3. /1 MAI 2021 - POEZIE; GÂNDURI PESTE TIMP
După obţinerea unui doctorat în Drept şi Ştiinţe economice la Paris, cu teza La Roumanie et la réparation des dommages de guerre (1928), Paul Sterian va fi colaborator ocazional al Gîndirii, al Convorbirilor literare şi al Curentului şi redactor, din 1929, al ziarului condus de Nae Ionescu, Cuvîntul. Semnează manifestul avangardist Poezia agresivă sau poemul reportaj, în revista unu (1931). Participă la întemeierea grupării Criterion, în cadrul căreia ţine mai multe conferinţe (Acţiune şi contemplaţie, 1932; Poezia română actuală, 1932, ş.a.). Activează în cadrul campaniilor sociologice ale lui Dimitrie Gusti, fiind, împreună cu N. Argintescu-Amza, regizor al filmului Drăguş (1929). Tipăreşte plachetele Al Sfintei Cuvioase Paraschiva cea Nouă Acatist (1931), Pregătiri pentru călătoria din urmă (1932), Poeme arabe. Versuri din O mie de nopţi şi una (1933).
Ca economist, conduce publicaţia Index, colaborează la ziarele Prezentul şi Voinţa, este referent la Oficiul de Studii al Ministerului de Finanţe, administrator al pavilionului românesc de la Expoziţia Universală de la Paris (1937), consilier economic şi şef al legaţiei române din Washington (1938), în timpul războiului îndeplinind atribuţii în ministerele Economiei Naţionale, de Finanţe şi de Externe, până la funcţia de secretar general. În 1942, îi apare un nou volum de versuri, Mînăstiri bucureştene, ilustrat cu 60 de heliogravuri proprii, iar în 1944 i se editează volumul Războiul nevăzut. Vieaţa de îndumnezeire a sfîntului părintelui nostru Paisie cel Mare.
După război, nu a fost inclus în succesivele „loturi” de „criminali de război”. Îl găsim director al întreprinderii „Textila Română” până la naţionalizare, ulterior ca zilier, contabil, inspector de credite, vânzător la „Aprozar”, şef al relaţiilor externe la Uniunea Compozitorilor, statistician la Institutul de Geriatrie. La sfârşitul anilor ’50, a fost arestat şi închis la Aiud. Motivul arestării se pare că a fost legătura sa cu cercul Rugului Aprins. În urma amnistierii de la începutul anilor ’60, publică sporadic cronici, eseuri, comentarii, articole în Steaua, Viaţa românească, Luceafărul ş.a. A fost prieten cu Mircea Vulcănescu încă din epoca primilor ani de facultate, dar şi cu Mircea Eliade, Mihail Sebastian şi Petru Comarnescu, căsătorit o vreme cu pictoriţa Margareta Sterian, ulterior cu actriţa Sanda (Alexandrina) Dorobanţu, căreia îi dedică volumul de versuri Arta iubirii, inedit, aflat în arhiva SCŞ AdSumus.
Opere
* Al Sfintei Cuvioase Paraschiva cea Nouă Acatist, 1931
* Pregătiri pentru călătoria din urmă, Colecţia "Cartea cu semne", Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1932
* Prinţesa Dactilo, 1932 (roman semnat sub pseudonimul Allan Lee)
* Poeme arabe. Versuri din O mie de nopţi şi una, Colecţia "Cartea cu semne", Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1933
* Mânăstiri bucureştene, 1942 (ilustrat cu 60 de heliogravuri proprii)
* Războiul nevăzut. Vieaţa de îndumnezeire a sfântului părintelui nostru Paisie cel Mare, 1944
* Arta iubirii
Sau diamantul clar prin care însuși dumnezeu a privit.
Două voluptăți îți oferă sânii în mistica antologie
orgia neagră a trupului sau a nesfârșitului
| Marin Tarangul | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1 mai 1938 București, România |
| Decedat | 18 septembrie 2010, (72 de ani) Paris, Franța |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu  |
| Părinți | Erast E. si Maria Tarangul |
| Frați și surori | Ion-Aurel, Ioana-Christina |
| Naționalitate |  România |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | teolog, scriitor, scenarist, poet |
| Activitate | |
| Alte nume |  Franța |
| Educație | Institutul Teologic din Sibiu |
| Alma mater | Institutul de Istoria și Teoria Artei |
| Reprezentant | Școala de la Păltiniș |
Modifică date / text  | |
Marin Tarangul (n. 1 mai 1938, București – d. 18 septembrie 2010, Paris), numele întreg fiind Ștefan Marin Sergiu Tarangul, a fost un teolog, critic de arta, filosof și scriitor, unul dintre exponenții „Școlii de la Păltiniș”.
Biografie
Marin Tarangul a fost descendentul lui Constantin Tarangul (străbunic), înnobilat de împăratul Franz-Josef I (numele de familie oficial: von Tarangul), și al lui Erast Tarangul (bunic), prefect de Cernăuți la începutul secolului al XX-lea și senator în Senatul interbelic al României.[1]
În 1959 își ia licența în teologie la Institutul Teologic din Sibiu, isi continuă (1959-1961) studiile de doctorat în istoria religiilor, la Institutul omonim din Bucuresti, singurul autorizat, in acea perioada, sa organizeze doctorate in teologie. În perioada 1961-1964 este deținut politic. În 1971 obține o a doua licență la Institutul de Istoria și Teoria Artei din București.
Publică poezii și eseuri în principalele reviste culturale bucureștene (1966-1979), este membru al Uniunii Scriitorilor din România, redactor la revista Amfiteatru și scenarist la Animafilm. Cenzura îi respinge sau amână publicarea multor texte, ceea ce l-a determinat în principal să emigreze.[2]
În 1979 se stabilește în Franța. Aici obține a treia licenta, în filosofie, si apoi două doctorate în teologie și filosofie, respectiv, la Institutul Catolic și la Sorbona (cu teza „Icoana, experiență și realitate. Discurs acrotatic”), iar în 1987 un doctorat la Institutul de Studii Orientale, secția română (cu teza „Poezia lui Nichita Stănescu și arta poetică”).
Funeraliile au avut loc pe 29 septembrie 2010, la Cimitirul Père-Lachaise din Paris.[3]
Urna cu rămășițele pământești este depusă la Cimitirul Bellu din București.
Bibliografie
Poezie și proză
- Threnos, ESPLA, București, 1968 (poezii)
- Bosch, Meridiane, București, 1968
- Legile pământului, editura Albatros, București, 1973 (poezii)
- Inima cea mică, editura Ion Creangă, București, 1977 (basme)
- Fidias, editura Meridiane, București, 1978
- Roata timpului, editura Mihai Eminescu, București, 1979 (poezii)
- Intrarea în infinit sau dimensiunea Eminescu, editura Humanitas, București, 1992 (eseu)
- Predici profane, editura Humanitas, 1997, ISBN 973-28-0742-3
- Nocturnal, editura Humanitas, 2010, ISBN 978-973-50-2763-6
Traduceri
- Johannes von Tepl, Plugarul și moartea, traducere din germana medievală (Der Ackermann aus Böhmen) de Marin Tarangul și Emmerich Schäffer, București, Editura Humanitas, 1997
| Paul Peisah Antschel (Celan) | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Paul Peisah Antschel |
| Născut | [1][3][4][5] Cernăuți, România |
| Decedat | (49 de ani)[6] Paris, Franța |
| Înmormântat | cimetière parisien de Thiais[*] |
| Cauza decesului | sinucidere (înec) |
| Părinți | Leo Antschel |
| Căsătorit cu | Gisèle Lestrange |
| Naționalitate | română, franceză |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Franța.svg){kind=small} România |
| Etnie | ebraică |
| Ocupație | poet, prozator, traducător |
| Locul desfășurării activității | Paris[7] |
| Pseudonim | Paul Celan |
| Limbi | limba germană limba română[2] |
| Studii | Universitatea din Cernăuți |
| Activitatea literară | |
| Mișcare/curent literar | modernism, suprarealism |
| Subiecte | holocaust, lirică, filosofie |
| Specie literară | poezie modernistă, deconstrucție (conf. Jacques Derrida) |
| Operă de debut | De ziua mamei (1938), |
| Opere semnificative | „Fuga morții” |
| Note | |
| Premii | Premiul Georg Büchner Literaturpreis der Stadt Bremen[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| site web oficial Identificator titlu IMDb | |
| Modifică date / text | |
Paul Celan (pseudonimul lui Paul Peisah Antschel) (n. ,[1][3][4][5] Cernăuți, România – d. ,[6] Paris, Franța) a fost un poet, traducător și eseist de limba germană, evreu originar din România.
Viața lui Celan a avut o traiectorie sinuoasă: născut la Cernăuți (Bucovina de Nord), într-o familie de evrei germanofoni în epoca în care această regiune făcea parte din România, a trăit în Austria, România și apoi în Franța. A scris în limba germană și a tradus în această limbă literatură română, portugheză, rusă, engleză și franceză, iar din limba germană a tradus în românește povestirile lui Franz Kafka. A colaborat la prestigioasa revistă Secolul 20.
Este considerat a fi unul din marii poeți moderni ai lumii.
Biografie
Viața lui Celan a avut o traiectorie sinuoasă: a fost născut la Cernăuți-Bucovina, care devenise de doi ani provincie a României, pe strada Wassilkogasse nr. 5, într-o familie germanofonă de evrei ortodocși. Ținutul păstra încă bogata moștenire etnică și culturală din perioada în care fusese provincie austriacă. În Bucovina în general, iar la Cernăuți în mod special, trăiau numeroase minorități etnice, astfel încât copilul a crescut într-un spațiu multicultural. Limba română a învățat-o de la prietenii săi de joacă.
După destrămarea Imperiului Austro-Ungar, orașul a fost alipit în 1918 României, apoi ocupat de sovietici în iunie 1940 în urma Pactului Ribentropp-Molotov, fiind reocupat de armata română în iunie 1941 și anexat ulterior de Uniunea Sovietică din 1944. Cernăuțiul aparține astăzi Ucrainei, fiind numit în limba ucraineană Cernivți.
Tatăl său, Leo, sionist, și-a înscris fiul la școala de limbă ebraică Safah Ivriah. Mama sa era o avidă cititoare de literatură germană și a insistat ca germana să fie limba vorbită în familie. După ceremonia de Bar Mitzvah din 1933, Paul Celan a abandonat sionismul și și-a încheiat educația ebraică, devenind un membru activ al mișcării socialiste și suporter al cauzei republicanilor în timpul războiului civil din Spania. Mătușa sa, Minna, care a locuit un timp cu familia sa în Cernăuți, a emigrat în 1934 în Palestina.
Primul său poem, intitulat „De ziua mamei” (1938), era o declarație de dragoste pentru mama sa.
Amândoi părinții lui au murit într-un lagăr de concentrare din Transnistria unde fuseseră deportați de administrația antonesciană și Armata română.
Primele călătorii
Deoarece universitățile românești, care aveau o conduită antisemită, și-au închis porțile în fața studenților evrei (numerus clausus și numerus nulus), iar Viena de după Anschluss a adoptat legislația nazistă antisemită, Paul Celan a plecat în 1938 în Franța, la Paris, la unchiul său, Bruno Schrager - care, ulterior, a fost deportat și ucis la Auschwitz - și a început să studieze medicina la Tours, dar nu a perseverat. În 1939 s-a reîntors la Cernăuți, unde izbutise să fie admis ca student la universitatea din oraș, la literatură și limbile romanice. În drumul de întoarcere a trecut prin Berlin, unde a ajuns exact când a avut loc Noaptea de cristal (în germană Kristallnacht).
Holocaustul
Ocupația sovietică din iunie 1940 l-a lăsat pe Paul Celan fără mari iluzii în privința stalinismului și a comunismului sovietic, care nu semăna deloc cu ceea ce visase adolescentul cu vederi socialiste. Sovieticii au impus reforme birocratice în universitatea unde el studia limbile romanice, iar Armata Roșie a început deportările în Siberia, apoi, în luna iulie 1941 românii au recucerit Bucovina și Basarabia, introducând legile de purificare etnică. La sosirea lor, oficialitățile române au ars sinagoga orașului, veche de șase sute de ani, au deportat o parte dintre evrei și i-au închis pe ceilalți într-un ghetou[A].
În ghetoul din Cernăuți
Cu toate condițiile mizerabile din ghetou, Celan a ascultat cântece în idiș, a tradus sonetele lui Shakespeare în germană și a continuat să-și scrie poemele. Înainte de dizolvarea ghetoului, Celan a fost obligat - în cadrul detașamentelor de muncă de folos obștesc - să participe - printre altele - la demolarea poștei centrale și la adunarea și arderea cărților rusești.
Guvernatorul român local, conform directivelor guvernului Antonescu, a început să-i deporteze pe evrei în nopțile de sâmbătă ale lunii iunie 1942. Tatăl și mama sa au fost arestați în noaptea zilei de 27 iunie 1942 și transportați cu un camion și apoi într-un vagon de vite până la un lagăr de triere din Transnistria unde, peste două treimi dintre deportați au pierit. Evreii au fost duși în marș forțat la două lagăre de muncă iar martori oculari i-au povestit lui Celan că tatăl sau a murit de tifos exantematic în iarna anului 1942, iar mama sa a fost împușcată în cap, pentru că era epuizată și nu mai putea munci. În noaptea în care i-au fost ridicați părinții, Celan nu era acasă. Prietenii își amintesc imensa sa suferință și sentimentul de vinovăție pentru faptul de a fi fost separat de părinți înaintea morții acestora. În februarie 1944 Armata română s-a retras din calea ofensivei Armatei Roșii și a abandonat lagărele.
Celan a părăsit Cernăuțiul cu puțin timp înainte ca sovieticii să reocupe orașul.
Din cauza antisemitismului luase în considerație eventualitatea emigrării în Palestina dar, în 1945 s-a decis să se stabilească la București, unde a locuit până în 1947. Ca membru activ al comunității literare evreiești din România, el a tradus literatură rusă în limba română și a publicat cărți sub diferite pseudonime.Perioada românească - suprarealismul
Între anii 1945 și 1947 scena literară română era dominată de suprarealism. După ce mișcarea își pierduse orice suflu în Franța, țara de origine, André Breton, întemeietorul acestui curent, afirma: „Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la București”. Absorbit de acest curent, Celan se juca și confecționa diferite pseudonime pentru el și prietenii săi (așa cum a procedat și Fernando Pessoa, un alt poet modernist celebru, portughez) și tot acum și-a creat propriul său pseudonim, „Celan”, obținut din anagramarea numelui său de familie, Antschel, care se citește [ pron. an-čăl ].
Perioada vieneză
În 1947, anul în care s-a instaurat regimul comunist în România, Paul Celan s-a refugiat la Viena. Aici s-a împrietenit cu Ingeborg Bachmann, care tocmai încheiase disertația sa de doctorat (Ph.D.) despre filosofia lui Martin Heidegger. În fața unui oraș împărțit în zone ale armatelor de ocupație și golit de comunitatea evreiască din epoca Imperiului austro-ungar, s-a mutat la Paris în 1948, unde a găsit și editorul primei sale colecții de poeme, „Der Sand aus den Urnen” („Nisipul din urne”).
Perioada pariziană
La Paris, în noiembrie 1951 a întâlnit-o pe graficiana Gisèle Lestrange, cu care s-a căsătorit la 21 decembrie 1952 în ciuda opoziției familiei aristocratice a Gisèlei. În următorii 19 ani, ei și-au scris peste 700 de scrisori în care se resimte influența stilului lui Franz Kafka din „Scrisori către Felice” și „Scrisori către Milena”.
Celan a purtat și o corespondență celebră și de valoare literară cu scriitoarea Nelly Sachs, viitoarea laureată a Premiului Nobel pentru literatură.
Numit profesor de limba germană la École Normale Supérieure Celan și-a continuat activitatea de traducător. În 1955 a fost naturalizat cetățean francez. A trăit la Paris până la sinuciderea sa (s-a înecat în Sena) în jurul datei de 20 aprilie 1970.[8]
Întâlnirea cu Martin Heidegger
A vizitat periodic Germania. Aceste vizite au inclus un curs ținut la Universitatea din Freiburg la 24 iulie 1964 la care a luat parte și filosoful Martin Heidegger, care i-a dăruit un exemplar din „Was heißt Denken” („Ce înseamnă a gândi”). Apoi Heidegger l-a invitat pe Celan să-i viziteze căsuța din orășelul Todtnauberg din regiunea Schwarzwald (Pădurea Neagră). La o plimbare făcută împreună cu Heidegger, acesta i-a povestit despre interviul său acordat revistei Der Spiegel intitulat „Numai un Zeu ne mai poate salva”, cu condiția ca să fie publicat postum.
Celan i-a trimis lui Heidegger poezia „Todtnauberg” într-un prim exemplar al unei ediții bibliofile cu tiraj limitat. Heidegger i-a răspuns cu o scrisoare de mulțumire destul de rece.
Textele scrise de Heidegger în anii tinereții, Celan le-a citit abia în 1951, și semnele de exclamare introduse în carte notează uimirea sa în fața faptului că acesta a permis ca afirmațiile sale despre măreția național-socialismului să fie reluate și în ediția a doua din 1953 a „Introducerii în metafizică” și că nu a făcut nici o precizare, că nu le-a eliminat sau comentat (după cursul de la Freiburg se zice că Celan ar fi refuzat să se lase fotografiat împreună cu Heidegger tocmai din acest motiv). Philippe Lacoue-Labarthe i-a reproșat lui Heidegger că a păstrat tăcerea în privința exterminării evreilor din timpul celui de-Al treilea Reich, ceeace a constituit o „ofensă ireparabilă” și de neiertat.
La această perioadă face aluzie Celan în versurile:
Opera
„Todesfuge”
O versiune a poemului „Todesfuge” a apărut în limba română sub titlul „Tangoul morții” în luna mai a anului 1947 în „Contemporanul”, în traducerea lui Petre Solomon.
Chiar dacă există și un substrat suprarealist puternic al poemului, se pare că dansul și concertele muzicale erau realități ale lagărelor de concentrare[9][10][11]. (Poemul „Noapte și ceață”, traducerea lui „Nacht und Nebel”, denumirea germană a programului lagărelor de concentare, include o descriere a orchestrei „Auschwitz-Orchester”, celebra orchestră organizată de SS și obligată să interpreteze dansuri și cântece populare germane la sosirea trenurilor cu deținuți la Auschwitz
Poezia
Experiența de Shoah, de ardere totală (nimicire) și martiriul părinților săi sunt forțele definitorii ale poeziei lui Celan și a modului în care acesta folosește limbajul.
În discursul ținut la acordarea Premiului Bremen Celan declara că după Auschwitz limba „a supraviețuit, în ciuda celor intâmplate. Dar a trebuit să treacă prin propria ei lipsă de răspunsuri, printr-o îngrozitoare amuțire, prin mii de discursuri aducătoare de moarte. A trecut prin toate acestea, dar nu a scos nici un cuvânt despre cele întâmplate. Și cu toate astea a supraviețuit. A trecut prin asta și a venit din nou la lumină, îmbogățită de o asemenea experiență tragică.”
Cel mai celebru poem al său „Fuga morții” (în original: „Todesfuge”) comemorează lagărele morții. În contradicție, Theodor W. Adorno vine cu aserțiunea că „a scrie poezie după Auschwitz este un act barbar”. Paul Celan, întotdeauna sensibil la critici, a luat această afirmație la propriu. Poemul său de maturitate „Engführung” („Stretto” sau „Îngustarea”) a fost o rescriere a propriului său poem „Fuga morții” într-un limbaj și mai disperat.
