7. / 22 APRILIE 2021 - GÂNDURI PESTE TIMP
IMMANUEL KANT
| Immanuel Kant | |||||
.jpg) Immanuel Kant | |||||
| Date personale | |||||
|---|---|---|---|---|---|
| Născut | [1][2][ | ||||
matematician  | |||||
| Filozof german Filozofia secolului XVIII, Iluminism | |||||
| Școală/tradiție | Iluminism | ||||
| Interese principale | |||||
| epistemologie, metafizică, etică | |||||
| Idei importante | |||||
| Imperativ categoric, Idealism transcendental, a priori sintetic, Noumenon | |||||
| |||||
| Semnătură | |||||
 | |||||
Modifică date / text  | |||||
Immanuel Kant (n. , Königsberg, Prusia – d. , Königsberg, Prusia) a fost un filosof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În special Fichte, Schelling și Hegel și-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moștenirea lui Kant. Cei mai mulți scriitori și artiști din vremea lui au fost influențați de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înțelese fără referința la concepțiile filozofice ale lui Kant.
Într-una din lucrările majore ale lui Kant, Critica rațiunii pure (1781),[6] el a încercat să explice relația dintre rațiune și experiența umană și să meargă dincolo de eșecurile filozofiei și metafizicii tradiționale. Kant a vrut să pună capăt unei epoci a teoriilor inutile și speculative ale experienței umane, rezistând în același timp scepticismului gânditorilor precum David Hume.
Biografie
Familie și mediu
Immanuel Kant se naște la 22 aprilie 1724 la Königsberg, în Prusia orientală, unul dintre cei cinci copii, care vor atinge maturitatea, din cei nouă născuți ai părinților săi; avea o soră mai mare, două surori mai mici și un frate mezin, Johann-Henrich.[7] Botezat "Emanuel", el și-a schimbat numele în "Immanuel"[8] după ce a învățat ebraica. Educația lui a fost strictă, punitivă și disciplinară și s-a axat pe instruirea latină și religioasă asupra matematicii și științei.[9] Kant a menținut idealurile creștine de ceva timp, dar s-a luptat să reconcilieze religia cu credința sa în știință.[10] În lucrarea sa Întemeierea metafizicii moravurilor, el dezvăluie o credință în nemurire ca o condiție necesară a abordării omenirii la cea mai înaltă morală posibilă.[11][12] Cu toate acestea, deoarece Kant era sceptic cu privire la unele dintre argumentele care i-au fost folosite anterior de el în apărarea teismului, și a susținut că înțelegerea umană este limitată și nu pot obține niciodată cunoștințe despre Dumnezeu sau despre suflet, diverși comentatori l-au numit un agnostic filozofic.[13][14][15][16][17][18]
Orașul său natal era prosper, avea o universitate și era deschis comerțului maritim și deci ținuturilor cu limbi și obiceiuri diferite. Kant va spune despre Königsberg că este un oraș "adaptat dezvoltării cunoașterii oamenilor și a lumii, și în care, fără a călători, această cunoaștere poate fi însușită". Kant va ieși rareori din orașul său. Kant provine din mediul social sărac. Tatăl său era meșter șelar. Mama sa i-a dat o educație riguroasă, pioasă și deschisă cunoașterii.
Învață să scrie și să citească în Hospitalschule, o suburbie a orașului. Contrar celor invocate de Kant, strămoșii săi nu erau originari din Scoția, străbunicul său, Richard Kant, fiind de fapt de origine baltică, născut la Prökuls, oraș situat astăzi în Lituania. Fiul lui Richard se stabilise ca meșter șelar în Mamel, unde îl învață meseria pe fiul său, Johann-Georg, care se va instala la Königsberg. Cele două fiice ale lui Richard Kant se vor căsători cu scoțieni și aceasta e probabil originea credinței lui într-o ascendență scoțiană. Mama lui Immanuel Kant, Anna-Regina,[19] născută Reuter, originară din Nürnberg, era la rândul ei fiica unui șelar. Grație sprijinului unui pastor, prieten al familiei, Albert Schultz, Kant poate intra la colegiul Frederic (Fridericianum). Elev strălucit, își însușește o bună cunoaștere a autorilor latini. Învățământul la colegiu este preponderent religios, în spirit pietist; regulile erau stricte și nu existau vacanțe. Fiecare gest al existenței era impregnat de acest spirit, lucru redat de Kant în Religia în limitele rațiunii simple (1793). Fiecare elev trebuia să se trezească la 6 dimineața, iar cursurile începeau la 7. Miercurea și sâmbăta se făceau cursuri facultative de matematici, franceză și poloneză. Studiul limbilor elină și ebraică era obligatoriu, alcătuind baza învățământului teologic. În schimb, nu se predau științele naturii și istoria. Profesorul său, Heydenreich, îi va deschide gustul pentru literatura latină clasică.
Tinerețe
În toamna anului 1740, în vârstă de 17 ani, intră la Universitatea din Königsberg la Facultatea de Teologie, la care urmează și cursuri de filozofie, fizică, matematică. Mentorul său a fost Martin Knutzen care l-a îndrumat spre studiul filosofiei lui Wolff și al fizicii lui Newton. Kant se orientează spre secțiunea clasică, Lateinschule. Disciplinele principale erau latina (până la 20 de ore săptămânal) și teologia (în sens de studiu al catehismului); se familiarizează cu filozofia lui Leibniz. De aici dragostea lui Kant pentru poezia latină și aversiunea față de formalismul cultului religios. Kant va lucra trei ani la Reflecții asupra unei veritabile evaluări a forțelor vii, lucrare care va fi imprimată în 1746 dar a cărei versiune definitivă datează din 1749. În 1747 părăsește universitatea înainte de a obține toate gradele, din pricina morții tatălui său. Devine astfel preceptor în familii nobile și burgheze din împrejurimile Königsbergului. În perioada 1747-1750 lucrează în satul Judtschen, foarte aproape de Gumbinnen, unde se ocupă de educația fiului pastorului Andersch. În 1750, în timpul verii, merge în cealaltă extremitate a provinciei, la Osterode, unde își găsește un post de preceptor în familia unui proprietar de pământuri, Major von Hülsen, care îi încredințează educația a trei tineri. Apoi devine preceptor la contele de Keyserling, pe lângă contesa de Keyserling, care va schița și primul portret cunoscut al lui Kant. Întors la Königsberg, scrie Cosmogonie, sau eseu asupra deducției originii Universului, a formării corpurilor cerești și a cauzelor mișcării pornind de la legile mișcării universale a materiei și ale lui Newton. În 1754, Putem ști dacă Terra îmbătrânește din punct de vedere fizic? și, în 1755, Istoria universală și teoria cerului sau eseu asupra concepției și originii mecanice a ansamblului Universului după principiile lui Newton. Lucrarea din urmă a apărut anonim în primăvara lui 1755 și conținea o dedicație pentru regele Frederic II, dar editorul dă faliment și lucrarea nu apare la data prevăzută.
