februarie 1882 – 18 aprilie 1958) a fost Prințesă a celor Două Sicilii și bunica maternă a actualului monarh al Spaniei, regele Juan Carlos I. 

  Prințesa Louise de Orléans
  Prințesă Carlos de Bourbon-Două Sicilii
  Prințesa Louise de Orléans
  Date personale
  Născută	24 februarie 1882 Cannes, Franța
  Decedată	18 aprilie 1958 (76 de ani) Sevillia, Spania
  Înmormântată	Sevilla
  Părinți	Prințul Ludovic Filip, Conte de Paris Prințesa Marie Isabelle d'Orléans
  Frați și surori	Amélie de Orléans Prințesa Hélène de Orléans Prințesa Isabelle de Orléans Ferdinand, Duce de Montpensier Philippe de Orléans
  Căsătorită cu	Prințul Carlos de Bourbon-Două Sicilii
  Copii	Prințul Carlos Prințesa Maria de los Dolores Maria Mercedes, Contesă de Barcelona Prințesa Maria de la Esperanza
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Orléans Casa de Bourbon-Două Sicilii

• 1974: Marcel Pagnol, dramaturg și regizor (n. 1895)
• 2001: Eugen Crăciun, pictor și grafician român (n. 1922)
• 2002: Thor Heyerdahl, explorator norvegian (n. 1914)
• 2003: Emil Loteanu (în rusă Эмиль Владимирович Лотяну; n. 6 noiembrie 1936, Clocușna, județul Hotin, Regatul României, astăzi în raionul Ocnița, Republica Moldova - d. 18 aprilie 2003, Moscova, Rusia) a fost un actor, regizor, scenarist, poet și scriitor moldovean. Printre filmele regizate de el amintim Poienile roșii (1966), Lăutarii (1971), Șatra (1975), Gingașa și tandra mea fiară (1978), Anna Pavlova (1983) și Luceafărul (1986).
  A fost declarat drept „cel mai bun regizor al secolului XX din cinematografia moldovenească”. Emil Loteanu s-a născut la data de 6 noiembrie 1936, în satul Clocușna, județul Hotin, Regatul României, astăzi în raionul Ocnița, Republica Moldova. A învățat la școala din Clocușna. După anexarea Basarabiei de către URSS în anul 1944, Emil a rămas la Rădăuți, împreună cu tatăl său (Vladimir), în timp ce fratele său, Marcel, și-a însoțit mama (Tatiana) la București.
  A urmat apoi studii la Liceul Sf. Sava din București. În decembrie 1949, rămas orfan de tată, el a trecut ilegal Prutul, refugiindu-se la casa bunicilor din Colencăuți. A fost prins și predat grănicerilor români, care l-au trimis la București, unde mama sa lucra la Ambasada Sovietică. În anul 1950, pe când familia Loteanu locuia lângă Studiourile Sahia, în casa lor s-a turnat filmul artistic „Viața învinge”. A încercat să dea examen la IATC București, dar dosarul său de admitere a fost respins ^[2].
  În anul 1952 a cerut să fie repatriat și s-a reîntors la Clocușna, cu scopul de a urma studii de cinematografie la Moscova, deoarece fusese respins la București. În perioada 1953-1954 a fost actor la Teatrul dramatic “A.S.Pușkin” din Chișinău.
  "Într–una din zile, fiind cu mama la Cernăuți, a intrat la un cinematograf și a văzut un film american. I–a plăcut atât de mult, încât a fost marcat pentru o viață. Când a susținut examenul la cinematografie, la VGIK, a scris anume despre acel film pe care l–a văzut cu mama la Cernăuți", își amintea fratele său, Marcel Loteanu.^[3]
  A urmat cursuri de actorie la Școala Teatrală de pe lângă Teatrul Academic de Artă (MHAT) din Moscova (1954-1956) și de regie la Institutul Unional de Cinematografie (VGIK) din capitala URSS (1956-1962). După absolvirea Școlii de regie, a fost angajat în anul 1962 la studioul Moldova-film, lucrând în perioada 1973 - 1983 ca regizor la studioul Mosfilm din Moscova. În anul 1968 a devenit membru al PCUS.
  În anul 1985 a revenit în RSS Moldovenească, îndeplinind în perioada 1987-1992 funcția de președinte al Uniunii Cineaștilor din R. Moldova. A avut un rol important în formarea a două promoții de regizori de film în cadrul Școlii superioare de regie. El a fondat "Asociația experimentală de creație Phoenix-M", revista de teatru și film "Lanterna Magică", fiind și autorul emisiunii televizate "Se caută o stea". De asemenea, a fost conducătorul cursului de actori de teatru și film la Institutul de Arte din Chișinău. Printre tinerii actori formați de Emil Loteanu amintim pe Svetlana Toma, Grigore Grigoriu, Victor Ciutac, Maria Sagaidac, frații Victor și Mircea Soțchi-Voinicescu etc.
  Ca o recunoaștere a meritelor sale în domeniul regiei de film, i s-au conferit titlurile de Maestru Emerit al Artei din RSSM (1969), Artist al Poporului din Federația Rusă (1980), titlul de membru de onoare al Academiei Internaționale de film Nike. De asemenea, a primit Premiul de Stat și Ordinul Republicii. În anul 2001, a primit Premiul pentru excelența artei regizorale, decernat la Ateneul Român din București.
  Emil Loteanu a încetat din viață la data de 18 aprilie 2003, într-un spital din Moscova, fiind înmormântat în cimitirul Vagankovo din capitala Rusiei. 

  FILMOGRAFIE

  Regizor

  Filme de ficțiune

  • A fost odată un băiat (1960)
  • Așteptați-ne în zori (1963)
  • Poienile roșii (1966)
  • Această clipă (1968)
  • Lăutarii (1971)
  • Șatra (Mosfilm, 1975)
  • 1978 O dramă la vânătoare (Mosfilm)
  • Anna Pavlova (Mosfilm, 1983) - 2 episoade
  • Luceafărul (1986)
  • Găoacea (1993) - 2 episoade

  Filme documentare

  • Hora mare (1959)
  • Piatra, timpul, cântecul (1961)
  • Frescă în alb (1967)
  • Academicianul Tarasevici (1970)
  • Orașul meu alb (1973)
  • Ecoul văilor fierbinți (1974)
  • Eugene Doga (1983)
  • Svetlana Toma (1984)
  • Grigore Grigoriu (1985)

  Scenarist

  • A fost odată un băiat (1960)
  • Așteptați-ne în zori (1963)
  • Poienile roșii (1966)
  • Lăutarii (1971)
  • Șatra (Mosfilm, 1975)
  • Gingașa și tandra mea fiară (Mosfilm, 1978)
  • Anna Pavlova (Mosfilm, 1983) - 2 episoade
  • Luceafărul (1986)
  • Miorița ("Telefilm - Chișinău", 1987)
  • Durerea ("Moldova - film", 1989)
  • Pițigoiul în picaj ("Telefilm - Chișinău", 1989)  

    Emil Loteanu
    Regizorul Emil Loteanu
    Date personale
    Născut	6 noiembrie 1936 Clocușna, România
    Decedat	18 aprilie 2003 (66 de ani) Moscova, Rusia
    Înmormântat	Cimitirul Vagankovo[*]
    Părinți	Vladimir și Tatiana
    Naționalitate	Republica Moldova
    Cetățenie	URSS  Moldova  Rusia
    Ocupație	actor, regizor, scenarist, poet și scriitor, politician comunist
    Activitate
    Educație	Școala Teatrală de pe lângă Teatrul Academic de Artă (MHAT) din Moscova Institutul Unional de Cinematografie (VGIK) din Moscova
    Alma mater	Institutul de Cinematografie Gherasimov[*]
    Organizație	Top Courses for Scriptwriters and Film Directors[*]
    Lucrări remarcabile	Șatra
    A influențat pe	Svetlana Toma, Grigore Grigoriu, Victor Ciutac, Maria Sagaidac, Victor Soțchi-Voinicescu și Mircea Soțchi-Voinicescu
    Partid politic	Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
    Premii	Maestru Emerit al Artei din RSS Moldovenească Artist al Poporului din Federația Rusă Premiul de Stat Ordinul Republicii
    Debut cinematografic: Așteptați-ne în zori (1963) Debut cu poezie în Contemporanul (1949)

• 2014: Stela Cemortan (n. 13 noiembrie 1941, Niorcani, raionul Soroca, Moldova – d. 18 aprilie 2014) a fost o pedagogă din Republica Moldova.
  Stela Cemortan a fost fiica directorului școlii din localitatea natală. A mers în clasa întâi la 5 ani, primul învățător fiind chiar tatăl său.^[1] A făcut studiile la Școala Pedagogică din Soroca (1957), după care la Facultatea de Istorie și Filologie a Universității de Stat (1962). În 1996 a susținut doctoratul în pedagogie la Universitatea de Stat din Moscova.^[2]
  Între 1959–1975 lucrează profesoară la Școala Pedagogică din Soroca, iar din 1975 este inspector, șefa laboratorului „Educație preșcolară” al Institutului de Științe Pedagogice. Mai târziu a devenit profesoară la Institutul de perfecționare a cadrelor didactice, după care profesoară la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”.^[2]
  Prin activitatea sa, a contribuit vast la alcătuirea documentelor conceptuale și normative ale educației preșcolare și învățământului general. Punând la bază dezvoltarea personalității copilului de vârstă preșcolară, elaborează „Concepția pentru dezvoltarea sistemului educației preșcolare din țară”, care a servit drept suport științific pentru elaborarea Curriculumului Preșcolar.^[1] A publicat peste 250 de lucrări științifice, monografii, studii, manuale, ghiduri metodice, materiale didactice, printre care:^[2]
  • Antologie de texte la literatura pentru copii (Chișinău, 1987)
  • Metodica organizării verbal-artistice în grădinița de copii (Chișinău, 1991)
  • Dezvoltarea verbal-artistică a preșcolarilor (Chișinău, 1992)
  • Abecedarul preșcolarului (2000)
  • Jocuri literare (2008) etc.
  Stela Cemortan a fost recunoscută ca Eminent al Învățământului Public din RSSM în 1974 și ca Eminent al Învățământului Public din URSS în 1977. A fost decorată cu Medalia „Meritul Civic” în 1996 și cu Ordinul „Gloria Muncii” în 2002.^[2] De asemenea, a primit Medalia „Dimitrie Cantemir” a Academiei de Științe a Moldovei.  

  Stela Cemortan
  Date personale
  Născută	13 noiembrie 1941  Niorcani, raionul Soroca, Moldova
  Decedată	18 aprilie 2014 (72 de ani)
  Cetățenie	Moldova
  Ocupație	învățătoare educatoare[*]
  Activitate
  Alma mater	Universitatea de Stat din Moldova Universitatea din Moscova
  Organizație	Universitatea Pedagogică de Stat Ion Creangă din Chișinău
  Premii	Medalia „Meritul Civic” (1996) Ordinul Gloria Muncii (2002)

• 
  
• 
  
• Sărbători
• Ziua mondială a radioamatorismului
• Ziua internațională pentru conservarea monumentelor
• Zimbabwe: Sărbătoare națională. Proclamarea independenței (1980)
• În calendarul ortodox: Sf Cuv Ioan, ucenicul Sf Grigorie Decapolitul; Duminica a 5-a din Post - a Sfintei Cuv Maria Egipteanca - Prevestirea Pătimirilor. Cererea fiilor lui Zevedeu; Pocăința femeii păcătoase