Poezia sa de maturitate a devenit treptat tot mai criptică, fracturată și monosilabică, suportând o comparație cu muzica lui Weber. Unii critici cred că Paul Celan a încercat fie să distrugă, fie să refacă din temelii limba germană. Forța poeziei sale vine din necesitatea de a exprima o mărturie într-o limbă care nu păstreaza niciodată suficiente cuvinte pentru a reproduce ce s-a întâmplat. Jacques Derrida în volumul „Schibboleth” (în ebraică : „Spicul”) a ales poezia lui Paul Celan drept exemplu pentru a sugera forța procesului de deconstrucție [12][13].
Traducerile
Dintre autorii traduși de Celan se numără:
Onoruri și premii
Opere publicate în limba germană
- Der Sand aus den Urnen—Nisipul din urne (1948)
- Mohn und Gedächtnis—Macii și amintirile] (1952)
- Von Schwelle zu Schwelle—Din prag în prag (1955)
- Sprachgitter—Vorbirea-grilă (1959)
- Die Niemandsrose—Trandafirul nimănui (1963) [14]
- Atemwende—Respirație-întoarcere (1967)
- Fadensonnen—Sori împletiți (1968)
- Lichtzwang—Lumină-impuls (1970)
- Schneepart—Zapadă-parte (postum, 1971)
Opere în limba română
- Mac și memorie, [versuri] / Paul Celan; trad. de Mihail Nemeș și George State; pref. de Dan Flonta. - Pitești: Paralela 45, 2006.
- Paul Celan, Ingeborg Bachmann, Timp al inimii, traducere din germană de Iulia Dondorici, București, Editura Art, 2010
Imagini
POEZII:
Elogiul depărtării
În izvorul ochilor tăi
freamătă năvoadele pescarilor de pe Marea Demenţei.
În izvorul ochilor tăi
marea îşi ţine făgăduiala.
Aici îmi lepăd eu
– o inimă care-a zăbovit printre oameni –
veşmintele şi strălucirea unui jurământ:
Mai negru în negru, sunt şi mai gol.
Doar abjurând devin credincios.
Sunt tu, abia când sunt eu.
În izvorul ochilor tăi
plutesc, la pradă visând.
Un năvod de-un altul se prinde:
ne despărţim îmbrăţişaţi.
În izvorul ochilor tăi
un spânzurat sugrumă ştreangul.
Zadarnic pe geam pictezi inimi
Zadarnic pe geam pictezi inimi:
prinţul tăcerii
strânge ostaşi, jos, în curtea castelului
Flamura sa o-nalţă-n copac – o frunză, de-azur când e toamnă;
împarte oştirii iarba tristeţii, florile timpului;
cu păsări în plete el merge spadele să le cufunde.
Zadarnic pe geam pictezi inimi: e un zeu între cete
înfăşurat în manta ce cândva de pe umerii tăi căzuse, noaptea, pe scară,
cândva, cand era castelul în flăcări şi tu rosteai omeneşte: Iubito...
El manta nu o cunoaşte şi steaua n-a implorat-o şi se ia după frunza ce-i pluteşte-nainte.
"O, iarbă", i se pare c-aude, "o, floare a timpului".
Anii de la tine la mine
Iarăşi îţi unduie părul când plâng. Albastrul ochilor tăi
îl aşterni pe masa dragostei noastre: un pat între vară şi toamnă.
Bem o licoare pe care nici eu, nici tu, nici un al treilea n-a pregătit-o:
sorbim ceva gol, ceva de sfârşit.
Ne privim pe noi în oglinzile-oceanului,
şi ne-ntindem mai iute bucatele:
noaptea e noapte, începe cu zorile,
alături de tine mă culcă.
CITATE:
1. Cine învață să privească ce se vede știe ce e invizibilul.
2. Tu ai fost pentru mine, când mi-ai ieşit în cale, şi una, şi alta: senzualul şi spiritualul. Acestea nu pot fi despărţite niciodată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu