3. /20 APRILIE 2021 - POEZIE; GÂNDURI PESTE TIMP
IULIAN GROZESCU
| Iulian Grozescu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 20 aprilie 1839 Comloșu Mare, comitatul Torontal |
| Decedat | (33 de ani) Comloșu Mare, comitatul Torontal |
| Naționalitate |  română |
| Cetățenie | România  |
| Ocupație | publicist, scriitor, traducător |
| Pseudonim | Ghiță, Carabă, Eremie Ciocârlie |
| Limbi | limba română |
| Activitatea literară | |
| Specie literară | poezie, nuvelă, recenzie, eseu |
Modifică date / text  | |
Iulian Grozescu (n. 20 ianuarie 1839, Comloșu Mare, Comitatul Torontal – d. 2 iunie 1872, Comloșu Mare, Comitatul Torontal, Imperiul Austro-Ungar) a fost un poet, publicist și traducător român.
Iulian Grozescu a fost redactor și colaborator la ziarele românești din Arad, Viena, Pesta, Oradea, București și prim-redactor la revista Familia.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Iulian Grozescu s-a născut în satul bănățean de câmpie Comloșu Mare, în familia numeroasă a preotului Ioan Grozescu, originar din Livezi de lângă Craiova.
A urmat studiile liceale la Timișoara, Arad și Oradea, după care a urmat dreptul la Pesta. În perioada studiilor universitare a publicat poezii și a colaborat cu ziarul Concordia, condusă de Sigismund Pop, și la revista umoristică Strigoiu al lui Mircea V. Stănescu, iar împreună cu cel din urmă editează la Pesta foaia Speranța, În anul 1863 care, însă, apare doar într-un singur număr.
La 13 octombrie 1863 apare la Pesta revista satirică „Umoristulu” coordonată de George Ardelean, la care se alătură ca redactor. Colaborând cu această revistă timp de doi ani, leagă o prietenie durabilă cu prim-redactorul revistei, Iosif Vulcan, iar la 5 iunie 1865 faimoasa revistă „Familia” își începe apariția, iar Iulian Grozescu se alătură de la început colectivului de redacție, publicând în Familia poezii, nuvele, traduceri, recenzii etc.
În anul 1867 pleacă la București, unde colaborează la ziarele Telegraful și Poșta română. În această perioadă publică în Familia, Suveniruri din București. În noiembrie 1871 devine redactor responsabil al revistei Albina din Pesta, iar la 12 mai, 1872 scoate ziarul umoristic Priculiciu la Timișoara.
În anul 1869 apare la Arad, la tipografia lui Ștefan Gyula, volumul de poezii "POESII" editat de avocatul Emericu B. Stănescu. Editorul îi aduce în prefața volumului un adevărat elogiu poetului.
Moare la 2 iunie 1872, în casa părintească din Comloșu Mare, răpus de tuberculoză.
Opera[modificare | modificare sursă]
Poezie:
- Sunt român
- Străină
- Coriolan
- Mihai Bravul
- Unit sau neunit
Nuvele:
- Fatalitate și noroc
- Mărioara și Măriuța
- Căderea Timișanei
Traduceri:
- Fata căpitanului, Aleksandr Pușkin
POEZIE:
MIRCEA FLORIN ȘANDRU
| Mircea Florin Șandru | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 20 aprilie 1949 Făgăraș |
| Naționalitate | română |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | poet, ziarist; consilier parlamentar |
| Limbi | limba română |
| Studii | Facultatea de Electrotehnică, Universitatea Transilvania din Brașov; Facultatea de ziaristică |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1 februarie 1973 - |
| Subiecte | citadine |
| Specie literară | poem |
| Operă de debut | Elegie pentru puterea orașului (1974) |
| Modifică date / text | |
Mircea Florin Șandru (n. 20 aprilie 1949, Făgăraș) este un poet și un jurnalist român, membru al Uniunii Scriitorilor din România începând cu anul 1976.
Biografia[modificare | modificare sursă]
Mircea Florin Șandru s-a născut la 20 aprilie 1949 în orașul Făgăraș, pe atunci reședința județului Făgăraș, azi municipiu în județul Brașov.
Studii[modificare | modificare sursă]
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
Anii copilăriei și adolescenței i-a petrecut la Cârțișoara, localitate aflată pe atunci în raionul Făgăraș din regiunea Brașov. În perioada 1956-1963 a fost elev al Școlii generale Badea Cârțan din Cârțișoara. În anul 1967 a absolvit Liceul teoretic Ion Codru Drăgușanu din orașul Victoria, județul Brașov, pe care l-a urmat între anii 1963-1967. Între anii 1967-1972 a urmat cursurile Specializării de electromecanică din cadrul Universității Transilvania din Brașov, absolvite cu diplomă de licență.
În perioada 1972-1974 a fost student al Facultății de Filosofie a Universității București, dar nu a finalizat studiile. A urmat cursuri postuniversitare la Facultatea de Ziaristică din București, între anii 1984-1986.
A beneficiat de burse de studiu în Statele Unite ale Americii, prin Fundația Friendship Ambassadors, în anul 1974 la Washington D.C., iar în 1977 la New York.
A avut stagii de pregătire la Centrul de Cercetare și Analiză al Camerei Reprezentanților a Congresului SUA, în anul 1996 și, respectiv, la Institutul Național de Administrație, INA, din București, în anul 2003.
Cariera[modificare | modificare sursă]
În anii facultății a fost fondator și redactor-șef al revistei studențești Sigma și președinte al cenaclului Liviu Rebreanu al studenților brașoveni. A lucrat, în intervalul 1972-1983, ca redactor la revistele Viața studențească și Amfiteatru, unde a fost coleg, pentru perioade de timp mai lungi sau mai scurte, cu scriitorii și jurnaliștii Ana Blandiana, Constanța Buzea, Tudor Octavian, Grigore Arbore, M.N. Rusu, Niculae Stoian, Dinu Flămând, Nicolae Dan Fruntelată, Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu, Mihai Tatulici, Ioan Buduca, Ștefan Iureș, Sorin Roșca-Stănescu, Ion Segărceanu, Octavian Știreanu ș.a.
Între anii 1983 și 1989 a fost publicist comentator și șef de departament la ziarul Scînteia tineretului, unde i-au fost colegi Carolina Ilica, Lucian Avramescu, Ion Cristoiu, Mihai Coman, Sorin Preda, Constantin Stan, Ștefan Mitroi, Areta Șandru, Eugen Mihăescu, Corneliu Ostahie, Nicolae Țone, Gabriela Hurezean, Gabriel Rusu, Victor Atanasiu, Constantin Sorescu, Laurențiu Cârstean ș.a. Începând cu 28 decembrie 1989, a fost, succesiv, redactor-șef adjunct, șef de departament, secretar general de redacție și, din nou, redactor șef-adjunct la ziarul Tineretul liber. În intervalul 1993 - 2009 a activat, în calitate de consilier parlamentar, la Serviciul pentru Presă, Relații Publice și Imagine al Senatului României, ani pe care i-a rememorat în volumul În centrul ciclonului, publicat în 2012, la Editura Eminescu. Din iunie 2009 colaborează, ca jurnalist freelancer, la mai multe publicații centrale. În noiembrie 1990 a fondat, împreună cu fiica poetului, Mitzura Arghezi, și un grup de scriitori, Editura Tudor Arghezi.
Ca jurnalist, a avut șansa să călătorească și să realizeze reportaje în țări precum India, Pakistan, China, Mongolia, Sri Lanka, Ghana, Côte d'Ivoire, Liberia, Statele Unite ale Americii, Canada și în majoritatea țărilor europene, notele sale de călătorie fiind publicate în România literară și în volumul Orașe suprapuse, apărut în 1986, la Editura Albatros.
Student fiind, a publicat sporadic versuri în revistele Sigma, Viața studențească și Caiete de literatură (acestea din urmă editate de Asociația Scriitorilor din Brașov). Este remarcat, în mod deosebit de elogios, la Poșta redacției, în revista Luceafărul din 1 mai 1971, de poetul Cezar Baltag.
Primul grupaj consistent de poeme, care constituie adevăratul său debut în presa literară, este găzduit de revista România literară din 1 februarie 1973, la rubrica Vă propunem un nou poet, girată de scriitorul Geo Dumitrescu. În 1973, a participat la concursul de debut al Editurii Eminescu și a obținut Premiul I, pentru volumul de versuri Elegie pentru puterea orașului, apărut în 1974.
Poemele sale au fost traduse în mai multe limbi: engleză, franceză, germană, italiană, suedeză, spaniolă, rusă, maghiară, greacă, cehă, sârbă, slovenă, bulgară și albaneză.
Centrul de Documentare și Informare din Cârțișoara, inaugurat în decembrie 2011 și accesibil tuturor membrilor comunității locale, poartă numele lui Mircea Florin Șandru. A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural și cu Medalia Jubiliară a Senatului României.
Volume publicate[modificare | modificare sursă]
- Elegie pentru puterea orașului (versuri), Editura Eminescu, 1974
- Luminile orașului (versuri), Editura Eminescu, 1975
- Melancolia (versuri), Editura Eminescu, 1977
- Flacăra de magneziu (versuri), Editura Eminescu, 1980
- Mașina de scris, (versuri), Editura Eminescu, 1981
- Trupuri pe ecranul de radar (versuri), Editura Cartea Românească, 1982
- Viața în infraroșu (versuri), Editura Eminescu, 1985
- Orașe suprapuse (note de călătorie), Editura Albatros, 1986
- În sala vastă – A nagy teremben (versuri), Editura Kriterion, București, 1988 (traducere în limba maghiară de Cseke Gábor)
- Pași pe acoperișul fierbinte (versuri, antologie de autor), Editura Eminescu, 1988
- Legătura de sânge (versuri), Editura Albatros, 1989
- Podul Grant (versuri), Editura Domino, 1992
- Colinele Paradisului (versuri pentru copii), Editura Domino, 1993
- Rugă pentru cei blânzi (versuri), Editura Domino, 1999
- O fiară desăvârșită (versuri), Editura Eminescu, 2001
- Miere neagră (versuri), Editura Arvin Graphics, 2002
- Îngerul pe gheața subțire (versuri), Editura Arvin Graphics, 2003
- O femeie second-hand (versuri), Editura Arvin Graphics, 2004
- Orbul la fereastră (versuri), Editura Arvin Press, 2006
- Fața ascunsă (versuri), Editura Eminescu, 2010
- Ca silabele unui mare pian (versuri), Editura Eminescu, 2011
- Unda de șoc (memorii și publicistică), Editura Eminescu, 2012
- În centrul ciclonului (memorii și publicistică), Editura Eminescu, 2012
- Tu ești cea mai frumoasă (versuri), Editura Eminescu, 2015
- Un palat de sticlă verde (versuri pentru copii), Editura Eminescu, 2015
- Caut un loc curat (versuri, antologie de autor), Editura Nomina, 2016
- Pescuitul miraculos (antologie de poezie românească și universală), Editura Semne, 2017
- Dumnezeu vine și pleacă (versuri, antologie de autor), Editura eLiteratura, 2017
- Cămașa fericitului (mică antologie de folclor), Editura Semne, 2017
- Baladă pentru Annemarie (versuri în luminosul stil clasic), Editura Semne, 2017
- Donna miraculata (o antologie a poeziei de dragoste), Editura Semne, 2017
- Umbra râului pe cer (o antologie de poezie românească), Editura Semne, 2018
- Păsări captive (versuri), Editura Semne, 2018
- Magia sunetului (poezie și euritmie - miniantologie de poezie românească), Editura Semne, 2018
- Crini în cenușa zilei (lirică feminină românească și universală), Editura Semne, 2019
- Curtea seniorilor- poeți de pe alte meridiane - Editura Semne, 2019
- Să mă întorc acasă (versuri, antologie de autor), Editura Semne, 2021
Colaborări la reviste[modificare | modificare sursă]
De-a lungul timpului, Mircea Florin Șandru a colaborat cu grupaje de poezie și eseuri la următoarele publicații: „Actualitatea literară”, „Amfiteatru”, „Albina”, „Ante Portas”, „Argeș”, „Astra”, „Bucureștiul literar”, „Contrapunct”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Echinox”, „Facla literară”, „Flacăra”, „Gazeta Cărților”, „Hyperion”, „Leviathan”, „Literatorul”, „Luceafărul”, „Luceafărul de dimineață”, „Nomen Artis”, „Nord literar”, „Orizont”, „Poezia”, „Ramuri”, „România literară”, „Sintagme literare”, „Slast”, „Steaua”, „Sud”, „Transilvania”, „Tribuna”, „Viața Românească”, „Balkan Visions”, „Inostrannaia literatura”, „Literarni mesicnic”, „Romanian review”, „Rumanische Rundschau”, „Slovenske pohl'ady”, „Svetova literatura”, „Twórczość”, „Varlik”.
Colaborări la volume colective[modificare | modificare sursă]
- Dacica, antologie de lirică românească, Editura Minerva, 1978 (alcătuită de Chirata Iorgoveanu-Dumitru);
- Antologia poeților tineri, Editura Cartea Românească, 1982 (alcătuită de George Alboiu);
- Romanian poems, Editura Eminescu, 1982 (selecție și traducere de Dan Duțescu);
- Orașul furnicar, Editura Minerva, 1982 (antologie realizată de Petre Stoica);
- 15 young Romanian poets: an anthology of verse, Editura Eminescu, 1982 (selecție și traducere de Liliana Ursu);
- Questions at the turn of the millennium, Editura Eminescu, 1984 (selecție și traducere de Corina Firuță);
- Jeunes poetes roumains, Editura Eminescu, 1984 (selecție și traducere de Dan Ion Nasta);
- Nu ucideți pasărea albă – antologie de poezie românească, Editura Eminescu, 1985 (selecție de George Chirilă);
- Eminescu în durata eternă, Editura Eminescu, 1989 (antologie alcătuită de George Mirea);
- Eminescu:un veac de nemurire, Editura Minerva, 1990 (antologie alcătuită de Victor Crăciun și Lucian Belcea);
- A 11-a poruncă, Editura Vama literară, 2012 (antologie alcătuită de Daniel Vorona);
- Sărutul, Editura Măiastra, 2015 (antologie coordonată de Elisabeta Gîlcescu);
- Roua dimineților senine, Editura Napoca Nova, 2016 (antologie coordonată de Voichița Pălăncean-Vereș).
Referințe critice (selectiv)[modificare | modificare sursă]
- „Mircea Florin Șandru (poet foarte talentat) este autorul unor admirabile poeme sentimentale închinate orașului modern: tandre și ironice, «realiste» și pline de imaginație, dense de obiecte, concrete până la senzualitate și, totodată, fantastice, magice, vrăjite. Cultivate și originale, elegiile acestea redescoperă vorbirea poetică: poezie fără sfială retorică, de o discursivitate vibrantă, incantatorie.” (Nicolae Manolescu, „Cărțile tinerilor”, în România literară, nr. 34 din 1974).
- „Debutul excepțional al lui Mircea Florin Șandru are loc într-un moment în care e greu să se vorbească întotdeauna de sunete distincte. Autorul „Elegiei pentru puterea orașului” vine cu un univers poetic original, distinct de al altora, cu un ton liric în care motivele vârstei se prefac în viziuni remarcabile, impresionante. Conștiința poeziei este la el mult mai puternică decât prejudecățile tematice, influențele sunt asimilate și nu se disting decât la o lectură atentă”. (C. Stănescu, „Mircea Florin Șandru, Elegie pentru puterea orașului”, în Luceafărul, nr.29 din 20 iulie 1974).
- „Mircea Florin Șandru este fascinat pur și simplu de oraș, locul în care se poate înregistra maxima concentrare pe metru pătrat de real, fantastic, liniște, singurătate etc. Poetul simte acest amestec – format din frenezie și absență, culoare și orori cromatice, social și individual – drept un combustibil magic, ce dă unicitate acestui univers care este orașul, ce-i asigură mai ales puterea.” (Dorin Tudoran, „Siguranța orașului”, în Luceafărul, nr. 38 din 1975).
- „Mircea Florin Șandru este unul dintre rarii poeți autohtoni pentru care mediul citadin devine element poetic nu doar în virtutea funcției tradiționale de termen contrastant, de factor de opoziție.(...) Încorporat organic unei sensibilități pentru care civilizația devine natură, spațiul urban nu e la Mircea Florin Șandru nici prilej de viziuni terifice, nici pretext de tablouri futuriste; dintr-o prezență simbolică sau decorativă orașul este prefăcut în realitatea unică și unitară în care se desfășoară întreaga existență. Marile aglomerări urbane poartă astfel «în matricea lor un mister fără moarte», aspectul labirintic dă sugestia eternității.” (Mircea Iorgulescu, în volumul „Scriitori tineri contemporani”, Editura Eminescu, 1978).
- „Vocea lui Mircea Florin Șandru a avut de la început prospețime și credibilitate prin firescul cu care și-a asumat poezia urbanului, nu ca temă, ci ca o lume constituită. Eliberat de prezumția noutății artistice, poetul și-a luat în stăpânire teritoriul cu luciditatea și sensibilitatea celui ce a înțeles că orice cântec despre noi este și un cântec despre civilizația citadină, un cântec prin care «orașul intră în eternitate»” (Doina Uricariu, „Poezia civilizației citadine”, în România liberă din 13 august 1980).
- „În realitate, toate aceste repetiții fără crescendo, toată această muzicalitate dezabuzată, departe de a duce la «ritualizarea dramaticului », exprimă un dramatism paroxistic, un fel de paralizie a voinței care - psihologic vorbind - urmează în mod necesar după căutarea îndelungată, fără succes, a unei soluții. Mircea Florin Șandru nu are atitudinea unui blazat, însă a intuit bine că vorbirea dezarticulată, aproape mecanică, sugerând oboseala luptătorului de la un moment dat, ne transmite nouă, cititorilor, cu mare pregnanță, sentimentul unei opoziții față de agresiunea mașinismului, a militarismului, a mercantilismului.” (Alex. Ștefănescu, „Efectul razelor gamma asupra poeziei”, în Scînteia tineretului din 21 ianuarie 1982).
- „Privit de aproape, Mircea Florin Șandru îmi face impresia unui om care a visat la umbra unui nuc imens și care, povestindu-și imprudent visul, își încarcă vorbele din răcoarea și foșnetul rău prevestitor al frunzișului malefic (pe care o credință populară îți recomandă să-l eviți) cu o energie neobișnuită, răbdătoare, dar mereu izbucnind cu amenințarea unei descătușări fantastice. În versurile lui plutește permanent o umbră care împrumută peisajului sufletesc ori citadin - aidoma umbrelor lui De Chirico - conturul emoțional al unei neliniști superioare, al unei spaime latente ce refuză spiritul eliberator în favoarea melodicității reduse la un firicel de sânge stors din memoria afectivă, din obiecte, din locurile cândva colindate aievea.” (Traian T. Coșovei, „Pro amicitia” în SLAST, nr.59 din 1982).
Bonsai
Sufletul meu în faţa ta e un copac mic,
E un bonsai pe care îl poţi aprinde cu bricheta,
Aprinde-l, aprinde-l, să lumineze în noaptea de cuarţ,
Să se vadă până departe. Atât mai sunt din tot ce am fost,
Acest arbore strivit într-o cutie. Nu îl părăsi, nu îl uita,
Odinioară îl ţineai pe fereastră şi el îţi lumina nopţile friguroase,
Cu ochii lui fosforescenţi, care te priveau în tăcere.
Bonsai, bonsai, sufletul meu te caută şi acum în cumplita depărtare,
Cu micul far te caută pe ţărmul mării sau pe poteca de munte,
Unde eşti, unde eşti? Eram arborele tău şi îţi ţineam de cald,
Îţi povesteam amintiri din Ţara-Soarelui-Răsare
Şi îţi scriam pe boabe de orez povestea mikado-ului,
Care-şi lăsa bonsaiul fetelor lui, zestre pentru trei sute de ani.
Sunt bonsaiul tău; nu îl arunca, nu îl uita în cămara părăsită,
El e atât de mic şi orice adiere de vânt îl pune în pericol,
Mai bine lasă-l moştenire fetei tale
Sau pur şi simplu dă-i foc cu bricheta; măcar flacără, măcar mireasmă
Să-ţi rămână din mine. Apoi unge-te cu cenuşa lui, amestecată cu lacrimi,
Bonsai, bonsai; sufletul meu plânge după tine.
Farmecul ciudat al verii trecute
Farmecul ciudat al verii trecute,
Când femeia felină mă legăna în plasa ei
Şi eu adormeam ca într-un hamac, şi îi visam
Picioarele lungi, mătăsoase.
Farmecul ciudat al verii trecute,
Când femeia mă înfăşura
În părul ei care mirosea a rozmarin, a miere,
A dafin şi a scorţişoară. Dacă pot spune
Că am fost fericit e pentru că am trăit această vară,
Urcam drumul în serpentine până la marginea unei păduri
Şi ne aşezam în iarbă. Îmi ţinea capul în poală
Şi îmi cânta un refren pe care îl ştiu din copilărie.
Avea o blândeţe nesfârşită, îmi atingea pleoapele,
Mă muşca de colţul urechii. Îi simţeam picioarele,
Îi simţeam pubisul; auzeam sângele
Cum şuiera în coapsele ei, ca o arteziană în carne.
Simt şi azi farmecul ciudat al verii aceleia,
Femeia mă legăna şi aveam senzaţia că mă nasc din nou,
Că aş putea să încep o viaţă nouă.
Învaţă-mă din nou jocurile dragostei
Însingurat, hirsut, ascuns în propria-mi carapace
Nu mai ştiu dulceaţa trupului de femeie,
Lasă-mă să te ţin în braţe, lasă-mă să simt
Mirosul tău îmbătător, să te mângâi pe creştet,
Lasă-mi simţul tactil să-ţi descopere încet
Pielea gâtului şi a coapsei. O, tu eşti
Cea mai frumoasă de pe Pământ,
Tu luminezi cale de o mie de leghe,
Precum penajul de aur al unei păsări de munte,
Precum chiparosul în iarba spelbă, când se lasă înserarea,
Precum globul de cristal plutind pe apă,
Trupul tău e harfa pe care au cântat zeii.
O, Adonai, Adonai, pe femeia aceasta ai făcut-o pentru mine,
Ea e perechea mea şi ai trimis-o într-un târziu
Să mă trezească din somn, să mă scoată din moarte,
Să-mi spele ochii. Bine ai venit femeie, îţi spun,
Învaţă-mă din nou jocurile dragostei, căci le-am uitat.
ADRIAN MANIU
 Membru corespondent al Academiei Române |
|---|
| Adrian Maniu | |
 Adrian Maniu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2] București, România |
| Decedat | (77 de ani)[1][2] București, România |
| Frați și surori | Rodica Maniu |
| Naționalitate |  România |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | scriitor, poet, traducător |
| Limbi | limba română |
| Studii | Facultatea de Drept din București |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1911 - 1968 |
| Mișcare/curent literar | simbolism |
| Specie literară | poezie, proză |
| Operă de debut | 1912 - „Figurile de ceară" |
| Modifică date / text | |
Adrian Maniu (n. ,[ București, România – d. , București, România) a fost un scriitor român, poet tradiționalist al epocii interbelice, membru corespondent (din 1933) al Academiei Române. A fost fratele pictoriței Rodica Maniu și cumnatul pictorului Samuel Mutzner.
Studii
S-a născut la București, din părinți de origine ardeleană. Se înscrie la Facultatea de Drept (1910), licențiat al Facultății de Drept din București dar nu profesează niciodată după examenul de licență. Redactor la Chemarea, Universul, Dimineața și Adevărul. A făcut parte din primul colegiu director al revistei Gândirea alături de Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic. Participă sporadic la cenaclul lui Alexandru Macedonski. Colaborează de-a lungul timpului la revistele "Insula" (1911), "Simbolul" (1911), "Seara" (1913-1914), "Noua revista română" (1914). Debutează ca poet simbolist cu volumul "Figurile de ceară" (1912).
Opere publicate
Versuri
- Figurile de ceară, (1912), debut editorial
- Salomeea, Tipografia G. Ionescu, 1915
- Lângă pământ, Ed. Cultura Națională, 1924
- Drumul spre stele, Ed. Cartea Românească,1930
- Cartea țării, Ed. Fundațiilor Culturale Regele Carol I, 1934
- Cântece de dragoste și moarte, Ed. Cultura Națională, 1935
Teatru
- Lupii de aramă, (1929), republicat la Editura Dacia, Cluj-Napoca, 230 pagini, 1975
Traduceri
- Cântecul Nibelungilor repovestit de Adrian Maniu, 462 pagini, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1958
Conferințe radio
- "Gravura în lemn" 1929"
- Arta copiilor" 1930
- "Despre toamnă" 1932
POEZII:
Crucile fântânilor
Satula e cireada toata.
A-ngenunchiat langa fantana.
Boi mari, in freamatul de iarba, clipesc din ochii fumurii.
Izbind cu cozile in muste.
Talancile domol se-ngana
Si graurii, scantei de soare, s-au fugarit pe balarii.
Fantana cumpana deschide ca o lacusta.
Ziua moare
Un taur se ridica negru, in seara galbena mugind,
Si-si roade coarnele de crucea ce tremura scartaitoare,
Cu un
Christos ce-n zugraveala sta slab, urat si suferind.
Primăvara fistichie
Rosie, inverzirea, dovedind pripirea, intarzie;
zarzari, timpurii, iti sorcovesc flori de hartie;
aratura nezvantata lipiceste, tencuind noroaie;
peste campuri fumega inecaciune acra de gunoaie;
sacaie un anost cantec, aciuind descantec monoton,
din cesti albe, de cafea, pe cracanatii stalpi de telefon.
Vremii,
fiindca a trecut nauc,
fara ceas,
ii da-n sincope glas, la timp pierdut, un cuc.
Pe intinderea dreptunghiular arata,
tremurata, ploaia se arata.
Timp urat inseamna un belsug frumos.
Vaicarind placida behaiala,
oile merg, merg,
cu botu-n jos.
Gheata lasa balta prinsa-n copca,
ciob de-oglinda, care, fara de cobire, paraieste.
Galbenire pe nuiele:
Serpoaica
Fiara cu trup inelat si stema-n frunte
Din adanc de codru, strecurata la fantana,
Te-au vazut pastorii care mana,
In primavara, oile spre munte.
Peste pietre, incremenita in unduiri inghetate,
Ca un izvor coborit din vagauna,
Un cap mic, fecioresc, pironeste priviri incruntate.
Numai pe grumaz tremura strop de luna.
Scoborata din mii de ani de poveste,
Carne de vis, podobita cu solzi de aur,
Jumatate femeie, jumatate balaur,
Si tot ce-a fost, si tot ce inca nu este.
Paznica la zidurile de stanci traznite,
Fara de ura, fara de mila,
Sagetand intrebari ce nu trebuiesc ghicite,
Pentru ca in prapastie sa creasca testele movila
Ochii plang omeneste, dar lucesc a fiara,
Umbra creste de moarte o viata noua.
Si peste drumetul menit sa piara,
Rosie, infloreste limba crestata-n doua.
CITATE:
1. Cumpărând cartea – scopul a şi fost împlinit – s-a mărit cu tine, cititorule, numărul celor ce ajută la răspândirea cititului românesc.
2. Dacă ţi-a plăcut cartea şi o socoţi folositoare şi nu vrei să o păstrezi, dăruieşte-o mai departe, pentru ca din ce în ce mai mulţi să fie cititori.
PAUL CELAN
| Paul Peisah Antschel (Celan) | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Paul Peisah Antschel |
| Născut | [1][3][4][5] Cernăuți, Bucovina, România |
| Decedat | (49 de ani)[6] Paris, Franța |
| Înmormântat | cimetière parisien de Thiais[*] |
| Cauza decesului | sinucidere (înec) |
| Părinți | Leo Antschel |
| Căsătorit cu | Gisèle Lestrange |
| Naționalitate | română,  franceză |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Franța România |
| Etnie | ebraică |
| Ocupație | poet, prozator, traducător |
| Locul desfășurării activității | Paris[7] |
| Pseudonim | Paul Celan |
| Limbi | limba germană limba română[2] |
| Studii | Universitatea din Cernăuți |
| Activitatea literară | |
| Mișcare/curent literar | modernism, suprarealism |
| Subiecte | holocaust, lirică, filosofie |
| Specie literară | poezie modernistă, deconstrucție (conf. Jacques Derrida) |
| Operă de debut | De ziua mamei (1938), |
| Opere semnificative | „Fuga morții” |
| Note | |
| Premii | Premiul Georg Büchner Literaturpreis der Stadt Bremen[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| site web oficial Identificator titlu IMDb | |
| Modifică date / text | |
Paul Celan (pseudonimul lui Paul Peisah Antschel) (n. , Cernăuți, Bucovina, România – d. ,[6] Paris, Franța) a fost un poet, traducător și eseist de limba germană, evreu originar din România.
Viața lui Celan a avut o traiectorie sinuoasă: născut la Cernăuți (Bucovina de Nord), într-o familie de evrei germanofoni în epoca în care această regiune făcea parte din România, a trăit în Austria, România și apoi în Franța. A scris în limba germană și a tradus în această limbă literatură română, portugheză, rusă, engleză și franceză, iar din limba germană a tradus în românește povestirile lui Franz Kafka. A colaborat la prestigioasa revistă Secolul 20.
Este considerat a fi unul din marii poeți moderni ai lumii.
Biografie
Viața lui Celan a avut o traiectorie sinuoasă: a fost născut la Cernăuți-Bucovina, care devenise de doi ani provincie a României, pe strada Wassilkogasse nr. 5, într-o familie germanofonă de evrei ortodocși. Ținutul păstra încă bogata moștenire etnică și culturală din perioada în care fusese provincie austriacă. În Bucovina în general, iar la Cernăuți în mod special, trăiau numeroase minorități etnice, astfel încât copilul a crescut într-un spațiu multicultural. Limba română a învățat-o de la prietenii săi de joacă.
După destrămarea Imperiului Austro-Ungar, orașul a fost alipit în 1918 României, apoi ocupat de sovietici în iunie 1940 în urma Pactului Ribentropp-Molotov, fiind reocupat de armata română în iunie 1941 și anexat ulterior de Uniunea Sovietică din 1944. Cernăuțiul aparține astăzi Ucrainei, fiind numit în limba ucraineană Cernivți.
Tatăl său, Leo, sionist, și-a înscris fiul la școala de limbă ebraică Safah Ivriah. Mama sa era o avidă cititoare de literatură germană și a insistat ca germana să fie limba vorbită în familie. După ceremonia de Bar Mitzvah din 1933, Paul Celan a abandonat sionismul și și-a încheiat educația ebraică, devenind un membru activ al mișcării socialiste și suporter al cauzei republicanilor în timpul războiului civil din Spania. Mătușa sa, Minna, care a locuit un timp cu familia sa în Cernăuți, a emigrat în 1934 în Palestina.
Primul său poem, intitulat „De ziua mamei” (1938), era o declarație de dragoste pentru mama sa.
Amândoi părinții lui au murit într-un lagăr de concentrare din Transnistria unde fuseseră deportați de administrația antonesciană și Armata română.
Primele călătorii
Deoarece universitățile românești, care aveau o conduită antisemită, și-au închis porțile în fața studenților evrei (numerus clausus și numerus nulus), iar Viena de după Anschluss a adoptat legislația nazistă antisemită, Paul Celan a plecat în 1938 în Franța, la Paris, la unchiul său, Bruno Schrager - care, ulterior, a fost deportat și ucis la Auschwitz - și a început să studieze medicina la Tours, dar nu a perseverat. În 1939 s-a reîntors la Cernăuți, unde izbutise să fie admis ca student la universitatea din oraș, la literatură și limbile romanice. În drumul de întoarcere a trecut prin Berlin, unde a ajuns exact când a avut loc Noaptea de cristal (în germană Kristallnacht).
Holocaustul
Ocupația sovietică din iunie 1940 l-a lăsat pe Paul Celan fără mari iluzii în privința stalinismului și a comunismului sovietic, care nu semăna deloc cu ceea ce visase adolescentul cu vederi socialiste. Sovieticii au impus reforme birocratice în universitatea unde el studia limbile romanice, iar Armata Roșie a început deportările în Siberia, apoi, în luna iulie 1941 românii au recucerit Bucovina și Basarabia, introducând legile de purificare etnică. La sosirea lor, oficialitățile române au ars sinagoga orașului, veche de șase sute de ani, au deportat o parte dintre evrei și i-au închis pe ceilalți într-un ghetou[A].
În ghetoul din Cernăuți
Cu toate condițiile mizerabile din ghetou, Celan a ascultat cântece în idiș, a tradus sonetele lui Shakespeare în germană și a continuat să-și scrie poemele. Înainte de dizolvarea ghetoului, Celan a fost obligat - în cadrul detașamentelor de muncă de folos obștesc - să participe - printre altele - la demolarea poștei centrale și la adunarea și arderea cărților rusești.
Guvernatorul român local, conform directivelor guvernului Antonescu, a început să-i deporteze pe evrei în nopțile de sâmbătă ale lunii iunie 1942. Tatăl și mama sa au fost arestați în noaptea zilei de 27 iunie 1942 și transportați cu un camion și apoi într-un vagon de vite până la un lagăr de triere din Transnistria unde, peste două treimi dintre deportați au pierit. Evreii au fost duși în marș forțat la două lagăre de muncă iar martori oculari i-au povestit lui Celan că tatăl sau a murit de tifos exantematic în iarna anului 1942, iar mama sa a fost împușcată în cap, pentru că era epuizată și nu mai putea munci. În noaptea în care i-au fost ridicați părinții, Celan nu era acasă. Prietenii își amintesc imensa sa suferință și sentimentul de vinovăție pentru faptul de a fi fost separat de părinți înaintea morții acestora. În februarie 1944 Armata română s-a retras din calea ofensivei Armatei Roșii și a abandonat lagărele.
Celan a părăsit Cernăuțiul cu puțin timp înainte ca sovieticii să reocupe orașul.
Din cauza antisemitismului luase în considerație eventualitatea emigrării în Palestina dar, în 1945 s-a decis să se stabilească la București, unde a locuit până în 1947. Ca membru activ al comunității literare evreiești din România, el a tradus literatură rusă în limba română și a publicat cărți sub diferite pseudonime.
Perioada românească - suprarealismul
Între anii 1945 și 1947 scena literară română era dominată de suprarealism. După ce mișcarea își pierduse orice suflu în Franța, țara de origine, André Breton, întemeietorul acestui curent, afirma: „Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la București”. Absorbit de acest curent, Celan se juca și confecționa diferite pseudonime pentru el și prietenii săi (așa cum a procedat și Fernando Pessoa, un alt poet modernist celebru, portughez) și tot acum și-a creat propriul său pseudonim, „Celan”, obținut din anagramarea numelui său de familie, Antschel, care se citește [ pron. an-čăl ].
Perioada vieneză
În 1947, anul în care s-a instaurat regimul comunist în România, Paul Celan s-a refugiat la Viena. Aici s-a împrietenit cu Ingeborg Bachmann, care tocmai încheiase disertația sa de doctorat (Ph.D.) despre filosofia lui Martin Heidegger. În fața unui oraș împărțit în zone ale armatelor de ocupație și golit de comunitatea evreiască din epoca Imperiului austro-ungar, s-a mutat la Paris în 1948, unde a găsit și editorul primei sale colecții de poeme, „Der Sand aus den Urnen” („Nisipul din urne”).
Perioada pariziană
La Paris, în noiembrie 1951 a întâlnit-o pe graficiana Gisèle Lestrange, cu care s-a căsătorit la 21 decembrie 1952 în ciuda opoziției familiei aristocratice a Gisèlei. În următorii 19 ani, ei și-au scris peste 700 de scrisori în care se resimte influența stilului lui Franz Kafka din „Scrisori către Felice” și „Scrisori către Milena”.
Celan a purtat și o corespondență celebră și de valoare literară cu scriitoarea Nelly Sachs, viitoarea laureată a Premiului Nobel pentru literatură.
Numit profesor de limba germană la École Normale Supérieure Celan și-a continuat activitatea de traducător. În 1955 a fost naturalizat cetățean francez. A trăit la Paris până la sinuciderea sa (s-a înecat în Sena) în jurul datei de 20 aprilie 1970.[8]
Întâlnirea cu Martin Heidegger
A vizitat periodic Germania. Aceste vizite au inclus un curs ținut la Universitatea din Freiburg la 24 iulie 1964 la care a luat parte și filosoful Martin Heidegger, care i-a dăruit un exemplar din „Was heißt Denken” („Ce înseamnă a gândi”). Apoi Heidegger l-a invitat pe Celan să-i viziteze căsuța din orășelul Todtnauberg din regiunea Schwarzwald (Pădurea Neagră). La o plimbare făcută împreună cu Heidegger, acesta i-a povestit despre interviul său acordat revistei Der Spiegel intitulat „Numai un Zeu ne mai poate salva”, cu condiția ca să fie publicat postum.
Celan i-a trimis lui Heidegger poezia „Todtnauberg” într-un prim exemplar al unei ediții bibliofile cu tiraj limitat. Heidegger i-a răspuns cu o scrisoare de mulțumire destul de rece.
Textele scrise de Heidegger în anii tinereții, Celan le-a citit abia în 1951, și semnele de exclamare introduse în carte notează uimirea sa în fața faptului că acesta a permis ca afirmațiile sale despre măreția național-socialismului să fie reluate și în ediția a doua din 1953 a „Introducerii în metafizică” și că nu a făcut nici o precizare, că nu le-a eliminat sau comentat (după cursul de la Freiburg se zice că Celan ar fi refuzat să se lase fotografiat împreună cu Heidegger tocmai din acest motiv). Philippe Lacoue-Labarthe i-a reproșat lui Heidegger că a păstrat tăcerea în privința exterminării evreilor din timpul celui de-Al treilea Reich, ceeace a constituit o „ofensă ireparabilă” și de neiertat.
La această perioadă face aluzie Celan în versurile:
Opera
„Todesfuge”
O versiune a poemului „Todesfuge” a apărut în limba română sub titlul „Tangoul morții” în luna mai a anului 1947 în „Contemporanul”, în traducerea lui Petre Solomon.
Chiar dacă există și un substrat suprarealist puternic al poemului, se pare că dansul și concertele muzicale erau realități ale lagărelor de concentrare[9][10][11]. (Poemul „Noapte și ceață”, traducerea lui „Nacht und Nebel”, denumirea germană a programului lagărelor de concentare, include o descriere a orchestrei „Auschwitz-Orchester”, celebra orchestră organizată de SS și obligată să interpreteze dansuri și cântece populare germane la sosirea trenurilor cu deținuți la Auschwitz
Poezia
Experiența de Shoah, de ardere totală (nimicire) și martiriul părinților săi sunt forțele definitorii ale poeziei lui Celan și a modului în care acesta folosește limbajul.
În discursul ținut la acordarea Premiului Bremen Celan declara că după Auschwitz limba „a supraviețuit, în ciuda celor intâmplate. Dar a trebuit să treacă prin propria ei lipsă de răspunsuri, printr-o îngrozitoare amuțire, prin mii de discursuri aducătoare de moarte. A trecut prin toate acestea, dar nu a scos nici un cuvânt despre cele întâmplate. Și cu toate astea a supraviețuit. A trecut prin asta și a venit din nou la lumină, îmbogățită de o asemenea experiență tragică.”
Cel mai celebru poem al său „Fuga morții” (în original: „Todesfuge”) comemorează lagărele morții. În contradicție, Theodor W. Adorno vine cu aserțiunea că „a scrie poezie după Auschwitz este un act barbar”. Paul Celan, întotdeauna sensibil la critici, a luat această afirmație la propriu. Poemul său de maturitate „Engführung” („Stretto” sau „Îngustarea”) a fost o rescriere a propriului său poem „Fuga morții” într-un limbaj și mai disperat.
Poezia sa de maturitate a devenit treptat tot mai criptică, fracturată și monosilabică, suportând o comparație cu muzica lui Weber. Unii critici cred că Paul Celan a încercat fie să distrugă, fie să refacă din temelii limba germană. Forța poeziei sale vine din necesitatea de a exprima o mărturie într-o limbă care nu păstreaza niciodată suficiente cuvinte pentru a reproduce ce s-a întâmplat. Jacques Derrida în volumul „Schibboleth” (în ebraică : „Spicul”) a ales poezia lui Paul Celan drept exemplu pentru a sugera forța procesului de deconstrucție [12][13].
Traducerile
Dintre autorii traduși de Celan se numără:
Onoruri și premii
Opere publicate în limba germană
- Der Sand aus den Urnen—Nisipul din urne (1948)
- Mohn und Gedächtnis—Macii și amintirile] (1952)
- Von Schwelle zu Schwelle—Din prag în prag (1955)
- Sprachgitter—Vorbirea-grilă (1959)
- Die Niemandsrose—Trandafirul nimănui (1963) [14]
- Atemwende—Respirație-întoarcere (1967)
- Fadensonnen—Sori împletiți (1968)
- Lichtzwang—Lumină-impuls (1970)
- Schneepart—Zapadă-parte (postum, 1971)
Opere în limba română
- Mac și memorie, [versuri] / Paul Celan; trad. de Mihail Nemeș și George State; pref. de Dan Flonta. - Pitești: Paralela 45, 2006.
- Paul Celan, Ingeborg Bachmann, Timp al inimii, traducere din germană de Iulia Dondorici, București, Editura Art, 2010
Imagini
POEZII:
Floarea
Piatra
Piatra din aer pe care o urmaresc
Ochiul tau e la fel de orb ca ea
Am fost
maini
am impachetat vidul intunericului,am gasit
cuvantul care aduce vara
floare.
Floare-cuvantul unui orb
ochii nostrii
privesc
catre apa
Creste
Inima zidita peste inima zidita
adauga petale
Inca un cuvant ca acesta si ciocanele
se vor balansa deasupra crapaturilor pamantului...
Tangoul nopții
Laptele negru din zori îl bem când e seară
îl bem la amiaz' îl bem și la noapte
îl bem și îl bem
săpăm o groapă-n văzduh și nu va fi strâmtă
Un om stă în casă se joacă cu șerpii și scrie
el scrie-n amurg în Germania, Aurul părului tău Margareta
scrie și iese în prag scapără stelele-n cer el își fluiera cânii
evrei-i și-i fluieră el poruncă le dă ca să sape o
groapa-n țărână poruncă ne dă să cântam pentru dans
Lapte negru din zori te bem când e noapte
la amiază te bem te sorbim dimineața și seara
te bem și te bem
Un om stă în casă se joacă cu șerpii și scrie
el scrie-n amurg în Germania Aurul părului tău Margareta
Cenușa părului tău Sulamith o groapă săpăm în văzduh și nu va fi strâmtă
El strigă săpați mai adânc iar ceilalți cântați
arma o-nșfacă, o flutură, albaștrii i-s ochii
săpați mai adânc iar ceilalți cântati pentru dans mai departe
Lapte negru din zori te bem când e noapte
te bem la amiază și seara te bem
te bem și te bem
un om stă în casă, aurul părului tău Margareta
cenușa părului tău Sulamith el se joacă cu șerpii
El strigă cântați mai blajin despre moarte căci moartea-i un meșter german
el strigă plimbați un arcuș mai cețos pe viori veți crește ca fumul atunci
veti zace-ntr-o groapă în nori și nu va fi strâmtă
Lapte negru din zori te bem când e noapte
te bem la amiaz' e moartea un meșter german
te bem dimineața și seara te bem și te bem
e moartea un meșter german albaștrii i-s ochii
cu plumbul te împroașcă din plin și adânc te lovește
un om stă în casa aurul părului tău Margareta
cânii spre noi și-i asmute ne dăruie-o groapă-n vazduh
se joacă cu șerpii visând e moartea un meșter german
aurul părului tău Margareta
cenușa părului tău Sulamith
(1945)
Traducere: Petre Solomon
Solstițiu
În albastru, noaptea, cui i-a înflorit?
Ce vedea-vom oare înspre răsărit?
Tufele aprinse cu corole-n focuri
Armei îi oferă, iată, iarăși jocuri.
Somnul îi fusese slujnicei poruncă,
fierul însă-l bate inima-i adâncă.
Luna doar privește- fără cap e cine?-
Apa cum o scoate sufletul din mine.
Astăzi, cu-al meu sânge, lumea ce-am gătit
face albă strajă celui nevenit,
celui ce din mâini si bucle aceste
dulce salvator inimilor este.
În casa pe care focurile-o ling
am putut al rozei timp să îl ating.
Ofilite-n palme ele-acum îmi dorm,
aninat în bârne al iubirii somn.
Ți-am schițat o rană, jos, lângă bărbie
rana sunt eu însumi, doare și e vie.
Când la fel cenușa îmi va fi cu-a ta,
poate-atunci regatul tău s-ar ridica.
traducere Adrian Vizireanu
CITATE:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu