2. /1 MAI 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători
Decese
· 408: A murit Flavius Arcadius Augustus (sau Arcadius, n. cca 337), imparat al Imperiului Roman de rasarit între anii 395-408. După divizarea definitivă Imperiului Roman, produsă odată cu moartea imparatului Teodosiu I (395), Arcadius a rămas împărat al Imperiului Roman de Rasarit, iar fratele său Honorius a moștenit Imperiul Roman de Apus. Împăratul Arcadius a murit la 1 mai 408, din cauze naturale, lăsând tronul fiului său, Teodosie al II-lea, sub tutela surorii mai mari a acestuia, Pulcheria.
· 1118: Matilda a Scoției (c. 1080 – 1 mai 1118), născută Edith, a fost regină consort a Angliei ca prima soție a regelui Henric I al Angliei.
Matilda s-a născut în jurul anului 1080 la Dunfermline, ca fiică a regelui Malcolm al III-lea al Scoțieiși a soțiie acestuia, Margareta de Wessex, descendentă a regilor anglo-saxoni. A fost botezată Edith iar naș i-a fost Robert Curthose, Duce de Normandia. Regina Matilda, soția regelui William Cuceritorul, a fost, de asemenea, prezentă la botez la nașă.
Gestul micuței Matilda de a o trage pe regina Matilda de coafură a fost privit ca pe un semn că într-o zi și ea va deveni regină.[2]
Când avea în jur de șase ani, Matilda (sau Edith) și sora ei Maria au fost trimise la mănăstirea Romsey, în apropiere de Southampton, unde mătușa lor Cristina era stareță. În timpul șederii ei la Romsey și, cu ceva timp înainte de 1093, la mănăstirea Wilton, Matilda și-a început educația, ambele instituții fiind cunoscute pentru acest lucru.[3] Educația ei a mers dincolo de preocupările feminine standard. Acest lucru nu a fost de mirare, mama ei fiind o mare iubitoare de cărți. Fiicele ei au învățat engleză, franceză, latină și erau suficient de educate pentru a citi Sf. Augustin și Biblia.[4]
Prințesa scoțiană a devenit o potențială mireasă mult-căutată; a refuzat propunerea de la William de Warenne, al 2-lea conte de Surrey și de la Alan Rufus, Lord de Richmond.
În 1093, părinții ei au logodit-o cu Alan Rufus, Lord de Richmond, unul din numeroșii ei pețitori. Totuși, înainte ca nunta să aibă loc, tatăl ei a intrat într-o dispută cu William Rufus (William al II-lea al Angliei). În replică, el a jefuit domeniile regelui englez unde a fost surprins de Robert de Mowbray, Conte de Northumbria, care l-a ucis pe Malcolm și pe fiul acestuia, Eduard. Auzind de moartea soțului și a fiului ei, Margareta care era deja bolnavă, a murit la 16 noiembrie. Acum Edith era orfană. A fost abandonată de logodnicul ei care s-a logodit cu fiica lui Harold Godwinson, Gunhild de Wessex. Totuși, el a murit înainte de căsătorie.[5]
Matilda a părăsit mănăstirea în 1093, când Anselm, arhiepiscop de Canterbury, a scris episcopului de Salisbury spunându-i ca fiica regelui Scoției să se întoarcă la mînăstirea de unde venise. Ea nu s-a întors la Wilton și, până în 1100, există o lipsă de informații în cronici în legătură cu viața Matildei
După misterioasa moarte a lui William al II-lea în august 1100, imediat, fratele lui, Henric, a preluat tronul. Următoarea lui sarcină a fost de a se căsători și alegerea lui Henric a fost Matilda.
Pentru că Matilda și-a petrecut cea mai mare din viață într-o mănăstire, au existat unele controverse dacă ea a fost călugăriță și, astfel, canonic neeligibilă pentru căsătorie. Henric a cerut permisiunea pentru căsătorie de la arhiepiscopul Anselm, care s-a întors în Anglia în septembrie 1100, după un exil lung. Anselm a numit un consiliu de episcopi, în scopul de a determina legalitatea canonică a căsătoriei propuse. Matilda a mărturisit că nu a făcut jurăminte sfinte, insistând asupra faptului că părinții ei au trimis-o pe ea și pe sora ei în Anglia în scopuri educaționale. Consiliul a ajuns la concluzia că Matilda nu a fost călugăriță, și că nu asta a fost intenția părinților ei, acordând permisiunea pentru căsătorie.
Mama Matildei a fost sora lui Edgar Ætheling, rege proclamat dar neîncoronat al Angliei, și prin el, Matilda era descendenta regelui Edmund al II-lea al Angliei.
După ce Matilda și Henric au fost căsătoriți la 11 noiembrie 1100 la Westminster Abbey de arhiepiscopul Anselm de Canterbury, ea a fost încoronată regină sub numele de "Matilda". Ea a născut o fiică, Matilda, născută în februarie 1102 și un fiu, William, alintat "Adelin", în noiembrie 1103.
* 1521: Duarte Barbosa (circa 1480, Lisabona, Portugalia - 1 mai 1521, Filipine) a fost un scriitor portughez și ofițer în India portugheză între 1500 și 1516-1517, cu postul de copist în fabrica Cannanore și, uneori, translator de limba locală (Malayalam). Cartea lui "Carte de Duarte Barbosa" (Livro de Duarte Barbosa) este una dintre cele mai vechi exemple de literatură de călătorie portugheză, scrisă la circa 1516, la scurt timp după sosirea în Oceanul Indian. În 1519 Duarte Barbosa s-a angajat pe prima expediție la ocolul lumii, condusă de cumnatul său Ferdinand Magellan, murind în 1521, la sărbătoarea rajah Humabon în Cebu la Filipine
· 1539: Isabela a Portugaliei (23 octombrie 1503 - 1 mai 1539), a fost fiica lui Manuel I al Portugaliei și a Mariei de Aragon. Prin căsătoria cu Carol al V-lea, Împărat Roman, Isabela a fost, de asemenea, împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman și regină a Castiliei și Aragonului.
Isabela a fost cel de-al doilea copil a regelui Manuel I al Portugaliei și al celei de-a doua soții, Maria Infanta de Castilia și Aragon. A fost numită după bunica ei maternă, Isabela I de Castilia și după mătușa ei, Isabella, prințesă de Asturias, care a fost prima soție a tatălui ei.
Prin tatăl ei, ea era nepoata Infantelui Ferdinand, Duce de Viseu (cel de-al doilea fiu al regelui Eduard al Portugaliei și fratele lui Afonso al V-lea al Portugaliei) și a Infantei Beatrice, fiica lui João, Lord de Reguengos (fratele regelui Eduard). Prin mama sa era nepoata Isabelei I de Castilia și a lui Ferdinand al II-lea de Aragon.
Isabela a fost a doua în linie la tronul Portugaliei, până la nașterea fratelui ei Louis în 1505. S-a căsătorit cu vărul ei, Carol al V-lea, Împărat Roman, fiul Ioanei de Castilia și a lui Filip cel Frumos, Duce de Burgundia, care a fost unul dintre cei mai puternici oameni din vremea lui. Căsătoria a avut loc la 10 martie 1526, la Sevilia și uniunea, care a fost una politică, s-a dovedit a fi un mariaj potrivit.
În 1521 tatăl Isabelei a murit iar fratele ei i-a succedat la tron ca regele Ioan al III-lea. Negocierile pentru căsătorie dintre Portugalia și Spania au început imediat. S-a căzut de acord ca noul rege să se căsătorească cu Ecaterina de Habsburg, sora mai mică a lui Carol al V-lea.
Căsătoria dintre Carol și Isabela a avut loc trei ani mai târziu, prin procură, în 1525. Infanta a călătorit spre Sevilia unde nunta a avut loc la 10 martie 1526. Deși a fost o căsătorie politică, mariajul s-a dovedit a fi fericit. Se spune că în timpul lunii de miere "când [Carol și Isabela] sunt împreună, deși există mulți oameni în jurul lor, ei nu observă pe nimeni altcineva; vorbesc și râd și nimic altceva nu le distrage atenția."
De asemenea, Isabela s-a dovedit a fi o soție competentă; a fost regentă a Spaniei în timpul absențelor soțului ei, între 1529–1532 și 1535-1539. A fost remarcată pentru inteligență și frumusețe.
Isabela a murit în 1539, după nașterea celui de-al cincilea copil. Împăratul era plecat și moartea prematură a soției sale l-a afectat profund; nu s-a mai recăsătorit niciodată și s-a îmbrăcat în negru pentru tot restul vieții sale.
În 1580, la mai mult de 40 de ani după decesul ei, fiul ei, Filip, a succedat la tronul Portugaliei pretinzând drepturile succesorale ale mamei sale.
Isabela și Carol al V-lea au avut următorii copii:
- Filip al II-lea al Spaniei (1527 - 1598), rege al Spaniei și al Portugaliei.
- Maria a Spaniei (1528 - 1603), căsătorită cu vărul său, Maximilian al II-lea, Împărat Roman.
- Ferdinand (1530)
- Ioana a Spaniei (1535 - 1573), căsătorită cu vărul său, prințul Ioan al Portugaliei și mama regelui Sebastian al Portugaliei.
- Ioan (1539)
· 1572: Papa Pius al V-lea a fost un papă al Romei, cu numele de mirean Antonio Ghislieri (n. 17 ianuarie 1504 - d. 1 mai 1572).
* 1743: Maria Magdalena, Ahiducesă de Austria (Maria Magdalena Josefa; 26 martie 1689 – 1 mai 1743) a fost fiica împăratului Leopold I și a celei de-a treia soții, Eleonore-Magdalena de Neuburg. A murit celibatară.
Născută la Palatul Hofburg din Viena ea a fost al nouălea copil împăratului Leopold I și a Eleonore-Magdalena de Neuburg. La scurtă vreme după Războiul Succesiunii spaniole, s-a pus problema ca noul rege al Spaniei, Filip al V-lea, să se căsătorească cu o arhiducesă, însă regele Ludovic al XIV-lea al Franței s-a opus din motive politice iar motivul oficial a fost că nici una dintre arhiducese nu i-a plăcut nepotului său.
În 1708, sora ei mai mare Arhiducesa Maria Anna s-a căsătorit cu Ioan al V-lea al Portugaliei; planuri pentru a doua uniune între Austria și Portugalia au fost discutate când Maria Magdalena a fost propusă ca mireasă pentru Infantele Francisco, Duce de Beja, fratele regelui Ioan al V-lea. Negocierile au eșuat în stadiu incipient și ambii candidați au murit celibatari. Din nou după război s-a pus problema ca ea să devină regină a Spaniei pentru a o înlocui pe acum decedata Maria Louisa de Savoia. Cu toate acestea, Filip s-a căsătorit cu Elisabeta de Parma.
După eșuările planurilor de căsătorie, Maria Magdalena a trăit o viață de izolare și a rămas celibatară. Ea a avut o relație apropiată cu nepoata ei Maria Tereza, fiica fratelui ei împăratul Carol al VI-lea și viitoare împărăteasa și, de asemenea, cu sora ei Arhiducesa Maria Anna. Maria Magdalena a murit de pneumonie la vârsta de 54 de ani. A fost înmormântată la Cripta imperială din Viena.
* 1850: Henri Marie Ducrotay de Blainville (n. 12 septembrie 1777, Arques-la-Bataille, departamentul Seine-Maritime – d. 1 mai 1850, Paris) a fost un naturalist francez specializat în zoologie și anatomie. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Blainv..
Blainville a urmat școala militară din Beaumont-en-Auge (Calvados) la călugării benedictini. În timpul Revoluției franceze (1789-1799) școala militară a fost desființată, iar Blainville se reîntoarce acasă la părinți în Arques-la-Bataille lângă Dieppe. Din 1794 începe să urmeze școala de desenatori în Rouen. Se mută la Paris în 1796 unde se dedică picturii în atelierul lui Vincent. El participă la cursurile de la Collège de France, unde i se va trezi interesul pentru științele naturale. El devine un auditor entuziast al cursurilor profesorului Georges Cuvier, în 1806 promovează ca doctor în medicină. Ulterior, Blainville studiază în laboratorul lui Cuvier, mai ales grupa reptilelor. Candidează fiind sprijinit de Cuvier, pentru postul profesor de la catedra de anatomie și zoologie de la facultatea din Paris. Prietenia dintre el și Cuvier se destramă, cei doi devin chiar dușmani. În 1825 este ales ca urmaș al lui Comte de La Cépède, devenind mebru al academiei franceze (Académie des sciences). După moartea lui Jean-Baptiste Lamarck, ocupă postul de la catedra de la muzeul "Muséum national d'histoire naturelle" iar în 1830 preia catedra de predare a nevertebratelor (moluște, zoofite și viermi). La doi ani după moartea lui Cuvier, preia catedra de anatomie comparată, unde va preda timp de 18 ani. El se dovedește ca urmaș demn al predecesorilor săi, având merite deosebite mai ales în domeniul paleontologiei. De Blainville moare în Paris urma unei hemoragii cerebrale și este înmormântat în cimitirul Père-Lachaise.
* 1897: Mihail Galino (n. 1831, Bucovina, Imperiul Austro-Ungar - d. 1 mai1897, Iași) a fost un actor de teatru român, profesor la Conservatorul din Iași.
Mihail Galino s-a născut în Bucovina, în anul 1831. A studiat arta dramaticã la Viena și apoi, începând din 1856, a jucat pe scena Teatrului Național din Iași alături de Matei Millo.[1]
Școala de muzică și declamațiune din Iași a fost înființată de Alexandru I. Cuza prin Decretul din 11 septembrie 1860. În 1864, Mihail Galino a fost numit profesor de mimică la clasa de declamațiune și a format actori valoroși precum Mihail Belador, Vlad Cuzinschi, Constantin Botez-Penel, State Dragomir și Aglae Pruteanu care, în volumul său de Amintiri din teatru, îl numește „bunul și marele meu profesor”.
Mihail Galino a fost director al Conservatorului între anii 1873 - 1876. A activat ca profesor peste 30 de ani, până în ultimele momente ale vieții, fiind înlocuit la catedră de State Dragomir.
În 1879 a inițiat crearea Societății Dramatice ieșene, alături de Costache Bălănescu.
Scriitorul și omul politic moldovean Nicolae Istrati a înființat la Rotopănești, pe moșia sa, primul conservator de muzică și artă dramatică din mediul rural, Mihail Galino fiind profesor de declamație.
· 1904: A murit Antonín Dvořák, compozitor ceh și european de seamă al secolului al XIX–lea și cel mai important reprezentant al școlii naționale cehe de compoziție; (n. 1841).
* 1910: Louis Welden Hawkins (n. 1 iulie 1849, Stuttgart, Germania - d. 1 mai1910), Paris, Franța), a fost un pictor francez de naționalitate engleză, cu o puternică tușă și o foarte individualizată manieră artistică. Deși pictura sa aduce o notă de sobrietate și perfecțiune a proporților în stilul "clasicismului" Renașterii, având elemente și din tehnica Pre-Rafaeliților și aducând un "parfum" rafinat combinat de Art Deco, Art Nouveau, Simbolism și, uneori, Suprarealism, în realitate Louis Welden Hawkins, ca orice artist puternic individualizat, nu seamănă, de fapt, cu nimeni, nu poate fi încadrat în vreun curent anume și nu are epigoni.
În anul 1904 episcopul Dr. Ioan Sabo a obținut de la Ministerul Cultelor de la Budapesta 80.000 de coroane de aur, suma necesară pentru realizarea Catedralei din Gherla. Zidirea bisericii s-a încheiat în data de 4 decembrie 1906. Sfințirea a fost făcută de chiar episcopul unit de Gherla, Dr. Ioan Sabo, în ziua de 24 noiembrie 1907.[2] Episcopul Gherlei, Dr. Ioan Sabo, este totodată și ctitorul frumoasei biserici vicariale "Sf. Nicoale" a Năsăudului, cunoscută și sub numele de biserica grănicerilor năsăudeni, sfințită de ierarhul unit în 1882. Important lăcaș de cult pentru istoria zonei și a românilor transilvăneni, la ora actuală, este încă neretrocedat de către Biserica Ortodxă Română, proprietarului de drept, Biserica Română Unită, Greco-Catolică. Episcopul Dr. Ioan Sabo a fost înmormântat în cripta vechii Catedrale greco-catolice "Intrarea Maicii Domnului in Templu" din Gherla, lăcaș de cult încă neretrocedat de către Biserica Ortodoxă Română proprietarului de drept, Biserica Română Unită, Greco-Catolică.
· 1920: Prințesa Margaret de Connaught (Margaret Victoria Charlotte Augusta Norah; mai târziu Prințesă Moștenitoare a Suediei; 15 ianuarie 1882 – 1 mai 1920) a fost fiica Prințului Arthur, Duce de Connaught, al treilea fiu al reginei Victoria, și a soției sale, Prințesa Luise Margarete a Prusiei. A fost prințesă a Marii Britanii și în familie era cunoscută sub numele de Daisy.
A fost botezată la Castelul Windsor la 11 martie 1882 de arhiepiscopul de Canterbury, Archibald Tait iar nașii ei au fost: regina Victoria, Wilhelm I al Germaniei, Augusta împărăteasă a Germaniei, Victoria, Prințesă Moștenitoare a Germaniei, Prințul Friedrich Karl al Prusiei, Prințesa Friedrich Karl a Prusiei și Prințul de Wales.
Când Prințesa Margaret de Connaught avea 23 de ani iar sora ei Prințesa Patricia de Connaught avea 18 ani, ambele fete erau cele mai eligibile prințese din Europa. Unchiul lor, regele Eduard al VII-lea, dorea ca nepoatele sale să se căsătorească cu regi europeni sau cu prinți moștenitori. În ianuarie 1905, Ducele și Ducesa de Connaught au vizitat Portugalia unde au fost primiți de Carlos al Portugaliei și de Amélie de Orléans împreună cu fiii lor Luís Filipe, Duce de Braganza și Prințul Manuel care au distrat tinerele prințese engleze.
Familia regală portugheză se aștepta ca una dintre prințesele Connaught să devină viitoarea regină a Portugaliei. Ducii de Connaught au vizitat Spania, unde se aștepta ca Patricia să devină viitoarea soție a regelui Alfonso al XIII-lea (mai târziu, Alfonso s-a căsătorit cu o altă nepoată a reginei Victoria, Prințesa Victoria Eugenia de Battenberg). Însă nici unul dintre aceste planuri nu s-au îndeplinit.
Ducii de Connaughts și-au continuat călătoria în Egipt și Sudan. La Cairo ei l-au întâlnit pe Prințul Gustaf Adolf al Suediei, viitorul Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei, nepot al regelui suedez Oscar al II-lea. Gustaf și Margaret s-au îndrăgostit la prima vedere. S-au căsătorit la 15 iunie 1905 la Castelul Windsor.
A devenit prima soție a Prințului Gustaf Adolf al Suediei și Ducesă de Scania la 15 iunie 1905. Când tatăl lui Gustaf Adolf, Gustav al V-lea a accedat la tron ca rege al Suediei în 1907, cei doi au devenit Prințul Moștenitor și Prințesa Moștenitoare a Suediei.
Prințesa Margaret este bunica actualului monarh al Suediei, Carl XVI Gustaf, precum și a actualului monarh al Danemarcei, Margareta a II-a și a fostei regine a Greciei, Prințesa Anne-Marie a Danemarcei.
· 1934: A decedat Paul Zarifopol, critic literar, inițiatorul ediției critice a operelor lui Ion Luca Caragiale (n.1874)
· 1945: Paul Joseph Goebbels (pronunție [ pron. gö-bls ] ) (29 octombrie 1897 - 1 mai 1945) a fost un politician german și Ministrul Propagandei Publice în timpul regimului nazist din anul 1933 până în 1945. A fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori a lui Adolf Hitler și printre cei mai devotați adepți a ideologiei naziste. Goebbels a fost cunoscut ca fiind zelos, un orator energic și un antisemit virulent.
Goebbels a devenit Doctor în Filosofie la Universitatea Heidelberg în 1921, după care a lucrat ca jurnalist, funcționar la o bancă și angajat la bursă. A scris de asemenea nuvele și piese de teatru, care însă au fost refuzate de editori. A intrat în contact cu Partidul nazist NSDAP în 1923în timpul ocupației franceze a Ruhr-ului, devenind membru în 1924. A fost numit Gauleiter (lider regional de partid) al Berlinului. În acestă funcție și-a folosit atributele propagandiste pentru a combate partidele locale socialiste și comuniste, beneficiind și de ajutorul „Sturmabteilung” (SA). Până în 1928 a fost continuu avansat în ierarhia partidului, devenind unul dintre cei mai proeminenți membri.
După ce naziștii au preluat puterea în 1933, Goebbels a fost numit Ministrul Propagandei. Unul dintre primele sale acte a fost să ordoneze arderea cărților evreiești sau cu autori antinaziști - în Berlin în piața Bebelplatz. După numirea sa atacurile împotriva evreilor germani au devenit și mai feroce, culminând cu pogromul din așa-numita Noapte a pogromului din noiembrie (Noaptea de cristal), Novemberpogromnacht, în 1938.
Un suporter avid al războiului, Goebbels a făcut tot ce i-a stat în putere să pregătească poporul german pentru un conflict militar de mare amploare. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial și-a mărit puterea și influența prin intermediul alianțelor pe care le negocia cu alți lideri naziști. Spre sfârșitul anului 1943 războiul se îndrepta înspre un dezastru pentru Puterile Axei. Acest lucru l-a făcut pe Goebbels să intensifice propaganda, îndemnându-i pe germani să accepte ideea războiului și a mobilizării totale. Goebbels a rămas cu Hitler în Berlin până la sfârșit, iar după sinuciderea führerului a devenit, dar numai pentru o singură zi, cancelarul celui de-al Treilea Reich. În ultimele ore ale vieții i-a permis soției sale, Magda, să îi omoare pe cei șase copii, după care, la scurt timp, cei doi s-au sinucis.
· 1949: Gheorghe Petrașcu (Gheorghe Petrovici, n. ,[1]Tecuci, România[2][3] – d. , București, Republica Populară Română[2]) a fost un pictor și academician român, fondator al unui curent artistic, caracterizat printr-un colorit grav, concentrat și prin forța de evocare a obiectelor și priveliștelor, prinse în mediul lor imediat.
S-a născut în orașul Tecuci din Moldova, într-o familie cu tradiții culturale. Părinții săi erau mici proprietari din ținutul Fălciu, Costache Petrovici-Rusciucliu și soția acestuia Elena, născută Bițu-Dumitriu. Frate cu diplomatul, scriitorul și criticul literar și de artă Nicolae Petrașcu, Gheorghe Petrașcu arată de tânăr înclinații artistice, făcând primele studii la Universitatea Națională de Arte București. La recomandarea lui Nicolae Grigorescu, primește o bursă pentru a se perfecționa în străinătate. După un scurt timp petrecut la München, pleacă la Paris, unde se înscrie la Academia Julian și lucrează în atelierul lui Bouguereau (1899-1902). De la prima sa expoziție personală la Ateneul Român (1900), este remarcat de scriitorii Barbu Delavrancea și Alexandru Vlahuță, care îi cumpără câte o lucrare.
Cu o pasiune nestăvilită, pictează peisaje, atât în țară (Sinaia, Târgu Ocna, Câmpulung-Muscel), cât și în Franța (Vitré, Saint-Malo), Spania (Podul San Martin din Toledo) și mai ales în Italia (Veneția, Chioggia, Napoli). În peisajele sale, lumina nu șterge contururile ca la impresioniști, dimpotrivă, arhitecturile rectilinii se impun printr-o impresie de soliditate. Din acest punct de vedere, peisajele venețiene demonstrează cel mai bine anticonformismul lui Petrașcu. Artistul rezistă interpretărilor tradiționale, în care peisajul orașului pe lagună nu era decât un pretext pentru a analiza interferența vibrațiilor luminoase, în eternă schimbare pe apă, pe zidurile colorate și în aerul pur.
Pentru Petrașcu, Veneția posedă o noblețe dramatică, o măreție tragică și fastuoasă, „cu străluciri de vechi relicve, ce evocă istoria vechilor palate, cu poezia lor gravă și fascinantă”. Într-o dezlănțuire a tonurilor dure, Petrașcu realizează o massă de culori tumultuoase, printr-o juxtapunere insolită a roșului stins, cu tonalități de albastru, cenușiu și brun. Această suprapunere succesivă dă pastei lui Petrașcu o structură aproape sculpturală, rugozitățile culorii influențează regimul de umbre și lumină ca accentele unui relief. Portretele - în special cele pictate în perioada 1923-1927 - produc o impresie de austeritate majestuoasă. Autoportretul din „Muzeul Zambaccian” pare a descinde din Renașterea italiană, de o gravitate solemnă dar și cu o notă de sensualitate.
Gheorghe Petrașcu a avut numeroase expoziții personale, între 1903și 1923 la Ateneul Român, apoi la „Căminul Artei” (1926-1930), culminând cu cele două retrospective de la "Sala Dalles" din anii 1936 și 1940. A participat la Bienala din Veneția (1924, 1938 și 1940); primește „Marele Premiu” al „Expoziției Internaționale” din Barcelona (1929) și al celei din Paris (1937).
Gheorghe Petrașcu, Iorgu așa cum îi spuneau cei apropiați, s-a născut într-o familie înstărită în ziua de 1 decembrie 1872. [A][7] Așa cum a declarat Nicolae Petrașcu, părinții lor erau „... oameni fără vreo învățătură, neștiind să vorbească decât românește, dar, în mijlocul lor, oameni de seamă, recunoscuți printr-o moralitate exemplară” .[8][9] Tatăl, Costache Petrovici, era poreclit de prieteni Proorocul deoarece prevestea starea vremii. [7] El era originar din orașul Focșani și se stabilise la Tecuci ca urmare a căsătoriei sale cu Elena, născută Bițu-Dimitriu. [7] „... El era un un om brun, potrivit la statură, înțelept și cumpănit în toate faptele și vorbele lui, îngrijit la îmbrăcăminte, cu o dorință arzătoare de a-și învăța copiii cartea”.[10]Ocupația lui era agricultura, în afară de via de la Nicorești mai avea o moșie de 200 de fălci la Boghești, pe valea Zeletinului, care se alfa la circa cinci ore cu trăsura de Tecuci. [10]
Pentru deslușirea originii mai îndepărtate a artistului, trebuie făcute cercetări în regiunile din sudul Dunării, George Călinescu a afirmat că tatăl pictorului se numea Costache Petrovici-Rusciucliu. [10] Un văr de-al lui i-a românizat numele spunându-i Petrașin, pentru ca ultima modificare să fie făcută de Nicolae, fratele lui Gheorghe, în Petrașcu.[11] Lingvistul Iorgu Iordan născut și el în Tecuci, pare că ar fi știut, în opinia lui Vasile Florea, că medicul primar al orașului care se numea Petrovici și-a schimbat numele în Petraș.[12]
Gheorghe Petrașcu nu și-a cunoscut tatăl deoarece acesta din urmă a decedat la scurt timp după ce s-a născut artistul. [10] Astfel, mama sa a rămas văduvă de la vărsta de 36 de ani. Nicolae o descrie ca fiind „... simțitoare la muzică [însușire proprie și tatălui, n.a. Vasile Florea], cântând lancieul ori de câte ori trecea din camera noastră de prin sală, spre salon, și cu un fel de filosofie a ei, rostită în cuvinte scurte românești, a căror frumusețe te mira uneori.”[13] La bătrânețe, ea a fost evocată de vărul Ion Petrovici (probabil medicul primar, n.a. Vasile Florea) care a spus că era „... o bătrânică slăbuță și prematur albită, hazlie cam fără să vrea și căreia îi plăcea să fredoneze, făcând pauze forțate numai când era cu lume, ca atunci când rămânea o clipă singură, să reînceapă instantaneu o arie la modă.”[14] Înclinația spre muzică s-a transmis de la părinți și lui Gheorghe Petrașcu, el având o voce de bariton, așa cum își amintea fiica sa Mariana Petrașcu.[15]
Frații Petrașcu, Nicolae, Gheorghe și Vasile, rămânând fără tată au fost îngrijiți o vreme de vărul lor mai mare Constantin Petrașcu (1842 – 1916 (?)).[10] Acesta era elevul preferat de Carol Davila. Constantin a urmat o carieră de politician, el fiind ales deputat și a fost numit prefect. Din cauza convingerilor progresiste, a fost destituit de către partidul conservator al cărui membru a fost. [10]
Gheorghe Petrașcu s-a căsătorit în anul 1913 cu Lucreția C. Marinescu. A avut doi copii, pe Mariana, viitoarea graficiană, și pe Gheorghe (Pichi) Petrașcu, cel care a devenit architect.
Nicolae Petrașcu a scris și despre casa părintească. Ea se afla „... în mijlocul unei curți mari și avea opt stîlpi de zid în față, de-a lungul unui cerdac pe care îl chemam podișor [ ...]. La spatele casei, era grădina cu meri și caiși, la dreapta ei hambarul, bucătăria de vară, pivnița, grajdul și șura; la stânga ei, la o distanță mică, curgea apa Bârladului dinspre care sufla totdeauna o adiere răcoroasă... ”[17] Interiorul casei a fost evocat de același memorialist care și-a amintit de revenirea sa la Tecuci din anul 1887, astfel „... pernele de pereți la cele două paturi, puse cap la cap în camera noastră de la mijloc, perdelele de tul alb, lădița grea de fier pe care era așternut covorașul frumos turcesc [.. ], iar în salon, aceleași șase scaune de nuc, date la strung, aceleași două canapele, două oglinzi două mese . . .”[18] Casa încă mai exista în anul 1989, ea suferind modificări după anumite deteriorări care s-au produs în timpul primului război mondial.
Cronologie
1872 – Gheorghe Petrașcu s-a născut în ziua de 1 decembrie la Tecuci. A fost fiul lui Costache Petrovici și al Elenei Bițu-Dimitriu. A mai avut doi frați: Nicolae Petrașcu, scriitor și publicist, și Vasile Petrașcu (1863-1945), medic.[97]
1889 – a terminat cursurile gimnaziului de la Tecuci. A fost remarcat de profesorul de desen Gheoghe Ulinescu . În același an a intrat la Liceul real din Brăila.
1892 – a absolvit liceul brăilean, a luat bacalaureatul și a fost admis la Facultatea de Științe naturale din București ale cărei cursuri le-a urmat timp de doi ani de zile.
1893 – s-a înscris în paralel la Școala de Belle-Arte din București. [97]
1898 – a absolvit Școala de Belle-Arte și cu ajutorul lui Nicolae Grigorescu a obținut o bursă de studii în străinătate. În toamna acestui an a făcut o scurtă escală la Munchen, după care a plecat la Paris și s-a înscris la Academia Julian. I-a avut ca profesori pe W. Bouguereau, Benjamin Constant și Gabriel Ferrier. A revenit adesea în România sau a făcut călătorii în alte țări europene.
1900 – în luna decembrie a deschis prima lui expoziție personală la Ateneul Român.
1901 – în ziua de 3 decembrie, împreună cu Ipolit Strâmbulescu, Ștefan Popescu, Arhtur Verona, Kimon Loghi, Nicolae Vermont, Frederic Storck și Ștefan Luchian, a fost membru fondator al Societății Tinerimea artistică. [97]
1902 – împreună cu Ferdinand Earle a făcut o călătorie în Anglia, Olanda, Belgia și Germania.
1903 – în perioada 27 noiembrie – 24 decembrie a deschis a doua expoziție personal la Ateneul Român.
1904 – a călătorit în Italia, la Florența și Napoli, unde s-a împrietenit cu pictorul francez Emile Bernard. [97]
1905 – a participat la Expoziía international[ de artă de la München.
1906 – în perioada decembrie 1906 – ianuarie 1907 a făcut o călătorie la Assuan în Egipt.
1907 – în perioada 5 februarie – 1 martie a deschis a treia expoziție personal la Ateneul Român.
1908 – a participat la concursul pentru ocuparea catedrei de desen la Școala de Belle-Arte din București. Concursul a fost precedat de o expoziție cu lucrările concurenților Octav Băncilă, Jean Alexandru Steriadi, Frederic Storck, Arthur Verona, Apcar Baltazar, Dimitrie Paciurea și alții. Nu a reușit să câștige concursul. [97]
1909 – a început să participle la Saloanele oficiale de pictură, sculptură și arhitectură. A obținut premiul al II-lea și o sumă de 1000 lei.
1910 – a participat la prima expoziție permanentă de pictură și sculptură a Societății Arta. A fost prezent cu cinci tablouri la expoziția colecției lui Alexandru Vlahuță deschisă la Palatul funcționarilor. [97]
1911 – a participat la expoziția Societății Arta. S-a căsătorit cu Lucreția C. Marinescu, cea care i-a fost și modelul preferat.
1912 – a prezentat la expoziția Tinerimii artistice 41 de tablouri, având doar pentru el o sală de expunere.
1913 – în perioada 3 martie – 4 aprilie a deschis cea de a patra expoziție personal la Ateneul Român. [97]
1914 – a participat la Expoziția artiștilor în viață. A fost numit conservator la Pinacoteca statului.
1915 – a deschis cea de a cincea expoziție personal la Ateneul Român.
1916 -- a făcut parte dintre expozanții de la Galerie Artistique de Independence Roumaine.
1917 – în timpul ocupației germane de la București a participat la Expoziția artiștilor români de la București cu cinci tablouri.
1918 – a început să lucreze gravură în metal.
1919 – în perioada 3 martie – 1 aprilie, a deschis cea de a șasea expoziție personal la Ateneul Român. [97]
1921 – în perioada 13 martie – 5 aprilie a deschis cea de a șaptea expoziție personal la Ateneul Român.
1922 – a construit o casă la Târgoviște unde-și va petrece verile. Aici a creat cele mai frumoase tablouri.
1923 -- în perioada 15 februarie – 14 martie a deschis cea de a opta expoziție personal la Ateneul Român. [97]
1924 – a expus 10 tablouri la Bienala de la Veneția. A participat la Salonul oficial de la București.
1925 – în perioada 30 aprilie – 31 mai a deschis cea de a noua expoziție personală organizată la Căminul artelor. A participat la Salonul oficial, unde I se decernează Premiul național, și cu 12 lucrări la Expoziția de artă românească veche și modern organizată la Musee du Jeu de Paume din Paris. A participat la Expoziția de pictură, sculptură și artă populară românească de la Sinaia. A participat la Expoziția pictorilor moldoveni stabiliți la București organizată la Sala Viața românească.
1926 -- în perioada 18 aprilie – 16 mai a avut loc cea de a zecea expoziție personal la Căminul Artelor. În luna noiembrie a participat la Expoziția colectivă de artă plastică de la librăria Hasefer din strada Doamnei nr. 20. Tot în noiembrie a expus la manifestația Pictori și sculptori români reprezentativi ce a avut loc în sala Grigorescu de pe strada Paris nr. 20. [97]
1927 – în luna aprilie a expus la Salonul oficial. În 30 septembrie la Exposition d’art roumain. Congres de la presse latine – București. În 26 decembrie la Expoziția retrospectivă a artiștilor români, pictori și sculptori din ultimii 50 de ani.
1928 – a unsprezecea expoziție personal a avut loc în perioada 1 – 26 aprilie la Căminul artelor. Tot în aprilie a fost present la Salonul oficial și în luna octombrie la Salonul de desen și gravură.
1929 – luna aprilie – Salonul oficial. A participat în 4 octombrie la manifestarea România la Expoziția internațională de la Barcelona. Aici I se decernează Marele Premiu. În luna noiembrie a fost la Salonul de desen și gravură. A fost numit directorul Pinacotecii statului. Această funcție a deținut-o până în anul 1940, când s-a pensionat. [97]
1930 – a participat la Expoziția de artă românească moderni de la Bruxelles, Haga și Amterdam. În perioada 4 – 31 mai a deschis cea de a doisprezecea expoziție personală la Căminul artelor. A participat la expoziția de grup intitulată Primul salon al Universului.
1931 – luna aprilie – Salonul oficial. Octombrie – Salonul de desen și gravură. Octombrie – Expoziția de artă modernă.
1932 – Salonul oficial și Salonul de toamnă. Este anul în care i s-a acordat Legiunea de onoare de către guvernul francez. [97]
1933 – 21 mai – 1 iulie – cea de a treisprezecea expoziție personală la Sala Dalles.
1935 – a participat la Expoziția internațională de la Bruxelles.
1936 – a paisprezecea expoziție personal în perioada 18 martie – 14 aprilie la Sala Dalles. Este anul în care a devenit membru al Academiei Române.
1937 – devine membru fondator al grupării Arta. Participă la Expoziția internațională de la Paris unde a primit Marele Premiu de onoare. [97]
1938 – a expus 30 de lucrări la Bienala de la Veneția.
1940 – a deschis ultima, a cincisprezecea, expoziție personal la Sala Dalles.
1942 – participă la Bienala de la Veneția. În acest an s-a îmbolnăvit și a încetat să mai lucreze. În următorii ani, doar a trimis lucrări realizate în trecut la principalele manifestări expoziționale din țară și străinătate.
1949 – la 1 mai a trecut în neființă la București. [97]
· 1978: A murit Aram Ilici Haciaturian, compozitor rus, de naționalitate armeană (n. 1903). A compus balete, creații simfonice, sonate, cântece, romanțe, coruri, muzică pentru teatru și film.
Printre cele mai cunoscute creații ale sale se numara baletele „Gayaneh” și „Spartacus”, Simfonia nr. 2, „Concertul pentru vioară și orchestră”. A fost laureat al Premiului Lenin (1959) și al Premiului Stalin în anii 1941, 1943, 1946, 1950 și 1971.
