MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 3 APRILIE 2021 / POEZIE

 3 APRILIE 2021 - POEZIE

Matei Alexandrescu, poet român (d. 1979)

Matei Alexandrescu s-a născut la 30 aprilie 1906, Târgovişte. Fiu al Mariei şi al lui Constantin Alexandrescu, şef de gară, Alexandrescu a urmat şcoala la Câmpulung şi la Târgovişte, unde a absolvit în 1924 Liceul „Ienăchiţă Văcărescu”. Ca student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, va frecventa şedinţele Institutului de Literatură şi cenaclul lui Mihail Dragomirescu. Profesorul l-a remarcat şi, după licenţă (1931), l-a inclus în suita sa de asistenţi onorifici. În 1935 îşi pregătea doctoratul cu o teză despre umorul lui I.L. Caragiale. Şef de cabinet la prefectura judeţului Dâmboviţa, va trece apoi la Prefectura Poliţiei Capitalei, urcând treptele ierarhice până la gradul de comisar şi şef al serviciului Controlul străinilor (1932-1942). Va funcţiona apoi la Ministerul Propagandei Naţionale.

După epurarea din 1946, urmează pentru el o perioadă tulbure, de provizorat, când lucrează la Consiliul de Miniştri (1946-1947) şi la Adu­narea Deputaţilor (1946-1947). Din 1950, reprofilat în contabil, se va pierde în reţeaua unor întreprinderi şi instituţii mărunte. Când revine în viaţa literară, după 1967, optimismul său e intact; frecventează cenaclul „G. Călinescu” al Academiei Române şi se relansează ca poet şi publicist. Bărbatul frumos şi plin de vigoare, oscilând între tentaţiile senzualismului frust şi seducţiile mondenităţii, va sfârşi, după nouă ani de ţintuire la pat, fără a apuca să-şi vadă reeditată opera.

Alexandrescu încarnează, la dimensiuni medii, tipul de scriitor inter­belic. Debutul poetic din 1926 îi este patronat de Perpessicius, la „Universul literar”, al cărui colaborator intermitent rămâne până în 1946. Va publica în „Propilee literare”, „Bilete de papagal”, „Tribuna”, „Vremea”, „Azi”, „Facla”, „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Societatea de mâine”, „Pagini literare”, „Gândirea”, „Studio Teatrul Naţional”, „Duminica”, „Seara”, „Fapta”, „Săptămâna CFR” etc., iar după 1967, în „Luceafărul”, „Steaua”, „Tomis”, „Argeş”, „Orizont” etc.

Cu o regularitate bulversată de la o vreme de seismele istoriei, îşi alcătuieşte cărţile de poezie, publicând În insula unde-nfloreau coralii (1931), Leagăn de îngeri (1935), Jocul cuvintelor (1939), Vămile văzduhului (1942), Donna Sixtina (1970) şi volumul retrospectiv Catarg (1973). În 1944 face să apară antologia Ardealul cântat de poeţi. Mai puţin sistematic s-a manifestat vocaţia lui critică, al cărei resort l-a constituit uneori înclinaţia polemică.

Recenzii şi notiţe critice îi apăruseră în 1926 şi 1927 în „Propilee literare”, apoi sporadic în publi­caţiile târgoviştene „Lumea nouă”, „Vremea nouă” şi „Avân­tul Dâmboviţei”, dar profilul publicistului literar se defineşte abia la „Facla”, aflată sub direcţia lui Ion Vinea, unde între 1932 şi 1934 e prezent cu recenzii şi cronici literare, note şi articole, interviuri. A mai colaborat la „Dreptatea”, „Tribuna”, „Clopotul”, „Seara” (ziar în a cărui redacţie va intra în 1942), „Sfarmă-Piatră”, „Convorbiri literare” etc.

Revista „Litere”, apărută din octombrie 1933 până în aprilie 1935, este prima lui tentativă de a se afirma independent şi, poate, de a se impune ca un lider al generaţiei sale, pentru ca în ianuarie-aprilie 1936 să scoată revista „Îndreptar”, o compensaţie la eşecul publi­caţiei „Litere”; se încheie astfel scurta etapă „turbulentă” a lui Alexandrescu în viaţa literară. Contribuţiile critice, semnate şi cu pseudo­nimul Ion al Popii, indică o poziţie antilovinesciană, cu evidente simpatii pentru „Gândirea”. După două decenii de tăcere impusă, încearcă să se integreze într-un peisaj literar radical schimbat.

La sugestia lui Şerban Cioculescu şi a lui Perpessicius, reia interviurile inaugurate în 1932, căutând să găsească punţi de legătură, să reconstituie atmosfera vieţii literare interbelice. Cele mai multe dintre aceste dialoguri au apărut în revista „Ramuri”, fiind apoi adunate într-un volum de Confesiuni literare (1971).

Placheta În insula unde-nfloreau coralii se constituie ca un ecou al lecturilor modelatoare ale adolescenţei, trecute însă prin filtrul unor însuşiri care se vor dovedi constante: antiretorism, discreţie afectivă, atracţie pentru miniatural şi ingenuu. Variaţiuni pe motive simboliste (oraşul blestemat, ploile putrede, moartea, evadarea în spaţii exotice), versurile, descărnate şi voit pro­zaice, păstrează însă o paradoxală seninătate. Autorul nu construieşte de obicei eufonic, ci plastic, dramatizându-şi ade­sea viziunile: mecanica repetiţiei pare ostentativă până la ironie.

În volumul Leagăn de îngeri, poemele refac, în maniera pictorilor populari, imaginea icoanelor tradiţionale, artificiosul fiind cultivat cu intenţie. Graţiosul miniatural alternează cu metafora rară şi asociaţiile surprinzătoare. Centrată pe cuvânt, poetica lui Alexandrescu înclină spre o artă combinatorie; poezia nu e hazard şi gratuitate, ci relevare conştientă a virtuţilor magice ale cuvintelor.

Ciclul Descântece, din volumul Jocul cuvintelor, valorifică specia folclorică doar pe latura grotescului şi a vir­tuozităţii verbale, prilej de combinaţii frapante şi de acumulări imagistice din sfera demonicului. Superioare acestor poezii, care, fatal, întâlnesc concurenţa prestigioasă a lui Tudor Arghezi şi Ion Barbu, sunt creaţiile cu aspect baladesc sau descriptiv. Cu Vămile văzduhului, dominanta manieristă se etalează de­plin. Poezia stă acum sub semnul căutării cuvântului prin care himericul devine tangibil. Aluziv şi încifrat la suprafaţă, de ecou expresionist, distilat, discursul liric trezeşte, prin vibraţia lui de profunzime, rezonanţe grave.

În Donna Sixtina, fidel propriei înzestrări, poetul îşi adună o parte din sonetele compuse în anii de după război, dând preocupărilor vechi un spor de rigoare formală. E un joc elegant prin labirintul arabescului de imagini, cu voluptăţi şi, frecvent, cu umor subţire. Remarcabile simt alte câteva sonete ce translează în „vers subţire laminat” cuvinte neculceene şi aroma graiului vechi. Pentru Alexandrescu, „jocul cuvintelor” a fost o tentaţie permanentă, în urzeala lui găsind sensul major al poeziei. Incert a rămas profilul prozatorului, pentru că din romanul Venim la putere şi din volumul de nuvele La iubirea patrupedă, pe care le anunţase încă din 1935, n-a publicat decât fragmente. Visa să atingă echilibrul clasic al lui Liviu Rebreanu, romanul urmând să fie o frescă realistă a provinciei, făcută din perspectiva unui tânăr intelectual.

Opera
În insula unde-nfloreau coralii, Târgovişte, 1931;
Leagăn de îngeri, Bucureşti, 1935;
Jocul cuvintelor, Bucureşti, 1939;
Vămile văzduhului, Bucureşti, 1942;
Donna Sixtina, Bucureşti, 1970;
Confesiuni literare. Dialoguri, I, Bucureşti, 1971;
Catarg, prefaţă de Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1973.

Antologii
Ardealul cântat de poeţi, prefaţa editorului , Bucureşti, 1944.

Moare la 5 noiembrie 1979, Bucureşti

Anna de Noailles, scriitoare franceză de origine română (n. 1876)

Anna de Noailles (nume de fată Ana Elisabeta Brâncoveanu, n. 15 noiembrie 1876, Paris - d. 30 aprilie 1933, Paris) a fost o scriitoare și poetă franceză de origine română, vedetă a saloanelor mondene din Paris la începutul secolului al XX-lea.

Ana Elisabeta Brâncoveanu (sau Brancovan, după grafia franceză) s-a născut în familia boierească Brâncoveanu, dintr-o mamă de origine greacă, Raluca Moussourus (sau Rachel Musurus), căsătorită cu Grigore Brâncoveanu (n. 1827 – d. 1886). Mama ei era fiica lui Musuruș-pașa, ambasador al Turciei la Londra în anii 1850 și a Anei Vogoride. Raluca Musuruș a fost o cunoscută muziciană, idolul compozitorului polonez Ignacy Paderewski. Grigore Brâncoveanu și mama lui, Zoe Mavrocordat, fuseseră adoptați de către marele ban Grigore Brâncoveanu, ultimul descendent pe linie masculină al voievodului Constantin Brâncoveanu.^[11]

Ana Brâncoveanu s-a căsătorit cu contele Mathieu Ferdinand Frederic Pascal de Noailles (1873--1942) la 18 august 1897.^[11], căsătoria fiind celebrată la vila Bessaraba din Amphion, în apropiere de Evian, pe țărmul sudic al lacului Léman. Soții Mathieu de Noailles și Anna de Noailles au avut un singur copil, un fiu, Anne-Jules de Noailles (1900--1979) care a avut titlul nobiliar de conte. Acesta din urmă s-a căsătorit în anul 1925 cu Hélène de Wendel , fiica marelui industriaș și deputat Guy de Wendel și a Elenei Argyropoulo , a cărei mamă era născută Sutzu, din ramura greacă a acestei familii.^[12]

După circa un secol Anna de Noailles este mai celebră pentru rolul ei de femeie de societate și aristocrată, de prietenă a unor literați celebri, decât pentru poemele sale de influență parnasiană. Debutul său poetic s-a produs în 1899, iar la scurt timp a publicat un volum antologic, în 1901, „Le Cœur innombrable” care a avut un succes remarcabil. A fost aleasă imediat membră a prestigioasei Académie Royale Belge de Langue et de Littérature Françaises. Academia Franceză i-a acordat marele premiu pentru literatură. A fost prima femeie comandor al Legiunii de Onoare. Anna de Noailles era vara prinților Emanuel și Anton Bibescu, prieteni intimi ai lui Marcel Proust și se înrudea cu toți aristocrații care au avut reședința la Paris. Corespondența sa inedită cu Maurice Barrès a fost publicată în 1986. A fost admirată de Jean Cocteau și i-a fost prezentată lui Pierre Loti, un alt mare scriitor francez și prieten personal al reginei Maria și al României. Caracterizări ale literaturii contesei Anna de Noailles au făcut scriitorul Robert de Montesquiou --rudă prin alianță, și sociologul român Dumitru Drăghicescu, autorul ulterior al cărții "Psihologia poporului român". Contele Robert de Montesquiou (1855-1921), colecționar de artă, a fost unul dintre exponenții cei mai cunoscuți ai dandismului, estetismului și decadentismului, al prețiozității stilistice, critic literar de temut. Montesquiou scria despre Anna de Noailles: "Oare căror atavisme se datorește faptul că, odată cu această nouă muză, au înflorit din nou trandafirii și garoafele vechilor poeți persani...este ceva care revine după multe veacuri, din rădăcini adânci". Dumitru Drăghicescu făcea următoarea apreciere: "Mentalitatea contesei este cu totul franceză. Ea a respirat din plin atmosfera intelectuală și artistică a Parisului. Educația ei literară s-a făcut în acel cerc de intelectuali care se inspiră cel puțin în aceeași măsură de emoțiile cerebrale ca și din viața fizică concretă, de emoțiile simțurilor...Marele secret pe care îl posedă doamna de Noailles, secret care este atât de rar, este de a surprinde și mira cititorul prin combinații de cuvinte cu totul neașteptate, dar care nu sunt deloc bizare. Acesta este puternicul talent, secretul doamnei de Noailles..."^[13]Anna de Noailles și-a construit o viziune poetică originală, găsind o sursă de inspirație în păgânismul grec și în gândirea radicală a lui Nietzsche. Opera sa poetică dezvoltă într-o manieră foarte personală marile teme ale dragostei, naturii și morții.

Salonul Anei de Noailles, de pe Avenue Hoche a atras ca un magnet pe unii din cei mai mari scriitori francezi Parisului secolului XX: Pierre Loti, Francis Jammes, André Gide, Frederic Mistral, Colette, Paul Valéry, Jean Cocteau, François Mauriac, frații Daudet, Robert de Montesquiou, Paul Hervieu, Paul Claudel, Max Jacob. Prietenia dintre Marcel Proust și Anna de Noailles s-a închegat în 1899, la Amphion, când scriitorul petrecuse vara nu departe de Villa Brancovan. Un cercetător al operei lui Proust^[14]va scrie despre „Prietenia parfumată ca un șerbet de trandafir între cei doi orientali, Ana și Proust, asemănători sufletește nu numai prin inteligență, dar și prin cruzimea lor ascunsă, mascată la ea printr-o conversație supratensionată și sclipitoare, la el prin analiza clinică și psihologică a celor mai nemărturisite pasiuni”. Prin „orientali”, autorul se referă la originea greco-română a contesei și la faptul că mama lui Proust era evreică.

Anna de Noailles

După Primul Război Mondial societatea și gusturile literare se modifică și Anna de Noailles se trezește că scena literară este ocupată de Dadaism și Tristan Tzara și de avangarda suprarealistă a lui André Breton.

Deși era prietena personală a lui Colette, Anna de Noailles rămâne o reprezentantă a ceea ce criticii francezi numesc la Belle Époque literară. Opera ei a fost comparată cu cea a unor Swinburne și d’Annunzio, iar textele ei au fost considerate ca fiind „Dionysiac--extatice, senzuale, erotice, jucăușe, câteodată violente și mereu marcate de un tragic curent subteran”. Se spune că Joseph Reinach i-ar fi spus:

Madam', în Franța sunt numai trei miracole – Jeanne d’Arc, râul Marne și dumneavostră.

Nicolae Iorga o considera „cel mai mare poet francez, care era dinspre partea tatălui o Româncă” și vorbea de faptul că și-a câștigat „un loc unic”, în ”literatura franceză, în a lumii întregi. Anna de Noailles a fost modelul personajului contesei Gaspard de Reveillon din romanul lui Proust „Jean Santeuil”, și s-a considerat pe sine însăși cea mai mare poetă franceză și regină literară neîncoronată a Franței.

La insistențele lui Iorga, Anna de Noailles devine la data de 25 iunie 1925 prima femeie admisă în Academia Română,^[15] ca membru de onoare.^[16][17]

A murit în anul 1933, în apartamentul său din Rue Scheffer, Paris. La slujba sa de înmormântare ținută la Biserica ortodoxă din Paris au participat cei mai importanți politicieni și literați ai epocii sale. „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui G. Călinescu o descrie doar ca fiind „lipsită de loialitate față de rădăcinile sale românești”. Pe măsură ce poeta Ana de Noailles revine în atenția culturii franceze ea va fi probabil redescoperită și în țara natală.

În porțiunea de nord-est a cimitirului Père-Lachaise din Paris se găsește cavoul familiei Bibescu (no. 6), în care sunt înmormântate Anna de Noailles și Martha Bibescu.^[18]Inima contesei Anna de Noailles se odihnește în urna plasată în centrul templului din parcul aflat în vechiul domeniu din Amphion--les--Bains.

Opera literară:

Anna de Noailles, 1922

• Anna de Noailles, Le Coeur innombrable, Paris, Calmann-Lévy, 1901.(Inima fără nume), volum de poezii premiat de Academia Franceză
• Anna de Noailles, L'Ombre des jours, Paris: Calmann-Lévy, 1902.(Umbra zilelor)
• Anna de Noailles, Les Éblouissements. Paris: Calmann-Lévy, 1907.
• Anna de Noailles, Les Vivants et les Morts. Paris: Fayard, 1913.(Vii și morții)
• Anna de Noailles, Les Forces éternelles. Paris: Fayard, 1920. (Forțele eterne)
• Anna de Noailles, Poème de l'amour. Paris: Arthème Fayard & Cie., 1924.(Poeme de amor)
• Anna de Noailles, L'Honneur de souffrir. Roman. Paris: Bernard Grasset, 1927. (Onoarea suferinței)
• Anna de Noailles, Exactitudes, Paris: Bernard Grasset, 1930. (Exactități)
• Anna de Noailles, Derniers Vers et Poèmes d'enfance, Paris: Bernard Grasset, 1934.(Ultimele versuri și poeme din copilărie)
• Anna Brâncoveanu de Noailles, Cartea vieții mele (titlul original: Le Livre de ma vie, Hachette, 1932.

Ana Brâncoveanu Contesă de Noailles
Portretul Anei, Contesă de Noailles, de Philip de László (1913)
Date personale
Nume la naștere	Bibesco Bassaraba de Brancovan
Născută	15 noiembrie 1876[2][3][4][5][6][7][8][9]  Paris, Franța[2]
Decedată	30 aprilie 1933 (56 de ani)[2][3][4][5][6][7][8][9][10]  Paris, Franța[2]
Înmormântată	Cimitirul Père-Lachaise
Părinți	prințul Grigore Brâncoveanu și Ana Vogoride
Căsătorită cu	Mathieu de Noailles
Cetățenie	Italy[*]
Ocupație	Romancier, Memorialist, Eseist, Poet
Limbi	limba franceză[1]
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	parnasianism, suprarealism, dadaism
Specie literară	poezie, roman
Operă de debut	1899
Opere semnificative	„Le Cœur innombrable”
Note
Premii	Comandor al Legiunii de Onoare[*][2] Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*][2] Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*][2] Grand prix de littérature de l'Académie française[*] prix Archon-Despérouses[*]
Comandor al Legiunii de Onoare Membră Académie Royale Belge de Langue et de Littérature Françaises
Membru de onoare al Academiei Române

Amiază paşnică

Ce proaspată mireasmă de catină, de coajă
Şi de polen şi sevă în jur s-a risipit;
Copacul, plin de soare, îşi picură-a lui vrajă;
Un har divin în parcul imens s-a-nstăpânit.

Frunzişurile limpezi par creţe, moi dantele;
Şi iarba şi sămânţa şi mugurul verzui,
Cu sclipete-argintate, par verzi, mici păsărele;
Nu-i primavară numai, deşi nici vară nu-i!

Ce străluciri, ce poze de încântare pline!
Flori de migdal şi piersic, corolele clătind,
Vibrează ca o roză roire de albine,
Cu inima parfumate şi guri spre noi tânjind.

Nimic nu mişcă. Pacea-i deplină în natură!
Pe la fereste, storuri de trestii odihnesc;
Chiar gazele-n nisipuri, sub umbra de răsura,
Au ameţit de parcă, sfârşite, se topesc.

Nu simţi nimic, nici vârsta, nici doruri, nici regrete;
Eşti un copil, ce cată, nestânjenit şi pur,
Cu braţele intinse, pe ţărm să se desfete
Pe pajiştea tivită de cerul de azur.

Ce bun, ce lent e totul, ce linişte descinde...
Şi totuşi, obsedante, moi griji parcă respir;
Brusc, liniştea aceasta tot sufletu-mi cuprinde.
O, Doamne, Doamne, iată: e-aproape un delir!

CVI

Ce-i viaţa? Să rabzi poate o zi şi alta oare?

Odihna, plictiseala, pot ele-ndestula?

Cine-şi doreşte ochii apostolilor care

Şterşi, îl jeleau pe zeul ce valu-l despica?

Ne-ncântă doar speranţa, a viselor minciune,

Şi dragostea, agilă în inimi pătrunzând;

Fremătător orgoliul sau voluptatea, când

Dă, muzicii asemeni, făgăduinţi nebune!