MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 23 APRILIE 2021 /POEZIE; GÂNDURI PESTE TIMP

 3. /23 APRILIE 2021 - POEZIE; GÂNDURI PESTE TIMP;  TEATRU/FILM

WILLIAM SHAKESPEARE

William Shakespeare (n. aprilie 1564, Stratford-upon-Avon, Regatul Angliei – d. 23 aprilie/3 mai 1616, Stratford-upon-Avon, Regatul Angliei) a fost un dramaturg și poet englez, considerat cel mai mare scriitor al literaturii de limba engleză și supranumit „Poetul din Avon” (în engleză "Bard of Avon”) sau „Lebăda de pe Avon” ("The Swan of Avon"). Din vasta sa operă - parte realizată în colaborare - s-au păstrat aproape 38 de piese de teatru, 154 de sonete, 2 lungi poeme narative, precum și alte multe poezii traduse în aproape fiecare limbă vorbită. William Shakespeare s-a născut și a crescut în Stratford-upon-Avon. La vârsta de 18 ani, el s-a căsătorit cu Anne Hathaway, cu care acesta a avut trei copii: Susanna și gemenii Hamnet și Judith. Între anii 1585 și 1592, Shakespeare a început o carieră de succes în Londra ca actor, scriitor și proprietarul unei părți a unei companii de teatru numită „Oamenii Lordului Chamberlain” (The Lord Chamberlain's Men), mai târziu știută ca „Oamenii Regelui” (King’s Men). Se pare că dramaturgul s-a retras la Stratford în jurul anului 1613, unde a murit 3 ani mai târziu. Câteva recorduri ale vieții private ale lui Shakespeare au supraviețuit, dar au existat speculații considerabile despre fizicul său, sexualitatea și credințele sale religioase, paternitatea operei sale dramatice și nu numai.

Shakespeare a scris majoritatea lucrărilor sale cunoscute între 1589 și 1613. Piesele lui de început au fost în special comedii și sau drame istorice, genuri pe care el le-a ridicat la punctul de maxim de rafinament și artă până la sfârșitul secolului al XVI-lea. După aceea, înainte de aproximativ 1608, a scris în special tragedii, incluzând cunoscutele Hamlet, Regele Lear și Macbeth, considerate unele dintre cele mai strălucite lucrări în limba engleză. În ultima parte a vieții, Bardul a scris comedii tragice, de asemenea știute ca aventuri romantice și a colaborat cu alți dramaturgi.

Multe dintre piesele sale de teatru au fost publicate chiar în timpul vieții sale, însă în ediții de diverse calități și precizii. În 1623, doi dintre colegii săi de teatru au publicat The First Folio, o ediție adunată din lucrările sale dramatice care le include pe toate, în afară de două din piesele de teatru care doar acum sunt recunoscute ca fiind ale lui Shakespeare.

Shakespeare a fost un poet și dramaturg respectat la vremea lui, dar reputația lui nu a crescut la înălțimile sale actuale înainte de secolul al XIX-lea. Ideile romantice, în particular, întâmpină genialitatea lui Shakespeare, iar victorienii s-au închinat lui Shakespeare cu o stimă pe care George Bernard Shaw a numit-o „idolatrizarea lui Shakespeare”. În secolul XX, munca lui a fost în repetate rânduri recunoscută și redescoperită de noile abordări ale artei spectacolului de teatru. Piesele sale de teatru rămân cât se poate de populare și astăzi, fiind permanent studiate, jucate și reinterpretate în diverse contexte culturale și politice în întreaga lume.

Shakespeare, dramaturgul cel mai jucat și mai respectat, inclusiv de către regina Elisabeta I, a colaborat cu teatrul Globe, una dintre cele mai populare scene ale epocii elisabetane, al cărui acționar parțial era, și a cărui deviză era "Totus mundus agit histrionem", reluată în piesa „Cum vă place”, o metaforă a lumii ca scenă de teatru: "All the world's a stage, / And all the men and women merely players: They have their exits and their entrances" („Lumea întreagă este o scenă, / iar bărbații și femeile sunt simplu/[doar] actorii ei, [cu] propriile lor intrări și ieșiri”). Rowe a fost primul biograf care nu a luat în considerare legenda potrivit căreia Shakespeare s-ar fi retras la Stratford cu puțini ani înainte să moară, întrucât retragerea de la întreaga sa muncă ar fi fost neobișnuită la acel timp. În același timp, Shakespeare a continuat sa viziteze Londra. În 1612, el a fost chemat ca martor la Curtea de Instanță privind acordul căsătoriei fiicei lui Mountjoy, Mary.

După anii 1606-1607, Shakespeare a scris puține piese de teatru și niciuna nu îi mai este atribuită după 1613. Ultimele trei piese ale sale au fost colaborări, probabil cu John Fletcher, care i-a succedat ca dramaturg în compania teatrală „Oamenii regelui”.

Shakespeare a murit la 23 aprilie 1616. Susanna s-a căsătorit cu un medic, John Hall, în 1607, iar Judith s-a căsătorit cu Thomas Quiney, un podgorean, cu două luni înainte de moartea lui Shakespeare. Cei mai mulți dramaturgi din acea perioadă au colaborat cu alte persoane cu aceleași preocupări, și criticii sunt de acord că Shakespeare, mai ales în primii și ultimii ani din cariera sa, a făcut același lucru. Unele piese, cum ar fi Titus Andronicus și primele istorii, rămân controversate, în timp ce The Two Noble Kinsmen și Cardenio au foarte bună demonstrarea documentării contemporane. Primele piese au fost influențate de scrierile altor dramaturgi elisabetani, în special Thomas Kyd și Christopher Marlowe.

Primele lucrări oficiale de Shakespeare sunt Richard III și cele trei părți din Henry VI, scrise la începutul anului 1590, perioadă cu apetit pentru drama istorică.  Opera sa include 37 de piese de teatru terminate, una neterminată, între care 17 comedii, piese istorice, tragedii, sonete.

Comedii

• Furtuna
• Doi gentlemeni din Verona
• Nevestele vesele din Windsor
• Măsură pentru măsură
• Comedia erorilor
• Mult zgomot pentru nimic
• Zadarnicele chinuri ale dragostei
• Visul unei nopți de vară
• Neguțătorul din Veneția
• Cum vă place
• Îmblânzirea scorpiei
• Totul e bine când se termină cu bine
• A douăsprezecea noapte
• Poveste de iarnă
• Pericle, Prinț al Tironului

Piese istorice

• Regele Ioan
• Richard al II-lea (piesă)
• Henric al IV-lea
• Henric al V-lea
• Henric al VI-lea
• Richard al III-lea
• Henric al VIII-lea

Tragedii

• Romeo și Julieta
• Troilus și Cresida
• Coriolan
• Titus Andronicus
• Timon din Atena
• Iulius Caesar
• Macbeth
• Hamlet
• Regele Lear
• Othello (piesă)
• Antoniu și Cleopatra

Piese pierdute

• Love's Labour's Won
• Cardenio
• Richard al II-lea (prima parte)

Poeme

• Sonetele lui Shakespeare
• Venus și Adonis
• The Rape of Lucrece
• The Passionate Pilgrim
• The Phoenix and the Turtle
• A Lover's Complaint

Apocrife

• Eduard al III-lea
• Sir Thomas More  

  William Shakespeare
  William Shakespeare Portretul Chandos, National Portrait Gallery, Londra
  Date personale
  Născut	23 aprilie 1564[1] Stratford-upon-Avon, Warwickshire, Anglia
  Decedat	23 aprilie 1616 (52 de ani) Stratford-upon-Avon, Warwickshire, Anglia
  Înmormântat	Holy Trinity Church[*]
  Cauza decesului	febră
  Părinți	John Shakespeare[*] Mary Shakespeare[*]
  Frați și surori	Joan Shakespeare[*] Edmund Shakespeare[*] Gilbert Shakespeare[*]
  Căsătorit cu	Anne Hathaway (7 decembrie 1582–23 aprilie 1616)
  Copii	Susanna Hall[*][3] Hamnet Shakespeare[*][4] Judith Quiney[*][5]
  Naționalitate	englez
  Cetățenie	Regatul Angliei
  Etnie	englez
  Ocupație	poet, dramaturg, actor
  Limbi	limba engleză[2]
  Studii	King Edward VI School, Stratford-upon-Avon[*]
  Activitatea literară
  Specie literară	Poezie, Teatru
  Opere semnificative	Hamlet Romeo și Julieta Cum vă place Macbeth Visul unei nopți de vară Sonetele lui Shakespeare Îmblânzirea scorpiei Doi gentlemeni din Verona Regele Ioan Richard al II-lea

POEZII:

Noi doi...

sonet tradus de Ion Frunzetti

Noi doi, da-mi drept s-o spun, ramanem doi,
Chiar daca una dragostea ne face.
Asa port singur pata de noroi
Pe care s-o-mpartim nici nu mi-ar place.


Iubirile din noi au doar un leac,
Desi ne razletira sorti potrivnici
Ce, chiar de nu-i vin dragostei de hac,
Din nopti de-alint pot face nopti de schivnici.


Eu nu-ti pot nici binete da, rusine
De vina-mi grea sa nu-ti fac tie-n lume.
Si tu-ntre oameni te feresti de mine

Sa nu-ti stirbesti, vorbindu-mi, bunul nume.
Sa nu-l primejduiesti! Mi-esti drag, asa,
Ca-al meu fiind, a mea-i si cinstea ta

Când stors de vlagă...

sonet tradus de Ion Frunzetti

Cand stors de vlaga trag catre-asternutul
Ce-i plata dulce-a trudei dupa drum,
Alt drum isi afla-n mine inceputul:
De-mi zace trupul, mintea-mi frang acum.


Caci gandul meu, din departari, spre tine
Porneste, pelerin zelos, si sorb,
Prin pleoapele pe care mi le tine
Deschise, bezna vazului de orb:


Doar ca, prin vazul inimii, stafia
Fapturii tale ochiul mi-l vrajeste,
Si-i ca un giuvaer in grozavia

Hidoasei nopti, pe care-o-ntinereste.
Vezi? Ziua trupul, noaptea mintea-mi face
Sa nu-mi gasesc, din pricina ta, pace

Sonet CXIX

Ce lacrimi de sirena am sorbit,
Din alambic de iad înselator,
Speram cu teama, deznadajduit,
Pierdeam când ma vedeam biruitor!

Ce erezie inima comite,
Când prea blagoslovita se socoate!
Cum mi-au stat ochii-afara din orbite,
În zapaceala febrei delirante!

E darul bolii,-acum ma învoiesc,
Cucuta cu osânda se-ndulceste;
Iubirea dusa, de-o reconstruiesc,
Mai mult ca la-nceput ma istoveste.

Prin cazna ma re-mpac cu-al meu putin,
Si de trei ori ce-am irosit obtin.

traducere: Laurean Mihai Gherman

GÂNDURI PESTE TIMP:

Nu e totul pierdut

„Atâta timp cât mai putem zâmbi, cauza nu e pierdută.” — William Shakespeare

 viață

   

Moartea lașilor

„Lașii mor de mai multe ori înaintea morții lor.” — William Shakespeare

 lașitate

   

Când dragostea vorbește…

„Când dragostea vorbește, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.” — William Shakespeare

 dragoste

   

Așteptarea e grea

„Așteptarea este rădăcina tuturor durerilor de inimă.” — William Shakespeare

 așteptare

   

Ai simțul umorului?

„Soarta unei glume depinde

 de urechea care o aude, nu de limba care o spune.” — William Shakespeare

 umor

   

Gândește singur!

„Poveţe primește, dar judecă tu însuţi.” — William Shakespeare

 gândire  sfaturi

   

”Ochii” dragostei

„Dragostea nu privește cu ochii, ci cu mintea.” — William Shakespeare

 dragoste

   

Sentimente nemăsurabile

„Dragostea pe care o poți măsura este întotdeauna foarte săracă.” — William Shakespeare

 dragoste

   

Capul sus!

„Ai curaj! Șterge-ți ochii! Adesea, căderea e un mijloc de a te ridica mai sus.” — William Shakespeare

 curaj  voință

   

Suferința te întărește

„Sunt slabi cei cruțați de suferință.” — William Shakespeare

 suferință

   

Nu e totul pierdut

„Atâta timp cât mai putem zâmbi, cauza nu e pierdută.” — William Shakespeare

 viață

   

Moartea lașilor

„Lașii mor de mai multe ori înaintea morții lor.” — William Shakespeare

 lașitate

   

Când dragostea vorbește…

„Când dragostea vorbește, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.” — William Shakespeare

 dragoste

   

Așteptarea e grea

„Așteptarea este rădăcina tuturor durerilor de inimă.” — William Shakespeare

 așteptare

   

Ai simțul umorului?

„Soarta unei glume depinde de urechea care o aude, nu de limba care o spune.” — William Shakespeare

 umor

   

Gândește singur!

„Poveţe primește, dar judecă tu însuţi.” — William Shakespeare

 gândire  sfaturi

   

”Ochii” dragostei

„Dragostea nu privește cu ochii, ci cu mintea.” — William Shakespeare

 dragoste

   

Sentimente nemăsurabile

„Dragostea pe care o poți măsura este întotdeauna foarte săracă.” — William Shakespeare

 dragoste

   

Capul sus!

„Ai curaj! Șterge-ți ochii! Adesea, căderea e un mijloc de a te ridica mai sus.” — William Shakespeare

 curaj  voință

   

Suferința te întărește

„Sunt slabi cei cruțați de suferință.” — William Shakespeare

 suferință

   

GRIGORE SĂLCEANU

Biografie

Grigore Sălceanu (n. 23 aprilie 1901, Galați- d. 19 iulie 1980, Constanța) a fost un poet și dramaturg român, membru titular al Uniunii Scriitorilor din România.

După studiile primare de la Galați a continuat studiile liceale la Liceul Vasile Alecsandri din Galați, liceul Spiru Haret din Tulcea și Liceul Mircea cel Bătrân din Constanța.

Din 1922 a urmat Facultatea de Litere și Filozofie la Universitatea din București. În acest timp a frecventat și cenaclul literar condus de criticul Mihail Dragomirescu.

A continuat studiile la Sorbona, unde a urmat cursurile unor profesori ca Daniel Mornet, André Le Breton, Gustave Michaud.

După terminarea studiilor și întoarcerea în țară a fost numit profesor la Liceul Mircea cel Bătrân din Constanța, devenind titularulcatedrei de limba franceză. Ca profesor, a început să colaboreze la revistele: Analele Dobrogei, Convorbiri literare, Ritmul vremii, Salonul literar, Făt-Frumos și Universul literar.

În 1936 a întemeiat la Constanța un cenaclu literar, pe care l-a condus timp de 20 de ani, îndrumând tinerele talente dobrogene.

Grigore Sălceanu s-a ocupat și de traduceri, traducând din limba franceză în română poemele Omul și marea de Charles Baudelaire, Napoleon II de Victor Hugo și Nevermore de Paul Verlaine.

Grigore Sălceanu a tradus în limba franceză poemul Luceafărul de Mihai Eminescu și poeziile populare Miorița și Meșterul Manole.

Volume de versuri:

• Flori de mare (1928)
• Fierbea azi-noapte marea (1933)
• Basmul Smeilor (poeme feerice) (1934)
• Feerie (1936)
• Nopți pontice (1937)
• Fata de împărat (1941)
• Poemul creațiunii (1942)

Dramaturgie:

• Ovidius, (tragedie în cinci acte)
• Tropaeum Traiani (dramă în versuri)

Ambele piese au fost jucate pe scena Teatrului Dramatic din Constanța.

• Decebal (piesă în versuri)
• Turnul de rubin (piesă în proză)
• Țara vânturilor (piesă în proză)

POEZII:

Marea

Ca perdele aruncate în senin,
Spume albe în albastru se topesc,
Pescărușii, fulgi de spumă, zboară lin,
Și talazuri se aruncă, se zdrobesc,

Vin cu soare pe nisip rostogolite,
Se desfac în pânze albe tremurând
Și se sfarmă-n mii de unde liniștite,
În răsfrângeri de lumină fulgerând

Se abat toți pescărușii pe-un talaz,
Pene albe în albastru se desfată,
Dulce-i leagănă talazul și deodată
Își iau zborul într-un foșnet de atlaz.

Raze calde, snopuri-snopuri, cad piezișe,
Ninge aur... În tăcere și mister,
Ca din visuri desfăcută și furișe,
Trece-o navă albăstruie pe sub cer.

Critic și poet

CRITICUL

Și codrul și marea și norul
Și dragostea-n versuri s-au spus.
La ce să mai cânți? Poezia
Rămâne un soare apus.

Din tainele firii eterne
Nimic n-a rămas nedescris:
În vrafuri de tomuri celebre
A lumii splendoare s-a-nchis.

Cetește, admiră mai bine
Pe cei ce-au vibrat înainte,
Căci tot ce voiești a ne spune
S-au spus în eterne cuvinte.

POETUL

Și dacă de veacuri șoptește,
Prin codri vrăjind călătorul,
De-acuma, prin crânguri în floare,
Ca piatra să tacă izvorul?

Și-n undele lui când răsfrânge
Al nopților cer înstelat,
Să nu ne mai spună în taină
Ce altele ieri au cântat?

CRITICUL

Poeme cu valuri și stele
Atâta-s de vechi pentru noi!

POETUL

Și luna și marea par nouă
În fața privirilor noi.

CRITICUL

Puțini veți găsi împrejuru-ți
S-asculte cântările tale
În care roșește amurgul
Și floarea se-mbracă-n petale.

POETUL

Acei ce au inimi în piepturi,
Sub flori cunoscute și stele,
În valuri și raze de lună
Găsi-vor simțirile mele.

Și fără ca nimeni s-asculte,
Nu cântă pădurea de brazi?
Eu scriu pentru ochii de mâne,
Și nu pentru orbii de azi.

CRITICUL

Pe lumea aceasta, eterne
Nici piatra, nici bronzul nu sunt:
Topi-se-vor toate când focul
Va arde și cer, și pământ.

Atunci, manuscrisele tale,
Pământul, și marea, și luna,
Luate-n vârtejul pieirii,
S-or face cu pulberea una.

O clipă-ncălzește mulțimea;
Vorbește-i clipitei de azi;
Ne cântă simțirea de-acuma,
Nu luna pe vârfuri de brazi.

Ne toarnă în versuri aprinse
Blesteme scrâșnind printre dinți;
Descrie-ne trupul bacantei,
Stârnește bolnave dorinți!

Te lasă de versuri eterne
În marmură! Scrie pe lut,
Și gloria ta va fi mare:
E totul să placi un minut.

POETUL

De nu mai rămâne nici urmă,
Ce-mi pasă de gloria clipei?
Dar viața, dând pulberii viață,
Și-avântul de flăcări aripei,

Aceea ce-mi dete poruncă
Să fiu, să vibrez de uimire
În fața naturii mărețe,
Izvor nesecat de simțire,

Tot Ea poruncitu-mi-a tainic
Frumosul în versuri să-l cânt!
Iar dacă vreodată zdrobi-va
Și ceruri, și mări, și pământ,

Ea singură-n minte purta-va,
În orele-acele supreme,
Aduceri-aminte din veacuri:
Statui, simfonii și poeme.

Și nimeni nu poate să știe
Ce nou, fermecat univers,
Ce lumi fericite de-a pururi,
Ce rai va crea dintr-un vers.

Bairamdedé

În soare alb, mai roșii pari șalvarii,
Femei, copii, roiesc domol spre târg,
În august și caunii dau în pârg
Și aur mult se vântură prin arii.

Aripa morii vâjâie de sârg
Și prin bostană mișună tătarii,
Cu zumzete în roiuri curg bondarii,
Plutind pe urma carelor, spre târg.

Deodată vântul stepelor învie,
Stârnind pe drumuri colbul dobrogean,
Un geam trântit se sparge-n vijelie...

Iar sus de tot, sub cerul diafan,
Cu mâna ridicată din geamie,
Un hoge-ngână imnuri din Coran.



*Bairamdedé este celălalt nume al comunei Independența din județul Constanța.

ALEXANDRU ȘONȚU

Alexandru Sontu ,este un alt poet ,si publicist , care ne face mandri , din punct de vedere cultural , national si lingvistic , facand istorie , din punct de vedere literar .

Este un poet ,si publicist ,care ne face mandri , din punct de vedere cultural,national si lingvistic , fara a traduce cartile ,intr-o limba straina .

Este un poet,si publicist ,care a facut ,si face istorie ,din punct de vedere literar ,facandu-ne mandri din punct de vedere cultural,national si lingvistic .

Carti care l-au facut cunoscut :-Intre cartile ,care l-au facut cunoscut ,se numara si "Poeme si maxime ",sau "Procesul epocei in versuri ",sau "George Creteanu ",sau "Grigore H.Gandea ", ne fac mandri de tara nostra .

Din pacate ,nu am vazut ,in nicio librarie din oras ,o carte despre el,viata si opera lui ,desi ar merita una .

Este un poet,si publicist ,care ne face sa spunem ,bucurosi cu adevarat :"sunt roman !",si fara teama unor controverse ,ori conflicte ,aparute pe aceasta tema ,sau pe altele .

Si,nu are nici strada ,desi ar merita una .

Si,nu are nici statuie ,desi ar merita una ,ca tinerii sa il aiba in minte si vizual,nu doar nominal,nu e destul !

Inca un motiv de mandrie pentru noi !

GIB I. MIHĂIESCU

Sari la navigareSari la căutare

Gheorghe Ion Mihăescu
Date personale
Născut	23 aprilie 1894 Drăgășani
Decedat	19 octombrie 1935 București
Cauza decesului	tuberculoză
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	dramaturg, nuvelist, prozator, scriitor
Pseudonim	Gib Mihăescu
Limbi	limba română[1]
Studii	Colegiul Național Carol I din Craiova
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	nuvele, analiză psihologică, fantastic, science fiction
Operă de debut	Grandiflora (1928)
Modifică date / text

Gib I. Mihăescu (n. 23 aprilie 1894, Drăgășani, Vâlcea, România – d. 19 octombrie 1935, București, România) pe numele său real Gheorghe Mihăescu, a fost un prozator, romancier și un dramaturg român interbelic. A fost decorat pentru acte de bravură în timpul primului război mondial.

Biografie

A absolvit cursurile Colegiului Național "Carol I" din Craiova. În mai 1917 absolvă școala de ofițeri de infanterie de la Iași cu gradul de elev plutonier și este repartizat la Regimentul 42-66 Infanterie. A participat la primul război mondial ca elev-ofițer, fiind combatant în 1917 în luptele de la Mărășești-Mărăști-Oituz.

Gib Mihăescu a fost avocat la Chișinău și în orașul său natal. A colaborat la revistele Sburătorul, Gândirea, Viața Românească etc.^[5]

Operă literară

Este autorul volumelor de nuvele Grandiflora în 1928 și Vedenia în 1929, al unor romane de analiză psihologică a apariției unor stări obsesive, îndeosebi erotice, Rusoaica (tradus și în limba slovacă), Brațul Andromedei, Femeia de ciocolată, Zilele și nopțile unui student întârziat, Donna Alba. A scris și piese de teatru (adunate în volumul Pavilionul cu umbre) și a purtat o interesantă corespondență cu Cezar Petrescu, Corneliu Moldovanu, Apriliana Medianu și Susanne Dovalova, din Bratislava.

Ultimul său roman, Donna Alba, scris la un deceniu și jumătate de la sfârșitul primului război mondial, subliniază importanța acestui eveniment. În mare măsură autobiografic, acest roman de război descrie experiențele care au marcat profund personalitatea autorului și care au constituit premisele formării sale ca om și ca scriitor. Autorul descrie avântul eroic al soldatului român care ține piept cu baioneta armatelor germane, dar și viziunea realistă, tragică asupra întâmplărilor cotidiene marcate de circumstanțele războiului.

Romanele lui Mihăescu au influențe rusești, mulți critici vorbind despre "dostoievskianism", însă textele sale, deși asemănătoare prin obiect, se deosebesc prin luciditate și limpezime de tenebrele și atmosfera neguroasă a operei lui Dostoievski. Din păcate, a murit la vârsta de doar 41 de ani, bolnav de tuberculoză, fiind înmormântat la Drăgășani.

Valoarea operei lăsate în urma sa de Gib I. Mihăescu l-a așezat între marii nuveliști români și printre cei mai importanți romancieri ai literaturii noastre.

La Drăgășani un colegiu național îi poartă numele,^[6] iar la Râmnicu Vâlcea o stradă este numită în cinstea lui.^[7]

La Muzeul Literaturii Române sunt păstrate unele manuscrise ale sale.^[8]

Romane

A scris cinci romane:

• 1930: Brațul Andromedei
• 1933: Rusoaica 
• 1933: Femeia de ciocolată
• 1934: Zilele și nopțile unui student întârziat
• 1935: Donna Alba

Nuvele

• 1928: Grandiflora
• 1929: Vedenia
• 1935: Visul

Piese de teatru

• 1928: Pavilionul cu umbre

Traduceri

• L’Étape (Pe drumul gloriei) în antologia, Contes roumains d'écrivains contemporains^[12].
• Troïtza în Nouvelles roumaines^[13] traducere în limba franceză de Edmond Bernard, 1947
• La Femme russe traducere în limba franceză de Georgeta Horodinca, 1997.
• La Femme chocolat traducere în limba franceză de Gabrielle Danoux, 2013.

CITATE:

1. O sete de pur şi ideal era acest amor de necunoscut şi de nemărginire.

2. Îndrăzneşte orice şi vei putea, dacă nu te va ucide vreo clipă de ezitare. Şi apoi orice mişelie izbutită va fi un act de eroism.

3. Îi ascultam cu aerul de superioritate al celui ce ştie găsi, tocmai în motivul temerii celorlalţi, piedestalul tăriei sale.

4. Sunt sinistru, îmi dau seama, mai ales când o privesc cu coada ochiului pe această copilă plăpândă, frumoasă şi sinceră, pe care simt că aş iubi-o cu adevărat, nu numai cu sufletul, dar şi cu gândul.

5. Un om hotărât trebuie să revadă, până în momentul clipei finale, tot de ceea ce are să se despartă şi dacă inima lui nu-i va da nici un brânci înapoi, el va porni senin, mândru, conştient de tăria lui.

MAURICE DRUON

Maurice Druon (23 aprilie 1918 - 14 aprilie 2009) a fost un romancier francez și membru al Academiei Franței , a cărui funcție a fost „secretar perpetuu” (președinte) între 1985 și 1999.

Cuprins

Viață și carierăEditați | ×

Născut la Paris , Franța, Druon era fiul imigrantului rus-evreu ^[1] Lazare Kessel (1899-1920) ^[2] și a fost crescut la La Croix-Saint-Leufroy din Normandia și educat la liceul Michelet de Vanves. Tatăl său s-a sinucis în 1920 ^[2], iar mama sa s-a recăsătorit în 1926; Ulterior, Maurice a luat numele tatălui său adoptiv, avocatul René Druon (1874–1961).

A fost nepotul scriitorului Joseph Kessel , alături de care a tradus Chant des Partisans , un imn al rezistenței franceze din al doilea război mondial , cu muzică și cuvinte (în limba rusă) inițial de Anna Marly . Druon a fost membru al Rezistenței și a venit la Londra în 1943 pentru a participa la programul BBC "Honneur et Patrie". ^[3]

Druon a început să scrie pentru jurnale literare la vârsta de 18 ani. În septembrie 1939, fiind chemat pentru serviciul militar, a scris un articol pentru Paris-Soir intitulat „J'ai vingt ans et je pars (Am douăzeci de ani și eu plec) ". ^[4] După căderea Franței în 1940, a fost demobilizat și a rămas în zona neocupată a Franței, iar prima sa piesă, Mégarée , a fost produsă la Monte Carlo în februarie 1942. A plecat în același an pentru a se alătura forțelor lui Charles de Gaulle . Druon a devenit consilier al generalului François d'Astier de La Vigerie .

În 1948, Druon a primit Premiul Goncourt pentru romanul său Les Grandes Familles  [ fr ] , iar mai târziu a publicat două continuare. ^{[5] [6] [7]}

Druon a fost ales pe locul 30 al Academiei Franceze la 8 decembrie 1966, ^{[8] în locul} lui Georges Duhamel . A fost ales „secretar perpetuu” în 1985, dar a ales să demisioneze din funcție la sfârșitul anului 1999 din cauza bătrâneții; a presat cu succes ca Hélène Carrère d'Encausse să-l succede, prima femeie care a ocupat acest post și a fost numită secretar perpetuu onorific după 2000. La moartea lui Henri Troyat la 2 martie 2007, a devenit decanul Academiei , membru cu cel mai vechi serviciu.

În timp ce scrierea sa științifică i-a adus un loc la Academie, Druon este cel mai bine cunoscut pentru o serie de șapte romane istorice publicate în anii 1950 sub titlul Les Rois maudits ( Regii blestemați ). Romanele au fost adaptate pentru televiziunea franceză în 1972 , câștigând un public mai larg prin vânzări în străinătate, și din nou în 2005, cu Jeanne Moreau în rol principal . Scriitorul de fantezie George RR Martin a declarat că romanele au fost o inspirație pentru seria sa fantastică Cântec de gheață și foc și l-a numit pe Druon „cel mai bun romancier istoric din Franța de la Alexandre Dumas, père ”. ^{[9] [10] [11]}

Singura lucrare a lui Druon pentru copii - Tistou les pouces verts - a fost publicată în 1957 și tradusă în engleză în 1958 (sub numele de Tistou of the Green Thumbs ) și 2012 (sub numele de Tistou: The Boy With Green Thumbs ). ^[12]

Druon a fost ministru al afacerilor culturale (1973–1974) ^[13] în cabinetul lui Pierre Messmer și deputat la Paris (1978–1981). El a supraviețuit celei de-a doua soții a sa, Madeleine Marignac, cu care s-a căsătorit în 1968. ^[2] Madeleine Druon a murit în 2016 la vârsta de 91 de ani. ^[14] Druon era un descendent al autorului brazilian Odorico Mendes .

Les Rois maudits ( Regii blestemați )Editați | ×

Articol principal: Regii blestemați

Titlurile individuale în limba engleză de mai jos provin din edițiile în limba engleză Scribner publicate în Statele Unite, mai degrabă decât traduceri literal ale titlurilor originale franceze.

1. Le Roi de fer ( Regele de fier )
2. La Reine étranglée ( Regina strangulată )
3. Les Poisons de la couronne ( Coroana otrăvită )
4. La Loi des mâles ( Succesiunea regală )
5. La Louve de France ( Lupa Franței )
6. Le Lys et le lion ( Crinul și leul )
7. Quand un Roi perd la France ( Regele fără regat )

BibliografieEditați | ×

Mégarée, pièce en trois actes, créée au Grand Théâtre de Monte-Carlo (1942) Le Sonneur de bien aller (1943 - roman) Préface d'un chameau en pyjame (1943) Le Chant des Partisans (cu Joseph Kessel, 1943) Lettres d'un Européen, essai (1944) Brigada La Dernière, roman (1946) Ithaque délivrée, poème dramatique traduit de l'anglais; d'après The Rescue d'Edward Sackville-West (1947) Les Grandes Familles (1948) La Chute des corps (Les Grandes Familles, II, 1950) Rendez-vous aux enfers (Les Grandes Familles, III, 1951) Remarques (1952) Un voyageur, comédie en un acte, au répertoire de la Comédie française (1953) Le Coup de grâce, mélodrame en trois actes (cu Joseph Kessel, 1953) La Volupté d'être, roman (1954) La Reine étranglée (Les Rois maudits, II, 1955) Le Roi de fer (Les Rois maudits, I, 1955) Les Poisons de la couronne (Les Rois maudits, III, 1956) L'Hôtel de Mondez, nouvelle (1956) La Loi des mâles (Les Rois maudits, IV, 1957) Tistou les pouces verts (1957) Alexandre le Grand (1958) La Louve de France (Les Rois maudits, V, 1959) Le Lis et le lion (Les Rois maudits, VI, 1960) Des Seigneurs de la plaine à l'hôtel de Mondez (1962 - Colecție de nuvele ) Théâtre - Mégarée , Un Voyageur , La Contessa (1962) Les Mémoires de Zeus (1963) Bernard Buffet, essai (1964 - Eseu) Paris, de César à Saint Louis (1964 - Eseu istoric)

Le Pouvoir, notes et maximes (1965) Les Tambours de la mémoire (1965) Les Rois maudits, roman historique (6 volume, 1966) Les Mémoires de Zeus, II, istorie romană (1967) Le Bonheur des uns, nouvelles (1967) Vézelay, colline éternelle (1968) L'Avenir en désarroi, essai (1968) Grandeur et signification de Leningrad (1968) Lettres d'un Européen et Nouvelles Lettres d'un Européen, 1943–1970 (1970 - eseu) Splendeur provençale (1970) Une Église qui se trompe de siècle (1972) La Parole et le Pouvoir (1974) Œuvres complètes (25 de volume cu material nepublicat, 1977) Quand un roi perd la France (Les Rois maudits, VII, 1977) Atenție la Franța! (1981) Réformer la démocratie (1982) La Culture et l'État (1985) Vézelay, colline éternelle, nouvelle édition (1987) Lettre aux Français sur leur langue et leur âme (1994) Circonstanțe (1997) Circonstances politiques, 1954–1974 (1998) Le bon français (1999) Circonstances politiques II, 1974–1998 (1999) La France aux ordres d'un cadavre (2000) Ordonnances pour un État malade (2002) Le Franc-parler (2003) Mémoires. L'aurore vient du fond du ciel (2006) Les mémoires de Zeus (2007)

OnoruriEditați | ×

• Marea Cruce a Legiunii de Onoare
• Comandant al Ordinului Artelor și Literelor
• Médaille de la France libre
• Cavaler onorific Comandant al Ordinului Imperiului Britanic (KBE)
• Marele Ofițer al Meritului Ordinului Suveran Militar al Maltei
• Comandor în Ordinul Phoenix
• Cavaler Marea Cruce în Ordinul Meritului Republicii Italiene
• Cavaler Marea Cruce din Ordinul Vulturului Aztec
• Mare ofițer în Ordinul Leului din Senegal
• Cavaler Marea Cruce în Ordinul Militar al lui Hristos
• Ofițer de Cavaler în Ordinul mai .

PremiiEditați | ×

• Doctorate onorifice de la Universitatea York (Toronto) , Universitatea din Boston (SUA) și Universitatea din Tirana (Albania)
• Prix ​​Goncourt ( Rise of Simon Lachaume , 1948)
• Premiul literar al Fundației Prințului Pierre de Monaco (pentru realizarea vieții, 1966)
• Prix ​​Saint-Simon ( circumstanțe , 1998)
• Premiul Agrippa d'Aubigné ( The Good French , 2000)
• Ordinul Prieteniei , 1993 (Rusia)

GalerieEditați | ×

• 

  Maurice Druon în Orenburg , 2003.

 
• 

  Maurice Druon în Orenburg , 2003.

 
• 

  Maurice Druon în Orenburg , 2003.

CITATE:

1. Numai primele iubiri pot fi în întregime curate și fericite.

2. Un singur lucru nu-l mai regăsești niciodată, tinerețea.

3. Tragediile istoriei scot la iveală oameni mari şi modeşti, dar sunt provocate de cei proşti şi îngâmfaţi.

4. Fiecăruia dintre noi destinul îi deschide mai multe căi în faţă şi niciodată nu poţi să fii sigur că viaţa te-a îndrumat pe calea cea bună.

PAVEL CHIHAIA

Sari la navigareSari la căutare

Pavel Chihaia
Date personale
Născut	23 aprilie 1922[2]  Corabia, Olt, România
Decedat	18 iunie 2019 (97 de ani)[2]  Oberbayern, Bavaria, Germania
Căsătorit cu	Maria-Ioana Mira
Copii	Matei
Naționalitate	România
Cetățenie	Germania
Ocupație	eseist, romancier și istoric de artă
Limbi	limba română[1]
Studii	Facultatea de Litere în București Doctorat – Universitatea Sorbona
Activitatea literară
Specie literară	eseu, roman
Operă de debut	1. 1945 - piesa de teatru „La farmecul nopții” 2. 1947 - romanul „Blocada”
Opere semnificative	"Opera Omnia" - Ediția integrală a scrierilor până în 2010
Modifică date / text

Pavel Chihaia (n. 23 aprilie 1922,^[2] Corabia, Olt, România – d. 18 iunie 2019,^[2] Oberbayern, Bavaria, Germania) a fost un eseist, romancier și istoric de artă român contemporan.

Biografie

La vârsta de patru ani, după decesul mamei sale, este adoptat de o mătușă din Constanța.

Între anii 1941 și 1945 urmează Facultatea de Litere în București, apoi lucrează ca impiegat la Direcția Generală a Teatrelor până în 1948. Prima sa piesă de teatru, La farmecul nopții (1945), primește Premiul Scriitorilor Tineri ai Fundațiilor Regale și apare la Editura Fundațiilor Regale. Primul roman, Blocada, prefațat de Petru Comarnescu^[3], îmbină farmecul peisajului dobrogean și misterele portului Constanța cu o viziune modernă, ale cărei orizonturi aparțin literaturii universale. După acest debut promițător, persecuția stalinistă îl obligă să își renege vocația, muncind ca zidar și figurant. Face parte din organizația anticomunistă "Mihai Eminescu" împreună cu Vladimir Streinu, Constant Tonegaru, Iordan Chimet și Marie-Alype Barral.

În anul 1958 este angajat la Institutul de Istoria Artei, secția artă medievală, unde realizează, între 1958 și 1978, șaptezeci de studii despre istoria culturii și artei, de curând culese în cinci volume cu titlul Artă medievală^[4]. Teza de doctorat la Sorbona, Paris, în 1973, va fi publicată ulterior cu titlul de Immortalité et décomposition dans l'art du Moyen Age^[5].

În anul 1978, împreună cu soția sa Maria-Ioana (n. Mira), cere azil politic în Germania. Stabilit la München, împreună cu soția sa și fiul lor Matei, ocupă postul de consilier de educație la liceul francez Jean Renoir din acest oraș, colaborează la Radio Europa Liberă. Va publica în continuare Tradiții răsăritene și influențe occidentale în Țara românească^[6].

În același timp, reîncepe activitatea sa literară, scriind două romane cu nuanțe autobiografice. Primul, Hotarul de nisip, început în anii cinzeci și ascuns în sertar timp de jumătate de secol, descrie epoca stalinismului din punctul de vedere al unor tineri intelectuali care caută să fugă din România. Al doilea, Cearta sufletului cu trupul, analizează experiența exilului cu referințe la realitatea occidentală și sensibilitatea religioasă a ortodoxiei.

Opera

Literatură, critică literară, critică plastică

• La Farmecul Nopții (piesă în trei acte), Fundația Regală pentru Cultură și Artă, București, 1945.

• Blocada, (roman)
  • Ediția I, Editura Cultura Națională, București, 1947.
  • Ediția II, Editura Dacia, Cluj, 1991.
  • Ediția III, Editura Dacia, Cluj, 1994.
  • Ediția IV, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005.

• Fața cernită a libertații, 20 convorbiri la Europa Libera
  • Ediția I, Editura Jurnalul Literar, București, 1991.
  • Ediția II (revăzută), Editura Jurnalul Literar, București, 1992.

• Treptele nedesăvârșirii
  • Ediția I, Editura Institutul European, Iași, 1993.
  • Ediția II, Editura Eminescu, București, 1997.

• Mărturisiri din exil, Editura Institutul European, Iași, 1994.

• Itinerarii artistice, Editura Dorul – Aalborg, Danemarca, 1997.

• Legendele unei lumi posibile, Editura Jurnalul Literar, București, 2000.

• Înfăptuiri pontice, Editura Ex Ponto, Constanța, 2005.

• Scrieri din țară și din exil (volumele 1-3)
  • Hotarul de nisip, vol. 1, Editura Paidea, București, 2007.
  • Trecut și prezent, vol. 2, Editura Paidea, București, 2007.
  • Cultura română și cultura europeană, vol. 3, Editura Paidea, București, 2007.

• Despre prietenii artiști si înfăptuirile lor, Editura Eicon, Cluj-Napoca, 2011.

• Corespondență (Scrisori primite, scrisori trimise), Editura Ex Ponto, Constanța, 2012.

• Un armăsar mai puțin. Nuvele inedite, Editura Ex Ponto, Constanța, 2015.

Cărți științifice

• Din cetățile de scaun ale Țării Românești, Editura Meridiane, București, 1974.

• De la Negru Vodă la Neagoe Basarab. Interferențe literar-artistice în cultura românească a evului de mijloc, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1976.

• Sfârșit și început de ev. Reprezentări de cavaleri la începuturile Renașterii, Editura Eminescu, București, 1977.

• Tradiții răsăritene și influiențe occidentale în Țara Românească
  • Ediția I, Editura Ion Dumitru, München, 1983.
  • Ediția II, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor, București, 1993.

• Immortalité et décomposion dans l’art du Moyen Âge, Fondation culturelle roumaine, Madrid, Spania, 1988.

• Lecturi despre Țările Române în Evul Mediu, Editura Dorul - Aalborg, Danemarca, 1995.

• Portrete de voievozi din Țara Românească, Editura Dorul – Aalborg, Danemarca, 1995.

• Țara Românească între Bizanț și Occident, Editura Institul European, Iași, 1995.

• Orizont medieval, Editura Dorul – Aalborg, Danemarca, 1996.

• Artă medievală (volumele 1-5)
  • Monumente din cetățile de scaun ale țării românești, vol. 1, Editura Albatros, București, 1998.
  • Învățături și mituri în Țara Romîneasca, vol. 2, Editura Albatros, București, 1998.
  • Țara Românească între Bizanț și Occident, vol. 3, Editura Albatros, București, 1998.
  • Cautări în orzontul timpului, vol. 4, Editura Albatros, București, 1998.
  • Sfârșit și început de ev, vol. 5, Editura Albatros, București, 1998.

Opera Omnia (volumele 1-10)

• Blocada, vol. 1, Editura Ex Ponto, Constanța, 2010.
• Înfăptuiri Pontice, vol. 2, Editura Ex Ponto, Constanța, 2010.
• Hotarul de nisip, vol. 3, Editura Ex Ponto, Constanța, 2010.
• Trecut și prezent, vol. 4, Editura Ex Ponto, Constanța, 2010.
• Cultura română și cultura europeană, vol. 5, Editura Ex Ponto, Constanța, 2010.
• Monumente din cetățile de scaun ale Țătii Românești, vol. 6, Editura Ex Ponto, Constanța, 2010.
• Învățături și mituri în Țara Românească, vol. 7, Editura Ex Ponto, Constanța, 2010.
• Țara Românească intre Bizanț și occident, vol. 8, Editura Ex Ponto, Constanța, 2010.
• Căutări în orizontul timpului, vol. 9, Editura Ex Ponto, Constanța, 2010.
• Immortalité et décomposion dans l’art du Moyen Âge, vol. 10, Editura Ex Ponto, Constanța, 2010.

Bibliografie generală

• Jean-Claude Ibert, La litterature contemporaine à travers le monde, Edition Hachette,1961.
• Jean-Claude Ibert, Histoire generale des litteratures, tome III, Aristide Quillet, 1961.
• Alexandru Piru, Panorama deceniului literar românesc -1940-1950, p. 462-463, Editura pentru Literatura, 1968.
• E. R. Labande et B Leplant, Répertoir international des médiéviste, Poitiers, 1971.
• Emil Manu, Eseu despre generația războiului, Editura Cartea Românească,1978.
• Ion Negoițescu, Scriitori Contemporani, Editura Dacia, 1994.
• Dicționarul cronologic al Romanului Românesc 1990-2000 DCRR, vol. II; volume consultate: Mărturisiri din exil, fragment din Hotarul de nisip, Editura Academiei Române, 1994.
• M. Zaciu, M. Papahagi, Aurel Sasu, Dicționarul scriitorilor români, Chihaia Pavel, vol. I, Editura Fundația Culturală Română, 1995, p. 55.
• Mircea Bențea, Arhipelagul prozei, Editura Biblioteca Revistei Familia - Oradea, 1995.
• Gabriel Dimisianu, Un important scriitor discret, în Ramuri, nr. 1, 2000.
• Emil Manu , Generația literară a războiului, Editura Curtea Veche, 2000.
• Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, Pavel Chihaia, vol II, Fundația Luceafărul, 2001, p. 283.
• Geo Vasile, Proza românească între milenii. Dicționar de autori, Editura Odeon, 2001.
• Gheorghe Grigurcu, Destinul unui rezistent, Pavel Chihaia, în România Literară, nr. 41, 2001.
• Vasile Igna, Subteranele memoriei. Pagini din rezistența culturii (1944-1954), Editura Universal Dalsi, 2002.
• Monica Gheț, Obrăznicii întârziate, Editura Paralela 45, 2002.
• Eugen Simion, Dicționarul general al literaturii române, Chihaia Pavel, Editura Univers Enciclopedic, vol. 2, 2004, p. 200.
• Ovidiu Șimonca, Mă interesau aventurierii și vagabonzii. Interviu cu Pavel Chihaia, în Observator Cultural, nr. 294, noiembrie, 2005.
• Ecaterina Țarălungă, Dicționar de literatură română, Chihaia Pavel, Editura Litera International, 2007, p. 117.
• Dan Ciachir, Derusificarea și «Desghețul»: Fețele regimului comunist în anii ´50-´60, Editura Timpul, Iași, 2009, p. 31-32.
• Florin Manolescu, Enciclopedia exilului românesc, Chihaia Pavel, Editura Compania, 2010, p. 155.
• Ovidiu Pecican, Exemplaritate istoriografică , în Pâlnia și burduful. Teorie și practică în istoriografie, CA. Publishing, 2010, p. 222.
• Ecaterina Țarălungă, Enciclopedia identității românești. Personalități, Pavel Chihaia, Editura Litera, 201, p. 172.
• Ovidiu Pecican, Stilul Chihaia, în Observator Cultural, Avalon, vineri, 27 mai 2011.
• Florea Firan, Recuperarea diasporei: Pavel Chihaia, în Curtea de Argeș”, an II, nr. 10 (11), octombrie, 2011.
• Vasile Gogea, Pavel Chihaia 90, schiță de portret din.... portretele de tinerețe ale generației pierdute, Gogea´s Blog, 23 aprilie 2012.
• Vasile Gogea, Pavel Chihaia 90. Schiță de portret... , Gogea´s Blog, 23 aprilie 2012.
• Pavel Chihaia, Biobibliografie subiectivă, anul XII, nr. 4, Editura Bibliotecii Naționale a României, București, 2012, p. 59.
• Nicolae Prelipceanu, Un scriitor român în exil-Pavel Chihaia, în Viața Românească, nr. 1-2, Miscellanea, 2012.
• Nicolae Stroescu-Stânișoară, Pavel Chihaia la 90 ani, în Convorbiri Literare, nr. 5 (197), mai, 2012.
• Gabriel Dimisianu, Nouăzeci, în Ramuri, nr. 5 (1151), mai, 2012.
• Radu Bărbulescu, La mulți ani, Pavel Chihaia, în Observator, aprilie, 2012.
• Barbu Cioculescu, Calea spre centenary, în România Literară, an XLIV, 20 aprilie 2012.
• Interviu cu Mihaela Crăciun, Pavel Chihaia la 90 ani, în Jurnalul Literar, Dialoguri esentiale, serie nouă, an XXIII, nr. 13/18, iulie - septembrie 2012.
• Cristian Vasile, G. Călinescu si alte demisii morale, Literatura și artele in România comunistă, 1948-1953, Editura Humanitas, 2013, p. 85.

Bibliografie selectivă

• La Farmecul nopții
  • Petru Comarnescu, Condițiile carierii de dramaturg, în Teatru și sport, noiembrie, 1945.
  • Alexandru Piru, Pavel Chihaia. «La farmecul nopții», în Tinerețea, decembrie, 1945.
  • Adrian Marino, Pavel Chihaia. «La farmecul nopții», în Viața Românească, ianuarie, 1946.
  • Ieronim Șerbu, Pavel Chihaia. «La farmecul nopții», în Veac Nou, ianuarie, 1946.
  • Ion Caraion, La farmecul nopții , în Lumea, nr. 16, ianuarie, 1946.
  • Ovidiu Constantinescu, Pavel Chihaia. «La farmecul nopții», în Revista Fundațiilor Regale, nr. 4, ianuarie, 1946.
  • Scarlat Răutu, Pavel Chihaia. La farmecul nopții, în Liberalul, decembrie, 1946.
  • Petru Comarnescu, Nume noi în dramaturgia românească, în Rampa, mai, 1947.
  • Pompiliu Constantinescu, Cronica Literară. Pavel Chihaia, în Caleidoscop, 1947.
  • Justin Ceuca, Farmecul unei piese a lui Pavel Chihaia, în Apostrof, nr. 3, august, 1977.
  • La Farmecul nopții, Teatrul Național Radiofonic, Radio București, regizor: Titel Constantinescu, actorii: Jeanine Stavrache, Corado Negreanu, Constantin Codrescu, Florin Anton, Gelu Nițu, 23 aprilie 1993.
• Blocada, Ediția I, Editura Cultura Națională, București, 1947
  • Marin Sîrbulescu, Pavel Chihaia. Blocada, în Timpul, nr. 8648, februarie, 1948.
  • Nichita Armanu, Blocada', roman de Pavel Chihaia, în Drapelul, februarie, 1948.
• Blocada, Ediția II, Editura Dacia, Cluj, 1991
  • Laurențiu Ulici, Constanța, mon amour, în România Liberă, nr. 4580, serie nouă, nr. 546, 7-8 decembrie 1991.
  • Mona Momescu, «Blocada», un roman baroc, în Tomis, nr. 27, ianuarie, 1992.
  • Alexandru Ștefănescu, Era în 1947, în România Literară, nr. 4, februarie, 1992.
  • Vasile Igna, Pavel Chihaia. «Blocada», în Jurnalul Literar, nr. 9, aprilie, 1992.
  • Cornel Moraru, Ficțiune și destin. «Blocada» de Pavel Chihaia, în Familia, nr. 8, august, 1992.
  • Monica Potcoavă, Replică la «Corabia fortunei», în Ramuri, nr. 8, august, 1992.
  • Gelu Ionescu, «Blocada», roman de Pavel Chihaia, în Dialog, nr. 34, decembrie, 1992.
  • Doina Jela, About the Novel Blokade by Pavel Chihaia, în Journal of the American Romanian Academy, nr. 17, 1992.
  • Titu Popescu, Interferențe creatoare, în Săptămâna Muncheneză, nr. 30, februarie, 1992.
  • Al. Th. Ionescu, Un discurs complex, în Calende, nr. 4, aprilie, 1992.
  • Radu Bărbulescu, Blocada, în Apoziția, nr. 14, 1992.
  • Ovidiu Dunăreanu, Pavel Chihaia, «Blocada», în Biblion, nr. 1, ianuarie, 1993.
  • Monica Gheț, Pavel Chihaia și țărmul morții, în Apostrof, nr. 8, iunie, 1995.
• Blocada, Ediția III, Editura Dacia, Cluj, 1994.
  • Tania Radu, Corabia fantomă, în Cotidianul, noiembrie, 1994.
  • Miruna Nicolae, Romanul sub lupă, în România literară, nr. 38, octombrie, 1994.
  • Victoria Dumitriu, Pavel Chihaia . Blocada, în Jurnalul Literar, nr. 52, ianuarie, 1995.
  • Alexandru Vlad, «Blocada» și blocadele ei, în Vatra, nr. 291, iunie, 1995.
  • Mircea Horia Simionescu, Blocada lui Pavel Chihaia, în Jurnalul Literar, nr. 2, ianuarie, 1998.
  • Nicolae Florescu, Un roman ca un blestem, în Jurnalul literar, nr. 9, ianuarie, 1998.
  • Gabriel Dimisianu, «Blocada» lui Pavel Chihaia, în România Literară, nr. 18, iulie, 2001.
  • Gabriel Dimisianu, Momentul literar 1945-1948. Blocada de Pavel Chihaia, în România literară, nr. 28, 2001.
  • Dan Ciachir, O carte cât o operă, în Cotidianul, nr. 18, mai, 2003.
• Blocada, Ediția IV, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005
  • Barbu Cioculescu, Destinul «Blocadei», în Luceafărul, nr. 23, iunie, 2005.
  • Gabriel Dimisianu, Destin literar fracturat, în Luceafărul, nr. 23, iunie, 2005.
  • Ovidiu Dunăreanu, Desfășurarea unei acumulări, în Luceafărul, nr. 23, iunie, 2005.
  • Mircea Platon, Actualitatea romanului «Blocada», în Convorbiri literare, nr. 2, 2006 și în Rost (publicație lunară a Asociației Rost), nr. 36, februarie, 2006.
  • Tudorel Urian, Sfârșitul unei lumi («Blocada»), în România Literară, nr. 20, 2006.
  • Leon Baconsky, Dicționar analitic de opere literare românești, vol. I, 2007, p. 90-92.
  • Mihaela Roznovanu, Pavel Chihaia :Blocada sau despre un roman remarcabil al literaturii române din secolul XX, http/vetiver.wegblog.ro, 6 martie 2012.
  • Răzvan Ioan Boanchis, «Blocada», un roman care are destinul Regelui, în Ζiarul Național, 16 aprilie 2012.
• Din cetățile de scaun ale Țării Românești, Editura Meridiane, București, 1974.
  • I. Răduț, Din cetățile de scaun ale Țării Românești, în Mitropolia Olteniei, nr. 12, decembrie, 1974.
  • Ion Moldoveanu, Când pietrele încep să povestească, în Săptămâna culturală, nr. 212, septembrie, 1974.
  • Ioan F. Stănculescu, Din cetățile de scaun ale Țării Românești, în Glasul bisericii, 1974.
  • Petre Oprea, Din cetățile de scaun ale Țării Românești, în România Literară, nr. 7, august, 1975.
  • Corina Nicolescu, O lucrare de sinteză, în Săptămâna, nr. 220, februarie, 1975.
  • Maria Ana Musicescu, Din cetățile de scaun ale Țării Românești, în Revue des études sud-est éuropéenes, nr. 2, 1975.
  • Teodora Voinescu, Din cetățile de scaun ale Țării Românești, în Arta 1975 , nr. 2, februarie, 1975.
  • Iordan Chimet, Din cetățile de scaun ale Țării Românești, în Revista muzeelor și monumentelor, nr. 12, februarie, 1975.
  • Ioana Ursu, Prin vechi cetăți de scaun românești, în Magazin Istoric, nr.9 , septembrie , 1975 .
• De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, Editura Academiei, București , 1976
  • Virgil Cândea, Cultura românească a veacului de mijloc, în România Literară, nr. 33, martie, 1976.
  • Teodora Voinescu, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, în Revue Roumaine d´hisoire de l´art. Beaux Art, Academia Română, 1977.
  • Grigore Arbore, Calitatea analizei, în Amfiteatru, nr. 9, noiembrie, 1976.
  • Petre Oprea, Interferențe literar-artistice în ultura noastră medievală, în România Liberă, nr. 9886, august, 1976.
  • Gheorghe Buluță, From Negru Vodă to Neagoe Basarab, în Romanian Review, nr. 2, 1977.
  • Alexandru Duțu, Du Prince Noir a Neagoe Basarab, în Cahiers roumains d’etudes Litteraires, nr. 3, 1977.
  • Ivonne Oardă, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, în Revista muzeelor și monumentelor, nr. 6, 1977.
  • Gh. Rădulescu, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, în Mitropolia Olteniei, nr. 8, 1976.
  • I. Stănculescu, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 2, 1977.
  • Petre Năsturel, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, în Bizantinische Zeitschrift, 1977.
  • Maria Constantin, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, în Revista de istorie’, nr. 2, 1978.
  • Corina Turc, Mirajul cavalerului Negru, în Vatra, nr. 291, p. 47-48, 1995.
  • Ovidiu Pecican, Primele scrieri istorice românești, în Vatra, nr. 291, pag. 43-45, 1995.
  • Nicolae Sălcudeanu, Lectură în palimpsest, în Vatra, nr. 291, p. 45-46, 1995.
• Sfârșit și început de ev. Reprezentări de cavaleri la începuturile Renașterii, Editura Eminescu, București, 1977
  • Ștefan August Doinaș, Repere și semnificații, în Luceafărul, nr. 11, martie, 1978.
  • Barbu Cioculescu, Sfârșit și început de ev, în Săptămâna, nr. 377, februarie, 1978.
  • Nicolae Manolescu, Literatură și artă, în România Literară, nr. 10, martie, 1978.
• Tradiții răsăritene și influiențe occidentale în Țara Românească, Ediția I, Editura Ion Dumitru, București, 1983
  • Matei Cazacu, Tradiții răsăritene și influiențe occidentale în Țara Românească de Pavel Chihaia, în Limite, ianuarie, 1985.
  • Gheorghe Ciorănescu, O valoroasă lucrare privind cultura românească medievală, în Apoziția, nr. 8-9, 1985.
  • Matei Cazacu, Pavel Chihaia, Tradiții răsăritene și influiențe occidentale în Țara Românească, în Cuvântul Românesc, pag. 10, octombrie, 1983.
  • Dan Nicolae Busuioc, O valoroasă lucrare de istoria artei, în Free Europe, 1983.
  • Cornelia Zach, Tradiții răsăritene și influiențe occidentale în Țara Românească, în Sud- Ost Forschungen, München, nr. 43, 1983.
  • Matei Cazacu , Tradiții răsăritene și influiențe occidentale în Țara Românească de Pavel Chihaia, în Limite, ianuarie, 1985.
  • Gheorghe Ciorănescu, O valoroasă lucrare privind cultura românească medievală, în Apoziția, nr. 8-9, 1985.
• Tradiții răsăritene și influiențe occidentale în Țara Românească, Ediția II, „Editura Sfintei Arhiscopii a Bucureștilor”, 1993.
  • Andrea Deciu, Nu toți voievozii erau la fel, în România Literară, nr. 31, august, 1993.
  • Nicolae Prelipceanu, Vocile exilului românesc. Un destin: Pavel Chihaia, în România Liberă, nr. 1057, luni, 20 septembrie 1993.
  • Laurențiu Hanganu, Interferențe, în România Literară, nr. 40, octombrie, 1993.
  • Ion Butnaru, Tradiții răsăritene și influiențe occidentale, în Libertatea, nr. 1086, august, 1993.
  • Constantin Drăgușin, Tradiții răsăritene și influiențe occidentale în Țara Românească, în Biserica Ortodoxă Română, Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, anul CXI, nr. 7-9, pag. 221-224, iulie-septembrie, 1993.
  • Marius Dădârlat, Pagini de civilizație românească, în Universul cărții, Anul III, nr. 10 (34), octombrie, 1993.
  • Constantin Drăgușin, Tradiții…, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 7-9, septembrie, 1993.
  • Titu Popescu, Pavel Chihaia, Tradiții…, în Observator, nr. 4, noiembrie, 1994.
  • Gheorghe Rădulescu, Pavel Chihaia, Tradiții…, în Cuvântul românesc, nr. 215, aprilie, 1994.
  • Cristina Codarcea, Pavel Chihaia, Tradiții…, în Viața Românească, LXXXIX, nr. 1, ianuarie, 1994.
  • Tereza Sinigalia, Tradiții…, în Studii și cercetări de istoria artei, seria Artă Plastică, tomul nr. 41, 1994.
  • Ovidiu Pecican, Primele scrieri istorice românești, în Vatra, nr. 291, iunie, 1995.
  • Călin Felezeu, Tradiții…, în Vatra, nr. 291, iunie, 1995.
  • Constantin Rezachievici, Tradiții…, în Studii și materiale de istorie medie, Academia Română, Institutul de Istorie Nicolae Iorga vol. XIII, pag. 207-210, 1995.
  • Eva Behring, Tradiții…, în Balkan Arhiv, nr. 20, 1995.
• Imortalitaté et décomposition dans l´art du Moyen Âge, Fondation Culturelle Roumain, Madrid, Spania, 1988.
  • Nicole Stroescu –Stînisoara, Dialog Nicolae Stroescu Stinisoara – Pavel Chihaia, în Convorbiri Literare, nr. 9 (189), septembrie, 2011.
  • Pierre Chaunu , La mort á Paris 16e,17e,18e siécles, în Édition Fayard, Franța, 1978.
  • Jean Delumeau, Le péche et la peur. La culpabilisation en Occident XIIIe-XVIIIe siécles, în Édition Fayard, Franța, 1983.
  • Philippe Ariès, Images de l´homme devant la mort, Paris, 1983.
  • Annales-Economie.Socités.Civilisations, Pavel Chihaia , 43 Anée, nr. 4, juillet-aout, Franța, 1988.
  • Alberto Tenenti, Il senso della morte e l´amore della vita nel Rinascimento, în Editione Einaudi, Italia, 1989.
  • Pierre Chaunu, Réfléts et miroir de l´histoire, în Éditin Economica, Franța, 1990.
  • Bibliographie d´histoire de l´art, Centre national de la recherche scientifique, Pavel Chihaia, vol. 1-3, Franța, 1991.
  • Deutsches Archiv für Erforschung des Mittelalters, Pavel Chihaia, 47 Jahrgang, Heft 1, Bohlau Verlag, Germania, 1991.
  • Bulletin Monumental, Iconographie, Pavel Chihaia: Immortalité…, Société Francais d´Archéologie, tome 150-IV, p. 435-437, Paris,1992.
  • Cella Pavelescu, Pe marginea unei cărți, Imortalitaté et décomposition dans l´art du Moyen Âge, în Vatra, nr. 291, p. 35-37, iunie, 1995.
  • Theodor Cazaban, O carte de știință, o carte de exil. Imortalitaté et décomposition dans l´art du Moyen Âge, în Vatra, nr. 291, p. 35, iunie, 1995.
  • Paul Binski, Medieval death.Ritual and Representation, în Cornell University Press Ithaca, N.Y., USA, 1996.
  • Alberto Tenenti, La vita e la Morte attraverso l´arte del XV secolo, în Edizioni Scientifiche Italiane, Italia, 1996.
  • Kinch Ashby, Imago Mortis Mediating Image of Death in Late Medieval Culture, Section Two, Facing the Death, Commemorating Power in the Legend of Tree Living und Tree Death, p. 118, Ed. Brill, Leiden, Boston, USA, 2013.
• Fața cernită a libertății. 20 de convorbiri la Europa Liberă, Editura Jurnalul Literar, București, 1991.
  • Mircea Vasilescu, În grădina lui Akademos, în Contrapunct, nr. 41, octombrie, 1991.
  • Florin Manolescu, Speranță și scepticism, în Luceafărul, nr. 51, decembrie, 1991.
  • Dan Costescu, Generația pierdută , în Lumea Liberă, nr. 167, decembrie, 1991.
  • Titu Popescu, Fața cernită a libertății, în Curentul, nr. 6003, ianuarie, 1992.
  • Radu Bărbulescu, Fața cernită a libertății, în Apoziția, nr. 14, 1992.
  • Radu Bărbulescu, Fața cernită a libertății. Ecouri de pe alte meridiane. Personalitați cu statură etică, în Jurnalul literar, nr. 15-18, iunie, 1992, p. 7.
  • Gh. Rădulescu, Fața cernită a libertății, în Cuvântul Românesc, (I – II), nr. 191 – 192, martie – aprilie, 1992.
  • Gh. Rădulescu, O carte de excepție. Pavel Chihaia la 70 de ani, în Lupta, nr. 182, mai, 1992.
  • Octavian Paler, Arta de a dialoga. Ecouri de pe alte meridiane, în Jurnalul Literar, nr. 18, iunie, 1992.
  • Al. Cistelecan, Dialoguri la cald în Vatra, nr. 291, iunie, 1995.
  • Mihai Dragolea, Istoria unei clandestinități, în Vatra, nr. 291, iunie, 1995.
  • Eva Behring, Exilschriften zwischen 1950 und 1989, în Balkan Archiv, nr. 20, 1995.
  • Alexandru Zub, Mărturii revelatoare pentru România contemporană, în Lettres internationales, august, 2000.
• Treptele nedesăvârșirii, Ediția I, Editura Institul European, Iași, 1993.
  • Ioana Pârvulescu, În căutarea generației pierdute, în România Literară, nr. 15, aprilie, 1994.
  • Tania Radu, Un alt fel de exil, în Cotidianul, nr. 142, iunie, 1994.
  • Gh. Grigurcu, Mărturia lui Pavel Chihaia, în Dreptatea, nr. 14, iulie, 1994.
  • Octavian Sovany, Înaintea „Blocadei, în Contemporanul, nr. 43, octombrie, 1994.
  • Dorin Popa, Treptele nedesăvârșirii, în Monitorul – Iași, nr. 67, martie, 1994.
  • Vasile Iancu, Treptele nedesăvârșirii, mărturisite de Pavel Chihaia, în România Liberă, nr. 1269, iunie, 1994.
  • Al. Husar, Care este scopul și stânca vieții, în Contrapunct”, nr. 6, iunie, 1994.
  • Titu Popescu, Pavel Chihaia în simultan editorial, în Observator, nr. 4, ianuarie, 1995.
  • Monica Gheț, Pavel Chihaia și „Țărmul morții, în Apostrof, nr. 8, august, 1995.
  • Mihai Dragolea, Istoria unei clandestinități, în Vatra, nr. 291, iunie, 1995.
  • Emil Manu, Două cărți de Pavel Chihaia, în Viața Românească, nr. 1-2, februarie, 1995.
  • Iulian Boldea, Treptele nedesăvârșirii, în Luceafărul, nr. 19, aprilie, 1996.
  • Barbu Cioculescu, Treptele nedesăvârșirii, în Luceafărul, nr. 19, mai, 1996.
  • Mircea Bențea, Pavel Chihaia, desăvârșirea nedesăvârșirii, în Familia, nr. 6, iunie, 1996.
• Treptele nedesăvârșirii, Ediția II, Editura Eminescu, București, 1997
  • Justin Ceuca, Farmecul unei piese de Pavel Chihaia, în Apostrof , nr. 3, martie, 1997.
  • Titu Popescu, Treptele nedesăvârșirii, în Jurnalul literar, nr. 9, ianuarie, 1998.
  • Cornel Moraru, Vocația nedesăvârșirii, în Vatra, nr. 17, ianuarie, 1998.
  • Ioan Stanomir, Treptele nedesăvârșirii, în Luceafărul, nr. 10, martie, 1998.
  • Geo Vasile, Pavel Chihaia și mitul evadării din destin, în Luceafărul, nr. 35, octombrie, 1998.
  • Nicolae Prelipceanu, Pavel Chihaia, un membru al «generației pierdute», în România Liberă, nr. 2375, ianuarie, 1998.
  • Emil Manu, Treptele nedesăvârșirii, în Adevărul literar și artistic, nr. 565, mai, 2001.
• Mărturisiri din exil, Editura Institutul European, Iași, 1994
  • Maria Genescu, Tristețea cavalerului ascet, în România Literară, nr. 22, iunie, 1994.
  • Grigore Scarlat, Timp fără destin, în Steaua, nr. 8, iulie, 1994.
  • Vera Cordonescu, Mărturisiri din exil, în Cuget Liber, nr. 4, octombrie, 1994.
  • Andrei Pippidi, Mărturisiri din exil, în Expres, nr. 24, octombrie, 1994.
  • Mircea Anghelescu, Scrisori din exil, în Luceafărul, nr. 30, decembrie, 1994.
  • Dumitru Ichim, Mărturisiri din exil, în Cuvântul Românesc, nr. 223, ianuarie, 1995.
  • Cornel Moraru, Un platonician, în Vatra, nr. 291, iunie, 1995.
• Țara Românească între Bizanț și Occident, Editura Institutul European, Iași, 1995
  • Dan C. Mihăilescu, Mereu la răscruce între Orient și Occident, în Românul liber, nr. 5, mai, 1996.
  • Radu Bărbulecu, Țara Românească între Bizanț și Occident, în Observator, München, Anul IX, nr. 1-2 (31-32), ianuarie-iunie, 1996.
  • Nicolae Prelipceanu, Două cărți de Pavel Chihaia «Țara Românească între Bizanț și Occident» și «Orizont medieval», în România Liberă, nr. 1917, iulie, 1996.
  • Radu Cernătescu, Între Orient și Occident, în Luceafărul, nr. 31, august, 1996.
• Itinerarii artistice, Editura Dorul-Aalborg, Danemarca, 1995
  • Dan Mihăilescu, Itinerarii artistice și Lecturi despre Țările Române, în Cotidianul, nr. 43, noiembrie, 1995.
  • Monica Gheț, Itinerarii artistice, în Steaua, nr. 11, noiembrie, 1995.
  • Nicolae Savin, Cartea din exil, în Vatra, nr. 295, octombrie, 1995.
  • Ion Roșioru, Itinerarii artistic, în Tomis, nr. 2, februarie, 1996.
• Artă medievală, Editura Albatros, București, 1998
  • Antonia Constantinescu, Noutăți editoriale : «Artă Medievală de Pavel Chihaia», în Lupta, nr. 302, mai, 1999.
  • Gabriel Pleșea, Pavel Chihaia și arta medievală românească, în Lumea Liberă, nr. 547, aprilie, 1999.
  • Ileana Corbea, «Artă Medievală» de Pavel Chihaia, (dialog cu Șerban Papacostea și Barbu Cioculescu), în România Literară, iunie, 1999.
  • Barbu Cioculescu, Artă Medievală, în România Literară, nr. 26, iulie, 1999.
  • Radu Bogdan, Cetăți și evenimente, în România Literară, nr. 26, iulie, 1999.
  • Valentin Hossu-Longin, A doua Românie. Cărți de dincolo, în Dreptatea, nr. 245, iunie, 1999.
  • Radu Ionescu, Pavel Chihaia sau bucuria gândului adunat în slovă tipărită, în Luceafărul, nr. 26, iulie, 1999.
  • Victoria Anghelescu, Artă medievală românească, în Curentul, nr. 210, septembrie, 1999.
  • Adolf Armbruster, Pavel Chihaia și arta medievală, în Jurnalul Literar, nr. 21-24, noiembrie, 1999.
  • Nicolae Florescu, Cu Pavel Chihaia despre o anume vocație pentru eternitate (interviu), în Jurnalul Literar, noiembrie, 1999.
  • Ion Murgeanu, Pavel Chihaia. Istoria culturii. «Artă Medievală», în Curierul Românesc, nr. 10-11, noiembrie, 1999.
  • Petre Oprea, O remarcabilă lucrare despre temeiurile culturii românești (interviu), în New York Magazin, nr. 161-162, mai, 2000.
  • Tereza Sinigalia, Comptes rendus: Pavel Chihaia, «Artă Medievală», în Revue Roumine d’histoire de l’art, tome XXXVII, 2000.
  • Pavel Pușcaș, Pavel Chihaia sau „arta de a scrie istoria artei, în Vatra, nr. 2-3, martie, 2003.
• Legendele unei lumi posibile, Editura Jurnalul Literar, București, 2000
  • Gabriel Pleșea, Posibila lume a lui Pavel Chihaia, în Lumea Liberă, nr. 645, 10 februarie 2001.
  • Nicolae Prelipceanu, Un nou volum de Pavel Chihaia: «Legendele unei lumi posibile», în România Liberă, nr. 3328, 2001.
  • Titu Popescu, Pavel Chihaia. Legendele. Asumarea analitică a diasporei, în Curierul Românesc, Anul III, nr. 3 (169), martie, 2001.
  • Dan C. Mihăilescu, Un rotund cu multe colțuri, în Ziarul de duminecă, nr. 13, aprilie, 2001.
  • Ștefan Racoviță, Pavel Chihaia. Legendele unei lumi posibile, în Căminul Românesc, nr. 206, pag. 19, iunie, 2001.
  • Marius Chivu, Legendele, în Observator Cultural, nr. 85, octombrie, 2001.
  • Gh. Grigurcu, Destinul unui rezistent. Pavel Chihaia, în România Literară, nr. 41, octombrie, 2001.
  • Geo Vasile, Evadarea: ficțiune și proiect de Renaștere, în Luceafărul, nr. 7, februarie, 2003.
• Înfăptuiri Pontice, Editura Ex Ponto, Constanța, 2005
  • Ioan Popișteanu, Pavel Chihaia, un fiu al Dobrogei, în Luceafărul, nr. 23, iunie, 2005.
  • Barbu Cioculescu , Înfăptuirile Pontice premergătoarele «Blocadei», în Luceafărul, nr. 23, iunie, 2005.
  • Ovidiu Dunăreanu, Pavel Chihaia, un scriitor al ținutului mării, în Luceafărul, nr. 23, iunie, 2005.
• Scrieri din țară și din exil, Editura Paidea, București, 2007
  • Gabriel Dimisianu, Un important scriitor discret, în Ramuri, nr. 1, ianuarie, 2008.
  • Valentin Hossu – Longhin, Pavel Chihaia – O anume trilogie, în Ziua, nr. 4191, decembrie, 2007.
  • Dan Ottiger Dumitrescu, Pavel Chihaia – Scrieri din țară și din exil, în New York Magazin, nr. 550, decembrie, 2007.
  • Dan Ciachir, Demnitatea refuzului, Ziua, nr. 4125, ianuarie, 2008.
  • Barbu Cioculescu, Un romancier al exilului, în România Literară, nr. 5, februarie, 2008.
  • Barbu Cioculescu, Pavel Chihaia în trecut și prezent, în Litere, nr. 2, februarie, 2008.
  • Gheorghe Grigurcu, Analogii existențiale, în România Literară nr. 8, februarie, 2008.
  • Sorin Ioniță, Inventar literar – Interviu cu Pavel Chihaia , în Caietele INMER, nr. 11, martie, 2008.
  • Luminița Stroe, Cine sunteți dumnevoastră, domnule Pavel Chihaia?, în Zări albastre, mai, 2008.
  • Eugen Lucan, Un scriitor al generatiei pierdute – Interviu cu Pavel Chihaia, în Jurnalul literar, nr. 5-8, martie-aprilie, 2008.
• Opera Omnia, Editura Ex Ponto, Constanța, 2010
  • Conf. Dr. Angelo Mitchievici, Studiu introductiv la Pavel Chihaia, Opera Omnia, vol. I-V (5 pagini), Aici facultatea de litere, Universitatea Ovidius, Constanța, 2010.
  • Adrian Crăciun, Pavel Chihaia – Opera Omnia, în Cronica Metropolitană (Semn de carte), anul III, nr. 24, octombrie, 2010, p. 8.
  • Mirela Stîngă, «Opera Omnia», Pavel Chihaia devine certitudine, în Revista Telegraf, marți, 5 octombrie 2010.
  • Gabriel Dimisianu, Opera Omnia, în România Literară, nr. 15, XLIII, 15 aprilie, Arhiva index autori, 2011.
  • Ovidiu Pecican, Stilul Chihaia, în Observator Cultural (Avalon), nr. 576, mai, 2011.
  • Vasile Iancu, Treptele desăvârșirii la Pavel Chihaia, în Dacia Literară, anul XXIII (serie nouă din 1990), nr. 102-103, ( 3-4 / 2012 ).
  • Gabriel Dimisianu, Opera Omnia, Sfîrșit și început de secol (e-book), Polirom, Editura Cartea Românească, 2013.
  • Ovidiu Pecican, Stilul Chihaia. Omul și stilul, Istoria de sub covor. Desbateri istoriografice, Editura Adenium, 2014.
  • Opera Omnia, în România culturală, Revista on-line, realizată de Institutul Cultural Român, marți, 19 august 2014 și 16 ianuarie 2015.
• Despre prietenii artisti si infaptuirile lor, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011
  • Cornelia Topraș, Vitrina carților-la Galți o diploma de excelență pentru Pavel Chihaia, în Jurnalul literar, XXIII, nr. 1-6, ianuarie – martie, 2012.
  • Vasile Radu, Pavel Chihaia despre prietenii artiști și înfăptuirile lor, în Făclia, 29 martie 2012.
  • Barbu Cioculescu, Pavel Chihaia si prietenii săi, în Acolada, Societatea Literară Acolada, Editura Pleiade, Satu Mare, anul lV, nr. 11 (49), noiembrie, 2011.
  • Ovidiu Pecican, Artă juvenilă și memorie, în Observator Cultural (Avalon), nr. 602, 25 noiembrie 2011.
  • Pavel Chihaia, Despre prietenii artiști și înfăptuirile lor, în Caminul Romanesc (Cuvînt înainte), nr. 4, decembrie, 2011, p. 15.
  • Ovidiu Pecican, Stilul Chihaia. Artă juvenilă și memorie, Istoria de sub covor. Desbateri istoriografice, Editura Adenium, 2014.
• Corespondență, Editura Ex Ponto, Constanța, 2012
  • Barbu Cioculescu, Scripta manent, în Acolada (Satu-Mare), VI, nr. 12 (63), decembrie, 2012.
  • Gabriel Dimisianu, Epistolierii, în Romania Literara, 18 ianuarie - 24, ianuarie, nr. 3, 2013.
  • Stefan Stoenescu, O scrisoare cit o recenzie, în Jurnalul Literar, XXIV, nr. 1-6, ianuarie-martie, 2013.
  • Luca Prisecaru, Magistrul din München, în Dacia Literară, nr. 7-8, 2013.
  • Barbu Cioculescu, Scripta Manent, în La Punkt (Despre lumea in care trăim), 10 aprilie 2013.
  • Ioan Popișteanu, Corespondență, în Revista Ex Ponto. Memorialistică, nr. 1, 2012, p. 13.

• Un armăsar mai puțin. Nuvele inedite, Editura Ex Ponto, Constanța, 2015.
• Tudorel Urian, O parabola a libertatii, în Acolada, nr. 5 mai 2015, p. 12, continuare p. 22.
• Mircea Platon, Un scriitor pentru libertatea noastra: Pavel Chihaia în Convorbiri literare, Revistă a Uniunii Scriitorilor din Romania, anul CXLVII, mai 2015, p. 142.
• Barbu Cioculescu, Pavel Chihaia inedit, în Confesiuni, anul III, nr. 27, mai, 2015, p. 4.

GEO COSTINIU

Geo Costiniu
Date personale
Nume la naștere	Constantin Geo Costiniu
Născut	23 aprilie 1950[1] București, RP Română
Decedat	12 noiembrie 2013 (63 de ani) București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cauza decesului	boală
Cetățenie	România
Ocupație	actor
Activitate
Alma mater	Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”
Prezență online
Identificator titlu IMDb
Modifică date / text

Geo Costiniu (n. 23 aprilie 1950, București, România – d. 12 noiembrie 2013, România^[1] a fost un actor român.

FIdol al tinerilor în anii '70, actorul de teatru şi de film Geo Costiniu s-a născut la 23 aprilie 1950.

Absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC), în 1973, şi-a construit cariera actoricească fie pe scena Teatrului Giuleşti/Odeon (din 1974), fie în cinematografie sau televiziune, unde s-a impus, prin jocul său, ca o figură aparte în galeria actorilor de film de la noi.

La vârsta de 8 ani debuta în televiziune, fiind considerat unul dintre copiii "minune", iar câţiva ani mai târziu, la 14-15 ani, juca la Casa Studenţilor din Bucureşti, unde evolua pe lângă studenţii la Teatru, notează www.cinemagia.ro.

În 1973 devine absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică, Facultatea de Teatru, Secţia Actorie, între 1973 şi 1974 joacă pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, iar din 1974 este actor la Teatrul Odeon, conform http://istoric.teatrul-odeon.ro/.

La Teatrul Odeon, a jucat în piese precum: "Marchizul de Sade", "Cartofi prăjiţi cu orice", "Carlo contra Carlo", "Iarna când au murit cangurii", "Bărbierul din Sevilla", "Omul care a văzut moartea", "Zodia Gemenilor", "Patima roşie".

Din filmografia sa amintim: "Paraşutiştii" (1972), "Septembrie" (1977), "Ciocolată cu alune" (1978), "Ora zero" (1979), "Un oaspete la cină" (1986), "Nişte băieţi grozavi" (1987), "De ce are vulpea coadă?" (1988), "Întâmplări cu Alexandra" (1989), "Patul conjugal" (1992), "Neînvinsă-i dragostea" (1993).

A încetat din viaţă la 11 noiembrie 2013. Avea 63 de ani.ilmografie

Geo Costiniu a jucat în următoarele filme:^[2]

An	Film	Rol	Note
1972	Parașutiștii
1974	Nemuritorii
1978	Septembrie
	Ciocolata cu alune
1979	Ora zero
1987	Un oaspete la cină
	Niște băieți grozavi
1988	Întâmplări cu Alexandra
1989	De ce are vulpea coadă?
1992	Capul de rățoi
1993	Patul conjugal	inginerul Eugen, soțul Stelei
	Neînvinsă-i dragostea
1995	Aștept provincia

RADU MIHĂILEANU

Radu Mihăileanu
Radu Mihăileanu în Lyon, 2005
Date personale
Născut	23 aprilie 1958 (62 de ani) București, România
Copii	Gary Mihaileanu[*]
Cetățenie	România  Franța
Ocupație	Regizor, scenarist
Activitate
Domiciliu	Paris
Alma mater	Institut des hautes études cinématographiques[*]
Ani de activitate	1980-prezent
Premii	Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare[*] (13 iulie 2011)[1] Ofițer al Ordinului Artelor și Literelor[*] (16 ianuarie 2014)[2]
Prezență online
Identificator titlu IMDb
Modifică date / text

Radu Mihăileanu (n. 23 aprilie 1958, București) este un regizor și scenarist francez originar din România, de etnie evreu.

S-a născut într-o familie de evrei-români din București. Tatăl său, Mordechai Buchman, și-a schimbat numele în Ion Mihăileanu după evadarea dintr-un lagăr de concentrare nazist din timpul celui de al Doilea Război Mondial. Mama lui este româncă. Radu fuge din România în 1980 și se stabilește mai întîi în Israel, apoi în Franța, unde a absolvit Institutul de Cinematografie din Paris. În 1989, a realizat, împreună cu Marco Ferreri, adaptarea dialogului platonic "Banchetul" în telefilmul cu același nume.

Radu Mihăileanu (2005)

Filmul său Trăiește! (Va, vis et deviens) a fost distins în 2006 cu Premiul César pentru cel mai bun scenariu original (cu Alain-Michel Blanc). A cunoscut succese și cu următoarele sale pelicule Concertul și Izvorul femeilor.

Filmografie

Radu Mihăileanu în compania lui Dolores Chaplin în 2010, la a 35-a ceremonie a premiilor César.

Regizor

• 1980 : Les Quatre Saisons (scurt metraj)
• 1993 : Trahir
• 1997 : Bonjour Antoine (téléfilm)
• 1998 : Train de vie
• 2002 : Les Pygmées de Carlo (téléfilm)
• 2005 : Va, vis et deviens
• 2006 : Vidéo-clip Lettre au père-noël de Patrick Bruel
• 2007 : Opération Moïse (documentar) - Voir Opération Moïse
• 2009 : Le Concert
• 2011 : La Source des femmes

Scenarist

• 1989 : Le Banquet (téléfilm, adaptare) de Marco Ferreri
• 1993 : Trahir
• 1998 : Train de vie
• 2002 : Les Pygmées de Carlo (téléfilm)
• 2005 : Va, vis et deviens
• 2007 : Opération Moïse
• 2009 : Le Concert
• 2010 : La Source des femmes
• 2014 : Caricaturistes, fantassins de la démocratie (documentar) de Stéphanie Valloatto

Producător

• 2005 : Va, vis et deviens
• 2007 : Opération Moïse
• 2009 : Le Concert
• 2010 : La Source des femmes
• 2014 : Caricaturistes, fantassins de la démocratie (documentar) de Stéphanie Valloatto

Regizor asistent

• 1985 : Dangereusement vôtre de John Glen
• 1986 : I Love You de Marco Ferreri
• 1988 : Y'a bon les blancs de Marco Ferreri
• 1988 : Les Saisons du plaisir de Jean-Pierre Mocky
• 1989 : Le Rêve du singe fou de Fernando Trueba
• 1990 : Un week-end sur deux de Nicole Garcia
• 1992 : Le Retour de Casanova d'Édouard Niermans
• 1992 : Maigret et la nuit du carrefour de Alain Tasma și Bertrand Van Effenterre

CITATE:

1. Cred că în lumea modernă, fără a ne trăda propria şi profunda noastră identitate, dacă nu împrumutăm identitatea Celuilalt – care este o bogăţie – nu vom trece puntea.

2. Se spune despre cei din Est că sunt barbari, iar despre vestici că sunt civilizaţi. Eu cred că există un dialog între aceste culturi şi că din el se naşte, aşa cum spune personajul central al filmului, armonia perfectă. Eu sunt un evreu român care a emigrat în Occident. Vesticii m-au învăţat foarte multe, dar cred că şi eu pe ei. De fapt, sunt o sumă de identităţi şi culturi. Iubesc imperfecţiunea spiritului omenesc.

3. Viaţa de multe ori ne obligă la anumite gesturi pentru a supravieţui. Noi am învăţat că trebuie să alegem întotdeauna între Bine şi Rău. Dar de cele mai multe ori avem de ales între Rău şi Mai Puţin Rău.

4. Românii de acum sunt liberi. Nu ştiu dacă toţi îşi mai dau seama. Dar, la fel, cum pot eu (şi cu ce drept, trăind în Franţa), în câteva cuvinte, să descriu un fapt atât de vast, de complex? Ceea ce m-a fascinat întotdeauna, şi se vede în cultura noastră foarte bogată, este complexitatea spiritului românesc: latini înconjuraţi de slavi, europeni, foarte mult influenţaţi de Occident, dar balcanici şi cu sufletul un pic şi spre Orient, cu un umor autoironic şi fatalist; ce bogăţie! Şi avem şi noi câteva defecte acolo...

5. Cenzura astăzi este economică. "Political correctness" vine de la frica de a ofusca spectatorul şi de a nu face bani. Nu e vorba despre nici o ideologie sau morală. Eu nu am fost niciodată cenzurat. Toată lumea (cei care mă finanţează) ştie că am scăpat de Ceauşescu, că sunt un "sălbatic" şi că nimeni nu-mi va dicta gândirea.

MONALISA BASARAB

Sari la navigareSari la căutare

Monalisa Basarab
Date personale
Născută	23 aprilie 1972 (48 de ani) Tulcea, România
Cetățenie	România
Ocupație	Actriță
Activitate
Înălțime	1,70 cm
Ani de activitate	1995 - prezent
Prezență online
Identificator titlu IMDb
Modifică date / text

Monalisa Basarab^[1] (n. 23 aprilie 1972, Tulcea) este o actriță de teatru și de film din România.

Biografia

A absolvit în 1995 Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca,^[1] Facultatea de Teatru și Televiziune, specializarea actorie, la clasa profesoarei Sorana Coroamă-Stanca. Monalisa Basarab a debutat în 1995 pe scena Teatrului de Stat Oradea unde a avut diverse roluri până în 1998.^[1] Din 2000-2002 a făcut parte din trupa Teatrului Nottara. Din 2002 este actrițӑ a Teatrului de Revistă Constantin Tănase din București.^[1][2]

Printre rolurile interpretate în teatru se numără: fiica colonelului în Afară în fața ușii de Wolfgang Borchert, în regia Sergiu Savin; tânăra în Frumos e în septembrie la Veneția^[3][4] de Teodor Mazilu, regia Nicolae Scarlat, precum și personaje din Idolii femeilor, regia Bițu Fălticineanu.^[5]

A debutat în film în 1999, în episodul ZDF/ ARTE/ Ifage Wiesbaden „Nostradamus-Prophet des Untergangs” din serialul TV documentar Sphinx-Geheimnisse der Geschichte, regia Klein Günther, în care a interpretat-o pe soția lui Nostradamus.

A apărut în co-producții internaționale, în episodul pilot al seriei TV de acțiune Élodie Bradford^[6] în care a jucat alături de Anthony Delon; ca prințesa de Galathionne în filmul TV regizat de Lionel Bailliu, Moș Goriot (Le Père Goriot) după romanul omonim al lui Honoré de Balzac, ca Severine Faussait în episodul din 2003 regizat de Laurent Carcélès, „Corps et Âmes”, al seriei Vertiges^{[7][8][9][10]} În Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii^[11][12] regizat de Cătălin Mitulescu, film care a participat la Festivalul de la Cannes și a obținut premiul la secțiunea Un Certain Regard pentru cea mai bună actriță (Dorotheea Petre), a interpretat-o pe învățătoarea lui Lalalilu, personajul principal.^[1][13][14]

Poetul Ilie Marinescu a lansat volumul de poezii Muguri de stele la editura Proxima^[15] în 2007^[16][17], volum însoțit de o carte vorbită pe CD ce include poeziile din volum în lectura actorilor Monalisa Basarab, Ion Lucian, Paula Sorescu Lucian, George Mihăiță, Adriana Trandafir și a autorului cărții.^{[necesită citare]}

Teatru

Surse^[18]

Teatrul Național Cluj-Napoca

• Rossine în Commedia dell'arte, regia Sorana Coroamӑ Stanca (1993);

Teatrul de Stat Oradea

• în perioada 1995 – 1998 joacă la Teatrul de Stat Oradea
• Examen de diplomă: Didina Mazu în D-ale carnavalului de I. L. Caragiale, regia Sorana Coroamӑ Stanca (1994);
• Rol de debut: Ana în Take, Ianke și Cadâr de Victor Ion Popa, regia Mihai Fotino (1995);
• Amelia în Casa Bernardei Alba de Federico Garcia Lorca, regia Irina Popescu Boieru (1996);
• Fiica colonelului în Afară în fața ușii de Wolfgang Borchert, regia Sergiu Savin (1996);
• Fanula, Pampaghusa în Proces pentru umbra unui măgar de Friedrich Durrenmatt, regia Cristian Ioan (1997);
• Charinus, Sclava în Pseudolus de Plaut, regia Tudor Chirilă (1997);
• Fata în Casă în Ivan Turbincă de Ion Creangă, adaptare scenică de Mircea Chirilă, regia Daniel Vulcu (1997);
• Camerista în Domnișoara Helsinka de George Astaloș, regia Sergiu Savin (1997);
• Clara în Dacă dragoste nu e..., adaptare scenică de Elena Preda și Eugen Țugulea, după "Cel mai iubit dintre pământeni" de Marin Preda, regia Eugen Țugulea (1998);
• Tilina în Răceala de Marin Sorescu, regia Ioan Ciubotaru (1998);

Teatrul Național București

• Masca în Boabe de rouă pe frunzӑ de lotus în bătaia lunii de Nicolae Mateescu, regia Gelu Colceag (1999);

Teatrul Nottara

• Duniașa în Căsătoria de Gogol, regia Gavril Pinte (1999);
• Tânăra în Frumos e septembrie la Veneția ^[3] [4] de Theodor Mazilu, regia Nicolae Scarlat (2000);

Teatrul George Ciprian Buzău

• Gwendolen în Ce înseamnă să fii Onest de Oscar Wilde, regia Răzvan Dincă (2001);

Teatrul de Revistă "Constantin Tănase"

• Rol de debut: Prostituată (monolog "Vreau să mă mărit") de Geo Tipsie în Strănepoții lui Tănase, regia Radu Mardari (2002);
• Robo-Robo, Regina maimuțelor, Pantera Roz în Bimbo și Pantera Roz de George Mihalache, regia Radu Mardari (2003);
• Surorile Pârcolea (sceneta "Surorile Pârcolea"), Crainic Tv. (sceneta "Vrem să fim vedete"), Femeia (sceneta "Parastasul") în Te-aștept diseară pe Lipscani !, regia Bițu Fălticineanu (2004);
• Miticuța, Poștărița în Gulliver în Țara Miticilor de Aurel Storin, regia Radu Mardari (2004);
• Prostituată (monolog "Vreau să mă mărit") de Geo Tipsie în Dai un ban, dar face !, regia Bițu Fălticineanu (2004);
• Prezentatoarea peltică în Poftă bună... La Tănase !, regia Bițu Fălticineanu (2005);
• Străjer, Polițistă (sceneta "Intrăm în Europa"), Fata 1 (sceneta "Marea Răzuială") în Bufonii regelui, regia Bițu Fălticineanu (2006);
• Prezentatoare în O seară la Tănase, regia Bițu Fălticineanu (2006);
• Robo-Robo în Întoarcerea Panterei Roz de George Mihalache, regia Radu Mardari (2007);
• Stewardesă, Barbie (sceneta "Păpușile"), Asistentă (sceneta "Tratamentul Minune"), Dansatoare de Torero (sceneta "Ole, Torero!"), Țigancă (sceneta "Doamnele cu camelii") în Idolii femeilor, regia Bițu Fălticineanu (2008);
• Liftiera (sceneta "Liftierele") în Nimic despre Papagali, regia Bițu Fălticineanu, (2009);
• Verișoara lui Nae (sceneta "La vărul Nae"), Vânzătoare (sceneta "Vânzătoarele de gogoși") în Vara nu-i ca iarna, regia Bițu Fălticineanu (2010);^[19]
• Prezentatoare, Scufiță (sceneta "Trei scufițe... fițe, fițe") în Aplauze... Aplauze... de Mihai Maximilian, regia Bițu Fălticineanu (2010);

(Spectacol dedicat aniversării a peste 30 de ani de carieră a celebrului cuplu de actori Stela Popescu - Alexandru Arșinel).

• Scenograf în Arca lui Nae și Vasile, regia artisticӑ Bițu Fălticineanu (2011);
• Fata în Comedie pe Titanic, regia artisticӑ Cezar Ghioca (2012);
• Colinde, Colinde (concert de Crăciun), regia artisticӑ Cezar Ghioca, conceptul spectacolului Iuliana Nistor (2012);
• Lumina din sufletul tău (spectacol dedicat Sărbătorilor Pascale), conceptul spectacolului Iuliana Nistor (2014);
• Fata (sceneta "La farmacie") în Hohote în Herăstrău, regia Cezar Ghioca (2014);
• Lumina din sufletul tău (spectacol dedicat Sărbătorilor Pascale), conceptul spectacolului Iuliana Nistor (2015);
• Sandy Bell (scenetele "Ce învață copiii la facultate", "Poezia cu lămâi", "Înghețata"), Solicitanta nr. 4 (sceneta "Sorbonica") în Aer Bun! De Herăstrău!, regia Cezar Ghioca (2015);
• Prezentatoare, Scufiță (sceneta "Trei scufițe... fițe, fițe") în Aplauze, Stela! de Mihai Maximilian, regia Gelu Colceag (2015);

(Spectacol aniversar 80 de ani de viață și peste 55 de ani de carieră Stela Popescu).

• Îți cer aripi, Doamne! (spectacol dedicat Sărbătorilor Pascale), conceptul spectacolului Iuliana Nistor (2016);
• Fata (sceneta "Concurs de frumusețe"), Vampir (sceneta "Vampirii") în Hai, zâmbește!, regia Cezar Ghioca (2016);
• Leru-i, Doamne, Ler! (spectacol dedicat Sărbătorilor de Iarnă), conceptul spectacolului Iuliana Nistor (2016);
• Îți cer aripi, Doamne! (spectacol dedicat Sărbătorilor Pascale), conceptul spectacolului Iuliana Nistor (2017);
• Ortansa (sceneta "Ce-i femeia?"), protestatară (sceneta "Protestatarii") în Lasă supărarea-n Hol!, regia Cezar Ghioca (2017);
• Colinde... Stele... Îngeri... Povești...! (spectacol dedicat Sărbătorilor de Iarnă), conceptul spectacolului Iuliana Nistor (2017);
• Moldoveanca (sceneta "Trei doamne… și toate trei") în Hai, hai România!, regia Alexandru Arșinel (2018);

Centrul de conservare și valorificare a tradițiilor și creației populare din Tulcea

• Nona în Tulburarea apelor de Lucian Blaga, regia Ion Dore (1990);

Centrul Județean pentru conservarea și promovarea culturii tradiționale Ilfov

• Fata împăratului în Nuntă la Palat sau Nuntă ca în basme de Marcel Horobeț, regia Marcel Horobeț (2010);

Filmografie

Titlu film sau serial	Rol	Episod	Regizor	An
Long Night of the Museums - 33 Victory Boulevard				2019
Royal Hearts (Regatul inimii mele)	Lady Boland (nemenționat)		James Brolin	2018
Moștenirea Oliviei (serial)	Madlene	#1.5., #1.6., #1.7.	Carmen Fulger	2016
Applause Stela!			Gelu Colceag	2015
Cheia Sol (serial)	Profesoara de engleză	#1.2., #1.3., #1.6., #1.7., #1.9., #1.11., #1.27.	Carmen Fulger	2015
Narcisa: Iubiri Nelegiuite (serial)	Nicoleta	#27, #28	Mihai Bauman, Cristian Bucșe	2011
Tag 7 - Der Essener Dom (Ziua 7 - Catedrala din Essen)	Latin teacher		Martin Papirowski	2010
Die Deutschen (German-Wallenstein și războiul)	Peasant woman	Wallenstein und der Krieg	Christian Twente	2008
Doctori de mame (serial)	Doamna Lipan	#1.8.	Craig Lines, Peter Kerek	2008
Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii	Professora cor		Cătălin Mitulescu	2006
Élodie Bradford (serial)	Olga	Pilote	Lionel Bailliu	2004
Le Père Goriot (Moș Goriot)	Princesse de Galathionne		Jean-Daniel Verhaeghe	2004
Une Place parmi les vivants (Un loc printre cei vii)	La femme blonde		Raoul Ruiz	2003
Vertiges (Trupuri și suflete) (serial)	Séverine Faussait	Corps et âmes	Laurent Carcélès	2003
Callas Forever	Secretară		Franco Zeffirelli	2002
Les Percutés (Țăcăniții)	Folle blonde		Gérard Cuq	2002
Proprietarii de stele	Doamna de la recepție		Savel Stiopul	2001
Les 7 vies du docteur Laux (Cele 7 vieți ale doctorului Laux)	Infirmière		Jacek Gasiorowski	2000
Vertiges (Lovit în plin) (serial)	Infirmière	De plein fouet	Laurent Carcélès	2000
Sphinx - Geheimnisse der Geschichte (Nostradamus - Profetul Prăbușirii) (serial)	Soția lui Nostradamus	Nostradamus - Prophet des Untergangs	Klein Günther	1999

Reclame

• "Coronița" (rol Mama), regia Anton Groves (2010);
• "Transferuri Bancare - Western Union" (rol Soție), regia Bogdan Moldoveanu (2010);
• "Kulinoria" (rol Prietenă), regia Radu Bărbulescu (2004);
• "Ulvex" (rol Mama), regia Răzvan Mărculescu (2003);
• "Wärisilmä" (rol Soție), regia Asa Kristina (2003);
• "Voxtel" (rol Mama), regia Howard Guard (2000);
• "Amigo" (rol Doamna), regia Focus Film (1999);

Clipuri muzicale

• Soția lui J. B. Jonson Billy Joking în "O poveste din Vest", regia Ovidiu Ianu (2000); Videoclip realizat în colaborare cu Aurelian Temișan
• Amanta în "I Cried", regia Bogdan Tudor (2007); Videoclip realizat în colaborare cu trupa Exclussiv

Premii, festivaluri

• Premiul Yorick pentru cea mai bună interpretare feminină 1991, pentru rolul Nona din spectacolul "Tulburarea Apelor" de Lucian Blaga, regia Ion Dore - (Festivalul de Teatru Yorick-Piatra Neamț)
• Festivalul de Teatru Studențesc de la Sibiu - Trupa I Gelosi în "Commedia dell’arte", regia Sorana Coroamӑ Stanca (1993)
• Festivalul Internațional de Teatru de la Casablanca (Maroc) - Trupa I Gelosi în "Commedia dell'arte", regia Sorana Coroamӑ Stanca (1994)

MIGUEL DE CERVANTES

Miguel de Cervantes
Miguel de Cervantes
Date personale
Nume la naștere	Miguel de Cervantes
Născut	29 septembrie 1547[1][2][3]  Alcalá de Henares, Coroana Castiliei
Decedat	22 aprilie 1616 (68 de ani)[4][1][5][2]  Madrid, Coroana Castiliei
Înmormântat	Hirutasundar Oinutsen komentua[*][6]
Cauza decesului	cauze naturale (Diabet zaharat de tipul 2)
Părinți	Rodrigo de Cervantes[*] Leonor de Cortinas[*]
Căsătorit cu	Catalina de Salazar y Palacios[*]
Copii	Isabel de Saavedra[*]
Cetățenie	Spania  Regatul Galiciei
Etnie	spanioli
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	romancier[*] dramaturg poet textier militar autor scriitor
Activitate
Pseudonim	Manco de Lepanto
Limbi	Early Modern Spanish[*]
Studii	Q5849846[*]
Mișcare/curent literar	Secol de aur
Specie literară	poezie, roman, tragedie, Q4202036[*]
Opere semnificative	Don Quijote Novelas ejemplares[*]
Influențe[ascunde] Publius Vergilius Maro Homer
Semnătură
Prezență online
Identificator titlu IMDb
Modifică date / text

Miguel de Cervantes Saavedra (n. 29 septembrie 1547, Alcalá de Henares, Coroana Castiliei – d. 22 aprilie 1616, Madrid, Coroana Castiliei) a fost un romancier, poet și dramaturg spaniol, considerat simbolul literaturii spaniole, cunoscut în primul rând ca autorul romanului „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”, („hidalgo” este un reprezentant al micii nobilimi) pe care mulți critici literari l-au considerat primul roman modern și una din cele mai valoroase opere ale literaturii universale. A fost supranumit „Principele ingeniozității”.

Viața

Copilărie și adolescență

Se presupune că Cervantes s-a născut în Alcalá de Henares^[7] la 29 septembrie 1547, de Sf. Mihai (după calendarul catolic). A fost botezat la 9 octombrie 1547, în parohia Santa María la Mayor^[8]. În certificatul de naștere scrie: „Duminică, a noua zi a lunii octombrie, în anul Domnului o mie cincisute patruzeci și șapte, a fost botezat Miguel, fiul lui Rodrigo Cervantes și al soției sale doña Leonor. L-a botezat reverendul Bartolomé Serrano, preot prin harul dat de Maica Domnului. Martori au fost Baltasar Vázquez, Sacristán și cu mine, care l-am botezat și apoi am semnat. Bachiller Serrano.”

Potrivit unor cervantologi, ca Américo Castro, Daniel Eisenberg și alții, Cervantes avea de ascendență cordobeză prin ambii părinți, dar această teorie nu este acceptată în unanimitate. Se cuvine subliniat că numele de familie «Saavedra» nu apare în nici un document din tinerețea lui Cervantes, nici nu a fost folosit de frații săi. Inițial, numele oficiale au fost «Miguel de Cervantes Cortinas»; numele «Saavedra» și l-a adăugat numai după eliberarea sa dintr-o închisoare algeriană - probabil pentru a se diferenția de un anume „Miguel de Cervantes Cortinas” care căzuse în dizgrația Curții regale.

Tatăl său, cu strămoși în Galicia, se numea Rodrigo de Cervantes și era bărbier-chirurg, dar în acea epocă termenul avea alt sens. Către anul 1551, Rodrigo de Cervantes s-a mutat, împreună cu familia, la Valladolid. Din cauza datoriilor a fost încarcerat timp de câteva luni și bunurile i-au fost confiscate. În 1556 a plecat la Córdoba pentru a-și lua în primire moștenirea lăsată de Juan de Cervantes, bunicul scriitorului, și pentru a scăpa de creditori.

Nu există date exacte privind primii ani de studiu ai lui Cervantes, care, fără îndoială, nu a apucat să se înmatriculeze la universitate. Totuși, se pare că ar fi putut studia în Valladolid, Córdoba sau Sevilla. De asemenea e posibil să fi studiat în cadrul Companiei lui Isus, deoarece nuvela sa „El coloquio de los perros” („Colocviul câinilor”) pornește de la o descriere a colegiului iezuiților, care pare o aluzie la viața sa de student.

În 1566 se stabilește la Madrid. Asistă la ore de gramatică predate de profesorul universitar Juan López de Hoyos, care în 1569 a publicat o carte despre îmbolnăvirea și moartea reginei Isabel de Valois, a treia soție a lui Filip al II-lea al Spaniei. López de Hoyos a inclus în acea carte și trei poezii scrise de Cervantes, pe care l-a numit într-o ocazie „discipolul nostru scump și iubit”. Acestea au fost primele sale manifestări literare. În acei ani Cervantes și-a descoperit pasiunea pentru teatru, văzând reprezentări ale pieselor lui Lope de Rueda și, după cum declară în a doua parte din Don Quijote prin gura personajului principal, „se simțea atras de lumea actorilor”.

Călătoria în Italia și bătălia de la Lepanto

Bătălia de la Lepanto.

Se pare că Cervantes a decis să se refugieze în Italia în urma acuzației de a-l fi rănit într-un duel pe un anume Antonio Sigura, acțiune ce l-ar fi mâniat pe regele Filip al II-lea al Spaniei. A ajuns la Roma în decembrie 1569. Acolo a citit poemele cavalerești ale lui Ludovico Ariosto și „Dialogurile de amor” ale evreului sefardit León Hebreo, de inspirație neoplatonică, ce aveau să contureze concepția despre dragoste a lui Cervantes. Scriitorul este influențat de stilul acelor autori și de arta italiană în general, fapt demonstrat de una din nuvelele sale „El licenciado Vidriera” (titlul face aluzie la o persoană foarte delicată și timidă), precum și de alte aluzii presărate de-a lungul operei sale.

Cervantes intră în serviciul lui Giulio Acquaviva, care avea să devină cardinal în 1570 și pe care probabil scriitorul l-a cunoscut la Madrid. Cei doi au mers împreună la Palermo, la Milano, în Florența, în Veneția, în Parma sau în Ferrara. După aceea însă, Cervantes s-a angajat ca soldat în compania căpitanului Diego de Urbina, îmbarcându-se pe galera Marquesa. Pe 7 octombrie 1571 a participat în bătălia de la Lepanto, în cadrul armatei creștine condusă de don Juan de Austria (fratele vitreg al regelui spaniol Felipe al II-lea). Un raport oficial elaborat opt ani mai târziu avea să spună: „Când se putea zări deja armata turcă, în bătălia navală numită, numitul Miguel de Cervantes se simțea rău și avea febră, iar numitul căpitan... și mulți prieteni ai lui i-au spus, că dacă era bolnav și avea febră, să rămână în camera sa de pe galeră; și numitul Miguel de Cervantes a răspuns că ce s-ar spune despre el, și că nu asta ar trebui să facă, și că preferă să moară luptând pentru Dumnezeu și pentru rege, decât să rămână sănătos ascunzându-se... Și s-a luptat plin de curaj cu numiții turci în numita bătălie, în locul unde se dezambarcase, ascultând ordinele căpitanului, împreună cu alți soldați. Și odată terminată bătălia, știind don Juan cât de bine luptase numitul Miguel de Cervantes, i-a crescut onorariul cu patru ducați... Din acea bătălie navală a ieșit rănit de către două săgeți, în piept și în mână, rămânând ciung.”

De aici provine porecla „ciungul de la Lepanto” (în spaniolă "el manco de Lepanto"). În realitate, nu i-a fost amputat brațul stâng, doar i s-a anchilozat după ce o bucată de plumb i-a secționat un nerv și nu a mai putut să-l miște cu atâta ușurință. Se pare că acele răni nu au fost prea grave, deoarece după șase luni de spitalizare în Messina, Cervantes și-a reluat viața militară în 1572. A făcut parte din expedițiile navale în Navarino (1572), Corfú, Bizerta și Tunisia (1573). Toate acestea s-au făcut sub comanda căpitanului Manuel Ponce de León, în regimentul lui Lope de Figueroa, menționat în opera dramatică „El alcalde de Zalamea” („Primarul din Zalamea”) a lui Pedro Calderón de la Barca.

După aceea avea să treacă prin orașe din Sicilia și Sardinia, din Genova și Lombardia. A staționat doi ani în Napoli, până în 1575. Cervantes s-a arătat întotdeauna mândru de participarea sa în bătălia de la Lepanto, care a fost pentru el, după cum avea să scrie în prefața la a doua parte din Don Quijote, „cea mai mare ocazie pe care au putut-o vedea secolele trecute, cel prezent, și pe care nici nu speră să o poată vedea cele viitoare”.

Detenția în Algeria

Miguel de Cervantes Saavedra, gravură de Fernando Selma^[9], 1791.

În timp ce se întorcea din Napoli în Spania la bordul galerei Sol, o flotă turcească de dimensiuni reduse, comandată de Arnaut Mamí, i-a făcut prizonieri pe Miguel de Cervantes și pe fratele său Rodrigo pe 26 septembrie 1575, în zona a ceea ce în prezent se numește Costa Brava și au fost duși în Algeria. Cervantes a fost vândut ca sclav renegatului grec Dali Mamí. Faptul că s-au găsit asupra sa scrisori de recomandare semnate de don Juan de Austria și de ducele de Sessa i-a făcut pe răpitori să creadă că Cervantes era o persoană foarte importantă și că puteau obține o recompensă bună. Au cerut 500 „escudos” de aur în schimbul libertății sale.

În cei cinci ani de închisoare, Cervantes, om cu un spirit puternic și foarte bine motivat, a încercat să evadeze de patru ori. Pentru a evita represaliile împotriva colegilor săi de detenție, s-a declarat de fiecare dată unicul responsabil. A preferat să fie torturat mai degrabă decât să fie trădător. Informațiile privind anii de detenție provin din rapoartele oficiale și din spusele lui Cervantes, precum și dintr-o carte care s-a dovedit a fi scrisă tot de marele scriitor, care e posibil să fi exagerat gesturile sale de eroism.

Prima încercare de evadare a eșuat deoarece maurul care trebuia să-l conducă pe Cervantes și colegii săi la Oran, i-a abandonat încă din prima zi. Deținuții au trebuit să se întoarcă în Algeria, unde au fost din nou puși în lanțuri și supravegheați mai atent ca înainte. Între timp, mama lui Cervantes reușise să strângă o anumită sumă de ducați, care nu s-a dovedit suficientă pentru a-i elibera pe ambii fii ai săi. Miguel a preferat să fie pus în libertate fratele său Rodrigo, care, ajuns în Spania, a conceput un plan pentru a-i elibera pe fratele său și pe ceilalți deținuți. Cervantes s-a reunit cu ceilalți deținuți într-o peșteră ascunsă, așteptând venirea unei galere spaniole. Aceasta a venit dar nu a reușit să se apropie de coastă și până la urmă a fost capturată. Creștinii ascunși în peșteră au fost descoperiți datorită trădării unuia dintre ei, poreclit „el Dorador”. Cervantes s-a declarat unicul responsabil pentru organizarea evadării și guvernatorul turc al Algeriei a decis înlănțuirea sa și închiderea într-un loc bine păzit, unde avea să rămână vreme de cinci luni.

Al treilea plan de evadare a fost gândit de Cervantes cu scopul de a ajunge până la Orán pe uscat. A trimis acolo pe un maur credincios cu scrisori pentru generalul Martín de Córdoba, în care i se explica planul și i se cerea un ghid. Din păcate, mesagerul a fost prins și scrisorile descoperite. Ele arătau clar că Miguel de Cervantes plănuise tot. A fost condamnat să primească două mii de lovituri, dar sentința nu s-a executat deoarece au intervenit mulți în sprijinul său.

Ultima încercare de evadare s-a produs mulțumită unei sume importante de bani pe care i-a înmânat-o un negustor venețian prezent în Algeria. Cervantes a achiziționat o fregată capabilă să transporte șaizeci de deținuți. Când totul era deja aranjat, unul din cei care trebuiau să fie eliberați, fostul doctor dominican Juan Blanco de Paz, a dezvăluit planul guvernatorului turc. Drept recompensă trădătorul a obținut un „escudo” și un ulcior de untură. Guvernatorul l-a mutat pe Cervantes într-o închisoare și mai sigură, chiar în palatul său. După aceea, s-a hotărât să-l ducă la Constantinopol, de unde fuga ar fi fost practic imposibilă.

În luna mai a anului 1580, au ajuns în Algeria doi reprezentanți ai ordinului creștin denumit „Părinții trinitari”, care se ocupa cu eliberarea deținuților, uneori acceptând să fie luați ei înșiși deținuți în schimbul eliberării captivilor. Era vorba de călugării Antonio de la Bella și Juan Gil, care dispunea de doar 300 sute de escudos, a încercat să-l elibereze pe Cervantes, pentru care se cerea însă 500. Călugărul a făcut apel la negustorii creștini prezenți în zonă pentru a strânge suma care lipsea. A reușit tocmai când guvernatorul se pregătea să plece spre Constantinopol, pe 19 septembrie 1580 Cervantes fiind eliberat. Ajuns în Spania pe 24 octombrie, a staționat un timp la Valencia, iar în luna noiembrie sau decembrie s-a întors, împreună cu familia sa, la Madrid.

Întoarcerea în Spania

Statuie a lui Cervantes în Piaţa Universităţii din Valladolid

În luna mai a anului 1581 Cervantes s-a mutat în Portugalia, unde își avea pe atunci sediul Curtea lui Filip al II-lea al Spaniei, cu scopul de a găsi o modalitate de a-și reface viața și a plăti din datoriile contractate de familia sa pentru a-l elibera din Algeria. A fost trimis cu o misiune secretă în Oran, deoarece avea multe cunoștințe privind cultura și obiceiurile din nordul Africii. Pentru munca sa a primit 50 de escudos. S-a întors la Lisabona și, spre sfârșitul anului, s-a îndreptat către Madrid. În februarie 1582, solicită, fără succes, să ocupe o funcție rămasă vacantă în Indii. Tot în acești ani, scriitorul întreține relații amoroase cu Ana Villafranca de Rojas, soția lui Alonso Rodríguez, un crâșmar. Din această relație a rezultat o fetiță, botezată Isabel de Saavedra, pe care scriitorul a recunoscut-o.

Pe 12 decembrie 1584, Cervantes se căsătorește cu Catalina de Salazar y Palacios, într-un sat din provincia Toledo. Catalina era o tânără care nici nu împlinise douăzeci de ani și care nu avea cine știe ce zestre. Se consideră că această căsnicie n-a fost doar sterilă, ci pur și simplu un eșec. La doi ani de la căsătorie, Cervantes își începe lungile călătorii prin Andaluzia.

E foarte probabil ca Cervantes să fi scris prima sa operă literară importantă, „La Galatea”, între anii 1581 și 1583, carte publicată prima dată la Alcalá de Henares în anul 1585. Până atunci Cervantes publicase doar câteva compoziții în versuri, ca parte a unor antologii de diverși poeți.

La Galatea a apărut împărțită în șase capitole, reprezentând doar „prima parte” a operei. Cervantes a promis că o va continua; cu toate acestea, n-a ajuns niciodată la imprimerie. În prefața sa, opera este calificată drept „eglogă” și autorul insistă asupra veșnicei sale pasiuni pentru poezie. E vorba de o nuvelă pastorală, specie introdusă în Spania de Jorge de Montemayor. Se pot observa în nuvelă influențe din călătoriile scriitorului ca soldat în Italia.

Matrimoniul însă n-a durat. A divorțat de soția sa după doi ani de căsătorie, fără să fi avut vreun copil. Cervantes nu o menționează deloc pe soția sa în numeroasele sale texte autobiografice, deși e cel care a introdus în literatura spaniolă tema divorțului (printr-un intermediu intitulat „Judecătorul divorțurilor”), imposibil într-o țară catolică. Se presupune că matrimoniul a fost nefericit, deși în intermediu autorul susține că „cel mai slab concert valorează mai mult decât cel mai bun divorț”.

Ultimii ani

În anul 1587 călătorește în Andaluzia în calitate de comisar al aprovizionării pentru Armada Invencible. Pe timpul anilor săi de comisar, face de nenumărate ori drumul între Madrid și Andaluzia, trecând prin Castilia-La Mancha. Acesta este itinerariul lui Rinconete și al lui Cortadillo.

Se stabilește la Sevilla, ajungând să lucreze ca perceptor de impozite, slujbă ce îi va atrage multe necazuri, deoarece el era însărcinat să meargă din casă în casă și să strângă impozitele, majoritatea destinate cheltuielilor pentru războaiele în care era implicată Spania. Este încarcerat în anul 1597 în Închisoarea Regală din Sevilla, în urma falimentului băncii unde Cervantes depozita impozitele. Scriitorul a fost acuzat de însușirea banului public, găsindu-se unele neregularități în calculele de care se făcea responsabil. Don Quijote a fost „conceput” chiar la închisoare, sau cel puțin asta a scris Cervantes în prefață, nefiind clar dacă a început sau nu să-l scrie în timp ce era încarcerat. Cealaltă detenție a lui Cervantes a fost una foarte scurtă, în Castro del Río (Córdoba).

Din 1604 se instalează la Valladolid (pe atunci Curtea Regală a lui Filip al III-lea al Spaniei), iar în 1605 reușește să publice prima parte din opera sa principală, „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”. Ea a marcat începutul realismului ca estetică literară și a creat specia denumită roman modern, un roman polifonic, ce va avea o influență remarcabilă, prin cultivarea a ceea ce s-a numit „o scriere dezlănțuită”, în care artistul se poate manifesta „epic, liric, tragic, comic”, cu o aparentă ingenuitate parodiind toate genurile literare. A doua parte, „El ingenioso caballero don Quijote de la Mancha”, nu apare până în 1615. Ambele părți îi permit autorului să intre în istoria literaturii universale și îl transformă într-un autor canonic al literaturii occidentale, alături de Dante, Shakespeare, Michel de Montaigne sau Goethe.

Casa din Valladolid în care a locuit Cervantes între 1604 şi 1606, timp în care a publicat prima parte din „Don Quijote”

Între cele două părți ale lui Don Quijote apar, în 1613, „Nuvelele exemplare”. E vorba de o grupare de douăsprezece narațiuni scurte, unele dintre el compuse cu mulți ani înainte, ce dau dovadă de multă originalitate. În ele autorul explorează diferite formule narative, cum ar fi satira lucianescă („Colocviul câinilor”), nuvela picarescă („Rinconete și Cortadillo”), miscelaneul („El licenciado vidriera”) nuvela bizantină („Spaniola englezoaică”, „Amantul liberal”) sau chiar nuvela polițistă („Forța sângelui”). Pentru dintre ele, cum ar fi „El celoso extremeño” („Gelosul din Extremadura”), s-a păstrat o a doua variantă, revizuită de Cervantes. Ar fi fost de ajuns doar "Nuvelele exemplare" pentru ca Cervantes să fie recunoscut ca unul din marii autori de limbă castiliană.

Cervantes s-a ocupat de asemenea de critica literară. Aceasta apare în „Galatea”, în „Don Quijote” și într-o carte de sine stătătoare, „Viaje del Parnaso” („Călătoria Parnasului”), un lung poem pe bază de terține. În 1615 publică „Opt comedii și opt intermedii noi și niciodată reprezentate”, dar drama sa, astăzi foarte populară, „La Numancia”, precum și „El trato de Argel”, au rămas necunoscute până în secolul XVIII.

Influența lui Cervantes în literatura universală a fost atât de mare, încât limba spaniolă modernă a fost numită „limba lui Cervantes”.

Opera

Nuvelă

Miguel de Cervantes a cultivat într-un stil original speciile narative obișnuite în a doua jumătate a secolului al XVI-lea : nuvela bizantină, nuvela pastorală, nuvela picarescă, nuvela „morisca” (în care se idealizează relațiile dintre mauri și creștini), satira lucianescă și miscelaneul. A reînnoit specia denumită „novela”, care însemna atunci o povestire scurtă, bazată nu pe retorică, ci pe studiul psihologic.

În ordine cronologică :

• „La Galatea” (1585)
• „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha" (1605)
• „Novelas ejemplares” (1613)
• „Segunda parte del ingenioso caballero don Quijote de la Mancha” (1615)
• „Los trabajos de Persiles y Sigismunda” (1617)

La Galatea

„La Galatea” este primul roman al lui Cervantes, datând din 1585. Face parte din subspecia pastorală („o eglogă în proză”, după cum a numit-o autorul), foarte apreciată în timpul Renașterii. Precum în alte romane de acest tip (precum „La Diana” de Jorge de Montemayor), personajele principale sunt păstori idealizați, care își exprimă sentimentele în cadrul unui peisaj idealizat („locus amoenus”).

„La Galatea” se împarte în șase capitole, în care se dezvoltă o istorie principală și patru secundare, care încep în amurg și se termină noaptea, precum în eglogele tradiționale, dar, precum în poemele bucolice ale lui Virgiliu, fiecare păstor este de fapt o mască în spatele căreia se ascunde un personaj adevărat.

Don Quijote de la Mancha

Coperta celei de-a patra ediţii a lui „Don Quijote”

Este capodopera literaturii spaniole. Prima parte a apărut în 1605 și s-a bucurat de un mare succes din partea publicului. În curând s-a tradus în principalele limbi europene și în prezent este una din operele cu cele mai multe traduceri din lume.

La început, intenția lui Cervantes a fost de a combate popularitatea atinsă de cărțile cavalerești, satirizându-le prin povestea unui mic nobil din La Mancha care pierduse contactul cu lumea reală datorită lecturilor sale, crezându-se un cavaler în căutare de aventuri. Pentru Cervantes, stilul romanelor cavalerești era deplorabil, iar istoriile povestite absurde. Cu toate acestea, pe măsură ce opera avansa, Cervantes a trecut de la scopul său inițial la scopul de a reflecta societatea din timpul său și a medita asupra comportamentului uman. Ca și în „El licenciado Vidriera”, personajul principal, considerat de ceilalți nebun, se dovedește a fi mai aproape de adevăr, datorită nobleței gândirii și acțiunilor sale, decât persoanele considerate „normale”.

Novelas ejemplares

Au fost scrise între 1590 și 1612 și denumite inițial „Novelas ejemplares de honestísimo entretenimiento” („Nuvele exemplare pentru cel mai onest divertisment”). Deoarece există două versiuni ale operelor „Rinconete y Cortadillo” și „El celoso extremeño”, se presupune că Cervantes a introdus unele modificări cu scop moral, social și estetic (de unde și numele de „exemplare”). Cea mai veche versiune se găsește în așa-numitul manuscris „Porras de la Cámara”, o analogie de opere literare din cele mai diverse, între care și o operă atribuită în mod tradițional lui Cervantes, „La tía fingida” („Mătușa prefăcută”). Pe de altă parte unele schițe au fost inserate chiar în cadrul lui Don Quijote, precum „Curiosul impertinent” sau „Povestea deținutului”, cu elemente autobiografice. Se face aluzie de asemenea în Don Quijote la nuvela „Rinconete y Cortadillo”.

• La Gitanilla (Țigăncușa) - este cea mai lungă dintre nuvelele exemplare și e posibil să conțină mai multe elemente biografice, bazate pe viața unei rude îndepărtate a lui Cervantes; se bazează pe artificiul recunoașterii unui personaj abia la sfârșitul operei; e vorba despre o tânără de origine nobilă, răpită și apoi educată de către țigani, și despre un nobil care se îndrăgostește de ea și alege să ducă o viață tipică de țigan pentru a o cuceri; până la urmă, se descoperă tot și nuvela se termină cu bine, cei doi putând să se căsătorească.

• El amante liberal - este o nuvelă „morisca” unde este prezentă tema răpirii, cu povestea unui tânăr sicilian pe nume Ricardo.

• Rinconete y Cortadillo - este vorba de doi tineri care fug de acasă în căutarea unei vieți picarești, până ce ajung în Sevilla și sunt cooptați într-o asociație locală de tip mafiot, un sindicat al crimei ce îl are în frunte pe „fratele cel mare”, Monipodio. În numeroasele intermedii este prezentată viața oamenilor corupți, a hoților, a asasinilor plătiți sau a prostituatelor; cei doi tineri decid să scape din această lume.

• La española inglesa - o tânără spaniolă este răpită în timpul invaziei engleze de la Cádiz și apoi educată în Londra la curtea reginei Elisabeta I a Angliei, prezentată fără intenții rele. După ce consumă o băutura magică, tânăra își pierde podoaba capilară, dar totul se termină cu bine.

• El licenciado Vidriera - studentul sărac Tomás Rodaja pleacă la Salamanca împreună cu un nobil și își obține licența cu onoruri; călătorește prin diverse orașe italiene, dar își pierde mințile din cauza unui „filtru” (băutură cu puteri miraculoase) și începe să creadă că are corpul de sticlă („vidrio”) și e deosebit de fragil. Cu toate acestea, agerimea sa crește extraordinar și toată lumea se consultă cu el. Până la urmă își recapătă judecata, dar de aici înainte nu se mai duce nimeni la el pentru consultații sau ca să-l viziteze.

• La fuerza de la sangre - e o nuvelă de tip polițist, în care domnișoara violată (după ce fusese legată la ochi) reușește să reconstituie în mintea sa crima și violatorul este până la urmă prins și obligat să se căsătorească cu domnișoara, pentru a-i restitui onoarea.

• El celoso extremeño - e vorba de gelozia patologică a unui spaniol care a plecat în Indii ca să se îmbogățească, și, întors în Spania cu avere și cu o soție foarte tânără, o închide pe aceasta în casă, nelăsând nici un bărbat să treacă pragul casei sale; casa era păzită de un sclav negru. Seducătorul Loaysa cumpără tăcerea negrului, care adora muzica, cu o chitară pe care i-o dăruiește, și reușește să se culce alături de tânăra soție, fără să se întâmple însă nimic. Bătrânul, umilit, moare de inimă rea.

• La ilustre fregona - e vorba despre doi tineri care fug de acasă și ajung să o curteze pe o servitoare frumoasă a unui han, unul dintre ei având până la urmă succes.

• Las dos doncellas

• La señora Cornelia

• El casamiento engañoso - e vorba despre o pățanie a unui militar care se căsătorește cu o „domnișoară” în aparență onestă; aceasta însă, care fusese prostituată, îl părăsește după un timp, lăsându-i o boală venerică pe care trebuie să și-o trateze în spitalul Atocha, locul de desfășurare al următoarei nuvele.

• El coloquio de los perros - militarul, suferind de o febră puternică, ajunge să asiste noaptea la conversația între doi câini, Cipión și Berganza; primul îi povestește celuilalt viața sa, punând accent pe multele (și uneori nerușinatele) sale povești de dragoste, rămânând stabilit ca cel de-al doilea să-și povestească viața în ziua următoare. E operă bazată pe imaginație, precum cele ale lui Luciano de Samosata, contând cu prezentarea în intermediu a unor tipuri precum cel al păstorului sau al vrăjitoarei, amintind de nuvela picarescă.

Los trabajos de Persiles y Sigismunda

Aceasta este ultima operă scrisă de Cervantes. Aparține subspeciei „nuvelă bizantină”. Pe 19 aprilie 1616, cu patru zile înainte de a muri, a scris în prefața dedicată contelui de Lemos următoarele trei versuri :

„Puesto ya el pie en el estribo,

con ansias de la muerte,

gran señor, esta te escribo.”

(„Cu piciorul pus în scară,

și cu angustie de moarte,

mare domn, asta îți scriu”.)

Autorul știe că i-a rămas puțin timp de trăit și își ia rămas-bun de la prieteni; nu își face iluzii, deși i-ar plăcea să mai trăiască și să termine opere precum „Las semanas del jardín” („Săptămânile din grădină”), „El famoso Bernardo” și să scrie a doua parte a operei „La Galatea”. În cazul nuvelei bizantine, Cervantes are curaj să se întreacă chiar și cu Eliodor.

Nuvela, inspirată din cronica lui Saxo Grammático și a lui Olao Magno și din fanteziile lui Francisco de Torquemada din „Jardín de flores curiosas”, narează peregrinajul lui Persiles și a lui Sigismunda, doi principi nordici îndrăgostiți de logodnicele lor, care se recomandă tuturor pe unde trec ca frații Periandro și Auristela. Separați în urma a numeroase peripeții, cei doi călătoresc din nordul Europei până în Roma, trecând și prin Spania, cu scopul de a se purifica înainte de căsătorie.

Opera este importantă deoarece presupune o anumită îndepărtare a lui Cervantes de estetica realistă, cu elemente precum femeia care se aruncă dintr-o clopotniță și scapă nevătămată grație fustei sale, care se transformă într-un fel de parașută, sau ca personajele care pot prezice viitorul. Personajele principale pierd din claritatea conturului, deoarece adevăratul protagonist este un grup, din care fac parte și doi spanioli abandonați pe o insulă pustie, Antonio și fiul său, crescut pe insulă ca un fel de arcaș barbar, în plin contact cu Natura. Cervantes nu a mai apucat să corecteze ultimele pasaje ale cărții, care s-a bucurat de ceva succes la vremea ei, dar a căzut în uitare în secolul care a urmat.

Poezie

Cervantes s-a străduit să ajungă un poet bun, deși spre sfârșitul vieții se îndoia de abilitățile sale, precum el însuși mărturisește în „Viaje del Parnaso” :

Yo que siempre trabajo y me desvelo

por parecer que tengo de poeta

la gracia que no quiso darme el cielo

(Eu, cel ce muncește neîncetat

pentru a părea ca are grația de poet

ce nu a vrut să-i dăruiască cerul)

S-au pierdut, sau n-au fost identificate încă, aproape toate poeziile care nu au fost incluse în nuvelele sau operele sale dramatice. Cervantes a afirmat că a compus multe romanțe, între care ținea foarte mult la unul despre gelozie. De altfel, către 1580 a participat, alături de poeți contemporani precum Lope de Vega, Góngora sau Quevedo la imitarea vechilor romanțe, ceea ce a dat naștere unei cărți intitulate „Romancero nuevo”, pentru a o diferenția de „Romancero viejo”, din secolul XV, operă cu caracter anonim.

Viaje del Parnaso

Unicul poem narativ de mai lungă întindere a lui Cervantes este „El viaje del Parnaso” („Călătoria Parnasului”), din 1614. E format din terține concatenate, prin intermediul cărora autorul critică pe anumiți poeți, pe alții îi satirizează, iar pe alții îi elogiază (de exemplu pe Góngora). Este inspirat din opera „Viaggio di Parnaso” a lui Cesare Caporali di Perugia și narează într-o formă autobiografică o călătorie la muntele Parnas, la bordul unei galere dirijată de Mercur, în care unii dintre poeții elogiați încearcă să-l apere față de poeții slabi. Reuniți pe munte cu Apollo, ies victorioși din bătălie și protagonistul reușește să se întoarcă acasă. Opera e completată de „Adjunta al Parnaso”, în care Pancracio de Roncesvalles îi înmânează lui Cervantes două epistole de la Apollo.

Teatru

Datorită problemelor financiare, teatrul a fost marea vocație a lui Cervantes. De tânăr s-a simțit fascinat de această lume. Din păcate pentru el, succesul lui în acest domeniu a fost unul efemer și nu l-a ajutat prea mult din punct de vedere financiar. Asta deoarece a fost contemporan cu Lope de Vega, ale cărui formule dramatice, mai îndrăznețe și mai inovatoare, i-au făcut pe impresari să desconsidere comediile cervantine. Operele lui Cervantes urmăreau un scop moralizator, includeau personaje alegorice și se subordonau unității aristotelice de acțiune, timp și spațiu, în timp ce operele lui Lope rupeau această unitate și din punct de vedere moral erau mai lipsite de pudoare, iar versificația era mai variată și mai reușită.

Cervantes n-a putut trece niciodată peste acest eșec și și-a arătat dezgustul față de teatrul lui Lope de Vega în prima parte a lui „Don Quijote”, unde se poate observa o influență din teatru din cauza abundenței de dialoguri și de situații de tip intermediu. Și, într-adevăr, intermediul este specia dramatică unde geniul lui Cervantes strălucește în toată splendoarea sa, putându-se afirma că Cervantes este unul dintre marii autori ai acestei specii, alături de Luis Quiñones de Benavente și Francisco de Quevedo. Intermediile sale se caracterizează prin profunditatea psihologică a personajelor, un umor inimitabil și o tematică unitară și de o mai mare transcendență.

Că există o legătură între lumea teatrului și narațiunile lui Cervantes o demonstrează, de exemplu, faptul că tema din intermediul „El viejo celoso” („Bătrânul gelos”) se regăsește în nuvela exemplară „El celoso extremeño” („Gelosul din Extremadura”). În alte ocazii apar personaje de tip „Sancho Panza”, precum în intermediul „Elección de los alcaldes de Daganzo”, în care protagonistul este un degustător de vinuri la fel de bun ca Sancho din Don Quijote. Tema barocă a aparenței și realității se regăsește în „El retablo de las maravillas” („Catapeteasma minunilor”), unde adaptează povestirea medievală a lui don Juan Manuel, regele dezbrăcat, pentru a realiza o critică socială. „El juez de los divorcios” are o tentă autobiografică și are drept concluzie «más vale el peor concierto / que no el divorcio mejor» (e de preferat cel mai slab concert divorțului celui mai bun).

În ceea ce privește operele sale principale, teatrul lui Cervantes a fost prea puțin apreciat și reprezentat, cu excepția operei care reprezintă cea mai buna adaptare a tragediilor clasice : „El cerco de Numancia”(„Asediul de la Numancia”), unde se pune în scenă tema patriotică a sacrificiului colectiv, în fața asediului generalului Scipio Africanul. Foamea devine reprezentanta suferinței existențiale, intervenind de asemenea ființe alegorice, care profetizează viitorul glorios al Spaniei. Providența are același rol ca acela jucat în fuga lui Eneas din Troia incendiată. De inspirație patriotică sunt și unele comedii, cum ar fi „La conquista de Jerusalén” („Cucerirea Ierusalimului”), descoperită recent.

Curiozități

• Se obișnuiește să se spună că Miguel de Cervantes și William Shakespeare au decedat în aceeași zi. Acest lucru este însă imposibil, deoarece, chiar dacă au murit în aceeași dată, în Marea Britanie se utiliza calendarul iulian, în timp ce în Spania se adoptase cel gregorian.
• Primul ministru israelit David Ben Gurion a învățat spaniolă pentru a putea citi „Don Quijote” în limba originală.
• Nu există imagini reale ale lui Cervantes. Există doar picturi bazate pe descrierile fizice pe care autorul însuși le-a sugerat în scrierile sale.

CITATE:

1. Dragostea nu are profesor mai bun decât ocazia.

2. Mănâncă puţin şi cinează şi mai puţin, deoarece sănătatea întregului corp se făureşte în bucătăria stomacului.

3. Cei mai mari inamici ai noştri, cei cu care trebuie să ne luptăm mai întâi, sunt cei din interiorul nostru.

4. Fiecare își făurește norocul său.

5. Este o minune să se nimerească leacul pentru un rău a cărui cauză nu se cunoaşte.

NAGY ISTVAN

István Nagy
Date personale
Născut	22 februarie 1904 Cluj
Decedat	24 aprilie 1977 Cluj
Înmormântat	Cimitirul Hajongard din Cluj
Copii	Károly Nagy[*]
Cetățenie	România
Ocupație	Literatură
Activitate
Partid politic	Partidul Social Democrat Român[*]
Premii	Ordinul Muncii
Modifică date / text

Membru titular al Academiei Române

István Nagy (n. 22 februarie 1904, Cluj – d. 24 aprilie 1977, Cluj) a fost un prozator și dramaturg român de limbă maghiară, membru titular (din 1974) al Academiei Române.

• 
  

Biografie

István Nagy s-a născut la data de 22 februarie 1904 în orașul Cluj. Familia sa a trăit în condiții foarte mizere într-una din locuințele-bârlog de sub Cetățuie. Tatăl său, muncitor, a dus și o susținută activitate politică, murind în primul război mondial, în 1914.

Rămas orfan de tată la vârsta de numai 10 ani, Nagy a lucrat ca muncitor tâmplar, cunoscând astfel viața grea a proletariatului din perioada interbelică. Ca studii avea numai patru clase elementare și o școală de ucenici tâmplari. În anii 1920 a lucrat la București și pe șantierele navale din Galați și Brăila.

Încă din anul 1919 este implicat în mișcarea muncitorească, devenind membru al Partidului Comunist din România în anul 1931. A desfășurat o intensă activitate politică ilegală, fiind arestat și condamnat în mai multe rânduri. A fost deținut în închisorile de la Jilava, Doftana și Caracal.

În această epocă și-a început și activitatea literară ca prozator și dramaturg. A debutat în anul 1930, fiind unul dintre colaboratorii permanenți ai revistei Korunk, condusă de către esteticianul și criticul literar Gaál Gábor.

După preluarea puterii de către Partidul Comunist, István Nagy s-a situat în fruntea scriitorilor maghiari din România care au militat pentru crearea unui front unit al scriitorilor în jurul partidului, pentru o literatură socialistă. El a militat în scrierile sale pentru înfrățirea naționalității maghiare cu poporul român, pentru demascarea diversiunilor naționaliste și rasiste. După al doilea război a fost redactor responsabil la revistele de limbă maghiară „Világosság” (1945) și „Igazság” (1946).

A desfășurat o activitate literară intensă pentru construirea orânduirii socialiste. A zugrăvit chipuri de muncitori din uzină, luptători pentru cauza proletariatului. Până la sfârșitul vieții, a scris 30 de volume (nuvele, schițe, articole și reportaje, mai multe romane, o piesă de teatru), unele traduse și în limba română. Din acestea, se cuvin a fi reținute însemnările sale de călătorie, Hetedhét országon keresztül Indiában ("Peste șapte țări și mări în India", 1956), și romanele autobiografice Ki a sánc alól ("Ieșiți la suprafață", 1969) și Hogyan tovább ("Cum va fi", 1971, ed.II – 1984).

Între anii 1950-1952 a fost rectorul Universității Bolyai din Cluj (cu limba de predare maghiară). În anul 1952 a fost suspendat ca membru de partid pe motivul că ar fi colaborat cu scriitorii populiști fasciști, dar după doi ani a fost reabilitat. În anul 1955 a fost ales ca membru corespondent al Academiei Române, apoi în anul 1974 a devenit membru titular, discursul său de recepție având titlul: „Despre principalele momente ale carierei mele scriitoricești”. Pentru opera sa literară a fost distins cu Premiul de Stat.

Pe lângă activitatea literară a desfășurat și o intensă activitate politică. A fost ales ca deputat în Marea Adunare Națională. A încetat din viață la data de 24 aprilie 1977 în orașul Cluj.

Activitatea literară

Scriitorul István Nagy într-un grup de prieteni

Romanul "Nepoții oltenilor" (1941) este o evocare a drumului parcurs de doi tineri, porniți împreună în viață, unul dintre ei devenind luptător comunist, iar celălalt eșuând în rândurile mișcării fasciste.

În culegerea de schițe și povestiri "Dincolo de strada fericirii", ca și nuvela "Toate drepturile rezervate", întâlnim aceeași lume muncitorească cunoscută de către scriitor. Nuvela prezintă întâmplările dramatice din viața unui comunist arestat de jandarmi și purtat din post în post, chinuit și umilit, dar în conștiința căruia departe de a scădea încrederea în viitor, crește hotărârea de luptă și se întărește spiritul revoluționar.

Scrieri

• Földi Jánost bekapta a város ("Földi János înghițit de oraș", 1932)
• Nincs megállás ("Fără oprire", 1933)
• Vékony az ajtó ("Ușa e subțire", 1934) - nuvele
• Külváros ("Mahala", 1939)
• Oltyánok unokái ("Nepoții oltenilor", Budapesta, 1941) - roman
• A szomszédság nevében ("În numele vecinilor", 1941)
• A Boldog utcán túl ("Dincolo de strada Fericirii", 1943) - povestiri
• Özönvíz előtt (Înainte de potop, 1945) - dramă
• Réz Mihályék kóstolója (Ospățul lui Rez Mihaly, Cluj, 1947)
• A legmagasabb hőfokon ("La cea mai înaltă tensiune", București, 1951) - roman
• Egy év a harmincból ("Un an din cei treizeci", 1951)
• Ünnep a mi utcánkban ("Sărbătoare în strada noastră", 1952) - nuvele
• A mi lányaink ("Fetele noastre", 1954)
• Huszonöt év I-II. ("Douăzeci și cinci de ani", 1956) - nuvele, schițe, povestiri
• Hetedhét országon keresztül Indiában ("Peste șapte țări și mări în India", 1957) - însemnări de călătorie
• Ácsék tábort vernek (1961) - roman pentru tineret
• Nézd meg az anyját (1964) - comedie
• Szépségverseny ("Concurs de frumusețe", 1964) - nuvele
• Városi hétköznapok (1964) - roman
• Sáncalja (Sub Cetățuie, 1968) - autobiografie, partea I
• Ki a sánc alól ("Ieșiți la suprafață", 1969) - autobiografie, partea a II-a
• Az aranykakas krónikája. A Dermata cipő- és bőrgyár története ("Cronica cocoșului de aur. Istoria fabricii de piele și încălțăminte Dermata", 1971)
• Hogyan tovább ("Cum va fi", 1971, ed.II – 1984) - autobiografie, partea a III-a
• Szemben az árral' ("Contra refluxului", 1974) - autobiografie, partea a IV-a

Distincții

• Premiul de Stat
• În anul 1964 a fost decorat cu Ordinul Muncii cl. I.^[1]
• titlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru activitate îndelungată în mișcarea muncitorească și merite deosebite în opera de construire a socialismului în patria noastră”^[2]
• medalia de aur „Secera și ciocanul” (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru activitate îndelungată în mișcarea muncitorească și merite deosebite în opera de construire a socialismului în patria noastră”^[2]