Profesorat
În 1755, se întoarce la Königsberg; pe baza scrierilor sale, se pregătește pentru Magisterexamen (echivalentul actual al doctoratului) și obține din partea universității autorizația de a preda acolo cursuri în calitate de Privatdozent. La 17 aprilie 1755 își susține "disertația magistrală" intitulată "Schiță sumară a câtorva meditații despre foc", un manuscris de douăzeci de foi în limba latină. Ceremonia oficială de învestitură și de promovare solemnă în gradul de "Magister" are loc pe 12 iunie. Decanul ține un discurs privitor la o problemă de limbă ebraică iar noul Magister face un expozeu în latină la capătul căruia mulțumește comunității științifice pentru bunăvoința de a-i fi deschis porțile cunoașterii. În urma disertației "Principiorum primorum cognitionis metaphysicae nova dilucidatio" i se acordă, la 27 septembrie 1755, "venia legendi". Kant devine așadar Privatdozent, adică un profesor plătit de studenții săi și nu de către stat. Schultz îl va întâmpina, în momentul primirii, cu întrebarea: "În inima dumneavoastră, vă temeți de Dumnezeu?". Va rămâne acolo vreme de 15 ani (până în 1770). În aprilie 1756, Kant îi cere lui Frederic al II-lea să-i acorde postul de profesor extraordinar (adică fără remunerație), rămas vacant de cinci ani, și redactează astfel a treia disertație latină regulamentară (Monadologia fizică), însă cererea sa este respinsă și statul suprimă postul vacant; Kant avea să aștepte încă paisprezece ani înainte de a deveni profesor. Universitatea îl numește în 1765 sub-bibliotecar la Biblioteca Regală, post foarte prost plătit (va renunța la el în 1772), pentru a spori firavele sale venituri și a răscumpăra într-un fel eșecul candidaturii pentru catedră.
În 1770, Kant este în fine numit profesor titular ("professor ordinarius") la catedra de logică și metafizică cu a sa Disertație asupra formei și principiilor lumii sensibile și ale lumii inteligibile. Este prima schiță a unei filozofii propriu-zis kantiene. În timpul primelor cursuri de iarnă va preda logică, metafizică, științele naturii și matematici, iar mai apoi cursuri de geografie fizică, de etică și de mecanică. Cursurile sale atrag rapid un numeros auditoriu. Până atunci, Kant publicase intens. Va înceta să publice vreme de zece ani, timp în care își va elabora opera cu caracter enciclopedic; Kant se interesează de tot: frumosul, știința, politica, Revoluția franceză, dreptul, cutremurul de la Lisabona și maladiile cerebrale. Va preda, de altfel, în aproape toate disciplinele.
Idei și consacrare
Așa cum o va spune în Prolegomene, a fost deșteptat din "somnul dogmatic" de lectura cărții lui David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc. Va analiza operele lui Newton, Hume și mai ales Rousseau, care, după propriile-i cuvinte, îl aduc pe "drumul drept" și îi provoacă o "revoluție în reflecție". Kant crezuse până atunci că sursele cunoașterii nu se află în experiență ci în spirit, în rațiune. Aceasta era teoria intelectualistă sau dogmatismul. Pentru Hume, dimpotrivă, toate cunoștințele noastre sunt ivite din experiență. Originalitatea filozofiei kantiene, sprijinită pe progresul fizicii de la Galilei la Newton, va consta în încercarea unei sinteze a amândurora, ideea că experiența și judecata permit deopotrivă cunoașterea. Așa cum va scrie mai târziu, intuiția fără concept e oarbă iar conceptul fără intuiție este vid. Ceea ce caută Kant e înainte de toate un fundament pentru uzul rațiunii, ceea ce implică recunoașterea limitelor puterii sale. Acestea vor fi temele celei dintâi mari opere kantiene (scrisă în patru luni), Critica rațiunii pure, a cărei primă ediție datează din 1781. Kant avea 57 de ani și era deja celebru prin ceea ce publicase anterior, dar adevărata sa operă abia începe.
Rațiunea nu poate cunoaște totul. Ea este deci limitată în domeniul cunoașterii. În schimb, are o valoare în domeniul practic, așadar moral. Aceasta este tema Criticii rațiunii practice, publicată în 1787.
Rămân prin urmare de reconciliat sferele naturii, în care condițiile de posibilitate ale cunoașterii au fost determinate în Critica rațiunii pure, și ale libertății, al cărei fundament a fost stabilit în Critica rațiunii practice. Aceasta e tema Criticii puterii de judecare care a apărut în 1790 și marchează desăvârșirea esențialului filozofiei kantiene.
În 1780 devine membru în Senatul universității, iar în 1787 membru al Academiei de științe din Berlin. În semestrul de vară din 1786, este numit pentru prima oară rector, titlu conferit de Frederic II.
Kant va rămâne profesor până în 1797. De la 7 la 10 dimineața cursurile de filozofie alternează cu antropologia, geografia fizică și uneori fizica și matematicile. Nu-și citea cursurile ci vorbea liber, deși urma întotdeauna un manual de bază pentru a satisface prescripțiile academice prusace. În 1794, guvernul prusac îi interzice să se ocupe de materiile religioase în cursurile și publicațiile sale, lucru pe care Kant îl acceptă.
Viața personală
Pentru echitatea sa, marea știință și schimburile agreabile de idei, Kant câștigă stima concetățenilor săi, a Universității, a auditorilor și a foștilor săi elevi. Reputația sa e atât de mare, încât se va constitui către 1790 o adevărată industrie a copiștilor pentru a satisface, contra cost, numeroasele cereri de a deține cursurile sale procurate prin intermediul copiilor realizate de studenți.
Viața lui Kant se confundă cu viața profesională și cu doctrina sa. Nu a fost căsătorit și nu a părăsit niciodată granițele țării. Traiul său este unul tihnit, sănătos și regulat: trezit la 5, își începe ziua fumându-și pipa și luând ceaiul; lucrează apoi până la 7, ora primului curs. La întoarcere, lucrează până la orele 13. E timpul prânzului, singurul său moment de repaus din zi. Nu mănâncă niciodată singur. Invitații săi, în număr de trei până la nouă, pentru ca ansamblul convivilor să nu fie inferior numărului Grațiilor nici superior celui al Muzelor, nu sunt preveniți decât în dimineața respectivă, pentru a nu trebui să renunțe la o altă invitație: nu vin astfel decât aceia care sunt liberi. Este foarte îngrijit asupra aparențelor persoanei sale, motiv pentru care va inventa pentru folosul propriu o centură mecanică (cf. portretul ironic al lui Thomas de Quincey, Ultimele zile ale lui Immanuel Kant). Conviv apreciat, amator de vinuri bune, Kant nu încurajează niciodată discuțiile privitoare la opera sa. Prânzul se prelungește după orele după-amiezii, moment în care Kant se va duce să-și facă plimbarea zilnică (totdeauna la aceeași oră, cu excepția, se pare, a zilei în care avea să sosească curierul anunțând Revoluția Franceză; după unii, excepțiile care i-au tulburat faimoasa plimbare rituală au fost două: publicarea Contractului social al lui Rousseau, în 1762, pe care-l citește complet absorbit și pierde șirul timpului, și anunțul victoriei franceze de la Valmy, în 1792). Întors acasă, Kant lucrează până la orele 22.
În 1797, slăbit de vârstă, renunță la învățământ și își petrece ultimii ani din viață într-o retragere studioasă dar solitară. Moare la 12 februarie 1804, după o lungă perioadă de slăbiciune fizică și intelectuală, în vârstă de 79 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost "Es ist gut" ("[Totul] e bine").
Oameni veniți din întreaga regiune au dorit să participe la funeralii. Chipul nu îi era alterat, dar corpul apărea a fi diminuat dincolo de orice descriere. Depuse în cripta Profesorilor, rămășițele sale pământești nu vor rămâne multă vreme acolo. Încă din 1809, până la criptă s-a format o alee care purta numele grecesc Stoa Kantiana. La 21 noiembrie 1880, rămășițele pământești sunt transferate într-o capelă gotică din preajma catedralei din Königsberg (astăzi, Kaliningrad), iar mormântul său, ornat cu un bust sculptat de Schadow și o copie a Școlii de la Atena a lui Rafael, poartă inscripționată fraza celebră din Critica rațiunii practice: "Două lucruri umplu sufletul de o admirație și o venerație mereu crescândă și nouă, în măsura în care reflecția și le întipărește și se atașează de ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine".
Bibliografie selectivă
Listă bibliografică selectivă a celor mai importante opere kantiene și edițiile moderne corespunzătoare în traducere românească. În paranteză pătrată este indicat anul publicării în original.[20]
- Critica rațiunii pure [1781/1787], trad. de N. Bagdasar, E. Moisuc, ed. a III-a, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2014.
- Critica rațiunii practice [1788], trad., studiu introductiv și note de N. Bagdasar, ed. a III-a, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2010.
- Critica facultății de judecare [1790], trad., studiu introductiv și note de R. Croitoru, Ed. All, București, 2008.
- Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfățișa ca știință [1783], traducere, studiu și note de M. Flonta și T. Kleininger, ed. a IV-a, Ed. Humanitas, București, 2014.
- Întemeierea metafizicii moravurilor [1785], trad. de F. Bogoiu, V. Mureșan, M. Ota, R. G. Pârvu, ed. a II-a, Ed. All, București, 2014.
- Metafizica moravurilor [1797], trad., studiu introductiv și note de R. Croitoru, ed. a III-a, revizuită și adăugită, Ed. Antet, București, 2013.
- Istoria generală a naturii și teoria cerului [1755], trad., notă introductivă și note de A. Boboc, în Istoria generală a naturii și teoria cerului, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2014.
- Despre pedagogie [1803], trad. și note de T. Brăileanu, prefață de C. Stroe, ed. a II-a, Ed. Paideia, București, 2015.
- Religia doar în limitele rațiunii [1793], trad., studiu introductiv și note de R. Croitoru, Ed. All, 2008.
- Observații asupra sentimentului de frumos și sublim [1764], trad., studii introductive și note de R. Croitoru, Ed. All, București, 2008.
- Spre pacea eternă: un proiect filosofic [1795], Înștiințare asupra încheierii apropiate a unui tratat în vederea păcii eterne în filosofie [1796], Încercare asupra unor considerații privind optimismul [1759], trad., studiu introductiv, studiu asupra traducerii, note, bibliografie selectivă, index de concepte de R. Croitoru, în Spre pacea eternă: un proiect filosofic, ed. a II-a, revizuită și adăugită, Ed. All, 2008.
- Ideea critică și perspectivele filosofiei moderne: Kant prin el însuși, trad. și note de A. Boboc și L. Stroia, notă asupra ediției de A. Boboc, ed. a II-a, Ed. Paideia, București, 2015.
- Ce este „luminarea”? [1784], Ce înseamnă a se orienta în gândire? [1786], în Ce este ”luminarea”? Teze, definiții și semnificații, trad. de A. Boboc, ed. a II-a revăzută, Editura Paidea, București, 2018.
- Presupusul început al istoriei omenirii [1786], Sfârșitul tuturor lucrurilor [1794], trad. de Martin Zick, în Începutul și sfârșitul, Ed. All, București, 2011.
- Chestiunea dacă pământul îmbătrânește, considerată fizicalist [1754], trad. și note de A. Boboc, în Revista de filosofie, vol. LXV, nr. 2, pp. 191-203, 2018.
- Încercare de a introduce în filosofie conceptul de mărimi negative [1763], trad. și note de A. Boboc, partea I în Revista de Filosofie, vol. LXIV, nr. 1, pp. 149-160; partea II în Revista de Filosofie, vol. LXIV, nr. 2, pp. 275-288, 2017.
- Falsa subtilitate a celor patru figuri silogistice [1762], trad. și glosar de termeni logici kantieni de A. Boboc, în Revista de Filosofie, vol. LXIV, nr. 3, pp. 413-424, 2017.
- Visurile unui vizionar interpretate prin visurile metafizicii, trad., notă asupra ediției, studiu introductiv, studiu asupra traducerii, note, bibliografie selectivă și index de concepte german-român și român-german de R. Croitoru, ed. a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Antet, București, 2013.
- Logica generală [1800], trad., studiu introductiv și note de A. Surdu, ed. a II-a revăzută, Ed. Trei, București, 1996.
- Antropologia din perspectivă pragmatică [1798], trad., studiu introductiv și note de R. Croitoru, ed. a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Antet, București, 2013.
- Tabelul cronologic complet al traducerilor în limba română din opera lui Immanuel Kant
- Kantianismul românesc – Lista cărților publicate despre Kant
Bibliografie secundară în limba română
- Constantin Noica, Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz și Kant, Institutul de Arte Grafice, 1936; ed.II: Editura Humanitas, 1995
- Ion Petrovici, Kant. Viața și opera (Douăsprezece lecții universitare), Ed. Casa Școalelor, 1936; Ed. Academiei Române, 2006
- Mihai Eminescu, Lecturi kantiene, Editura Univers,1976.
- Alice Voinescu, Kant și Școala de la Marburg, Editura Eminescu, 1999.
- P. F. Strawson, Limitele rațiunii, trad. de Valentin Cioveie, Editura Humanitas, 2004.
- Mircea Flonta, Kant în lumea lui și în cea de azi. Zece studii kantiene, Editura Polirom, 2005
- Rodica Croitoru, Datorii morale și datorii religioase în limitele kantiene ale rațiunii, Editura ALL, 2006.
- Roger Scruton, Kant, trad. de Laurențiu Staicu, Editura Humanitas, 2006.
- Virgil Ciomoș, Conștiință și schimbare în Critica rațiunii pure. O perspectivă arhitectonică asupra kantianismului, Editura Humanitas, 2006.
- Manfred Kühn, Kant - o biografie, trad. de Cornelia Eșianu, Editura Polirom, 2009
- Mircea Flonta, 20 de întrebări și răspunsuri despre Immanuel Kant, Editura Humanitas, 2012.
- Ernst Cassirer, Viața și opera lui Kant, trad. de Adriana Cânța, Editura Paralela45, 2013.
- Emilian Mihailov, Arhitectonica moralității, Editura Paralela45, 2017.
- Constantin Noica, Două introduceri și o trecere spre idealism. Cu traducerea primei Introduceri kantiene a Criticii judecării, Editura Humanitas, 2018.
- Vlad Mureșan, Comentariu la Critica rațiunii pure, Presa Universitară Clujeană, 2019.
Ideile reflectate în operă
Teoria cunoașterii
Una din lucrările cele mai importante ale lui Kant, care cuprinde întreg spectrul filozofiei sale, o constituie "Critica rațiunii pure" (Kritik der reinen Vernuft, 1781), opera sa capitală, în care cercetează bazele procesului de cunoaștere. Kant încearcă să integreze într-o concepție unitară cele două poziții contrare ale teoriei cunoașterii din vremea sa, pe de o parte raționalismul lui René Descartes, pe de alta empirismul filozofilor englezi John Locke și David Hume. În acest scop, Kant face deosebirea între judecata analitică și cea sintetică. În cazul judecății analitice, adevărul derivă din analiza însăși a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o percepție senzorială. În situația în care o analiză rațională nu este suficientă pentru a extrage adevărul și este nevoie de o observație senzorială sau experiment, atunci avem de a face cu o judecată sintetică. Evident, toate cunoștințele valabile la un moment dat derivate din experiență au prin urmare un caracter sintetic. În continuare, Kant împarte judecățile în empirice sau a posteriori și judecăți a priori. Judecățile empirice sunt în întregime dependente de percepția senzorială, de ex.: afirmația: "acest măr este roșu". Dimpotrivă, judecățile a priori posedă principial o valabilitate independentă de cazul individual și nu sunt bazate pe observație senzorială, de ex.: "doi și cu doi fac patru" reprezintă o afirmație apriorică.
Kant susține că noțiunile de timp, spațiu și cauzalitate, care fundamentează legile ce guvernează relațiile lucrurilor dintre ele, nu sunt legate de obiectele din natură ci, dimpotrivă, ca pure forme apriorice, stau la baza capacității de cunoaștere a subiectului, fiind astfel transferate realității obiective. Spațiul, timpul și cauzalitatea sunt prin urmare forme care funcționează în procesul de percepție ca tipare, cu scopul de a ordona și structura toate impresiile senzoriale. "Lucrul în sine" (das Ding an sich), adică așa cum este în esența sa, nu poate fi cunoscut, pentru că subiectul intră doar în posesia impresiei asupra lucrului, a "fenomenului", a apariției senzoriale a "lucrului în sine", care singură poate fi percepută, spre deosebire de ceea ce Kant denumește noumen, care se sustrage capacității de cunoaștere. Această cercetare critică a condițiilor percepției și cunoașterii este denumită de Kant "filozofie transcendentală", filozofie care investighează premisele și limitele necesare la care este supusă cunoașterea subiectului.
Probleme de etică
În alte două lucrări, "Fundamentarea metafizicii moravurilor" (Grundlegung zur Metaphysik der Sitten, 1785) și "Critica rațiunii practice" (Kritik der praktischen Vernunft, 1788), Kant prezintă sistemul său etic, care se bazează pe convingerea că rațiunea este cea mai înaltă instanță a moralei. Din acest punct de vedere, există două moduri în luarea unei decizii dictate de voință: un imperativ condiționat sau ipotetic, care decurge dintr-o înclinare subiectivă și urmează un anumit scop individual, și un "imperativ categoric", care se supune unei legi obiective, universal valabilă și necesară. Kant formulează astfel principiul "imperativului categoric", considerat ca fundament al moralei: "Acționează în așa fel încât maxima acțiunilor tale să poată fi impusă ca lege universală".
Concepția politică
Kant a fost figura proeminentă a perioadei de iluminism în Germania și în această calitate a dezvoltat ideea de "libertate", pornind de la concepțiile sale asupra moralei. Prin libertate el nu înțelege un liber arbitru lipsit de legi, ci libertatea de autodeterminare, de respectare conștientă a legilor, care derivă din rațiune. Deviza lui Kant, "Sapere aude !" ("Îndrăznește să știi !"), să ai curajul de a te servi de rațiune, a devenit deviza mișcării iluministe împotriva absolutismului. O societate liberă trebuie să fie alcătuită din cetățeni capabili de a înțelege democrația și de a gândi liber. În lucrarea sa elaborată către sfârșitul vieții, "Spre pacea eternă" (Zum ewigen Frieden, 1795), Kant preconizează o comunitate a popoarelor, o federație universală alcătuită din state reprezentativ republicane, în care să fie eliminate conflictele de interese ce duc la război. Premizele unei ordini pașnice ar trebui să fie: 1. Constituție republicană a statelor; 2. O uniune pacifică de state libere; 3. Libera circulație a cetățenilor bazată pe un drept de ospitalitate. În aceste condiții ar fi posibil un tratat de pace universală, al cărui miez l-ar constitui legea morală derivată din concepția etică a lui Kant. Relațiile dintre state ar trebui să aibă același caracter ca și relațiile între indivizi.
Estetica
În a treia lucrare de critică, "Critica puterii de judecare" (Kritik der Urteilskraft, 1790), Kant abordează problemele de estetică. Frumosul artistic este strâns legat de alcătuirea naturii, în special când aceasta dă prilejul senzației de sublim. "Frumos" în sens estetic este ceea ce se contemplă cu o satisfacție dezinteresată, lipsită de intenție sau scop personal, în forma sa cea mai pură. Această concepție a influențat în mod hotărâtor mișcarea literară denumită "Sturm und Drang" ("Furtună și Avânt"). Estetica lui Kant pornește de la o problemă fundamentală, pe care el a formulat-o în mai multe feluri, dându-i uneori structura unei „antinomii„. Conform „antinomiei gustului”, judecata estetică pare să se afle în conflict cu ea însăși : ea nu poate să fie estetică (o expresie a unei experiențe subiective) și în același timp o judecată (pretinzând acord universal). Și totuși oamenii, numai în virtutea raționalității lor, sunt dispuși sa emită astfel de judecăți. Pe de o parte, un anumit obiect le produce o senzație de plăcere, o plăcere imediată, care nu se bazează pe o conceptualizare a obiectului sau pe o cercetare a cauzei, scopului sau alcătuirii acestuia. Pe de altă parte ei își exprimă plăcerea sub forma unei judecăți, vorbind despre „frumusețe ca și cum ar fi o proprietate a obiectului”, reprezentând astfel plăcerea pe care o resimt ca fiind valabilă în mod obiectiv. Atitudinile, sentimentele și judecățile noastre sunt numite estetice tocmai pentru motivul că au o legătură directă cu experiența. Prin urmare nimeni nu poate să judece asupra frumuseții unui obiect pe care nu l-a văzut sau auzit niciodată. Numai experiența este aceea care face posibilă întotdeauna o judecată estetică, ci nu gândirea conceptuală, astfel că orice factor care alterează experiența unui obiect alterează și semnificația sa estetică (de aceea poezia nu poate fi tradusă fără a pierde ceva din frumusețea originală).
Concepția cosmogonică
Pe lângă preocupările sale filozofice, Kant a publicat și o serie de lucrări în domeniul științelor naturii. Una din cele mai importante este "Istoria generală a naturii și teoria universului" (Allgemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels, 1755), în care expune ipoteza genezei universului dintr-o nebuloasă, ipoteză care a fost dezvoltată mai târziu, independent de Kant, de către Pierre de Laplace.
Concepția religioasă
În ceea ce privește concepția religioasă a lui Kant, câțiva critici au subliniat deismul, de exemplu Peter Byrne, care a scris despre relația precisă a lui Kant cu deismul.[21] Alți critici au remarcat în concepția morală a lui Kant o trecere de la deism la teism, de exemplu Allen W. Wood[22] și Merold Westphal.[23] În ceea ce privește cartea lui Kant intitulată Religia în limitele rațiunii, a fost evidentiat că filosoful Kant reduce religiosul la rațional, religia la morală și creștinismul la etică.[24].
Kant dorea eutanasia tuturor religiilor revelate.[25]
Urmările filozofiei lui Kant
Kant se înscrie în rândul celor mai mari filozofi ai istoriei timpurilor moderne. Dezvoltarea ulterioară a filozofiei europene, în special a idealismului german (Schelling, Hegel) și a așa-numitului neo-kantianism, reprezentat printre alții de Wilhelm Windelband, dar și a unor curente contemporane, cum ar fi filozofia Hannei Arendt sau a lui John Rawls, nu pot fi concepute în afara cunoașterii filozofiei lui Kant. Un studiu aprofundat al filozofiei presupune în mod necesar cunoașterea filozofiei kantiene.
CITATE:
MADAME DE STAEL
| Madame de Staël | |
 Madame de Staël | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Anne-Louise Germaine Necker |
| Născută | [1][2][3][4] Paris, Regatul Franței |
| Decedată | (51 de ani)[1][2][3][4] Paris, Franța |
| Cauza decesului | cauze naturale |
| Părinți | Jacques Necker Suzanne Curchod[*] |
| Căsătorită cu | Erik Magnus Staël von Holstein[*] (–) Albert de Rocca[*] (din ) |
| Copii | Albertine de Broglie[*] Auguste-Louis de Staël-Holstein[*] Louis Alphonse de Rocca[*] |
| Cetățenie | Republica Geneva[*].svg){kind=small} Franța |
| Ocupație | scriitoare salonnière[*] diaristă[*] critic literar[*] politiciană correspondent[*] |
| Locul desfășurării activității | Weimar[5] |
| Activitate | |
| Limbi | limba franceză[1] |
| Opere semnificative | On Germany[*] Corinne ou l'Italie[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Modifică date / text | |
Anne Louise Germaine de Staël-Holstein (n. 22 aprilie 1766, Paris, Franța - d. 14 iulie 1817), cunoscută mai ales ca Madame de Staël, a fost o scriitoare elvețiană de limbă franceză. A trăit în Paris și a influențat gusturile literare în Europa, la cumpăna dintre secolele XVIII și XIX.
Scrieri
- Journal de Jeunesse, 1785
- Sophie ou les sentiments secrets, 1786
- Jane Gray, 1787
- Lettres sur le caractère et les écrits de J.-J. Rousseau, 1788
- Éloge de M. de Guibert
- À quels signes peut-on reconnaître quelle est l'opinion de la majorité de la nation?
- Réflexions sur le procès de la Reine, 1793
- Zulma: fragment d'un ouvrage, 1794
- Réflexions sur la paix adressées à M. Pitt et aux Français, 1795
- Réflexions sur la paix intérieure
- Recueil de morceaux détachés (comprenant : Épître au malheur ou Adèle et Édouard, Essai sur les fictions et trois nouvelles : Mirza ou lettre d'un voyageur, Adélaïde et Théodore et Histoire de Pauline), 1795
- Essai sur les fictions
- De l'influence des passions sur le bonheur des individus et des nations, 1796
- Des circonstances actuelles qui peuvent terminer la Révolution et des principes qui doivent fonder la République en France
- De la littérature dans ses rapports avec les institutions sociales, 1799
- Delphine, 1802
- Vie privée de Mr. Necker, 1804
- Épîtres sur Naples
- Corinne, ou l'Italie, 1807
- Agar dans le désert
- Geneviève de Brabant
- La Sunamite
- Le capitaine Kernadec ou sept années en un jour (comédie en deux actes et en prose)
- La signora Fantastici
- Le mannequin (comédie)
- Sapho
- De l'Allemagne, 1813
- Réflexions sur le suicide, 1813
- Morgan et trois nouvelles, 1813
- De l'esprit des traductions
- Considérations sur les principaux événements de la révolution française, depuis son origine jusques et compris le 8 juillet 1815, 1818 (posthumously)
- Dix Années d'Exil (1818), posthumously published in France by Mdm Necker de Saussure. In 1821 translated and published as Ten Years' Exile. Memoirs of That Interesting Period of the Life of the Baroness De Stael-Holstein, Written by Herself, during the Years 1810, 1811, 1812, and 1813, and Now First Published from the Original Manuscript, by Her Son."
- Essais dramatiques, 1821
- Oeuvres complètes 17 t., 1820-21
CITATE:
1. Destinul femeilor seamănă în unele privinţe cu cel al scavilor eliberaţi; dacă vor să câştige influenţă, puterea pe care nu au căpătat-o prin legi este socotită crimă; dacă rămân sclave, viaţa le este pe veci zdrobită.
2. Bărbaţii iartă mai curând femeile care nu-şi îndeplinesc îndatoririle casnice, decât pe cele care atrag asupra lor atenţia prin talente alese.
3. Bărbaţii de spirit, cuprinşi de uimire când îşi descoperă rivali printre femei, nu ştiu să le judece nici cu generozitatea unui adversar, nici cu indulgenţa unui protector.
4. Priveste cu atentie ordinea sociala si nu vei intarzia sa vezi ca e inarmata pana in dinti impotriva acelei femei care ar vrea sa se ridice la inaltimea faimei barbatesti.
5. Barbatii ingaduie la femei decaderea sufleteasca daca aceasta e intovarasita de mediocritatea spiritului, pe cata vreme cinstea cea mai desavarsita abia de poate face sa li se ierte adevarata superioritate.
6. Nu ar trebui sa avem temeri in legatura cu insusirile intelectuale ale femeilor decat dintr-o grija delicata pentru fericirea lor.
7. Femeile trebuie sa-si cultive cu grija sufletul si mintea, intru progresul luminilor si spre fericirea societatii.
8. Iubirea e deasupra legilor, deasupra părerilor omeneşti. Ea e adevăr, e flacără, e puritate, prima idee a lumii morale.
9. În viață nu există decât începuturi.
10. Nicio operă care-şi trage un merit oarecare din împrejurările momentului nu-şi poate păstra gloria neştirbită. Ea poate fi socotită o scriere a clipei de faţă, dar nu o carte nemuritoare.
MIRCEA ELIADE
.svg){kind=small}
Mircea Eliade (n. , București, România – d. , Chicago, Illinois, SUA) a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filosof și profesor de origine română la Universitatea din Chicago, din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică variată. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite. Este membru post-mortem al Academiei Române (din 1990).[7]
Copilăria și adolescența
Născut în București, a fost fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume original fusese Ieremia)[8][9] și al Jeanei.[10] Familia se trăgea dintr-un neam de răzeși moldoveni din Ținutul Covurlui.[11] A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu.[12]
Familia s-a mutat între Tecuci și București, în ultimă instanță, stabilindu-se în capitală în 1914,[8] și și-a achiziționat o casă pe strada Melodiei (actualmente str. Radu Cristian la nr.1), în apropiere de Piața Rosetti, unde Mircea Eliade a locuit până târziu în adolescență.[13]
Interesul față de cei doi scriitori l-a dus la învățarea limbilor italiană și engleză; în particular începe să studieze persana și ebraica.[8][14] Este interesat de filosofie și studiază lucrările lui Vasile Conta, Marcus Aurelius și Epictet, citește lucrări de istorie și în special pe Nicolae Iorga și B.P Hasdeu.[14] Prima sa opera a fost publicată în 1921 Inamicul viermelui de mătase[15] urmată de Cum am găsit piatra filosofală.[14] Patru ani mai târziu, Eliade încheie munca la volumul său de debut, volum autobiografic, Romanul Adolescentului Miop.[14]
Eliade, gânditorul
Mircea Eliade avea o serioasă formație filosofică încă din România. După o pubertate dificilă de intens studiu solitar, începând din 1925 adolescentul este aproape unanim recunoscut ca "șef al generației" sale. Încă de la vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole de entomologie, care trădează o surprinzătoare imaginație, iar ceva mai târziu, primele romane. Romanul Gaudeamus, terminat în 1928, partea a doua din Romanul adolescentului miop, cuprinde informații autobiografice interesante despre prima întâlnire cu viitorul lui profesor de logică și metafizică, Nae Ionescu, care avea să aibă o influență decisivă asupra carierei sale. Recunoscând talentul și cunoștințele lui Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a dat o slujbă în redacția ziarului Cuvântul. Deși părerile posterității sunt împărțite, Nae Ionescu a avut meritul de necontestat de a fi sprijinit tinere talente ca Eliade sau Mihail Sebastian.
Influența italiană
Dorind să-și lărgească orizontul intelectual dincolo de cultura franceză, pe atunci dominantă în România, Eliade învață limba italiană și cu ocazia unor călătorii în Italia îi cunoaște personal pe Giovanni Papini și pe Vittorio Macchioro, care avea publicații în domeniul istoriei religiilor. O indiscreție a tânărului Eliade, care publică un interviu luat lui Macchioro, menționând unele remarci amare ale acestuia asupra regimului lui Mussolini, i-au provocat acestuia neplăceri [necesită citare]. În 1929 își ia licența cu o teză despre filozofia italiană în timpul Renașterii.
India secretă
După cultura italiană, filosofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. Obținând o bursă particulară, începe să studieze limba sanscrită și Yoga cu Surendranath Dasgupta, în Calcutta. Întors la București (locuiește între 1934-1940 în imobilul aflat pe Bd.Dacia la nr. 141), își dă doctoratul în filosofie cu o dizertație despre Yoga. În 1933 capătă mare popularitate romanul Maitreyi, bazat pe experiența din India și pe date autobiografice. Între 1932 și 1943 publică mai multe volume de proză literară, eseuri și lucrări științifice.
Despre romanul său Maitreyi
Puține opere din literatura universală tratează aceleași fapte în viziunea, inerent diferită și chiar contradictorie, a doi scriitori care au fost, în același timp, protagoniștii lor.[16] Pentru români, romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade a constituit generații de-a rândul o adevărată încântare. Demn de menționat este faptul că prototipul personajului principal al cărții a trăit cu adevărat, până în 1990, în țara Vedelor și a Upanișadelor. Era fiica lui Surendranath Dasgupta, un filosof indian, și se numea Maitreyi Devi. Tânărul Mircea Eliade avea, când a cunoscut-o, 23 de ani, iar ea 16. Adolescenta scria versuri, apreciate de Rabindranath Tagore, și avea să devină o cunoscută poetă indiană. Întâlnirea dintre Maitreyi Devi și reputatul sanscritolog român Sergiu Al. George, la Calcutta, în 1972, a "declanșat" scrierea unei noi cărți: Dragostea nu moare.
Tulburătoarea poveste de dragoste din anii '30 a primit astfel o replică magistrală de la însăși eroina ei, Maitreyi (în carte, Amrita), după 42 de ani. Romanul-răspuns, It Does Not Die (Dragostea nu moare), scris mai întâi în bengali, a fost tradus și publicat în limba engleză în 1976. Ne cufundăm, în timpul lecturii, în peisajul și în mentalitatea indiană, cu mirifica ei lume a miturilor, ritualurilor și simbolurilor. Coloana vertebrală a cărții de față este însă relatarea cu autenticitate și cu geniu a celei mai mari minuni a lumii: înfiriparea sentimentului de dragoste, fericirea iubirii împărtășite și destrămarea ei.
Mircea și Amrita (din Dragostea nu moare), ca și Allan și Maitreyi (din Maitreyi), pot sta alături de nemuritoarele cupluri Paul și Virginia, Tristan și Isolda, Romeo și Julieta. Dragostea nu moare (1976), carte apărută până acum în limbile bengali, engleză, germană, spaniolă și română, nu are încă notorietatea planetară a romanului "Maitreyi" (1933). Ea însă înaintează triumfal pe aceeași cale a consacrării universale.
Eliade și extrema dreaptă românească
De la mijlocul anilor '30, Eliade, aparținând de grupa din jurul lui Nae Ionescu a îmbrățișat ideologia Mișcării Legionare, în cadrul căreia devine un activist cunoscut. Acest lucru s-a manifestat în mai multe articole pe care le-a scris pentru diferite publicații, printre care și ziarul oficial al Mișcării, "Buna Vestire", dar și prin campania electorală pentru alegerile din decembrie 1937.
Eliade a fost arestat pe data de 14 iulie 1938 în timpul unei campanii împotriva Gărzii de Fier, campanie autorizată de regele Carol II. La vremea arestării tocmai publicase Provincia și legionarismul în Vremea, ministrul de interne, Armand Călinescu, considerând că Eliade ar fi autor de propagandă legionară.[17]
Eliade a fost ținut timp de trei săptămâni în arest la sediul Siguranței Statului de la Malmaison, unde s-a încercat a-l convinge să semneze o declarație de disociere de Garda de Fier, dar el a refuzat să o facă.[18] În prima săptămână a lunii august a fost transferat la un lagăr provizoriu din Miercurea-Ciuc. Când Eliade a început să scuipe sânge în octombrie 1938 a fost dus la un sanatoriu din Moroeni.[18] A fost eliberat pe 12 noiembrie 1938.[19]
Eliade s-a distanțat ulterior de această atitudine, însă a evitat mereu să se refere la această perioadă critică din tinerețea sa. În timp ce scria articole antisemite [20], a luat poziție față de expatrierea unor mari intelectuali evrei și și-a menținut amiciția cu evrei ca Mihail Sebastian. Anumiți exegeți ai operei sale au comentat faptul că Eliade, de fapt, nu s-a dezis niciodată de ideologia legionară, preferând să nege ulterior că ar fi autorul unora dintre articolele care i-au purtat semnătura [21],[22] și că unele idei de factură mistic-totalitară sau antisemite ar fi regăsibile în operele sale științifice,[necesită citare]. În ceea ce privește opera literară, drama Iphigenia a fost interpretată de unii comentatori, în frunte cu Mihail Sebastian, a fi o alegorie a morții lui Codreanu [23].
Anii de maturitate
Începând din 1957, Mircea Eliade se stabilește la Chicago, ca profesor de istorie comparată a religiilor la Universitatea "Loyola"[necesită citare]. Reputația sa crește cu fiecare an și cu fiecare nouă lucrare apărută, devine membru în instituții ilustre, primește mai multe doctorate honoris causa.
Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus accentul asupra conceptului de spațiu și timp sacru. Spațiul sacru este în concepția lui Eliade centrul universului, pe când timpul sacru este o repetiție a elementelor de la originea lumii, lumea considerată ca "orizontul" unui anume grup religios. În această concepție ființele umane arhaice erau orientate în timp și spațiu, cele moderne ar fi dezorientate. Dar și în omul modern ar exista o dimensiune ascunsă, subconștientă, guvernată de prezența secretă a unor profunde simboluri religioase. Catedra de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă numele, ca dovadă a vastei sale contribuții la literatura specializată din acest domeniu. La catedră i-a urmat prof. Wendy Doniger.[24] În ultimii ani de viață, în ciuda serioaselor probleme de sănătate, Eliade a continuat să lucreze editând cele 18 volume de enciclopedia religiilor, adunând contribuții pentru ultimul volum de istoria credințelor și proiectând un compendiu al lucrărilor sale de istoria religiilor care să apară sub forma unui mic dicționar. Mircea Eliade a murit la vârsta de 79 de ani, pe 22 aprilie 1986, la Chicago, fiind incinerat a doua zi.[25]
Eliade, artistul
Opera sa literară stă mărturie acestei convingeri de viață, frescă a problemelor existențiale în epoca pe care a trăit-o. Întoarcerea din rai (1934) și Huliganii (1935) sunt romane semifantastice în care Eliade acceptă existența unei realități extrasenzoriale. Omul este în căutarea propriilor sale forțe ascunse, este instrumentul acestor forțe pe care nu le poate controla. Această filozofie personală este exprimată de Mircea Eliade atât în nuvele memorabile, cum ar fi La țigănci (1959), cât și în romanul Noaptea de Sânziene (1971).
Posteritatea lui Mircea Eliade
După moartea sa, Eliade a fost atacat de Adriana Berger (cea care s-a ocupat de aranjarea hârtiilor din biblioteca lui Eliade incendiată pe 18 decembrie 1985) cu acuzații de antisemitism, fără a aduce dovezi, prefigurând linia atacurilor repetate care au urmat. În România de după 1990 s-a început publicarea doar a unei părți din cele patruzeci de volume de operă științifică și literară, preferându-se reeditările, astfel că în douăzeci de ani nu s-a reușit publicarea integrală a operei eliadești. Valorile spirituale promovate de Eliade au continuat să anime proiecte culturale și după 1990, moment în care a (re)dobândit un statut de autor mitic, în sensul discuției în jurul unei opere neintegral publicată în România. Actualitatea scrierilor lui Eliade este probată de traducerea post-mortem a multora din scrierile sale (în spaniolă, italiană, portugheză etc.). În rândul tinerilor redescoperind libertatea religioasă, literatura fantastică și fronda specifică tânărului Eliade a redeșteptat interesul pentru opera și viața autorului.
Viața privată
Eliade a fost căsătorit de două ori: prima lui soție a fost Nina (n. Mareș, d. 1944), cu care s-a căsătorit în 1934, iar a doua soție a fost Christinel (n. Cotescu, d. 9 martie 1998), cu care s-a căsătorit în 1948.
Opere literare
- Romanul adolescentului miop, roman (1928)
- Gaudeamus, roman (1929)
- Isabel și apele diavolului, roman (1930)
- Lumina ce se stinge, roman (1931)
- Maitreyi, roman (1933)
- Întoarcerea din rai, roman (1934)
- Huliganii, roman (1935)
- Șantier. Roman indirect (1935)
- Domnișoara Christina, nuvelă (1936)
- India (1936)
- Șarpele, nuvelă (1937)
- Nuntă în cer, roman (1939)
- Secretul doctorului Honigberger, nuvelă (1940)
- Nopți la Serampore, nuvelă (1940)
- Pe strada Mântuleasa, nuvelă (1963)
- La țigănci, nuvelă (1959)
- Noaptea de Sânziene, roman (1971)
- În curte la Dionis, nuvele (1977)
- 19 trandafiri, roman (1980)
- Viața nouă (Ștefania), roman neterminat
Lucrările publicate în limba română
- Romanul adolescentului miop, scris în 1927, publicat la Editura Muzeul Literaturii Române abia în anul 1988, ediție curentă, Humanitas, 2004
- Gaudeamus, 1929 ediție curentă, Humanitas, 2004
- Isabel și apele diavolului, 1929, ediție curentă, Humanitas, 2003
- Solilocvii, 1932
- Maitreyi, 1933, roman indian
- Oceanografie, 1934,
- Întoarcerea din rai, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
- Lumina ce se stinge, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
- Alchimia asiatică, 1935 text integral în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991
- India, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
- Incercarea labirintului , roman
- Caietele maharajahului, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
- Huliganii, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003
- Șantier, Roman indirect, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003
- Domnișoara Christina, 1936 ediție curentă Humanitas, 2003
- Cosmologie și alchimie babiloniană, 1937 text integral în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991
- Șarpele, 1937
- Fragmentarium, 1938
- Nuntă în cer, 1938
- Secretul doctorului Honigberger, 1940, ediție curentă Humanitas, 2003
- Nopți la Serampore, 1940, ediție curentă Humanitas, 2003
- Mitul reintegrării, 1942
- Salazar și revoluția în Portugalia, 1942
- Jurnal portughez, scris în 1942, editat 2006
- Insula lui Euthanasius, 1943, ediție curentă Humanitas, 2003
- Comentarii la Legenda Meșterului Manole, 1943 în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991
- Pe strada Mântuleasa, 1968, ediție curentă Humanitas, 2004
- Coloana nesfârșită (piesă de teatru), 1970 Roma "Revista scriitorilor Români", 1976 în „Secolul XX”, 1996 Editura Minerva, 2001 Editura „Destin” din Deva
- Noaptea de Sânziene, 1971
- În curte la Dionis, 1977, ediție curentă Humanitas, 2004
- Tinerețe fără tinerețe, Nouăsprezece trandafiri, 1980, ediție curentă Humanitas, 2004
- Viață nouă (Ștefania), Jurnalul Literar, 1999
- Religii australiene, ediție curentă Editura Herald, 2012
Lucrările publicate în limbi străine
- Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne (1936), în limba franceză
- Os Romenos, latinos do Oriente („Despre Români, latinii orientului”), 1943, în limba portugheză
- Tehnici ale Yoga, 1948
- Traité d'histoire des religions (1949), în limba franceză
- Le mythe de l'éternel retour (1949), în limba franceză
- Imagini și simboluri, 1952
- Yoga. Nemurire și libertate, 1954
- Le Sacré et le Profane (1956), în limba franceză
- Forgerons et alchimistes (Făurari și alchimiști), 1956, în limba franceză
- Mythes, rêves et mystères, (Mituri vise și mistere), 1957, în limba franceză
- Initiation, rites, sociétés secrètes (Nașteri și renașteri), 1958, în limba franceză
- Mefistofel și androginul, 1962
- Patañjali et le Yoga (1962), în limba franceză
- Aspects du mythe (1963), în limba franceză
- The Quest (titlul versiunii în limba franceză este La Nostalgie des Origines), 1969
- De Zalmoxis à Gengis-Khan, Paris, 1970
- Le Chamanisme et les Techniques archaïques de l'extase (1974), în limba franceză
- Occultism, Witchcraft, and Cultural Fashions (1976), în limba engleză
- Istoria credințelor și ideilor religioase, 1976-1983
- Uniformes de général, nouvelles, traduction du roumain par Alain Paruit, Paris, Gallimard, «Du monde entier», 1981
- Les Trois grâces, nouvelles, traduction du roumain par Marie-France Ionesco et Alain Paruit, Paris, Gallimard, «Du monde entier», 1984. ISBN 2-07-070035-6
- Symbolism, the sacred, and the arts, 1985
- Briser le toit de la maison, 1986
Opere memorialistice
- Romanul adolescentului miop,scris în 1927, publicat de Mircea Handoca abia în anul 1989, ediție curentă, Humanitas, 2004
- Jurnal, două volume (versiunea în limba română a fost restabilită de Mircea Handoca pornind direct de la manuscris)
- Memorii, două volume, 1991 (autobiografia sa)
- Jurnal portughez și alte scrieri, Humanitas, 2006
- Încercarea labirintului, ed. I, Dacia, 2000, ed. a II-a, Humanitas, 2006
Ecranizări
- The Bengali Night (1988)
- Domnișoara Christina (1992)
- Șarpele ("The Snake") (1996)
- Eu sunt Adam! (1996)
- Tinerețe fără tinerețe ("Youth Without Youth") (2007)
- Domnișoara Christina (2013)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu