MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 26 APRILIE 2021 / ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

 2. /26 APRILIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

DECESE

Edmund Husserl, filosof austriac

• 1192: Împăratul Go-Shirakawa al Japoniei (n. 1127)
• 1478: Giulio de' Medici (1453 - 26 aprilie 1478) a fost al doilea fiu al lui Piero di Cosimo de' Medici (Piero Gutosul) și a Lucreziei Tornabuoni. În calitate de co-conducător al Florenței, împreună cu fratele său Lorenzo de' Medici, a completat imaginea fratelui său ca susținător al artelor, cu propria sa imagine.
  A fost victima complotului pus la cale de Pazzi și de susținătorii lor, fiind asasinat duminică, 26 aprilie 1478, în Domul din Florența, Santa Maria del Fiore. A fost înjunghiat de 19 ori de către Francesco de' Pazzi și Bernardo Baroncelli.
  Giuliano a avut un fiu nelegitim conceput cu amanta sa, Fioretta Gorini, care a devenit mai târziu Papa Clement al VII-lea. 

  Giuliano de' Medici
  Portret de Sandro Botticelli.
  Date personale
  Născut	1453 Florența, Republica Florenței
  Decedat	26 aprilie 1478 Florența, Republica Florenței
  Înmormântat	Basilica of San Lorenzo[*]
  Cauza decesului	omor (înjunghiere cu armă albă[*])
  Părinți	Piero di Cosimo de' Medici Lucrezia Tornabuoni
  Frați și surori	Maria di Piero de' Medici[*] Nannina de' Medici[*] Bianca de' Medici[*] Giovanni de' Medici[*] Lorenzo de' Medici
  Căsătorit cu	Fioretta Gorini; del Cittadino[*]
  Copii	Papa Clement al VII-lea nelegitim
  Cetățenie	Republica Florentină[*]
  Ocupație	politician
  Activitate
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa Medici

• 1864: Arhiducesa Auguste Ferdinande de Austria, Prințesă de Bavaria (1 aprilie 1825, Florența - 26 aprilie 1864, Munchen) a fost fiica lui Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana și a primei lui soții, Maria Anna de Saxonia. A fost soția lui Luitpold, Prinț Regent al Bavariei și mama regelui Ludwig al III-lea al Bavariei. 
  Prințesa Auguste Ferdinande de Austria
  Auguste a fost unul din cei trei copii ai lui Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana și a primei lui soții, Maria Anna de Saxonia. Ea a fost sora vitregă mai mare a Marelui Duce Ferdinand al IV-lea de Toscana. A fost membră a linie directe atât din Ludovic al XIV-lea al Franței cât și din William Cuceritorul.
  A fost crescută într-o religie catolică strictă și și-a dezvoltat interesul în arte și științe încă de timpuriu. Contemporanii au descris-o ca fiind înaltă și frumoasă.
  La 15 aprilie 1844, ea s-a căsătorit cu Prințul Luitpold la Florența. Inițial. tatăl lui Luitpold, Ludwig I al Bavariei, s-a opus planului de căsătorie devreme ce Auguste arăta deja simptome de tuberculoză pulmonară înainte de căsătorie (boală de care va muri în cele din urmă la numai 39 de ani).
  Ei au avut patru copii (cu care ea a vorbit întotdeauna în italiană), printre care și viitorul rege Ludwig al III-lea al Bavariei, iar Auguste a fost o puternică susținătoare pentru Luitpold în toate activitățile lui politice. În timpul Revoluției din 1848 ea a vorbit împotriva Lolei Montez (metresa regelui Ludwig I al Bavariei) și a căutat să izoleze opozanții monarhiei.
  Copiii ei cu Luitpold au fost:
  • Ludwig al III-lea (1845–1921), rege al Bavariei, s-a căsătorit cu Arhiducesa Maria Theresia de Austria-Este (1849–1919)
  • Leopold (1846–1930), căsătorit cu Arhiducesa Gisela de Austria (1856–1932)
  • Therese (1850–1925)
  • Arnulf (1852–1907), căsătorit cu Prințesa Therese de Liechtenstein (1850–1938)
  După moartea ei Luitpold nu s-a mai recăsătorit.  

  Augusta Ferdinande de Austria
  Prințesă de Bavaria
  Auguste de Austria, c. 1850
  Date personale
  Născută	1 aprilie 1825 Florența
  Decedată	26 aprilie 1864 (39 de ani) Munchen
  Înmormântată	Theatine Church[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
  Părinți	Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana Prințesa Maria Anna de Saxonia
  Frați și surori	Arhiducesa Maria Isabella, Prințesă de Toscana Archduchess Caroline Augusta of Austria[*] Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana Arhiducele Karl Salvator, Prinț de Toscana Arhiducele Johann Salvator de Austria Arhiducele Ludwig Salvator, Prinț de Toscana Archduchess Maria Maximiliana of Austria[*][1]
  Căsătorită cu	Luitpold, Prinț Regent al Bavariei
  Copii	Ludwig al III-lea al Bavariei Prințul Leopold al Bavariei Prințesa Theresa a Bavariei Prințul Arnulf al Bavariei
  Cetățenie	Regatul Italiei
  Ocupație	politiciană
  Apartenență nobiliară
  Titluri	prințesă Arhiduce
  Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena Casa de Wittelsbach

• 1717: Christian al II-lea (22 iunie 1637 – 26 aprilie 1717) a fost Duce de Birkenfeld-Bischweiler din 1654 până în 1717, Duce de Zweibrücken-Birkenfeld din 1671 până în 1717 și conte de Rappoltstein din 1673 până în 1699. Christian s-a născut la Bischwiller în 1637. A fost fiul cel mare al lui Christian I, Conte Palatin de Birkenfeld-Bischweiler. După decesul tatălui său în 1654 el i-a succedat. În 1671 el a moștenit Palatinatul Zweibrücken-Birkenfeld de la vărul său Karl al II-lea Otto. Prin moștenirea soției sale el a devenit de asemenea conte de Rappolstein din 1673 până când i-a garantat titlul fiului său Christian al III-lea.
  La 5 septembrie 1667 Christian s-a căsătorit cu contesa Katharina Agathe de Rappoltstein (15 iunie 1648 – 16 iulie 1683). Cuplul a avut următorii copii:^[1]
  1. Magdalena Claudia (16 septembrie 1668 – 9 decembrie 1704)
  2. Louis (26 decembrie 1669 – 2 aprilie 1670)
  3. Elizabeth Sophie Augusta (2 august 1671 – 18 octombrie 1672)
  4. Christina Catherine (2 august 1671 – 15 mai 1673)
  5. Charlotte Wilhelmina (18 octombrie 1672 – 29 mai 1673)
  6. Christian (7 noiembrie 1674 – 3 februarie 1735)
  7. Louise de Zweibrücken-Birkenfeld (28 octombrie 1679 – 3 mai 1753); s-a căsătorit cu Friedrich Anton Ulrich, Prinț de Waldeck și Pyrmont  

     Christian al II-lea
     Conte Palatin de Zweibrücken-Birkenfeld
     Christian a II-lea Conte Palatin de Zweibrücken-Birkenfeld
     Căsătorit(ă)	Katharina Agathe de Rappoltstein
     Familie nobilă	Casa de Wittelsbach
     Tată	Christian I, Conte Palatin de Birkenfeld-Bischweiler
     Mamă	Magdalene Catherine de Zweibrücken
     Naștere	22 iunie 1637 Bischwiller
     Deces	26 aprilie 1717 (79 de ani) Birkenfeld

• 1903: Louis Pierre Blanc (n. 31 decembrie 1860, Geneva — d. 26 aprilie 1903, București) a fost un arhitect elvețian, proiectantul unor clădiri publice monumentale, reprezentative pentru arhitectura urbană de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.^[2] Cele mai numeroase clădiri proiectate de către el au fost construite în București. Cele mai importante clădiri proiectate:
  • Institutul de Bacteriologie Victor Babeș^[3], București
  • Casa Ion Lahovary^[4], Calea Dorobanților, 1889, București
  • Casa Nicolae Filipescu, 1888, București, construită pe strada Scaune, nr. 26, fostă Batiștei, nr. 15, actualmente Batiștei, nr. 13. Casa spațioasă, compusă din subsol, parter și etaj, cu ferestre canelate și cu ancadramente, a fost construită între 1888-1890.^[5]
  • Palatul Ministerului Agriculturii și Domeniilor, sediul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, 1895, București
  • Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, 1893–1897, Iași
  • Casa Take Ionescu ^[6], București
  • Palatul H. Spayer, 1900,București
  • Palatul Facultății de Medicină, 1895 - 1902, București  

    Louis Blanc
    Date personale
    Născut	31 decembrie 1860[1]
    Decedat	26 aprilie 1903 (42 de ani)[1]
    Cetățenie	România
    Ocupație	arhitect

• 1907: Josef „Pepi” Hellmesberger Jr. (n. 9 aprilie 1855,^{[1][2][3][4][5][6]} Viena, Imperiul Austriac^[7] – d. 26 aprilie 1907,^{[1][2][3][4][5][6]} Viena, Austro-Ungaria^[8]) a fost un compozitor, violonist și dirijor austriac.
  Hellmesberger a fost fiul violonistului și dirijorului Joseph Hellmesberger Sr. (1828-1893), care a fost primul său profesor. Printre familia sa de muzicieni notabili se numără: bunicul, Georg Hellmesberger Sr. (1800-1873); unchiul, Georg Hellmesberger Jr. (1830-1852); și fratele său, Ferdinand Hellmesberger (1863–1940).
  În 1875 Hellmesberger a 
  

  devenit membru al cvartetului Hellmesberger al tatălui său, în timp ce în 1887 a devenit lider. În 1878 Hellmesberger a devenit violonist solo al Capelei de la Viena și profesor la Conservatorul din Viena. În 1890 a fost primul hofkapellmeister la Opera de la Curtea de la Viena, iar din 1901 până în 1903 a fost dirijor principal al Filarmonicii de la Viena.
  În 1904 și 1905 a fost Kapellmeister la Stuttgarter Hoftheater
  Compozițiile sale includ 22 de operete, 6 balete, muzică dance și lieder.
  Hellmesberger a murit din cauza insuficienței renale, la Viena, la 52 de ani. 

  Joseph Hellmesberger jr.
  Joseph Hellmesberger jr.
  Date personale
  Născut	9 aprilie 1855[1][2][3][4][5][6]  Viena, Imperiul Austriac[7]
  Decedat	26 aprilie 1907 (52 de ani)[1][2][3][4][5][6]  Viena, Austro-Ungaria[8]
  Înmormântat	Cimitirul Hietzinger[*]
  Părinți	Joseph Hellmesberger[*]
  Frați și surori	Ferdinand Hellmesberger[*]
  Cetățenie	Austro-Ungaria
  Ocupație	dirijor compozitor violonist muzicolog[*] concertmaster[*]
  Activitate
  Gen muzical	operă
  Instrument(e)	vioară

• 1910: Bjørnstjerne Bjørnson, poet, prozator, dramaturg și ziarist norvegian, laureat Nobel (n. 1832)
• 1929: Marele Duce Mihail Mihailovici al Rusiei (rusă Михаил Михайлович; 16 octombrie 1861 – 26 aprilie 1929) a fost fiul Marelui Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei și verișor primar al Țarului Alexandru al III-lea al Rusiei. A urmat o carieră militară însă i s-a interzis să trăiască în Rusia după ce în 1891 a făcut o căsătorie morganatică cu contesa Sophie de Merenberg. Și-a petrecut restul vieții în Anglia și pe Riviera franceză, scăpând de Revoluția rusă din 1917. Cele două fiice ale sale s-au căsătorit cu aristocrați britanici. 
  Marele Duce Mihail Mihailovici al Rusiei în tinerețe.
  Marele Duce Mihail Mihailovici s-a născut la palatul Peterhof situat în afara orașului St.Petersburg la 16 octombrie 1861, al treilea copil și al doilea fiu al Marelui Duce Mihail Nicolaievici și a soției lui Marea Ducesă Olga Feodorovna (născută Prințesa Cecilie de Baden).
  Cunoscut în familie "Mișa-Mișa", avea numai un an când, în 1862, familia s-a mutat la Tiflis, Georgia unde tatăl său fusese numit vicerege al Caucazului. În Caucaz și-a petrecut Mihail primii ani și adolescența unde familia a locuit timp de douăzeci de ani. Crescut într-un mediu strict și militar, a primit puțină afecțiune din partea părinților. Tatăl său, ocupat cu eforturile guvernamentale și militare, a rămas o figură îndepărtată. Mama lui cerea o disciplină strictă și era rece față de copiii ei. Mihail a fost o dezamăgire pentru mama sa care îl compara în mod nefavorabil lui cu mult mai inteligentul său frate mai mare Marele Duce Nicolae. Mihail a fost considerat cel mai puțin înzestrat din cei șapte copii iar mama sa menționa "prost".^[1]
  În timpul perioadei din Caucaz, Marele Duce a excelat la echitație și și-a început cariera militară.^[1] Tânăr soldat, Mihail a participat la războiul ruso-turc din 1877-1878 și a fost promovat colonel. Îi plăcea viața militară și a servit în regimentul de vânătoare al gardienilor Egersky.^[2] În 1882, când Marele Duce Mihail avea 20 de ani, s-a întors cu familia la St. Petersburg când tatăl său a fost numit președinte al Consiliului de Miniștrii. Mihail era superficial și nu era o mare inteligență însă era înalt și frumos. A devenit popular în capitală petrecându-și cea mai mare parte a timpului la petreceri, la dans și la jocuri de noroc. Alexandru al III-lea l-a calificat "idiot" 
  Marele Duce Mihail Mihailovici și soția sa.
  Marele Duce Mihail locuia la Palatul Mihailovski împreună cu părinții, frații și sora sa. În încercările sale de a-și întemeia o familie, în 1886 a cerut mâna prințesei Mary de Teck însă a fost refuzat.^[3] Mai târziu a cerut mâna Prințesei Irene de Hesse Darmstadt^[2] iar în 1887 a Prințesei Louise, fiica cea mare a Prințului de Wales însă a fost refuzat din nou.^[2]
  În 1888, a avut o relație cu prințesa Walewski. Mai târziu s-a îndrăgostit de contesa Katia Ignatieva, fiica fostului ministru de interne Nicolae Pavlovici Ignatiev.^[4] A încercat să obțină permisiunea de a se căsători cu ea și a mers împreună cu tatăl său să vorbească cu Țarul Alexandru al III-lea.^[5] Mama sa, Olga Feodorovna s-a opus vehement acestei mezalianțe. Pentru a rupe această relație, părinții au decis să-l trimită în străinătate.
  În timp ce era la Nisa în 1891, Marele Duce Mihail s-a îndrăgostit de contesa Sofia de Merenberg, fiica prințului Nikolaus Wilhelm de Nassau și a soției morganatice, născută Natalia Alexandrova Pușchin. Bunicul matern al Sofiei era renumitul scriitor Alexandru Pușchin. Pentru că știa că nu va primi permisiunea de a se căsători, nici n-a mai cerut-o și s-a căsătorit la San Remo la 26 februarie 1891.
  Căsătoria n-a fost numai morganatică dar și ilegală conform statutului familiei imperiale. S-a generat un sacandal imens la curtea rusă. Marele Duce Mihail a fost destituit din rangul său de la curtea imperială. I s-a interzis pe viață să se întoarcă în Rusia.^[6] Când mama sa a auzit de căsătoria morganatică a leșinat, apoi a plecat cu trenul în Crimeea pentru a se recupera însă a suferit un atac de cord și a murit, lucru pentru care a fost blamat Mihail. Marelui Duce Mihail nu i s-a permis să asiste la funerariile mamei sale. Din cauza căsătoriei morganatice, Marele Duce Mihail și-a petrecut restul vieții trăind în exil în Anglia, Franța și Germania. Soția sa a primit titlul de contesă Torby de la vărul ei Marele Duce de Luxemburg ^[7]. Inițial cuplul a locuit la Wiesbaden, Nassau. Doi dintre cei trei copii s-au născut aici. În 1899 s-au stabilit la Cannes unde aveau o vilă numită Kazbek după un munte din Georgia. Trăiau confortabil deoarece Mihail era proprietarul unei fabrici de îmbuteliere de apă minerală situată în apropiere de Tiflis.
  O parte din timp și-o petreceau la vila lor din sudul Franței. Marele Duce a fost fondatorul și președintele clubului de golf de la Cannes, unde adesea juca în sezonul de iarnă. În sudul Franței se întâlnea și cu rudele sale din Rusia, în mod special cu sora sa Anastasia care avea o reședință în apropierea vilei lui. În 1903 tatăl său a suferit un accident vascular și s-a mutat la Cannes. Bătrânul Mare Duce a fost fermecat de nora sa și de nepoți. În 1908 Mihail a publicat un roman, Never Say Die, despre căsătoria morganatică scrisă cu resentimentul că nu i s-a permis să se întoarcă în Rusia.

  După moartea tatălui său la Cannes la 18 decembrie 1909 lui Mihail i s-a permis să participe la funerarii; totuși soția sa a refuzat să meargă cu el încă indignată de jignirile de care avusese parte în urma căsătoriei ei.
  Mihail a devenit președintele spitaului Hampstead căruia i-a donat o ambulanță și președintele societății de arte Hampstead. În fiecare an Marele Duce Mihail și soția sa îl vizitau pe regele Eduard al VII-lea la Castelul Windsor sau la Casa Sandringham.
  La 4 septembrie 1927 soția sa a murit la vârsta de 59 de ani. regele George al V-lea i-a scris o scrisoare de condoleanțe iar Prințul de Wales a participat la funerarii. La 26 aprilie 1929 la vârsta de 67 de ani moare și Marele Duce Mihail după ce a contactat gripă. a fost înmormântat alături de soția sa la cimitirul Hampstead.  

  Marele Duce Mihail Mihailovici
  Date personale
  Născut	16 octombrie 1861 Peterhof, Imperiul Rus
  Decedat	26 aprilie 1929 (67 de ani) Londra, Anglia, Regatul Unit
  Înmormântat	Hampstead Cemetery[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (gripă)
  Părinți	Marele Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei Olga Feodorovna de Baden
  Frați și surori	Marea Ducesă Anastasia Mihailovna a Rusiei Marele Duce Serghei Mihailovici al Rusiei Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei Marele Duce George Mihailovici al Rusiei Marele Duce Nicolai Mihailovici al Rusiei Marele Duce Alexei Mihailovici al Rusiei
  Căsătorit cu	Contesa Sophie de Merenberg
  Copii	Contesa Anastasia Mihailovna de Torby Nadejda, Marchiză de Milford Haven Mihail Mihailovici, Conte de Torby
  Cetățenie	Imperiul Rus  URSS
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa Holstein-Gottorp-Romanov

• 1932: Hart Crane, poet american (n. 1899)
• 1938: Edmund Husserl, filosof austriac, considerat părintele fenomenologiei (n. 1859)
• 1940: Carl Bosch, chimist german, laureat Nobel (n. 1874)
• 1951: Arnold Johannes Wilhelm Sommerfeld (n. 5 decembrie 1868,^{[12][13][14][15][16][17]} Königsberg, Prusia^[18] – d. 26 aprilie 1951,^{[12][19][13][15][16][17]} München, RFG^[20][21]) a fost un fizician, matematician german și profesor la München.
  A propus o teorie a giroscopului, a dezvoltat mecanica cuantică și a extins teoria atomică a lui Niels Bohr (vezi și atom). A studiat liniile spectrale din punct de vedere cuantic introducând numerele cuantice azimutal și magnetic. A introdus și constanta structurii fine. 
• Arnold Sommerfeld, Atombau und Spektrallinien (Friedrich Vieweg und Sohn, Braunschweig, 1919)
  • Arnold Sommerfeld, traducere a celei de-a treia ediții germane de Henry L. Brose Atomic Structure and Spectral Lines (Methuen, 1923)
• Arnold Sommerfeld, Three Lectures on Atomic Physics (London: Methuen, 1926)
• Arnold Sommerfeld, Atombau und Spektrallinien, Wellenmechanischer Ergänzungband (Vieweg, Braunschweig, 1929)
  • Arnold Sommerfeld, traducere de Henry L. Brose Wave-Mechanics: Supplementary Volume to Atomic Structure and Spectral Lines (Dutton, 1929)
• Arnold Sommerfeld, Lectures on Wave Mechanics Delivered before the Calcutta University (Calcutta University, 1929)
• Arnold Sommerfeld and Hans Bethe, Elektronentheorie der Metalle, in H. Geiger, K. Scheel, editori Handbuch der Physik Volume 24, Part 2, 333–622 (Springer, 1933). Capitol de aproape 300 pagini publicat ulterior ca și carte separată: Elektronentheorie der Metalle (Springer, 1967).
• Arnold Sommerfeld, Mechanik – Vorlesungen über theoretische Physik Band 1 (Akademische Verlagsgesellschaft Becker & Erler, 1943)
  • Arnold Sommerfeld, traducere a celei de-a patra ediții germane de Martin O. Stern, Mechanics – Lectures on Theoretical Physics Volume I (Academic Press, 1964)
• Arnold Sommerfeld, Mechanik der deformierbaren Medien – Vorlesungen über theoretische Physik Band 2 (Akademische Verlagsgesellschaft Becker & Erler, 1945)
  • Arnold Sommerfeld, traducere a celei de-a doua ediții germane de G. Kuerti, Mechanics of Deformable Bodies – Lectures on Theoretical Physics Volume II (Academic Press, 1964)
• Arnold Sommerfeld, Elektrodynamik – Vorlesungen über theoretische Physik Band 3 (Klemm Verlag, Erscheinungsort, 1948)
  • Arnold Sommerfeld, traducere a versiunii germane de Edward G. Ramberg Electrodynamics – Lectures on Theoretical Physics Volume III (Academic Press, 1964)
• Arnold Sommerfeld, Optik – Vorlesungen über theoretische Physik Band 4 (Dieterich'sche Verlagsbuchhandlung, 1950)
  • Arnold Sommerfeld, traducere a primei editii germane de Otto Laporte, Peter A. Moldauer Optics – Lectures on Theoretical Physics Volume IV (Academic Press, 1964)
• Arnold Sommerfeld, Thermodynamik und Statistik – Vorlesungen über theoretische Physik Band 5 Herausgegeben von Fritz Bopp und Josef Meixner. (Diederich sche Verlagsbuchhandlung, 1952)
  • Arnold Sommerfeld, editată de F. Bopp și J. Meixner, tradusă de J. Kestin, Thermodynamics and Statistical Mechanics – Lectures on Theoretical Physics Volume V (Academic Press, 1964)
• Arnold Sommerfeld, Partielle Differentialgleichungen der Physik – Vorlesungen über theoretische Physik Band 6 (Dieterich'sche Verlagsbuchhandlung, 1947)
  • Arnold Sommerfeld, traducere de Ernest G. Straus, Partial Differential Equations in Physics – Lectures on Theoretical Physics Volume VI (Academic Press, 1949, 1953)
• Felix Klein, Arnold Sommerfeld, Über die Theorie des Kreisels [4 volume] (Teubner, 1897)  

  Arnold Sommerfeld
  Arnold Sommerfeld
  Date personale
  Nume la naștere	Arnold Johannes Wilhelm Sommerfeld
  Născut	5 decembrie 1868[12][13][14][15][16][17]  Königsberg, Prusia[18]
  Decedat	26 aprilie 1951 (82 de ani)[12][19][13][15][16][17]  München, RFG[20][21]
  Înmormântat	Nordfriedhof[*][22]
  Cauza decesului	accident (accident rutier[*])
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	fizician teoretician[*] matematician fizician profesor universitar[*]
  Activitate
  Domeniu	fizică teoretică Fizică matematică spectroscopie
  Număr Erdős	4
  Instituție	Universitatea Ludwig Maximilian din München[1] RWTH Aachen University[*][1] Universitatea Georg-August din Göttingen[1] Clausthal University of Technology[*][1]
  Alma Mater	Universitatea din Königsberg[*]
  Organizații	Societatea Regală din Londra Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii[*] Bavarian Academy of Sciences and Humanities[*] Academia de Științe a URSS[*] Academia Americană de Arte și Științe[*] Academia de Științe din Ungaria Academia Rusă de Științe Academia de Științe din Berlin
  Conducător de doctorat	Ferdinand von Lindemann[2]
  Doctoranzi	Paul Peter Ewald[*][3] Wolfgang Pauli[4] Gregor Wentzel[*][5] Wojciech Rubinowicz[6] Otto Laporte[*][7] Peter Debye[8] Hans Albrecht Bethe[9] Werner Heisenberg[10] Karl Apfelbacher[*][11] Wilmer L. Barrow[*][11] Friedrich Burmeister[*][11] Paul Sophus Epstein[*][11] Walter Franz[*][11] Herbert Fröhlich[*][11] Erwin Fues[*][11] Ernst Guillemin[*][11] Walter Heitler[11] Karl Herzfeld[*][11] Dimitrios Chondros[*][11] Helmut Hönl[*][11] Ludwig Hopf[*][11] Adolf Kratzer[*][11] Alfred Landé[*][11] Wilhelm Lenz[11] Herman March[*][11] Josef Meixner[*][11] Valentin Scheidel[*][11] Karl Seebach[*][11] Rudolf Seeliger[*][11] Bruno Thüring[*][11] Albrecht Unsöld[*][11] Ludwig Waldmann[*][11] Heinrich Welker[*][11]
  Cunoscut pentru	Constanta structurii fine Bohr-Sommerfeld atom model[*] Sommerfeld number[*] Orr–Sommerfeld equation[*] Sommerfeld identity[*] Sommerfeld radiation condition[*] Sommerfeld–Kossel displacement law[*]
  Premii	Medalia Max Planck[*] (1931) Lorentz Medal[*] (1939) Oersted Medal[*] (1949) Ordinul bavarez Maximilian pentru științe și arte[*] (1931) medalia Matteucci[*] (1924) membru străin al Royal Society[

• 1956: Edward Arnold (18 februarie 1890 - 26 aprilie 1956) a fost un actor american. 

  FILMOGRAFIE

  • The Strange Case of Mary Page (1916)
  • The Misleading Lady (1916)
  • He Who Gets Slapped (1924)
  • Okay America! (1932)
  • Three on a Match (1932)
  • Rasputin and the Empress (1932)
  • Whistling in the Dark (1933)
  • The White Sister (1933)
  • The Barbarian (1933)
  • Secret of the Blue Room (1933)
  • I'm No Angel (1933)
  • Roman Scandals (1933)
  • Sadie McKee (1934)
  • Thirty Day Princess (1934)
  • Remember Last Night? (1935)
  • Cardinal Richelieu (1935)
  • The Glass Key (1935)
  • Crime and Punishment (1935)
  • Diamond Jim (1935)
  • Come and Get It (1936)
  • Sutter's Gold (1936)
  • The Toast of New York (1937)
  • Easy Living (1937)
  • The Crowd Roars (1938)
  • You Can't Take It with You (1938)
  • Idiot's Delight (1939)
  • Man About Town (1939)
  • Mr. Smith Goes to Washington (1939)
  • The Earl of Chicago (1940)
  • Johnny Apollo (1940)
  • Lillian Russell (1940)
  • Meet John Doe (1941)
  • Design for Scandal (1941)
  • The Devil and Daniel Webster (1941)
  • Unholy Partners (1941)
  • Johnny Eager (1941)
  • Eyes in the Night (1942)
  • Kismet (1944)
  • Janie (1944)
  • Mrs. Parkington (1944)
  • Ziegfeld Follies (1945)
  • Week-End at the Waldorf (1945)
  • The Hidden Eye (1945)
  • Three Wise Fools (1946)
  • Dear Ruth (1947)
  • The Hucksters (1947)
  • Command Decision (1948)
  • Take Me Out to the Ballgame (1949)
  • Dear Wife (1949)
  • The Yellow Cab Man (1950)
  • Annie Get Your Gun (1950)
  • Dear Brat (1951)
  • Belles on Their Toes (1952)
  • City That Never Sleeps (1953)
  • Living It Up (1954)
  • Man of Conflict (1954)
  • Twelve Angry Men (1954) (TV)
  • The Ambassador's Daughter (1956)
  • Miami Expose (1956)  

    Edward Arnold
    Date personale
    Nume la naștere	Gunther Edward Arnold Schneider
    Născut	18 februarie 1890 New York City
    Decedat	26 aprilie 1956 (66 de ani) Encino, California
    Înmormântat	San Fernando Mission Cemetery[*]
    Cauza decesului	hemoragie cerebrală[*]
    Căsătorit cu	Harriet Marshall (1917–27) 3 copii Olive Emerson (1929–48) Cleo McLain (1951–56)
    Cetățenie	SUA
    Ocupație	actor autobiograf[*] actor de teatru[*] sindicalist[*] actor de film
    Activitate
    Ani de activitate	1907–56 Edward Arnold în 1942

• 1963: Vasile Voiculescu (pseudonim literar: V. Voiculescu, n. 27 noiembrie 1884,^[3][4] Pârscov, Judeţul Buzău, România – d. 26 aprilie 1963,^[3][4] București, Republica Populară Română) a fost un scriitor și medic român. În domeniul literar s-a distins în principal ca poet, dramaturg și prozator. Vasile Voiculescu s-a născut în comuna Pârscov, județul Buzău, ca fiu al lui Costache Voicu (ulterior scriitorul luând numele de Voiculescu), gospodar cu stare, și al Sultanei (născută Hagiu), fiica unui negustor. Școala a început-o în satul Pleșcoi, Buzău în 1890. Cursul primar l-a absolvit la Buzău. A urmat studii liceale la Liceul „Alexandru Hâjdeu” și apoi la Liceul Gheorghe Lazăr din București. Preocupat de materialism, pozitivism și evoluționism, îi citește pe Littré Claude Bernard, Auguste Comte, Darwin și Spencer. Studiază opera lui Wundt, Harald Høffding, Pierre Janet și W. James, fiind atras de psihopatologie și psihofizică.
  Studiile universitare le-a început la Facultatea de Litere și Filosofie din București (1902 - 1903) și le-a continuat la Facultatea de Medicină, în 1903. Doctoratul în medicină l-a obținut în 1910.
  S-a căsătorit cu Maria Mittescu, studentă la medicină, cunoscută din satul său natal, Pârscov. I-a dedicat poezii și scrisori de dragoste. Voiculescu a debutat în Convorbiri literare (1912). A practicat medicina la țară. În timpul Primului Război Mondial a fost medic militar la Bârlad, unde a participat la serile culturale ale lui Vlahuță. Editorial, a debutat cu volumul Poezii (1916). Din același an a colaborat la Flacăra lui C. Banu, la recomandarea lui Macedonski. A primit Premiul Academiei pentru volumul Din țara zimbrului și alte poezii (1918).
  A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935.^[5]
  Vasile Voiculescu a murit în anul 1963. La Pârscov există Casa Memorială Vasile Voiculescu. Începuturile poetice ale lui Vasile Voiculescu au stat sub influența poeziei lui Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuță, George Coșbuc. Lirica sa din perioada interbelică se distinge prin puternice accente religioase, generate de convingerea că există Dumnezeu. Ea se înscrie în curentul tradiționalismului interbelic, care se va transforma în poezia gândiristă. Înclinația spre teluric și elementar, spre sentimentul religios, este transpusă în simboluri și alegorii. Apar treptat semnele expresionismului: tumultul vieții pulsând în vegetația din jur, sufletul devine spațiul unor frământări ca în pragul apocalipsului. Temele religioase preferate sunt Nașterea, venirea Magilor, moartea Mântuitorului. În volumul Poeme cu îngeri sunt foarte multe prezențe angelice, întreg universul poetic e cuprins de această hierofanie.
  Devine medic și doctor în medicină la București, ține la radio o serie de conferințe de medicină pentru țărani (emisiuni renumite), dar pasiunea pentru scris se amplifică. A scris și povestiri fantastice. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, ambele volume de povestiri; romanul Zahei orbul și Teatru, unele dintre povestiri au fost scrise în perioada când a fost exclus din viața literară, iar din dramaturgie între altele: Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală, Pribeaga.
  În 1941 i-a fost conferit Premiul Național de poezie. A fost timp de patru ani deținut politic în închisorile comuniste (1958 - 1962). A fost condamnat din eroare judiciară alături de alți membri sau colaboratori ai Rugului Aprins (Sandu Tudor, Sofian Boghiu, Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuș, Alexandru Mironescu, Adrian Făgețeanu, Roman Braga etc.)
  Poetul român care, după 1948, a suferit cumplit pentru convingerile sale democratice, devenind deținut la vârsta de 74 de ani, și luându-i-se dreptul de a publica, a lăsat o operă literară de mare rafinament artistic,^{[judecată de valoare]} din care fac parte și „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare ...”. Creațiile au fost elaborate între 1954 - 1958. Cele 90 de sonete sunt o monografie închinată "paradisului și infernului iubirii", conform criticului Ovid S. Crohmălniceanu.
  În închisoare s-a îmbolnăvit de cancer și a murit doborât de boală în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, în locuința sa din București (strada Dr. Staicovici nr. 34). 

  Poezie[modificare | modificare sursă]

  • Poezii (1916)
  • Din țara zimbrului,(1918)
  • Pârga, Editura Cartea românească, (1921)
  • Poeme cu îngeri, Editura Cartea Vremii, (1927)
  • Destin, Editura Cartea românească, (1933)
  • Urcuș (poeme), Fundația pentru literatură și artă, (1937)
  • Întrezăriri (poeme), Fundația pentru literatură și artă, (1939)
  • Veghe (1943)
  • Poezii. Publicate postum. București, Editura pentru literatură, 1964.
  • Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, în traducere imaginară de Vasile Voiculescu. (Creații publicate postum). București, Editura pentru literatură, 1964.

  Proză[modificare | modificare sursă]

  • Șarpele Aliodor , nuvelă fantastică. 1947
  • Capul de zimbru, nuvele postume. Vol. I. București, Editura pentru literatură, 1966
  • Ultimul berevoi, nuvele postume,Vol. II. București, Editura pentru literatură, 1966
  • Zahei orbul, (roman elaborat între 1947- 1958) publicat postum. București, Editura pentru literatură, 1966
  • Zahei orbul. Cluj, Editura Dacia, 1970.

  Dramaturgie[modificare | modificare sursă]

  • Duhul pământului (conține piesele Umbra și Fata ursului)
  • Demiurgul, 1943
  • Gimnastică sentimentală, 1972
  • Pribeaga  

    Vasile Voiculescu
    Vasile Voiculescu
    Date personale
    Născut	27 noiembrie 1884[3][4]  Pârscov, Judeţul Buzău, România
    Decedat	26 aprilie 1963 (78 de ani)[3][4]  București, Republica Populară Română
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
    Părinți	Costache Voicu Sultana Hagiu
    Frați și surori	șase : Filipache, Maria, Irina, Florica, Ana, ?
    Căsătorit cu	Maria Mittescu
    Copii	Martha Elisabeta (1 aprilie 1911 - 5 aprilie 1994, Paris) Olga-Sultana (13 iulie 1912 - 16 februarie 1983, Paris) Radu Ilie Vasile (28 mai 1914 - 12 noiembrie 1996) Ion (16 mai 1916 - 23 octombrie 1973) Gabriela - Michaela (8 noiembrie 1920)[2]
    Cetățenie	România
    Etnie	români
    Religie	ortodoxă
    Ocupație	medic, poet, dramaturg, prozator
    Pseudonim	V. Voiculescu
    Limbi	limba română[1]
    Studii	Liceul Gheorghe Lazăr Facultatea de Litere București Facultatea de Medicină
    Activitatea literară
    Activ ca scriitor	Perioada interbelică
    Mișcare/curent literar	tradiționalism, modernism, expresionism, Rugul Aprins
    Specie literară	poezie, dramaturgie, proză
    Operă de debut	1912 - cu poezia „Dorul” în „Convorbiri literare” 1916 - volumul „Poezii”
    Opere semnificative	„Din țara zimbrului”, „Poeme cu îngeri”
    Influențe[ascunde] Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuță, George Coșbuc
    Note
    Premii	1917 - Steaua Romaniei cu spade 1918 - Premiul Academiei pentru volumul „Din țara zimbrului și alte poezii” 1924 - Crucea Meritul Sanitar cl.I 1941 - Premiul Național de poezie
    Membru post-mortem al Academiei Române Vasile Voiculescu Sultana Voicu, gravidă cu viitorul scriitor Vasile Voiculescu, în 1884     Casa natală Vasile Voiculescu din Pârscov     Student (1902)     Maria Mitescu, viitoarea soție a lui Vasile Voiculescu, în 1908     Cu soția la un an de la căsătorie (11 februarie 1911)     La mobilizarea din 1916     Medic de plasă     Medic la Domeniile Coroanei     Cu Iancu Ioachimescu în Cișmigiu (1930)     De vorbă cu Tudor Vianu     Cu rudele sale în împrejurimile satului Pârscov (1937)     Soția lui Vasile Voiculescu     La căsătoria Martei, una dintre fiicele sale     Redactor la Radio București     Cu Daniela în Parcul Operei din București     Pe patul de moarte (1963)

• 1969: Morihei Ueshiba, cel care în anii 1940 a dezvoltat tehnicile și filosofia aikido (n. 1883)
• 1976: Gheorghe cavaler de Flondor, germană: Georg Ritter von Flondor, (n. 31 august 1892, orașul Roman - d. 26 aprilie 1976, București) a fost un om politic român, care a îndeplinit funcția de rezident regal al Ținutul Suceava (7 februarie 1939 - 23 septembrie 1940). Gheorghe Flondor s-a născut la data de 31 august 1892, în orașul Roman. Era fiul compozitorului Tudor de Flondor și nepotul de frate al lui Iancu Flondor, conducător al Partidului Național Român din Bucovina și viitor președinte al Adunării Constituante care a votat Unirea Bucovinei cu România. A absolvit în anul 1910 cursurile Liceului de Stat nr. 3 din Cernăuți. În același an s-a înscris la Facultatea de Drept de la Viena, unde a studiat timp de trei ani și și-a susținut o parte din licență, iar ultimul an de studii l-a urmat la Universitatea din Praga.
  După absolvirea facultății, este mobilizat în armata austro-ungară. Participă la luptele de pe frontul din Serbia, unde unitatea sa (Regimentul 14 Dragoni) a suferit pierderi grave. Între anii 1915 și 1917 luptă pe frontul rusesc și este înaintat la gradul de sublocotenent. În primăvara anului 1917 luptă pe frontul românesc unde este rănit, fiind apoi îngrijit la spitalul militar din Baden. Refăcut din punct de vedere medical, este trimis pe frontul din Italia și avansat la gradul de căpitan. Este lăsat la vatră la cerere cu puțin timp înaintea sfârșitului ostilităților, sub pretextul îndatoririlor administrative familiale de la Rogojești, lăsate în grija exclusivă a mamei sale, Maria Flondor.
  Pentru activitatea sa militară a primit mai multe decorații, astfel Medalia de Curaj în argint de clasa I și clasa II, Medalia de Merit Militar "Signum Laudis" și Ordinul de Merit Militar de clasa a 2-a cu decorație de război (KD.)
  În anul 1923 intră în activitatea politică, înscriindu-se în Partidul Național Liberal la sugestia și recomandarea lui Ion Nistor, adversar politic acerb și vrăjmaș pe față al lui Iancu Flondor, unchiul lui Gheorghe. A fost ales ca deputat de Rădăuți în Parlamentul României (1927-1935) și apoi senator PNL de Rădăuți (1935-1937).
  În anul 1927 s-a căsătorit cu Lucia Stephanovici (cunoscută mai târziu prin pseudonimul literar Lotte Berg, traducătoare și autoare de cărți pentru copii), fiica lui Raieton și Vera din Rarancea. Din aceasta căsătorie va rezulta un fiu, Tudorel Flondor (n. 1929), om de știință și campion național la șah în anul 1951.
  Gheorghe Flondor a mai fost președinte al Băncii Siret și al Uniunii Sindicatelor pentru Exportul Animalelor. În această calitate, a călătorit, în vederea testării unor noi piețe de desfacere, în Austria, Germania, Egipt și Palestina. A mai deținut în două rânduri funcțiile de președinte al Camerei Agricole Rădăuți și director al Băncii de Nord din Cernăuți. 

Bustul lui Gheorghe Flondor din Rădăuți.
Gheorghe a fost ales în funcția de consilier al Frontului Renașterii Naționale (1939). După destituirea lui Gheorghe Alexianu a fost numit și Rezident Regal al Ținutului Sucevei (cu reședința la Cernăuți) în februarie 1939. În data de 7 februarie 1939, Flondor depune jurământul în fața regelui Carol al II-lea, fiind prezent și Armand Călinescu, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri.
La sosirea sa la Cernăuți, capitala Rezidenței regale, a fost primit cu toate onorurile cuvenite de către reprezentanții autorităților administrative, bisericești și militare. Din cele 110 persoane ce au fost de față la ceremonia de instalare a noului rezident regal, menționăm doar pe câțiva: colonelul Ionescu – prefectul județului Cernăuți, Nicu Flondor - primarul municipiului Cernăuți, colonelul Rădulescu - primarul orașului Vatra Dornei, profesorul Romulus Cândea – directorul ziarului “Suceava”, consulul general al Germaniei și Poloniei la Cernăuți, cei ai Olandei, Franței și Suediei.
Programul formulat de el și prezentat cu prilejul instalării sale ca rezident regal prevedeau:
• ridicarea nivelului de trai al țărănimii greu încercate economic,
• păstrarea ordinii publice, în contextul amenințărilor tot mai agresive din două direcții: mișcarea legionară ultranaționalistă și antisemită, precum și activismul bolșevic importat de peste graniță, din U.R.S.S.
În calitate de rezident regal a avut o serie de contribuții în plan administrativ și urbanistic. El i-a înlocuit pe reprezentanții autorităților locale de alte etnii cu etnici români. Prin dispozițiile sale, el a urmărit asigurarea ordinii publice și combaterea acțiunilor îndreptate împotriva siguranței statului.
În urma ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940, Basarabia și nordul Bucovinei au fost încorporate de către Uniunea Sovietică. La data de 28 iunie 1940, la douăzeci și doi de ani de la Unirea patronată de Iancu Flondor, actul de cedare a fost îndeplinit tot de un Flondor. Regele Carol al II-lea al României scria la 29 iunie 1940 în însemnările sale zilnice: “O singură lumină în tot întunericul acesta, este purtarea mai presus de orice laudă a lui Flondor, Rezidentul Regal din Cernăuți. L-am și decorat cu “Pentru Merit”, pentru atitudinea lui cu adevărat frumoasă” ^[1].
A contribuit la salvarea de la moarte a 12 familii evreiești ^[2]. Activitatea sa de Rezident Regal și-a încheiat-o la 23 septembrie 1940 în orașul Vatra Dornei, prin încetarea existenței instituții Rezidenței Regale. 

Gheorghe de Flondor 1939
După părăsirea Bucovinei de Nord, Gheorghe Flondor se retrage din orice activitate politică și se stabilește la domeniul său de la Rogojești de lângă orașul Siret, până în octombrie 1940, când pleacă la Sibiu, unde se afla refugiată familia sa. În perioada de după eliberarea nordului Bucovinei de către Armata Română (1941-1944), membrii familiei Flondor s-au mutat din nou la Cernăuți. Odată cu apropierea Armatei Sovietice, ei și-au lichidat afacerile deținute acolo. Gheorghe Flondor s-a refugiat din nou la Sibiu în februarie 1944, ca urmare a reocupării Bucovinei de către ruși.
Reforma agrară din anul 1945 va determina pierderea moșiilor deținute de Gheorghe Flondor, pe lângă creanțele deținute la Cernăuți. Divorțat de soția sa în același an, el a fost silit să-și câștige existența începând din 1950 ca muncitor zilier la Plafar Sibiu. A locuit pe Strada Kossuth nr.22 din Sibiu.
Regimul comunist îl va pune la stâlpul infamiei pentru vina de a fi fost rezident regal. La data de 14 aprilie 1952, Gheorghe Flondor a fost arestat de către Direcția Regională Sibiu a Securității Statului. A fost acuzat de săvârșirea infracțiunii de activitate intensă contra clasei muncitoare din România și printr-un ordin administrativ de detenție din 30 mai 1952 a fost încadrat într-o unitate de muncă forțată.
La 29 iunie 1954, organele de anchetă au dispus transferarea sa din penitenciarul Văcărești la Suceava, în scopul continuării cercetării. La 20 aprilie 1956, Procuratura Militară Suceava a înaintat dosarul său către Tribunalul Militar Iași pentru a-l judeca într-un proces public. A fost acuzat de următoarele fapte ^[1]:
• colaborarea permanentă cu organele de poliție și jandarmerie care au luat măsuri asupra clasei muncitoare și a mișcării revoluționare, în calitatea sa de Rezident Regal;
• primirea de rapoarte periodice privind activitatea elementelor revoluționare din județele Cernăuți, Storojineț, Hotin, Câmpulung, Suceava și Dorohoi, pe baza cărora a prezentat dări de seamă Ministerului de Interne;
• emiterea de dispoziții către organele din subordine pentru a preveni acțiunile cu caracter revoluționar, în urma acestor măsuri fiind arestate și trimise în judecată în anul 1939 un număr de 19 elemente comuniste din Cernăuți;
• ca urmare a indicațiilor sale, Dumitru Zahiu, șeful Poliției Cernăuți, a dispus măsuri de arestare și internare în lagăr a 250 de persoane suspectate de Siguranță pentru activitate revoluționară;
• sprijinirea măsurilor de exploatare a țăranilor săraci, prin interzicerea părăsirii satelor de către țăranii care nu aveau pământ și obligarea lor să muncească la moșierul din satul unde locuiau.
Cu prilejul procesului, un număr de 12 cetățeni români de etnie evreiască din orașul Siret s-au prezentat la Notariatul de Stat al fostului raion Siret, regiunea Suceava, și au semnat o declarație în care afirmau că "în timpul prigoanei rasiale, Gheorghe Flondor a avut o atitudine corectă, democratică și binevoitoare față de populația evreiască, venindu-i în ajutor în momente critice în legătură cu prigoana rasială împotriva evreilor de către autoritățile fasciste". Tribunalul nu a ținut cont însă de această declarație.
Prin sentința nr.675 din 18 iunie 1956 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară și decizia nr. 311 din 13 septembrie 1956 a Tribunalului Suprem – Colegiul Militar, Gheorghe Flondor a fost condamnat la 10 ani detențiune grea și confiscarea totală a averii pentru săvârșirea infracțiunii de activitate intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare prevăzută de art 193(1) alin. 1, cu aplicarea art. 157 din Codul penal anterior ^[3]. Alături de el au mai fost condamnați și bucovinenii Ioan Pihăl (subinspector în Inspectoratul de siguranță Cernăuți, apoi rezident principal SSI al Bucovinei), Dumitru Ostaficiuc (șef al serviciului de siguranță al Inspectoratului de poliție Cernăuți), Silviu Berariu (șef al biroului de siguranță Suceava), Vasile Ostafie (comisar în echipa specială de siguranță din cadrul Inspectoratului Cernăuți), Arcadie Besplitni (împiegat la Biroul lagăre al Inspectoratului de siguranță Cernăuți), Ilie Ilisei (agent de siguranță în cadrul Biroului de siguranță Cernăuți), Aurel Vizitiu (agent în Serviciul de siguranță al Inspectoratului de poliție Cernăuți) și Dumitru Bogaciu (comisar în cadrul Inspectoratului de poliție Cernăuți).
Gheorghe Flondor a declarat recurs împotriva sentinței, dar acesta a fost respins prin decizia nr.311 din 13 septembrie 1956 a Tribunalului Suprem - Colegiul Militar. A fost deținut în penitenciarele Văcărești (1952-1954), Suceava (1954-1956), Oradea (1956), Aiud (1956-1959), Galați și Botoșani.
Este eliberat din închisoare la 12 ianuarie 1962, cu trei luni înainte de termen, fiind deja un om bătrân și suferind. Deși nu mai poseda nimic ca avere, a primit interdicția de a se stabili la ultimele sale rude aflate în viață, la București. I s-a fixat un domiciliu forțat în comuna Lățești, unde a locuit într-un bordei.
Abia în anul 1970 i s-a aprobat să se stabilească la București, locuind la familia Capri cu care era vechi prieten. Gheorghe Flondor a încetat din viață la data de 26 aprilie 1976 în orașul București.  
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva sentinței nr.675 din 18 iunie 1956 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară și a deciziei nr. 311 din 13 septembrie 1956 a Tribunalului Suprem – Colegiul Militar, invocând temeiul înscris în art. 410 alin. 1 partea I pct.2 teza I din Codul de procedură penală.
Prin Decizia nr.142 din 9 decembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și a casat cele două hotărâri judecătorești din 1956, achitându-i pe toți inculpații din proces și înlăturând pedeapsa complementară a confiscării averii.
Decizia Curții Supreme de Justiție a apreciat că toți cei nouă inculpați nu și-au exercitat în mod abuziv atribuțiile, ci au acționat în limitele impuse de legile existente, din documentele privind activitatea inculpaților nerezultând aspecte de natură a releva un comportament excesiv din partea acestora, practicat în scop vădit represiv și fără să fie justificat de necesitatea menținerii ordinii publice sau a combaterii acțiunilor de destabilizare a statului ^[4].
Ca urmare a reabilitării sale, i s-a putut ridica un bust de bronz în orașul Rădăuți, bust care a fost dezvelit la data de 23 mai 2008.  

Gheorghe cavaler de Flondor
• 1982: Ovidiu Gologan, operator de film (n. 1912)
• 1982: Karl August Joseph Maria Maximilian Lamoral Antonius Ignatius Benediktus Valentin, Prinț de Thurn și Taxis,^[1][2] (n. 23 iulie 1898 – d. 26 aprilie 1982) a fost al zecelea Prinț de Thurn și Taxis și Șeful Casei de Thurn și Taxis de la 13 iulie 1971 până la moartea sa la 26 aprilie 1982. Karl August a fost al treilea fiu al lui Albert, Prinț de Thurn și Taxis și a soției acestuia, Arhiducesa Margareta Clementina de Austria.^[1][2] După ce a absolvit liceul local, Karl August a studiat științele la Universitatea din Würzburg. La 18 august 1921, la Schloss Taxis, Dischingen, Baden-Württemberg, Germania, Karl August s-a căsătorit cu Prințesa Maria Anna de Braganza, fiica lui Miguel, Duce de Braganza și a soției acestuia, Prințesa Maria Theresa de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg.^[1][2] Karl August și Maria Ana au avut patru copii:^[1][2]
  • Prințesa Clotilde de Thurn și Taxis (30 noiembrie 1922 - 1 septembrie 2009)^[1][2]
  • Prințesa Mafalda de Thurn și Taxis (6 martie 1924 - 24 July 1989)^[1][2]
  • Johannes, Prinț de Thurn și Taxis (5 iunie 1926 – 28 decembrie 1990)^[1][2]
  • Prințul Albert de Thurn și Taxis (23 ianuarie 1930 – 4 februarie 1935)^[2]
  După căsătorie, Karl August și soția sa au locuit la Gut Höfling în Regensburg unde s-a ocupat de interesele agricole ale familiei. Ca adversar al nazismului, Karl August a interzis copiilor săi să intre în organizația "Hitler Youth".^[4]
  Din cauza atitudinii anti-naziste, Karl August a fost închis de Gestapo în închisoarea de la Landshut în perioada 1944 - 1945. După decesul fratelui său mai mare, Franz Josef, în 1971, Karl August la vârsta de 73 de ani a devenit Șeful Casei de Thurn și Taxis.  

  Karl August
  Prinț de Thurn și Taxis
  Prințul Karl August (stânga) și fratele său, Prințul Moștenitor Franz Joseph
  Date personale
  Nume la naștere	Karl August Joseph Maria Maximilian Lamoral Antonius Ignatius Benediktus Valentin
  Născut	23 iulie 1898 Schloss Garatshausen, Feldafing, Bavaria
  Decedat	26 aprilie 1982 (83 de ani) Regensburg, Bavaria, Germania
  Înmormântat	St. Emmeram's Abbey[*]
  Părinți	Albert de Thurn și Taxis Arhiducesa Margareta Clementina de Austria
  Frați și surori	Prințesa Elisabeta Elena de Thurn și Taxis Prince Ludwig Philipp of Thurn and Taxis[*] Prince Raphael Rainer of Thurn and Taxis[*] Franz Joseph, Prinț de Thurn și Taxis Prince Max Emanuel of Thurn and Taxis[*]
  Căsătorit cu	Prințesa Maria Anna de Braganza
  Copii	Prințesa Clotilde Prințesa Mafalda Johannes, Prinț de Thurn și Taxis Prințul Albert
  Cetățenie	Germania
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa de Thurn și Taxis
  Șeful Casei de Thurn și Taxis
  Domnie	13 iulie 1971 – 26 aprilie 1982
  Predecesor	Franz Joseph
  Succesor	Johannes

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1984: Count Basie, jazzman american (n. 1904)
• 1986: Broderick Crawford (n. 9 decembrie 1911, Philadelphia SUA – d. 26 aprilie 1986, Rancho Mirage, California) a fost un actor american. 

  FILMOGRAFIE

  • 1955 New York Contidential
  • 1955 Escrocii (Il bidone), regia Federico Fellini
  • 1956 Ultimul pistolar din Cross Creek (The Fastest Gun Alive), regia Russell Rouse
  • 1979 Mica romanță (A Little Romance), regia George Roy Hill  

    Broderick Crawford
    Date personale
    Născut	9 decembrie 1911[1][2][3][4][5][6][7]  Philadelphia, SUA[8]
    Decedat	26 aprilie 1986 (74 de ani)[1][2][3][4][5][6][7]  Rancho Mirage[*], SUA[9]
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral)
    Părinți	Helen Broderick[*]
    Căsătorit cu	Joan Tabor[*] (1962–1967)
    Număr de copii	2
    Cetățenie	SUA
    Ocupație	actor actor de teatru[*] actor de televiziune[*] actor de film
    Premii Oscar
    Cel mai bun actor (1950) pentru Cariera de politician
    Premii Globul de Aur
    Cel mai bun actor - dramă (1950) pentru Cariera de politician  Chuck Connors și Broderick Crawford (dreapta) în 1963

• 1989: Lucille Ball (n. 6 august 1911 - d. 26 aprilie 1989) a fost o actriță, model și producătoare americană, care a primit Medalia Prezidențială pentru Libertate. Este cunoscută pentru sitcomurile I Love Lucy, The Lucy–Desi Comedy Hour, The Lucy Show, Here's Lucy și Life with Lucy.^[11]
  Ball a fost nominalizată la 13 Primetime Emmy Award, câștigând 4.^[12] În 1977, Ball a primit Premiul Crystal.^[13] În 1979 i s-a acordat Premiul Cecil B. DeMille,^[14] un premiu pentru toată cariera din partea Kennedy Center Honors in 1986,^[15] și Premiul Guvernatorilor din partea Academy of Television Arts & Sciences în 1989.  

  Lucille Ball
  Lucille Ball
  Date personale
  Nume la naștere	Lucille Désirée Ball
  Născută	6 august 1911[2][3][4][5][6][7][8][9]  Jamestown[*], New York, SUA
  Decedată	26 aprilie 1989 (77 de ani)[2][10][3][4][5][6][7][8][9]  Beverly Hills, SUA
  Înmormântată	Forest Lawn Memorial Park[*]
  Cauza decesului	aortic dissection[*]
  Frați și surori	Fred Ball[*]
  Căsătorită cu	Desi Arnaz (1940–4 mai 1960) Gary Morton[*] (1961–26 aprilie 1989)
  Copii	Desi Arnaz, Jr.[*] Lucie Arnaz[*]
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	actriță de televiziune[*] cântăreață model actriță de film umorist[*] producător de televiziune film studio executive[*]
  Activitate
  Cauza decesului	aortic dissection[*] anevrism aortic[*]
  Premii	Medalia Prezidențială pentru Libertate[*] Kennedy Center Honors[*] National Women's Hall of Fame[*] (2001)[1] Crystal Award[*] (1977)

• 2002: Brândușa Prelipceanu, jurnalistă și traducătoare română (n. 1949)
• 2003: Yun Hyon-seok (coreeană 윤현석, n. 7 august 1984 — d. 26 aprilie 2003) a fost un activist pentru drepturile omului și activist civic, poet și scriitor homosexual din Coreea de Sud.^[1] El s-a sinucis pentru a protesta contra homofobiei.^[2]
  A fost poreclit Yukwudang(육우당^[2], 六友堂, Șase prieteni), Sulheon(설헌^[3], 雪軒), Midong(미동, 美童, băiat frumos).  

  Yun Hyon-seok
  Date personale
  Născut	7 august 1984  Incheon, Coreea de Sud
  Decedat	26 aprilie 2003 (18 ani)  Dongdaemun District[*], Coreea de Sud
  Cauza decesului	sinucidere (spânzurare)
  Cetățenie	Coreea de Sud
  Religie	romano-catolic[*]
  Ocupație	scriitor poet activist[*] cântăreț autobiograf[*] activist pentru drepturile omului[*] politician

• 2004: Titus Mocanu, estetician din România (n. 1923)
• 2007: Florea Dumitrache (n. 22 mai 1948, București - d. 26 aprilie 2007, București), poreclit "Mopsul", a fost jucător român de fotbal, maestru emerit al sportului, subinginer.
• 2009: Cătălina Murgea (n. 26 ianuarie 1941, București — d. 26 aprilie 2009, București)^[1] a fost o actriță română de film, radio, scenă, televiziune și voce. Născută în București, Cătălina Murgea a absolvit IATC și a lucrat ca actriță de scenă, radio, film și televiziune. Actrița a fost recompensată cu premiul Gopo pentru cea mai bună actriță în rol secundar la prima ceremonie a Premiilor Gopo din 2015 pentru rolul Doamna Beneș din filmul Legături bolnăvicioase, regia Tudor Giurgiu. 

  FILMOGRAFIE

  • Angela merge mai departe (1981, regia Lucian Bratu), în rolul Angela
  • Concurs (1982, scenariul și regia Dan Pița),
  • Faleze de nisip (1982, scenariul și regia Dan Pița),
  • Noiembrie, ultimul bal (1989, scenariul și regia Dan Pița)
  • Tuvalu (1999, regia Veit Helmer), în rolul Martha,
  • Legături bolnăvicioase (2006, regia Tudor Giurgiu), în rolul Doamna Beneș,
  • Medalia de onoare (2009, regia Călin Peter Netzer), în rolul soția administratorului.  

    Cătălina Murgea
    Date personale
    Nume la naștere	Cătălina Murgea
    Născută	26 ianuarie 1941 București
    Decedată	26 aprilie 2009 (68 de ani) București
    Cetățenie	România
    Ocupație	actriță
    Alma mater	IATC
    Premii Gopo
    Cea mai bună actriță (rol secundar) (2007)

• 2017: Robert Jonathan Demme (n. 22 februarie 1944,^{[1][2][3][4][5][6][7]} Baldwin, Nassau County, New York, SUA^[8] – d. 26 aprilie 2017,^{[9][3][4][5][6][7]} Manhattan, SUA^[9]) a fost un regizor american. Demme a studiat la început medicină veterinară, dar a început încă de curând să scrie critici despre filme cinematografice. În 1969 împreună cu Roger Corman a început să se ocupe de regia unor filme și să producă filme documentare. În afară de asta împreună cu muzicieni, produce Video-Clips. După producerea filmelor renumite Tăcerea mieilor și "Philadelphia", norocul îl va părăsi. Filmele lui ulterioare "Beloved" (1998), "The Truth About Charlie" (2002) și Candidatul manciurian (film din 2004) ("The Manchurian Candidate") nu vor mai avea succesul celor două filme anterioare. 

  FILMOGRAFIE

  • Angels Hard as They Come (1971)
  • The Hot Box (1972)
  • Caged Heat (1974)
  • Crazy Mama (1975)
  • Fighting Mad (1976)
  • Handle with Care (a.k.a. Citizen's Band) (1977)
  • Last Embrace (1979)
  • Melvin and Howard (1980)
  • Who Am I This Time? (1983) (TV)
  • Swing Shift (1984)
  • Stop Making Sense (1984)
  • Something Wild (1986)
  • Swimming to Cambodia (1987)
  • Haiti: Dreams of Democracy (1987)
  • Trying Times (1987) (TV)
  • The Silence of the Lambs (1991)
  • Cousin Bobby (1992)
  • Philadelphia (1993)
  • Beloved (1998)
  • Storefront Hitchcock (1998)
  • The Truth About Charlie (2002)
  • The Agronomist (2003)
  • The Manchurian Candidate (2004)
  • Neil Young: Heart of Gold (2006)
  • Man from Plains (2007)
  • New Home Movies From the Lower 9th Ward (2007)
  • Rachel Getting Married (2008)
  • Neil Young Trunk Show (2009)
  • The goodbye kiss (2010)  

    Jonathan Demme
    Date personale
    Nume la naștere	Robert Jonathan Demme
    Născut	22 februarie 1944[1][2][3][4][5][6][7]  Baldwin, Nassau County, New York, SUA[8]
    Decedat	26 aprilie 2017 (73 de ani)[9][3][4][5][6][7]  Manhattan, SUA[9]
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer esofagian[10])
    Număr de copii	3
    Cetățenie	SUA
    Ocupație	regizor de film producător de film scenarist scriitor actor de film director de imagine compozitor de coloană sonoră[*] documentary filmmaker[*]
    Alma mater	Universitatea Florida
    Premii Oscar
    Cel mai bun regizor (1991) pentru Tăcerea mieilor
    Alte premii
    Directors Guild of America Award for Outstanding Directing – Feature Film[*] (1991) pentru Tăcerea mieilor

SĂRBĂTORI

• Ziua Mondială a Proprietății Intelectuale
• În calendarul ortodox: Sfânta și Marea Luni (Denie); Sf Sfințit Mc Vasilevs, episcopul Amasiei; Sf Glafira; Sf Mc Chiril, Chindeu și Tasie de la Axiopolis (Cernavodă)