* 1980: Henry Levin (5 iunie 1909 – 1 mai 1980) și-a început cariera ca actor și regizor de teatru, dar a fost cel mai notabil ca regizor de film având peste cincizeci de filme artistice regizate.[1] În 1943 a debutat în cinematografie ca regizor de dialoguri al filmelor Columbia Pictures Dangerous Blondesși Appointment in Berlin. A fost angajat de Columbia Pictures ca regizor alături de alți câțiva regizori „promițători” care au început ca regizori de dialog: Fred Sears, William Castle, Mel Ferrer și Robert Gordon.[2]
La sfârșitul carierei sale, a realizat în cele din urmă și câteva lucrări de televiziune, regizând unele episoade ale serialului Knots Landing în 1979 . Ultima sa lucrare a fost filmul de televiziune Scout's Honor, în timpul căruia a murit în ultima zi de producție. În ciuda faptului că a fost un actor de teatru, ca actor de film a apărut doar într-un episod al serialului de televiziune din 1974 Planeta maimuțelor.
* 1993: Pierre Bérégovoy (pronunție franceză: 
audio; n. , Déville-lès-Rouen, Franța – d. , Paris, Franța) a fost un om politic francez, membru al Partidului Socialist, prim-ministrul Franței în perioadă aprilie 1992 – martie 1993.
audio; n. , Déville-lès-Rouen, Franța – d. , Paris, Franța) a fost un om politic francez, membru al Partidului Socialist, prim-ministrul Franței în perioadă aprilie 1992 – martie 1993.* 1994: Ayrton Senna da Silva (n. 21 martie 1960; d. 1 mai 1994) a fost un pilot brazilian de Formula 1, triplu campion mondial în acest sport în 1988, 1990 și 1991, toate titlurile fiind câștigate cu McLaren și Honda.
Pentru mulți dintre fanii Formulei 1, Ayrton Senna a fost cel mai mare pilot care a concurat vreodată în campionatul mondial. Alain Prost spunea despre Senna că brazilianul conducea întotdeauna peste limită.
Decesul său a survenit în urma unui accident produs în timpul Marelui Premiu al Republicii San Marino când mașina Williams Renault pe care o conducea devenise necontrolabilă în primul viraj al celui de-al șaptelea tur al cursei. A fost ultimul pilot care a decedat în timpul unei curse de Formula 1.
În urma impactului Ayrton Senna a suferit severe răni ale creierului. Ajuns imediat la fața locului Profesorul Sid Watkins era conștient de acest fapt, toate încercările sale de a-l revitaliza fiind sortite eșecului. Senna este transportat cu elicopterul la spitalul din Bologna unde medicii au constatat decesul în jurul orei 18:03, ora locală.
Decesul său a fost cauzat de o bucată de suspensie care s-a desprins în momentul impactului și l-a lovit chiar deasupra ochiului drept, casca sa nerezistând.
Ayrton Senna avea 34 de ani. Este înmormântat la cimitirul Morumbi din Sao Paolo.
* 2006: Ion Gavrilă Ogoranu (n. 1 ianuarie 1923, Gura Văii, comuna Recea, județul Făgăraș; d. 1 mai 2006, comuna Sântimbru, sat Galtiu, județul Alba) a fost un celebru luptător în munți, împotriva comunismului. În memoriile sale, mărturisește că aflat în anul 1976, pe când era anchetat la Securitate, la Rahova, că în acte, localitatea sa de naștere era Iași, județul Făgăraș (așa i-a spus anchetatorul și securistul Nagy). A acționat pe versantul nordic al Munților Făgăraș.
În 2008 a fost înființată fundația Ion Gavrilă Ogoranu
Ion Gavrilă Ogoranu s-a născut într-o familie românească cu trei copii, în Țara Făgărașului. A învățat la liceul „Radu Negru”din Făgăraș. A urmat cursurile Facultății de Agronomie din Cluj.
Ion Gavrilă-Ogoranu a făcut parte din Mișcarea Legionară din România, Frăția de Cruce Negoiul, și a fost un militant al acestei organizații.
S-a angajat ca luptător anticomunist în facultate, la Cluj. S-a încadrat cu întreaga viață deplin și pentru totdeauna în Rezistența armată anticomunistă din România, conducând șapte ani Grupul Carpatin Făgărășan. Pentru activitatea sa a fost condamnat, în contumacie, la moarte. Timp de 29 de ani, organele securității nu au putut să-l captureze. Prins în 1976, a fost salvat de la execuție cu ajutorul soției sale Ana Gavrilă Ogoranu, când aceasta a cerut în scris intervenția directă a președintelui american, Nixon.[3]
Fragmente din testamentul politic al Grupului Carpatin Făgărășean:
„Am scris aceste rânduri în amintirea celor care au luptat și au murit în acei ani, 1948-1957, în rezistența armată anticomunistă făgărașeană și care nu au nici mormânt, nici cruce.
Am scris pentru a lăsa mărturie ca acest colț de țară nu și-a plecat capul de bunăvoie în fața comunismului. Să se știe că au existat oameni care, cu sângele lor, au spălat fața României, pătată de lașități și trădări. Copiilor și nepoților să nu le fie rușine să se numească români”.
„Pe potecile munților acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria si conștiința libertății neamului nostru, alături de durerea ceasului de față, în inima și crezul nostru am purtat ca o povară scumpă, visuri,doruri și gânduri izvorâte și călite în dragostea pentru neamul nostru, pentru vremurile ce vor sa vie.”
* 2017: Karel Schoeman, scriitor sud-african (n. 1939)
* 2018: Constantin Olteanu (n. , Vulcana-Pandele, Dâmbovița, Vulcana-Pandele, Regatul României – d. , Târgoviște, România) a fost un politician comunist român, general activ, care a îndeplinit funcția de ministru al apărării naționale (1980-1985). În decembrie 1989 Constantin Olteanu îndeplinea funcția de secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român
Constantin Olteanu s-a născut la data de 5 iulie 1928, în comuna Vulcana-Pandele (județul Dâmbovița). A absolvit Școala de Ofițeri Activi de la Ineu la data de 30 decembrie 1949, cu gradul de locotenent.
A absolvit în anul 1956 cu “Diplomă de merit” Academia Militară din București, iar în 1959 a obținut licența în istorie în urma absolvirii Facultății de Istorie din cadrul Universității București. A obținut titlul științific de doctor în științe istorice în anul 1964. Constantin Olteanu a parcurs pe rând treptele ierarhiei militare, desfășurând o amplă activitate didactică și de instrucție.
În anul 1971 avea gradul de general-maior. În anii '70, generalul Olteanu s-a ocupat de epurarea armatei române de ofițerii cu studii în URSS, indiferent dacă aceștia erau sau nu recrutați de către KGB. Această operațiune s-a desfășurat treptat și a fost un “proces delicat”, când militari cu importante funcții de comandă și decizie, dar cu studii la Moscova au trebuit scoși de la comanda unităților combatante, fără a le provoca o reacție de frondă, dar și fără a irita Moscova.[2][sursa nu confirmă] În anul 1979, a fost numit șef al Statului Major Central al Gărzilor Patriotice și, în același timp, și consilier militar al lui Nicolae Ceaușescu.
În perioada 29 martie 1980 - 16 decembrie 1985, generalul-locotenent Constantin Olteanu a îndeplinit funcția de ministru al apărării naționale. În această perioadă a fost avansat la gradul de general-colonel.
În anul 1985 a fost numit în funcția de prim-secretar și Primar General al Bucureștiului, pe care a îndeplinit-o până în 1988. Olteanu își amintește că Nicolae Ceaușescu tocmai venise dintr-o vizită în URSS, l-a chemat la el și i-a spus: "Mergi pe linie politică, în locul lui Pană, iar în locul tău o să-l punem pe Milea".[3]
Printre obiectivele realizate în mandatul său de primar, Olteanu menționează modernizarea râului Dâmbovița, continuarea lucrărilor la metrou, construcția de locuințe și prelungirea Bulevardului Victoria Socialismului până la Șoseaua Mihai Bravu.
Apoi, din mai 1988 și până în decembrie 1989, a fost secretar al CC al PCR, inițial pentru propagandă și presă (20 mai 1988-octombrie 1989), apoi pentru relații externe.
La data de 18 decembrie 1989, la ora 18.30, a sosit la Iași. S-a aflat în zona Moldovei în perioada 18-22 decembrie 1989.
După propriile afirmații, "Ca și alți membri ai CPEx, am fost trimis să mă ocup de problemele economice, respectiv de încheierea planului pe acel an, de aprovizionarea populației, aprovizionarea tehnico-materială a întreprinderilor... În subsidiar ni s-a cerut să discutăm cu factorii de conducere ai județelor respective și măsurile indicate de Ceaușescu la teleconferința din seara zilei de 17 decembrie, pentru asigurarea liniștii și ordinii publice. (...) Eu nu am fost trimis la Iași, precum și în celelalte județe – Vaslui, Suceava și Botoșani -, cu vreo împuternicire cu caracter militar, cu toate că încă eram general-colonel în activitate, deci nu aveam calitatea de a da ordine unităților MApN, MAI, Departamentului Securității Statului sau Gărzilor Patriotice."
După cum afirmă tot el, aflat în biroul primului-secretar județean Iași și întrebat de către locotenent-colonelul Ion Cioară - șef de stat major la Divizia 10 Mecanizată „Ștefan cel Mare” din Iași - dacă se impune înarmarea militarilor cu muniție de război împotriva eventualilor demonstranților, "am mai precizat – erau de față mai mulți oameni - că dacă vor avea loc demonstrații, cumva, strada este a lor, a demonstranților. „Voi nu interveniți cu nimic, am spus. Doar dacă atacă obiectivele, dacă le incendiază, atunci e altceva.... Dar pe stradă nu aveți ce face voi cu armele”.[4]
La data de 22 decembrie 1989, a plecat din Iași și a fost primit în garnizoana Armatei a II-a, de la Buzău. Generalul Olteanu a fost arestat și, la 31 decembrie 1989, a fost adus cu două autoturisme de teren și escortă la Centrul de Instrucție al Trupelor de Geniu din București, de pe Șoseaua Olteniței, unitate transformată în închisoare.
La data de 11 ianuarie 1990, generalul-colonel Constantin Olteanu a fost trecut în rezervă.
A fost inculpat și condamnat în Procesul membrilor CPEx (17 septembrie 1990 - 20 aprilie 1992). A fost acuzat în rechizitoriu că a cerut unor unități militare să treacă la alarmă de luptă, dar el a afirmat că nu a avut astfel de însărcinări și că în acele zile nu a intrat în nici o unitate militară.[4] La data de 25 martie 1991, Tribunalul Militar Teritorial București a pronunțat achitarea sa, care a fost atacată ulterior cu recurs extraordinar introdus de procurorul general. În urma acestui recurs extraordinar, Constantin Olteanu a fost condamnat definitiv la 11 ani și șase luni de închisoare. La 29 mai 1993, a cerut întreruperea pedepsei. Cererea a fost examinată de Tribunalul Militar Teritorial București, care a decis întreruperea executării pedepsei pe o perioadă de 12 luni. În 1994 a intervenit grațierea semnată de președintele României, Ion Iliescu
După cum afirmă el, „am fost condamnat pentru ceea ce am fost, nu pentru ceea ce am făcut”
În anul 1968, Nicolae Ceaușescu a dispus reabilitarea lui Lucrețiu Pătrășcanu, dar și a lui Ștefan Foriș, ambii victime ale luptei pentru putere din perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Constantin Olteanu, tânăr ofițer și istoric militar, a fost numit cu cercetarea și clarificarea condițiilor în care a fost asasinată la Oradea mama liderului PCR, Ștefan Foriș.
Generalul Olteanu este autorul mai multor studii și lucrări de istorie și teorie militară, elaborate împreună cu colective de istorici militari cum ar fi generalul Ilie Ceaușescu. Este membru al Societății de Științe Istorice din România și al Consiliului Național al Societății de Științe Istorice din România. A primit Premiul Academiei Române (1976).
În ultimii ani fost profesor universitar asociat la Facultatea de Istorie din cadrul Universității „Spiru Haret” din București și a predat cursurile de Istoria militară a românilor în secolul XX și Istoria celui de al doilea război mondial din 1939-1945.
Sărbători
- În calendarul ortodox: Sfânta și Marea Sâmbătă; Sf Proroc Ieremia; Sf Cuv Mc Eftimie, Ignatie și Acachie
- Ziua Internațională a Muncii. În anul 1889, Congresul Internaționalei Socialiste a decretat ziua de 1 mai ca Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestații muncitorești. Cu timpul, 1 mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu