4. /13 APRILIE 2021 - POEZIE; GÂNDURI PESTE TIMP
SAMUEL BECKET
.jpg)
Viața și opera
Majoritatea operelor lui sunt scrise în limba franceză. Și-a tradus piesele în limba engleză. Primul său roman, Murphy, a apărut în 1938 și reprezintă un model al operelor lui ulterioare. Inovația constă în respingerea elementelor tradiționale ce țin de intrigă, personaje și decor. Ca alternativă, teatrul lui Beckett ilustrează experiența așteptării și luptei însoțite de o inutilitate epuizantă. Chinul și agonia de a exista într-o lume deșartă sporesc în următoarele romane ale lui Beckett. Printre acestea, se numără:
- Watt (1942-1944);
- trilogia Molloy (1951), Malone Meurt (Malone moare) (1951) și The Unnamable (1953);
- How It Is (1961);
- The Lost Ones (1972)
Piesele lui aparțin teatrului absurdului. Beckett a îmbinat umorul nostalgic cu un sentiment devastator de durere și înfrângere. En attendant Godot (Așteptându-l pe Godot) (1952) și Fin de partie (Ultimul joc) (1957) rămân două dintre cele mai controversate piese ale lui Beckett. În 1969, dramaturgul a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Printre operele sale se numără o analiză semnificativă a operei lui Proust (1931); piesele Krapp's Last Tape (Ultima casetă a lui Krapp[11]) (1959) și Happy Days (Zile fericite) (1961); un scenariu, Film (1969); povestiri, Breath (Răsuflare) (1966) și Lessness (1970); proze scurte adunate în volumele Stories and Texts for Nothing (Povestiri și texte fără nici un scop) (1967), No's Knife (Cuțitul lui Nu) (1967) și The Complete Short Prose (Povestiri complete: 1929-1989) (1996); antologiile More Pricks than Kicks (1970) și First Love and Other Shorts (Prima iubire și alte povestiri) (1974); și Poems (Poezii) (1963). Cele 16 volume de Collected Works (Opere) au fost publicate în 1970, primele ficțiuni și piese ale lui Beckett fiind publicate postum: romanul Dream of Fair to Middling Women (scris în 1932) în 1992 și piesa Eleuthéria (scrisă în 1947) în 1995.
Traduceri în limba română
- Molloy, nuvele, traducere de Gabriela și Constantin Abăluță, prefață și tabel cronologic de Romul Munteanu, București, Editura Univers, 1990.
- Malone murind, roman, traducere de Constantin Abăluță, București, Editura EST, 1995 (reed. 2005).
- Teatru, ediție îngrijită, cuvânt înainte, traducere și note de Anca Măniuțiu, București, Fundația Culturală „Camil Petrescu”, Editura Cheiron, 2007.
- Așteptându-l pe Godot, Eleutheria, Sfârșitul jocului, traducere din limba franceză de Gellu Naum și Irina Mavrodin, București, 2010, Curtea Veche Publishing.
Cum să spui
nebunie –
nebunie dacă –
dacă –
cum să spui –
nebunie în caz că –
de –
nebunie atunci cînd –
dat fiind –
nebunie dat fiind că –
văzînd că –
nebunie văzînd că –
asta –
cum să spui –
cele –
toate cele –
toate cele ce aici –
toate astea –
nebunie dacă ții cont că –
dat fiind că –
nebunie date fiind toate astea –
întrucît –
cum să spui –
văzut fiind –
întrevăzut –
crezînd că întrevezi –
voind să crezi că întrevezi –
nebunie de vrei să crezi că întrevezi că –
cum să spui –
și unde –
de vrei să crezi că întrevezi că –
unde –
cum să spui –
acolo –
jos acolo –
departe –
jos acolo departe –
deplină –
acolo jos departe abia că –
că –
cum să spui –
dacă ții seama că –
seamă de astea de-aici care –
nebunie de vrei să crez că –
să întrevezi –
să crezi că întrevezi –
să vrei să crezi că întrevezi –
acolo jos departe abia că –
nebunie de vrei să crezi că întrevezi că –
că –
cum să spui –
cum să spui
Moartea lui A D
iar acum aflîndu-te tu acolo și tot acolo
întins pe masa mea scrijelită de-atîtea gînduri
negre măcinate orbește timp de zile și nopți
fiind acolo ca să nu fugi și fugind și fiind mereu acolo
aplecat să primești spovedania timpului muribund
de a fi fost ceea ce a fost face ceea ce face
din mine și din prietenul meu mort ieri cu ochi sticlos
și dinți lungi gîfîind în propria-i barbă și devorînd
viața sfinților cîte o viață pe zi de viață
retrăindu-și pe timpul nopții păcatele negre
mort ieri în vreme ce eu trăiam
și să te afli acolo sorbind undeva mai presus de furtună
vina timpului neînmînabil
agățîndu-te de acest lemn vechi martor al plecărilor
martor al întoarcerilor
CITATE:
1. Nu pot continua, așa că voi continua.
2. Cuvintele sunt toată averea noastră.
3. Omul cu memorie bună nu-și amintește nimic fiindcă nu uită nimic.
4. Când femeile nu mai ştiu ce să facă, se dezbracă. Şi acest lucru e probabil singurul lucru bun pe care îl pot face.
5. Toți ne naștem nebuni. Iar câte unii rămân.
6. Lacrimile lumii sunt mereu constante. Pentru oricine care începe să plângă, există cineva care se opreşte din plâns. Acelaşi lucru este valabil şi pentru râs.
JEAN DE LA FONTAINE
| Jean de La Fontaine | |
| 400 de ani de la naștere | |
 Jean de La Fontaine | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2][3][4][5]  Égalité-sur-Marne, Picardia, Franța |
| Decedat | (73 de ani)[2][6][7][4] Paris, Regatul Franței |
| Înmormântat | Cimitirul Père-Lachaise |
| Părinți | Charles de La Fontaine[*] Françoise Pidoux[*] |
| Cetățenie |  Franța |
| Etnie | Francezi |
| Ocupație | fabulist[*] poet avocat scriitor de literatură pentru copii[*] scriitor dramaturg |
| Activitate | |
| Limbi | limba franceză[1] |
| Specie literară | Fabulă, tale[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Identificator titlu IMDb | |
Modifică date / text  | |
Primii ani
La Fontaine s-a născut la Château-Thierry, în Champagne, la 8 iulie 1621. Tatăl său a fost Charles de La Fontaine, maestru de vânătoare și pădurar al ducatului de Château-Thierry, iar mama sa a fost Françoise Pidoux. Familia sa făcea parte din pătura superioară a clasei de mijloc provinciale; chiar dacă nu făcea parte din nobilime, tatăl său era înstărit.[8]
Jean, cel mai mare copil, a fost educat la colegiul din orașul Reims. În luna mai 1641 a intrat la Oratoriu, iar în luna octombrie a aceluiași an la Seminarul din Saint-Magloire. Dar, după o perioadă relativ scurtă, mai exact în 1642 și-a dat seama că și-a greșit vocația și a început să studieze dreptul.
Formarea ca poet
La Paris, în paralel cu studiile de drept, La Fontaine frecventează un cerc literar, denumit La Table Ronde („Masa rotundă”), alcătuit din tineri poeți ai acelei epoci, printre care: Pellisson, François Maucroix, François Charpentier, Tallemant des Réaux și Antoine de Rambouillet de La Sablière (care ulterior s-a căsătorit cu Marguerite Hessein, viitoarea protectoare a lui La Fontaine).[9]
În 1647 tatăl său îi aranjează o căsătorie de conveniență cu Marie Héricart, în vârstă de doar 14 ani, fiica lui Louis Héricart, „locotenent civil și penal” al domeniului La Ferté-Milon. Tânăra soție a adus o zestre de 20.000 de livre. Contractul de căsătorie a fost semnat în acest oraș (în apropiere de Chateau-Thierry) la 10 noiembrie 1647. Jean de La Fontaine și soția sa au avut un singur fiu, Charles. La Fontaine o părăsește însă pe soția sa și se întoarce la Paris, unde frecventează societatea mondenă și libertină a acelei perioade.
La Fontaine obține în 1649, diploma de avocat pentru baroul parizian (Cour du Parlement de Paris).
Debutul lui Jean de La Fontaine în literatură s-a petrecut la 17 august 1654, prin publicarea unei comedii în cinci acte: L’Eunuque („Eunucul”), o prelucrare după Terențiu, care nu a avut însă succes.[9]
În 1657 La Fontaine scrisese versuri dedicate lui Nicolas Fouquet, Surintendant des Finances (ministru de finanțe), unul dintre cei mai influenți curteni ai regelui Ludovic al XIV-lea. Fouquet s-a arătat interesat de autorul versurilor respective, iar în 1659 La Fontaine a ajuns în anturajul acestuia, fiind introdus de către Jacques Jannart, o rudă a soției sale. În acea perioadă Fouquet era un adevărat „Mecena” pentru poeții francezi, astfel că în curând La Fontaine a primit o pensie de 1000 de livre, în schimbul căreia se obliga să scrie o serie de poeme de circumstanță în termenii prevăzuți în contract. Tot lui Fouquet i-a dedicat și poemul epic Adonis, o prelucrare după Publius Ovidius Naso. De asemenea, La Fontaine a scris o operă literară compozită (în proză și în versuri), intitulată Le Songe de Vaux, în cinstea domeniului și a noului castel de la Vaux a patronului său; opera nu a mai fost însă tipărită deoarece Fouquet a fost arestat din ordinul lui Ludovic al XIV-lea la 5 septembrie 1661.
Totuși, în martie 1662 este tipărită clandestin elegia Elégie aux Nymphes de Vaux, o parte din Le Songe de Vaux. A fost un act de curaj din partea lui La Fontaine să-și exprime în acest mod sentimentele de gratitudine față de protectorul său Fouquet, în situația în care acesta căzuse în dizgrația regelui și fusese aruncat în închisoare.[9]
La Fontaine și-a găsit un nou protector în ducele de Bouillon, suzeran al domeniului Château Thierry. Mai ales ducesa de Bouillon, Marie Anne Mancini, cea mai tânără dintre nepoatele cardinalului Mazarin (prim-ministru al Franței din 1642 până la moartea sa în 1661), l-a protejat pe La Fontaine.
În ianuarie 1663 Jean de La Fontaine scrie Ode au Roi („Odă regelui”), prin care, în mod subtil, cere clemență pentru nefericitul Fouquet. Prin aceasta, nu reușește însă decât să-și atragă antipatia lui Jean-Baptiste Colbert, noul favorit al regelui.[10]
Apogeul activității literare (1664-1679)
În 1664 îi apare primul volum de o reală importanță: Contes („Povestiri”), cu care intră în atenția contemporanilor săi.
La 8 iulie 1664 Jean de La Fontaine a fost înnobilat, primind un Brevet de Gentilhomme („brevet de gentilom”); el a intrat oficial în serviciul ducesei de Orléans, Marguerite de Lorraine, care era mama ducelui de Bouillon, protectorul său. La palatul „Luxembourg” din Paris, reședința ducesei de Orléans, La Fontaine îi cunoaște, printre alții, pe La Rochefoulcauld, pe Madame de Sévigné și pe Madame de La Fayette, personalități celebre ale literaturii franceze.
Tot în același an, la 10 decembrie, tipărește două povestiri prelucrate după Boccaccio și Ariosto. Din acest motiv s-a iscat o dispută în cercurile literare, cu referire la libertatea pe care povestitorul poate să o aibă în raport cu modelul de la care a pornit. Într-un eseu (La Dissertation sur Joconde), Nicolas Boileau a tranșat acestă dezbatere în favoarea lui La Fontaine.[9]
În 1665 și 1666 îi apar două volume de povești și povestiri în versuri (Contes et Nouvelles en vers).
La 31 martie 1668 este tipărit volumul Fables choisies („Fabule alese”), dedicat lui Ludovic, Delfinul Franței, fiul cel mare și moștenitor al regelui Ludovic al XIV-lea. În prefață, La Fontaine explica: Je me sers d'animaux pour instruire les hommes („folosesc animalele pentru a-i învăța pe oameni”).
La Fontaine publică în 1669 Les Amours de Psyché et de Cupidon. Această carte suscită o relativă neînțelegere, datorită stilului său neconvențional, care contravenea principiilor de bază ale esteticii clasice, fiind un amestec de proză, versuri, povestiri mitologice și conversații literare. Romanul îi pune în scenă și pe „cei patru amici”, reprezentați prin Molière, Boileau, Racine și La Fontaine însuși.
La 20 decembrie 1670 este publicată la Port Royal Recueil de Poésies Chrétiennes („Culegere de poezii creștine”), dedicate Prințului de Conti, la care a colaborat și La Fontaine.[9]
Odată cu moartea ducesei de Orléans (1672), La Fontaine a pierdut mult din punct de vedere al situației sale materiale. Din fericire pentru el, și-a găsit o nouă protectoare: Marguerite de La Sablière, în casa căreia l-a cunoscut, printre alții, pe Charles Perrault
La 17 februarie 1673 a murit Molière; La Fontaine, care îi fusese prieten, a publicat un elogiu în memoria acestuia.
Având și protecția Marchizei de Montespan (metresa regelui Ludovic al XIV-lea), La Fontaine încearcă să se lanseze în lumea operei scriind un libret pentru Jean-Baptiste Lully. Acesta însă nu duce până la capăt proiectul, iar La Fontaine, furios, scrie un poem-satiră împotriva lui Lully întitulat Le Florentin (Lully fiind originar din Florența). Publică, de asemenea, o altă culegere de povestiri licențioase Nouveaux Contes.
În 1678 și 1679 îi apar patru noi volume de Fables choisies („Fabule alese”), dedicate Marchizei de Montespan.[9]
Membru al Academiei Franceze
În 1682, având peste șaizeci de ani, La Fontaine era recunoscut ca fiind unul dintre cei mai valoroși literați francezi. Se pare că Madame de Sévigné, un adevărat critic literar al acelei epoci, a fost cea care a început demersurile la curtea regală și în cercurile literare pentru primirea lui Jean de La Fontaine în Academia Franceză.
La alegerile din 15 noiembrie 1683, organizate pentru ocuparea locului rămas liber după decesul lui Colbert, La Fontaine a obținut majoritatea voturilor, întrecându-l pe contracandidatul său, Boileau. A intervenit însă preferința lui Ludovic al XIV-lea pentru Boileau, care era istoriograful său, astfel încât alegerea lui La Fontaine a fost blocată timp de șase luni.[11] Regele nu uitase probabil atașamentul lui La Fontaine față de Fouquet și, în plus, îl considera ca un reprezentant al vechiului partid al Frondeurilor.
Între timp, La Fontaine publicase Poème du Quinquina, un poem filosofic însoțit de două noi povestiri, iar la 6 mai 1683 pe scena de la Comédie Française avusese loc premiera comediei sale Rendez-vous.
La 17 aprilie 1684 Boileau a fost ales de Academia Franceză în locul lui Bezons Bazin, care decedase între timp, astfel încât Ludovic al XIV-lea a semnat aprobarea regală simultan, atât pentru Boileau cât și pentru La Fontaine, la 24 aprilie 1684.[11]
Jean de La Fontaine a susținut la 2 mai 1684 discursul tradițional la primirea sa în rândurile academicienilor. Discursul său a conținut și un elogiu la adresa predecesorului său, Colbert, deși acesta îi fusese un adversar declarat.
A participat cu mult entuziasm la ședințele Academiei, fiind printre cei mai perseverenți academicieni ai epocii.[11] A rămas celebră controversa sa cu Antoine Furetière pe tema dicționarului pe care acesta îl tipărise trecând peste „monopolul” pe care îl deținea Academia Franceză în materie de dicționare. Împreună cu Boileau și Racine, La Fontaine a reușit să îl excludă pe Furetière din rândurile academicienilor; în replică, Furetière a publicat o serie de pamflete, inclusiv împotriva fostului său prieten, La Fontaine, acuzându-l de trădare pentru că apărase privilegiile Academiei.[9]
La 28 iulie 1685, împreună cu François de Maucroix, tipărește Ouvrages de Prose et de Poésie („Lucrări de proză și poezie”), conținând traduceri din Platon, Demostene și Cicero, precum și noi fabule și povestiri.
În timpul celebrei polemici de la Academia Franceză dintre „clasici și moderni” (fr:Querelle des Classiques et des Modernes), Jean de La Fontaine s-a situat în mod evident alături de „clasici” (printre care se numărau și prietenii săi Boileau, Racine și La Bruyère). El scrie Épître à Monsieur de Soissons („Scrisoare către M. de Soissons”), pretext pentru o declarație de principii literare, printre care celebrul: „Mon imitation n’est point un esclavage” („imitațiile mele literare nu sunt o servitute”).[8]
Ultimii ani
În martie 1688, Madame de la Sablière, protectoarea lui Jean de La Fontaine, fiind grav bolnavă, abandonează reședința ei oficială din strada Saint Honoré, dar îi lasă în folosință lui La Fontaine o casă mai mică, anexă a palatului.[8]
În 1689 La Fontaine scrie fabula Le Milan, le Roi et le Chasseur („Șoimul, regele și vânătorul”) dedicată Prințului de Conti, cu ocazia căsătoriei acestuia. După aceasta el devine un apropiat al prințului și al familiei Vendôme.
În 1690 publică în Le Mercure Galant trei fabule inedite. La 28 noiembrie 1691 Opera Franceză pune în scenă Orphée („Orfeu”), o tragedie lirică de La Fontaine.
La sfârșitul anului 1692, starea sănătății lui La Fontaine se înrăutățește; probabil din cauza tuberculozei netratate. La 6 ianuarie 1693 a murit protectoarea sa, Madame de la Sablière. La Fontaine traduce în franceză Dies Irae, pe care o citește în fața Academiei Franceze la ședința solemnă ce a avut loc cu ocazia primirii în rândurile academicienilor a lui Jean de La Bruyère.
Jean de La Fontaine a murit la 13 martie 1695. Era în vârstă de 74 de ani. A fost înhumat alături de Molière, care murise mai înainte cu douăzeci și doi de ani. Ulterior, (în 1817) rămășițele acestor două genii ale Franței au fost mutate la cimitirul Père Lachaise, mormintele lor fiind alăturate și acolo.[9]
Opera
Jean de La Fontaine s-a impus în literatura universală prin fabulele sale, publicate în 12 cărți, în perioada 1668-1694. Fiind inspirat de anticii Esop și Fedru, precum și de tradițiile populare, și înzestrat cu un talent deosebit, el a depășit caracterul unilateral didactic al vechilor fabule, transformându-le în adevărate opere de artă.
Prin intermediul fabulelor, La Fontaine a criticat moravurile sociale din Franța în timpul absolutismului și a demascat cu mult umor și vervă viciile claselor dominante necruțându-l nici pe rege și nici pe curtenii săi, ca în „Greierele și furnica”, „Corbul și vulpea”, „Lupul și mielul” etc. Eroii din fabulele sale, care aparțin lumii animaliere și regnului vegetal, personificând tipuri și caractere, reprezintă diferite aspecte ale vieții sociale din Franța acelui timp.
Un alt merit al lui La Fontaine constă în lirismul care străbate fabulele sale, prin aceasta deosebindu-se de aproape toți scriitorii clasici francezi. Fabulele au fost scrise în limba vie a poporului. La Fontaine este inițiatorul versului liber în literatura franceză.
Fabulele lui La Fontaine au fost traduse în foarte multe limbi; acest fapt a influențat dezvoltarea ulterioară a acestei specii literare, inclusiv a fabulei românești prin Ion Heliade-Rădulescu, Alexandru Donici, dar mai ales prin Grigore Alexandrescu.
Fabule celebre
- La Cigale et la Fourmi („Greierele și furnica”)
- Le Corbeau et le Renard („Corbul și vulpea”)
- Le Loup et l'Agneau („Lupul și mielul”)
- Le Renard et la Cigogne („Vulpea și barza”)
Lucrări publicate (în ordine cronologică)
- 1654 - L’Eunuque („Eunucul”, o prelucrare după Terențiu)
- 1658 - Epître à l'Abbesse de Mouzon - Adonis
- 1659 - Le Songe de Vaux
- 1659-1661 - 26 poezii dedicate lui Fouquet
- 1660 - Les Rieurs du Beau Richard
- 1661 - Primele fabule (Fables)
- 1662 - Elégie aux Nymphes de Vaux
- 1663 - Ode au Roi („Odă regelui”); Relation d'un Voyage de Paris en Limousin
- 1664 - Primele două povestiri: Joconde și Le cocu battu et content
- 1665 - Contes et Nouvelles en vers („Povestiri și nuvele în versuri”)
- 1666 - Contes et Nouvelles en vers (partea a doua)
- 1667 - Trei povestiri: Les frères de Catalogne, L'Ermite și Mazet de Lamporechio
- 1668 - Fables choisies mises en vers („Fabule alese”)
- 1669 - Les Amours de Psyché et Cupidon
- 1670 - Recueil de poésies chrétiennes et diverses („Culegere de poezii creștine și diverse”)
- 1671 - Contes et Nouvelles en vers (partea a treia)
- 1673 - Poème de la Captivité de Saint Malc
- 1674 - Daphné - Les Nouveaux contes
- 1675 - Le Florentin („Florentinul”)
- 1678-1679 - A doua culegere de fabule (Fables, livres VII à XI)
- 1682 - Poème du Quinquina, Belphégor, La Matronne d'Ephèse, Galaté
- 1683 - Le rendez-vous („Întâlnirea”, piesă de teatru pierdută); Achille
- 1684 - Discours à Madame de la Sablière
- 1685 - Publică 11 noi fabule și 5 noi povestiri
- 1687 - Epître à Huet („Scrisoare către Huet”)
- 1689 - Le Milan, le Roi et le Chasseur („Șoimul, regele și vânătorul”)
- 1690 - Les Compagnons d'Ulysse („Însoțitorii lui Ulise”)
- 1691 - Astrée; Les Deux Chèvres; Le Thésauriseur et le Singe
- 1692 - La Ligue des rats („Liga șobolanilor”)
- 1693 - A treia culegere de fabule (Fables, livre XII)
Greierele și furnica
GEORGES DUHAMEL
| Georges Duhamel | |
 Georges Duhamel | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [5][6][7][8] Paris, Franța |
| Decedat | (81 de ani)[5][9][6][8] Valmondois(d), Seine-et-Oise, Franța |
| Înmormântat | cimetière de Valmondois[*] |
| Părinți | Pierre-Émile Duhamel[*] |
| Căsătorit cu | Blanche Albane[*] |
| Copii | Antoine Duhamel[*] Bernard Duhamel[*] Jean Duhamel[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Franța |
| Ocupație | scriitor poet romancier[*] medic |
| Pseudonim | Denis Thévenin[1] |
| Limbi | limba franceză[2] |
| Studii | lycée Buffon[*] |
| Specie literară | povestire, roman |
| Opere semnificative | Civilization: 1914-1917[*] Chronicle of Pasquier[*] |
| Note | |
| Premii | Premiul Goncourt[3] Legiunea de Onoare în grad de Mare Cruce[*][4] Croix de guerre 1914–1918[4] Comandor al Ordinului Artelor și Literelor[*][3] Commander of the ordre de la Santé publique[*][4] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Identificator titlu IMDb | |
| Modifică date / text | |
Georges Duhamel (n. 30 iunie 1884, Paris — d. 13 aprilie 1966, Valmondois) a fost un medic, scriitor și poet de fabule franceze.
Biografie
Georges Duhamel se naște la 30 iunie 1884 la Paris (arond.XXXIII), al treilea copil într-o familie care trăiește cu greu din activitățile unui tată capricios și instabil. După o copilărie tulburată de desele schimbări de domiciliu ale familiei, Duhamel reușește totuși să obțină bacalaureatul în 1902; el decide să devină medic, fără să abandoneze preocupările literare.
Între 1906 și 1908, el creează în colaborare cu Charles Vildrac, care îi va deveni cumnat, "Abația de la Créteil", falanster de artiști reunind poeți, scriitori, muzicieni și pictori.
Biografie profesională
O dată cu declararea războiului, în 1914, Georges Duhamel se înrolează și practică meseria de chirurg timp de patru ani, deseori expus pericolului. Această experiență dureroasă îi va inspira două scrieri care îi aduc o notorietate imediată: Viața martirilor și Civilizație, ultima obținând Premiul Goncourt în 1918. Revenind în viața civilă, el se consacră în întregime literaturii și apărării unei civilizații cu față umană. În 1919, descoperă, în departamentul Seine-et-Oise, Valea râului Sausseron și comuna Valmondois, unde-și va petrece fiecare vară.
În 1935, Georges Duhamel este ales membru în fotoliul numărul 30 al Academiei Franceze. Între 1930 și 1940, călătorește în Franța și în străinătate, apărând prin conferințe excepționale limba și cultura franceze, precum și ideea unei civilizații bazate pe afecțiunea umană în contrast cu progresul tehnic. Articolele și conferințele sunt publicate sub diverse titluri.
În timpul celui de-al doilea război mondial, Georges Duhamel, numit provizoriu "secretar permanent" al Academiei Franceze, își vede opera interzisă de către germani. El se va opune cu curaj presiunii ocupanților și fracțiunii mareșalului Pétain din interiorul Academiei Franceze, poziție pentru care generalul Charles de Gaulle îi va aduce mulțumiri publice mai târziu.
După război, în 1947, Duhamel este numit președinte al Alianței Franceze și reia călătoriile cu scop de promovare a culturii franceze, înființând peste tot numeroase școli ale Alianței. Începând cu 1960, sănătatea fiindu-i atinsă, el își reduce activitățile și moare la Valmondois pe 13 aprilie 1966.
Georges Duhamel este tatăl compozitorului Antoine Duhamel.
Citate celebre de Georges Duhamel
ALEXANDRU LUNGU
ALEXANDRU LUNGU
| Alexandru Lungu | |
 Alexandru Lungu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | |
| Decedat | (84 de ani) |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | pictor poet |
| Modifică date / text | |
Alexandru Lungu (n. 13 aprilie 1924, Cetatea Albă – d. 24 iunie 2008, Bonn, Germania)[1] a fost un medic endocrinolog, grafician, pictor și poet român.
Activitatea medicală
A absolvit Facultatea de Medicină din București în 1949 și și-a susținut doctoratul cu o temă referitoare la reglarea hormonală a acțiunii dinamice specifice. Ca cercetător la Institutul de Endocrinologie al Academiei Române, a publicat lucrări referitoare la acțiunea hormonului epifizar, a extractului de hipofiză posterioară, asupra efectelor metabolice ale adrenalinei ș.a. A devenit șef al secției endocrino-ecologice la același institut și, din 1961, s-a consacrat studiului bioritmurilor endocrine și biometeorologiei. Pe lângă numeroase comunicări științifice și articole în reviste de specialitate, a publicat volumele Sănătatea și evenimentele atmosferice (1966), Orologiile biologice (1968) și, împreună cu Ștefan Milcu, Hormonii și viața (1965). În toamna anului 1973 se stabilește în Germania, unde lucrează doi ani într-o clinică de boli interne, iar apoi, timp de 14 ani, împreună cu soția sa, Micaela Lungu, în propriul cabinet medical la Raubach în Westerwald, după 1989 mutându-se la Bonn.[2]
Activitatea artistică
Alexandru Lungu s-a impus și printr-o activitate artistică cu ample rezonanțe, poet, pictor și grafician. Ca poet a debutat timpuriu, la 16 ani, în revista Prepoem. În perioada 1940-1941 a scos la Buzău împreună cu Ion Caraion, Caietele de poezie Zarathustra, semnând și poemul Fata din brazi. Între cei care publică în Caiete îl găsim și pe poetul Ion C. Pena. Numele poetului a început să fie cunoscut după 1945, când i s-a decernat premiul de poezie "Ion Minulescu" pentru volumul Ora 25. În juriul de premiere s-au aflat Vladimir Streinu, Claudia Milian, Adrian Maniu, Șerban Cioculescu și Perpessicius. Până în 1947 e prezent cu versuri și publicistică literară în diferite reviste ca Revista Fundaților Regale, Curentul literar, Lumea, Claviaturi, Fapta ș.a. După o tăcere impusă de aproape 20 de ani, reintră în actualitatea literară cu volumul Dresoarea de fluturi (1968), urmat de Timpul oglinzilor (1968), Altceva decât umbra (1969), Ninsoarea neagră (1970), Armura de aer (1973), cu nostalgii simboliste și un modernism moderat, cerebral, autorul folosind uneori caligrame.
Vocația sa pentru poezie este dublată de o pasiune la fel de vie pentru desen și pictură. În Germania, a inițiat colecția Semn (1980) în care i-au apărut mai multe plachete de versuri. Poezia sa dobândește noi orizonturi și tonalitățile unei fecunde inițieri spirituale. Colaborează constant la revistele Ethos și Limite din Paris, Micron din Los Angeles. În 1989 publică volumul Pardes cu 1393 versuri și 9 cromografii. Din 1990 editează, împreună cu Micaela Lungu, caietul de poezie și desen Argo, la care au colaborat scriitori români din afara granițelor României.
După o absență de aproape două decenii, când poezia sa era interzisă în România, revine în peisajul literar din țară prin colaborări la reviste și cu volumele Zariștea din timp (1997), Roua din apocalips (1998), Ochiul din lacrimă, ediție bilingvă româno-germană (1998), Teascul din taină (1999).
Distincții
- Ordinul național „Pentru Merit” în grad de Cavaler (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”
un havuz amarui
imi inunda cerul gurii
vestindu-mi inca o zi
consumata la nivelul acesta ciudat
unde viata si moartea
ca-ntr-un flux si reflux
oscileaza perpetuu alaturi,
in fiecare dimineata
deschid ochii
in mijlocul acestui ocean
in care linga scoicile albe ale halatelor
pluteste verde-galbuie
ca o iarba marina
flora puroiului
printre curenti de cloroform
si valuri imense de liniste
succedate de valurile dezolante prelungi
ale geamatului,
in fiecare dimineata
cu camea inca umeda
de roua proaspata a visului
direct din somn
intru in sala de pansamente
si-m astup cu amindoua miinile
ochii inimii -
ranile ca niste flori cariate
au mai muscat peste noapte
din fiecare trup
din fiecare os,
ne-nconjoara
ca o iarba marina
verde-galbuie
flora puroiului,
dar luptam mecanic
cu aceste rani
cu aceste privelisti
strivim rind pe rind
petalele mortii
presate sub zapada tifonului
ca-n foile unui ierbar halucinant,
sora
Lavinia
cu ochii ei magnetici
straniu arzind
sub fosforul lent al morfinei
imi spune plictisita
ca in noaptea care a trecut
n-au murit decit doi,
printre curenti de cloroform
toata dimineata prin sala de pansamente
ranile acestea deschise
plutesc ca niste flori cariate
pe valurile dezolante prelungi
ale geamatului
Dupa-amiaza e linistita calma
in gradina spitalului
printre brazi
deasupra aleilor cu nisip
inoata meduzele lente ale tacerii
si obsesiile mi se lipesc pe timple
ca niste alge funeste:
imi aduc aminte
de ochii acelora care au murit
de miinile lor febrile vibratorii
de geamatul lor suprem
sub steaua inutila a ultimei injectii,
imi aduc aminte
de ochii tulburi agitati
ai celui din patul nr. 8
cum priveau amurgul incendiar
varsat prin fereastra
pe jos pe pereti peste tot
pe cearceafuri si pe halate,
imi aduc aminte
ai fetitei agonizind
cu gindul la jucariile ei
(vad si acum
singele ei izbucnind
sub miinile noastre cauciucate
rosu proaspat
de culoarea ciupercilor
desenate in cartile pentru copii)
imi aduc aminte
cit de linistiti si cuminti
ii erau ochii
si cum a adormit
spre miezul noptii
zimbind
cu luna ca o portocala mare
prinsa subtioara -
in mijlocul acestei dupa-amieze
linistite si calme
linga inotul lent al meduzelor tacerii
aceste obsesii
mi se lipesc pe timplc
ca niste alge funeste,
dar iata sora
Lavinia
cu ochii ei magnetici
straniu arzind
linga umerii mei
ca doua ca o mie
de plante aquatice fosforescente,
in miinile ei
asteptarile serpuiesc
ca niste caracatite tandre
in bratele ei
aluneca serpii calzi transparenti
ai morfinei,
ii privesc ochii magnetici
plutind deasupra aleilor cu nisip
alaturi de meduzele tacerii
si linistea calma a dupa-amiezii
ne infasoara
ne face bine
spalindu-ne timplele
de atitea obsesii
de atitea petale negre
lipite pe inima
limpezindu-ne carnea incarcata de atitea alge funeste
Dar incet pe nesimtite
peste inotul lent al meduzelor taerii
peste aleile cu nisip
se revarsa cerneala serii
se condenseaza umbrele
si intram in zodia cea mai profunda
a acestui ocean
e zodia in care
fluxul puternic al mortii
creste pina la limita maxima
e zodia febrei si a inghetului
cind mercurul termometrelor
se revarsa pe perne
sau coboara definitiv
cind muschii vibreaza-n delir
sau se destind ca o cirpa,
e zodia in care
privind ochii bolnavilor
nu mai stim sa descifram semnele tainice
arzind in pupilele lor:
c acolo ceva ametitor
un caleidoscop nebanuit
infiorat de imagini tulburatoare,
e acolo muzica cea mai tacuta
mai profunda decit geamatul
cel mai dezolant
mai ascutita decit suspinul
cel mai eliberativ,
e acolo ceva ametitor nebunesc
care ne face
sa nu mai putem deosebi
de unde se isca valurile acestea imense
ale geamatului
- din pieptul ca o orga finala tragica
al bolnavilor
sau din propria lamentabila noastra inima? -
in timp ce ne surprinde noaptea
fluxul puternic al mortii
creste pina la limita maxima
peste miinile noastre
peste fruntile noastre
si valurile imense ale geamatului
cresc din pieptul bolnavilor
din propria noastra inima,
in mijlocul lor
naufragiul acesta creste
in fiecare clipa
tortura acestui naufragiu
ma dizolva ma rupe -
dar iata sora
Lavinia
cu ochii ei magnetici
straniu arzind
in singele meu
ca doua ca o mie
de plante aquatice fosforescente
e unica insula
in mijlocul acestui naufragiu disperant
e unica tacere
in mijlocul acestor valuri imense
ale geamatului
miinile ei serpuiesc
ca niste caracatite tandre
bratele ei transmit
ca niste serpi calzi transparenti
fiorul distilat al morfinei
umerii ei elibereaza ca niste scoici
vuietul surpat al dorintei
si peste valurile geamatului
peste dezolarea acestui naufragiu
coapsele febrile magnifice
ale sorei
Lavinia
au ceva din linistea
din certitudinea maiestuoasa
a inotului salvator
pe care-l practica balenele dupa furtuna
| C.D. Zeletin | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] Burdusaci, Răchitoasa, Bacău, România |
| Decedat | (84 de ani) București(d), București, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | poet medic traducător |
| Modifică date / text | |
C.D. Zeletin (pseudonim al lui Constantin Dimoftache; n. 13 aprilie 1935, Burdusaci, comuna Răchitoasa, județul Bacău, fostul județ Tecuci – d. 18 februarie 2020, București[2]) a fost un poet, eseist, traducător, profesor doctor, medic și biofizician român.
Biografie
Studii
Urmează Școala primară în satul natal, având-o învățătoare pe mama sa, Maria, și bucurându-se de instruire muzicală din partea tatălui său, Nicolae.
Frecventează apoi Colegiul Național „Gheorghe Roșca Codreanu” din Bârlad (1945-1952).
Este absolvent al Facultății de Medicină din București, Secția Pediatrie (1959).
Activitate științifică
Repere profesionale
- 1958-1960 - intern clinic prin concurs;
- 1960-1961 - medic al circumscripției a III-a Hunedoara (categorie grea);
- 1961-1962 - chirurg la Sanatoriul de tuberculoză osteoarticulară din Mangalia;
- 1962-1965 - cercetător științific stagiar, prin concurs, la Catedra de Biofizică, IMF București;
- 1963-1989 - activitate medicală integrată la Institutul Național de Igienă și Sănătate Publică din București;
- 1965-1983 - asistent la Catedra de Biofizică, IMF București, titularizat prin concurs în 1973;
- 1974 - Doctor în Științe Medicale, specialitatea Fiziologie;
- 1973-1990 - membru în comitetul de conducere al Secției de Biofizică a USSM;
- 1983-1990 - șef lucrări, prin concurs, la Catedra de Biofizică a Facultății de Medicină, IMF București;
- 1990 - membru al Consiliului Societății Naționale de Biofizică Pură și Aplicată din România;
- 1991 - redactor-șef al revistei Romanian Journal of Biophysics, Editura Academiei Române;
- 1990-1993 - conferențiar prin concurs, la Catedra de Biofizică a UMF Carol Davila București;
- 1993 - profesor prin concurs, Catedra de Biofizică a UMF Carol Davila București;
- 1994 - membru al Academiei de Științe Medicale.
Rezultate ale cercetării
- realizator, împreună cu ing. A. Ciureș, al primului dispozitiv de citospectrofotometrie din România (1962-1965) și autor al celor dintâi cercetări prin această metodă, publicate în țară și în străinătate (Nature, London etc.);
- radiobiologie (investigații privind regenerarea hepatică experimentală, stabilitatea biochimică a moleculelor de ADN etc., prin metoda autoradiografiei și autohistoradiografiei; studii privind incorporarea tisulară de izotopi radioactivi și efectele iradierii interne și externe ș.a.);
- criobiologia celulei seminale;
- investigații nedestructive prin deuterare; cercetări privind eventualitatea apariției aberațiilor cromozomiale, induse în culturile limfocitare de către apa grea, acțiunea D2O asupra translocării produșilor macroergici prin membranele celulare cultivate in vitro etc.;
- biofizica și cibernetica recepției vizuale; cercetări experimentale și teoretice de electrofiziologie, participare la elaborarea unor modele cibernetice;
- probleme de istoria medicinii: activitatea unor înaintași (dr. Al. Brăescu, dr. Gh. Polizu);
- a propus etimologia unor termeni cu implicație medicală;
- Peste 70 de lucrări științifice în domeniul medicinei nucleare, criobiofizicii, citospectrofotometriei, modelării cibernetice a unor procese biologice etc..
Contribuții originale
- a imaginat, verificat și validat un sistem original de identificare a limfocitelor cu aspect morfologic normal, dar presupuse a fi atinse de impulsul morbid în leucemia limfoidă cronică umană;
- a semnalat, pentru prima oară (1964), existența a două tipuri ale limfocitului mic în sângele uman normal, propunând o revizuire a formulei leucocitare; a identificat cele două tipuri de limfocite pe baza tehnicii citospectrofotometrice, rezultatele fiind confirmate ulterior prin studii de microscopie electronică (stringentă actualitate după apariția SIDA);
- a stabilit o serie de indici preciși ai celulei seminale conservate prin frig și congelare, a căror eficiență este reflectată în creșterea indicilor de fertilitate în practica însămânțărilor artificiale din zootehnie;
- a aplicat modelul cibernetic original al excitației vizuale (conceput împreună cu ing. dr. Sonia Herman) anumitor situații patologice (ambliopia, hemeralopia, retinopatia pigmentară etc.).
- a descoperit paternitatea unicului sonet al lui Leonardo da Vinci (Se voi star sano osserva questa norma…) în prolegomena poemului medical latin Regimen Sanitatis Salernitanum, numit și Flos medicinae (sec. XIII), dovedind astfel că nu este o poezie originală, ci o traducere din latină în italiană în forma fixă a sonetului.
Activitate didactică
A susținut, vreme de peste 40 de ani, cursuri, conferințe, seminarii și lucrări practice de biofizică la Facultatea de Medicină a Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila“ București. Între anii 1963 și 1977, a susținut prelegeri și lucrări practice la secția de Biofizică a Facultății de Fizică a Universității București, secție care își satisfăcea activitatea didactică la Catedra de Biofizică a U.M.F. „Carol Davila“ București. Personal sau în colaborare, a publicat sau a colaborat la tratate, manuale și îndreptare de lucrări practice:
- Curs de biofizică (1963), Prelegeri de biofizică medicală, trei volume (1964 și 1971),
- Îndreptar de lucrări practice de biofizică (edițiile 1964, 1972, 1975, 1977),
- Biofizică medicală, Editura didactică și pedagogică, București, 1977,
- Biofizică medicală (în colaborare cu Sonia Herman) Editura Cerma, București, 1993 (570 pagini),
- Principii de biofizică umană, două volume (în colaborare cu Sonia Herman), Editura universitară „Carol Davila“, București, 2003.
„Profesorul C. Dimoftache , scrie D.R. în Viața medicală, VI, 31 (241), p. 7, din 5 august 1994, e cunoscut prin arta didactică a prelegerilor sale de biofizică medicală, audiate cu interes de studenți vreme de 30 de ani. Aticismul lor strict e dublat de o vervă intelectuală bine stăpânită și de o permanentă integrare cărturărească, fapt important pentru o disciplină exactă ca biofizica. Totdeauna la obiect, ideile sale se articulează în nobilul spațiu al accepțiunii filozofice și iradiază impresia de fapt intelectual trăit.“
Filozoful, scriitorul și medicul Sorin Lavric scria despre profesorul său de biofizică, alias scriitorul C.D. Zeletin: „Marea ciudățenie este că medicul acesta cu aplecări literare, de la care te-ai fi așteptat să-și cultive înclinațiile artistice până la treapta unui amatorism plin de mulțumire de sine, medicul acesta își dusese pasiunea până la pragul unei rafinări de ultimă performanță, impresionând prin acribia cu care traducea din Baudelaire sau Michelangelo, dar mai ales impunând prin erudiție.
De fapt, detaliul care îl singulariza în masa cadrelor didactice de la Medicină era pofta cărturărească. Conferențiarul invoca persoane, cărți sau versuri cu plăcerea cu care alții degustă aroma unui vin bun. O bucurie nesimulată îi însoțea perorațiile, C.D. Zeletin digerând cultură la propriu, ca pe o hrana propriu-zisă, fără ostentație și fără parăzi cabotine. De fapt, Zeletin secreta cultura cu ușurința cu care o glandă își secretă hormonii, porii pielii sale părând anume dilatați pentru a emana particule olfactive de ordin spiritual (…). Dar ce te înmărmurea la Zeletin nu era atât luxurianța erudiției, înspăimântătoare și inexplicabilă din perspectiva unui om normal, cât împrejurarea că acest apetit nu cunoștea întreruperi. Spiritul parcă îi fusese reglat pentru o activitate în platou de durată neprecizată, semănând în anduranță cu densitatea acelor oțeluri care nu se rup și nu ruginesc (…). Știa o carte nebunească…“ (Sorin Lavric, Picături savante, în România literară, XLII, 5, p. 9, 19 februarie 2010)
Volume în medicină[modificare | modificare sursă]
- Constantin Dimoftache (coautor), Academia de Științe Medicale. Dizertație istorică. Editura Academiei de Științe Medicale, București, 2012
Activitate literară
Afilieri și recunoaștere
- Membru al Uniunii Scriitorilor din România (1967).
- Apreciat superlativ de mari spirite ale literaturii române, precum Tudor Vianu, Perpessicius, Alexandru Philippide, Ștefan Augustin Doinaș, ... .
- Președinte fondator al Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România (1990), alături de Dr. Dan Tărchilă, Dr. Christian W. Schenk și alții.
- Președinte de onoare al Academiei Bârlădene (1991), societate artistică înființată în anul 1915 de către poetul George Tutoveanu, etnologul Tudor Pamfile și preotul publicist Toma Chiricuță, avându-l președinte de onoare pe scriitorul A. Vlahuță.
- Ca scriitor, a publicat 40 de volume.
- Premiul de carte și medalia de aur, Edinburgh, Anglia, pentru Michelangelo, Sonete (1965).
- Diplomă și medalie la Expoziția Internațională de Carte, I.B.A., Leipzig (1971).
- Premiile: Asociației Scriitorilor din București, pentru Michelangelo, Sonete și crâmpeie de sonet (1975), Salonului Național al Cărții, Cluj-Napoca, pentru cea mai buna traducere a unei capodopere lirice: Charles Baudelaire, Florile Răului (1991) și Uniunii Scriitorilor din România (1991), pentru cea mai bună tălmăcire a unei capodopere lirice a literaturii universale: Charles Baudelaire, Florile Răului.
- Publicistică literară în diverse reviste, emisiuni literare la radio și televiziune, conferințe.
- La 1 decembrie 2000 i s-a conferit de către Președinția României Ordinul Național Serviciul Credincios în gradul de Ofițer.
- Premiul Stolnicul Constantin Cantacuzino al Fundației Culturale Magazin Istoric (2006), pentru volumul Scânteind ca Sirius… (2004).
- Premiul I.C. Filitti al Fundației Culturale Magazin Istoric (2010), pentru volumul Principesa Elena Bibescu, marea pianistă (2008).
- Ordinul Național Meritul Cultural în grad de Cavaler, Categoria A. Literatură (2011), "în semn de înaltă apreciere pentru meritele remarcabile avute în promovarea culturii în țară și în lume".
- Premiul Maria Papahagi (ediția 2011), atribuit în urma concursului organizat de Institutul Italian de Cultură Vito Grasso din București, Centrul Cultural Italian și Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, pentru "contribuția importantă în italienistica românească".
- Doctor Honoris Causa al Universității de Medicină și Farmacie Gr. T. Popa din Iași (2012).
Volume publicate
- MICHELANGELO, Sonete, tălmăcire, studiu introductiv, note și comentarii de C.D. Zeletin, Cuvânt înainte de Acad. Tudor Vianu, E.L.U., București, 1964.Premiul I și Medalia de aur la Concursul de carte, Edinburgh, 1965.
- Lirica Renașterii italiene, tălmăcire și studiu introductiv de C.D. Zeletin, Editura Tineretului, „Cele mai frumoase poezii“, București, 1966.
- CHARLES BAUDELAIRE, Florile Răului, E.L.U., București, 1967.
- VALMIKI, Ramayana, repovestită de C. Rajagopalachari, două volume, în românește de S.E. Demetrian, C.D. Zeletin, G. Coșbuc, E.P.L., București, 1968.
- Sonetul italian in Evul mediu și Renaștere, două volume, Editura Minerva, București, 1970.
- ALESSANDRO PARRONCHI, Michelangelo sculptor, în românește de C.D. Zeletin, Editura Meridiane, București, 1970.
- ALEXANDRINA ENĂCHESCU CANTEMIR, Portul popular românesc, ediție îngrijită și studiu introductiv de C.D. Zeletin, Editura Meridiane, București, 1971.
- ROMAN ROLLAND, Viața lui Michelangelo, în românește de C.D. Zeletin, Editura Meridiane, București, 1971.
- CORNELIA COMOROVSCHI, Literatura Umanismului și a Renașterii, vol. I (Italia), Editura Albatros, București, 1972.Cuprinde traduceri din italiană și latină de C.D. Zeletin.
- Neapole, text de C.D. Zeletin, fotografii de Hedy Löffler, Editura Meridiane, București, 1973.
- MICHELANGELO BUONARROTI, Sonete și crâmpeie de sonet, alcătuirea ediției, studiu introductiv, traducere, note și comentarii de C.D.Zeletin, Editura Albatros, București, 1975.Premiul Asociației Scriitorilor din București, 1975.
- ALEXANDRINA ENĂCHESCU CANTEMIR, Portul popular românesc, ediție îngrijită și studiu introductiv de C.D. Zeletin, Editura Kobunsha Co., Ltd., Tokio, 1976.
- Călătorie spre transparență, poezii, Editura Eminescu, 1977.
- MICHELANGELO BUONARROTI, Scrisori urmate de Viața lui Michelangelo. scrisă de Ascanio Condivi, două volume, alcătuirea ediției, traducere, studiu introductiv, note și comentarii de C.D. Zeletin, Editura Meridiane, București, 1979.
- Lirica franceză modernă, florilegiu, Editura Albatros, 1981.
- Ideograme pe nisipul coridei, proză aforistică, Editura cartea Românească, 1982.
- MICHELANGELO, Poezii, Opera omnia, traducere, prefață, tabel cronologic, note și comentarii de C.D. Zeletin, Editura Minerva, Biblioteca pentru toți, București, 1986.
- Andaluzia, Editura Cartea românească, București, 1986.
- AL. TZIGARA-SAMURCAȘ, Scrieri despre arta românească, ediție îngrijită, studiu introductiv, cronologie, bibliografie și note de C.D. Zeletin, Editura Meridiane, București, 1987.
- ȘT. ZELETIN, Burghezia română, originea și rolul ei istoric, ediția a II-a, îngrijită de C.D. Zeletin, Editura Humanitas, București, 1991.
- Charles Baudelaire, Florile răului, traducere integrală, Editura Univers, București, 1991.
- ȘT. ZELETIN, Neoliberalismul, ediția a III-a, îngrijită de C.D. Zeletin, Editura Scripta, București, 1992.
- MICHELANGELO, Quindici sonetti. Cincisprezece sonete, Versione romena di/ versiunea în limba română: C.D. Zeletin, Editura Kriterion, București, 1992. Cu zece gravuri de Simona Bucan.Ediție bibliofilă.
- Respiro în amonte, eseuri, Editura Cartea Românească, 1995.
- ROMAN ROLLAND, Viața lui Michelangelo, în românește de C.D. Zeletin, ediția a II-a, Editura Meridiane, București, 1995.
- Gaură-n cer, eseuri, Editura Athena, 1997.
- Adagii, proză aforistică, Editura Athena, 1999.
- Amar de vreme. Editura Vitruviu, București, 2001.
- Sonetul în zorii, amiaza și amurgul Renașterii italiene. Editura Pandora-M, Târgoviște, 2002.
- Ștefan Zeletin. Contribuții documentare, Editura Corgal Press, Bacău, 2002.
- PAUL VERLAINE, Poèmes. Poezii. Traduceri de Șt.O. Iosif și C.D. Zeletin, Editura Pandora-M, Târgoviște, 2002.
- VINTILĂ CIOCÂLTEU, Adânc împietrit. Poezii, Ediție îngrijită de C.D. Zeletin, Editura Cartea universitară, București, 2003.
- ALEXANDRU TZIGARA-SAMURCAȘ, Memorii III, 1919-1930. Lupta vieții unui octogenar. Ediție îngrijită și Studiu introductiv de C.D. Zeletin, Editura Meridiane,București, 2003.
- G. TUTOVEANU, Albastru. Poezii alese. Ediție alcătuită de Mircea și Sergiu Coloșenco. Bibliografie de Al. Tutoveanu și C.D. Zeletin. Traduceri în franceză de C.D. Zeletin. Editura Sfera, Bârlad, 2003.
- Scânteind ca Sirius... Scrisorile de tinerețe ale Zoei G. Frasin către G. Tutoveanu. Comentariu urmat de Contribuții documentare la biografia poetului G. Tutoveanu. Editura Sfera, Bârlad, 2004.
- CHARLES BAUDELAIRE. Florile Răului, Traducere, cronologie, note și comentarii de C.D. Zeletin. Ediția a II-a, ilustrată cu desene de Charles Baudelaire. Ediție bibliofilă Editura Aldine, București, 2004.
- Nu-i mai ajunge sufletului..., Editura Sfera, Bârlad, 2005.
- Amar de vreme, Ediția a II-a, Editura Sfera, Bârlad, 2006.
- Antologie din lirica franceză. Editura Pandora-M, Târgoviște, 2006.
- TOMMASO CAMPANELLA, La Città del Sole. Poesie filosofiche/ Cetatea Soarelui, traducere din italiană de Smaranda Bratu Elian, și Poezii filozofice, traducere din italiană C.D. Zeletin și Smaranda Bratu Elian, Editura Humanitas, București, 2006. Ediție bilingvă.
- Principesa Elena Bibescu, marea pianistă. Cronică, Editura Vitruviu, București, 2007.[3]
- G. TUTOVEANU, Poezii. Ediție liliput. Cu un medalion de T. Arghezi. Ediție îngrijită de C.D. Zeletin. Editura Sfera, Bârlad, 2007.
- ALEXANDRU TZIGARA-SAMURCAȘ, Lupta vieții unui octogenar, memorii, 1931-1936. Ediție îngrijită, studiu introductiv și cronologic de C.D. Zeletin. Editura Vitruviu, București, 2007.
- Principesa Elena Bibescu, marea pianistă. Cronică, Ediția a II-a, Editura Vitruviu, București, 2008.
- ALEXANDRU TZIGARA-SAMURCAȘ, Lupta vieții unui octogenar, memorii, 1937-1941. Ediție îngrijită, studiu introductiv și cronologic de C.D. Zeletin. Editura Vitruviu, București, 2008.
- Il sonetto italiano del Medioevo e del Rinascimento/ Sonetul italian în Evul mediu și în Renaștere. Antologie, traducere din italiană și postfață de C.D. Zeletin. Prefață de Natascia Tonelli. Note explicative și note bibliografice de C.D. Zeletin și Smaranda Bratu Elian. Ediție îngrijită de Smaranda Bratu Elian. Editura Humanitas, București, 2008.
- Distinguo. Eseuri. Evocări. Scriitori medici. Convorbiri. Editura Vitruviu, București, 2008.
- Doctorul Alexandru Brăescu, 1860-1917, întemeietor al învățământului universitar de psihiatrie din Moldova, ctitor al Spitalului Socola din Iași. Contribuții documentare. Editura Corgal Press, Bacău, 2009.
- ION BUZDUGAN, Miresme din stepă. Poezii. Ediția a II-a. Cu o prefață și o prezentare de N. Iorga. Ediție îngrijită de C.D. Zeletin. Editura Sfera, Bârlad, 2011.
- MICHELANGELO, Rime. Poezii. Opera omnia. Ediție bilingvă. Traducere din italiană și postfață de C.D. Zeletin. Prefață de Adelin Charles Fiorato. Ediție îngrijită de Smaranda Bratu Elian. Editura Humanitas, București, 2011.
- Charles Baudelaire, Florile răului, traducere integrală, Editura Sfera, Bârlad, 2011 .
- Rămânerea trecerii. Eseuri. Evocări. Schițe. Convorbiri. Editura Spandugino, București, 2012.
- Zdrențe în paradis. Proză apoftegmatică. Editura Spandugino, București, 2012.
- Scrieri 1. Colecția Distinguo. Editura Spandugino, București, 2012.
- Scrieri 2. Colecția Distinguo. Editura Spandugino, București, 2012.
- C. D. Zeletin, Anca-Michaela Israil, Radu Șerban Palade, Centenar George Emil Palade, 1912-2008. Laureat al Premiului Nobel pentru Medicină, 1974 - Crestomație de familie, Editura Spandugino, București, 2012.
- Scrieri 3. Colecția Distinguo. Editura Spandugino, București, 2013.
- MICHELANGELO BUONARROTI, Scrisori, Traducere din limba italiană, studiu introductiv, cronologie și note de C.D. Zeletin, Editura Art, București, 2013.
- Scrieri 4. Istoriografice. Colecția Distinguo. Editura Spandugino, București, 2014.
- Scrieri 5. Principesa Elena Bibescu marea pianista, născută Kostaki Epureanu, începuturile carierei pariziene a lui George Enescu, Colecția Distinguo, Editura Spandugino, București, 2016.
- Scrieri 6. Poezie italiană, Colecția Distinguo, Editura Spandugino, București, 2017.
- Domnu-i domn și lerui ler. Proze. Convorbiri. La arderea manuscriselor, Editura Spandugino, București, 2017.
- EDUARD PAMFIL, ARIOSO DOLENTE. Poezii. Ediție alcătuită, eseu introductiv, note și ADDENDA de C.D. Zeletin, Președinte de onoare al Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România, Editura Cartea Medicală, București, 2019.
- Scrieri 7. Poezie franceză, Colecția Distinguo, Editura Spandugino, București, 2020.
- Așternutul isomniacului. Poeme gnomice în proză, Editura Spandugino, București, 2020.
- Dada & Dada. Fulguiri din copilărie., Editura Sfera, Bârlad, în pregătire.
Volume consacrate lui C.D. Zeletin
Cuprind studii, eseuri, cercetări, articole, documente istoriografice ori imagistice, de la Tudor Vianu, Perpessicius și George Emil Palade, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină (1974), la Barbu Cioculescu, Gheorghe Grigurcu, Viorel Cosma ori Sorin Lavric, privitoare la opera sa literară:
- Omagiu, C.D. Zeletin 70. Editat de Direcția județeană pentru cultură, culte și patrimoniul cultural național Bacău, împreună cu Centrul internațional de cultură și arte „George Apostu“ Bacău, 2005.
- C.D. Zeletin 75. Omagiul Academiei Bârlădene Președintelui ei de Onoare. Ediție alcătuită de Prof. Elena Monu, Doctor în istorie, Președinte al Academiei Bârlădene, societate artistică înființată în anul 1915. Bârlad, Editura Sfera, 2010
- C.D. Zeletin 80. Omagiul Academiei Bârlădene Președintelui ei de Onoare. Ediție alcătuită de Prof. Elena Popoiu, Vicepreședinte al Academiei Bârlădene, societate artistică înființată în anul 1915. Bârlad, Editura Sfera, 2015.
- C.D. Zeletin 85. Omagiu călugarului alb. Ediție îngrijită de Elena Popoiu, Simion Bogdănescu, Elena Monu, Cătălin-Andrei Teodoru, Alexandru Popescu-Prahovara Membri ai Academiei Bârlădene, societate artistică înființată în anul 1915, Bârlad, Editura Sfera, 2020.
Publicistică literară în presă
România literară, Luceafărul, Contemporanul, Tribuna, Ateneu, Steaua, Gazeta literară, Familia, Ramuri, Tomis, Amfiteatru, Convorbiri literare, Almanahul literar, Studii de muzicologie, Muzica, Viața Medicală, Acolada, Clipa cea repede..., Fântâna din Kos (ultimele două, publicații ale Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România) etc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu