MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI: 21 MAI 2021

5. /21 MAI 2021 - GÂNDURI PESTE TIMP

Tudor Arghezi - Citate:

ILEANA VULPESCU

Date personale
Ileana Vulpescu
Romanciera Ileana Vulpescu
Născută	21 mai 1932 Bratovești, Titești, Vâlcea, România
Decedată	12 mai 2021 (88 de ani)^[1] București, România
Căsătorită cu	Romulus Vulpescu
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	filologă, lexicografă, prozatoare, romancieră, traducătoare, dramaturg
Limbi	limba engleză limba spaniolă limba franceză limba română^[2]
Studii	Facultatea de Litere a Universității din București
Activitatea literară
Activă ca scriitoare	1966–2017
Specie literară	roman, nuvelă, povestire
Operă de debut	1966 - în revista „Familia”, cu povestirea Scrisoare către un cunoscut
Opere semnificative	Arta conversației
Note
Premii	Ordinul Național „Steaua României”
Modifică date / text

După o licență în Litere (limba și literatura franceză), la Facultatea de Filologie a Universității din București (1953-1958), a lucrat ca lexicograf la Institutul de Lingvistică al Academiei și a colaborat la redactarea lucrărilor Dicționarul limbii române și Dicționarul explicativ al limbii române (1959-1975).Ileana Vulpescu (n. 21 mai 1932, Bratovești, Titești, Vâlcea, România – d. 12 mai 2021,^[1] București, România) a fost o filologă, lexicografă, prozatoare, romancieră și traducătoare română.

A fost soția poetului și traducătorului Romulus Vulpescu.

Prezentare generală

Ileana Vulpescu a scris proză și teatru, a tradus din literaturile engleză, franceză și spaniolă, și a semnat versiuni în limba franceză din literatura modernă și contemporană românească.

Debutul Ilenei Vulpescu a avut loc în revista „Familia” din iulie 1966, cu povestirea Scrisoare către un cunoscut. În 1976, romanul său Rămas-bun (Editura Cartea Românească - 2100 de exemplare) a fost distins cu premiul Asociației Scriitorilor din București. Cinci ani mai târziu, Ileana Vulpescu a primit Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române și Premiul „Cântarea României” pentru romanul Arta conversației (Editura Cartea Românească - 50.000 de exemplare). În 1987 a primit premiul „Flacăra”, pentru "Sărută pământul acesta" (50.000 de exemplare).

Din anul 1972, Ileana Vulpescu a fost membră a Uniunii Scriitorilor din România. Cel mai cunoscut roman al său este Arta conversației, care a reușit să ajungă best-seller înainte de 1989. Romanele sale au fost traduse în slovacă („Rămas-bun casei părintești”), maghiară („Arta conversației”), italiană („Sărută pământul acesta”) și franceză („Arta conversației”).

În 1991, întreaga sa activitate literară a fost încununată cu premiul „România Mare”. La 23 octombrie 2015, Ileana Vulpescu a primit un premiu din partea Fundației Dignitas, precum și Trofeul Fundației Dignitas pentru Excelență - 2015, conceput de artistul plastic Mircea Nechita.

În același an, în iunie 2015, scriitoarei i-a fost conferit titlul de Cetățean de onoare al Craiovei, în semn de recunoștință pentru întreaga activitate culturală, pentru participarea sa la redactarea lucrărilor Dicționarul limbii române și Dicționarul explicativ al limbii române, pentru toate proiectele sale care au promovat și promovează imaginea pozitivă a României și pentru susținerea mediului academic.

Distinsă^[3] cu medalia Ordinului Național „Steaua României”.

Opera

Ș.a.m.d.; București; Editura pentru Literatură, 1969;
Rămas-bun (roman); București, Editura Cartea Românească, 1975;
Arta conversației; București, Editura Cartea Românească, 1980; reedit. București, Editura Arta Grafică, 1992,1994; București, Editura Logos, 1993; București, Editura Tempus, 1998; ISBN: 606-92086-2-5
Candidații la fericire (proze); București, Cartea Românească, 1983; reed. Ploiești, Editura Tempus, 2002; ISBN: 978-606-92086-4-9;
Sărută pământul acesta (roman); București, Editura Cartea Românească, 1987; reedit. București, Editura Tempus, 2000; ISBN: 973-85140-0-2;
Rămas-bun casei părintești (roman); București, Editura Arta Grafică, 1990; 1991; reedit. București, Editura Tempus, 1998; ISBN: 973-00000-002;
Carnetul din port-hart (roman); București, Editura Eminescu, 1996; ISBN: 973-2204-583;
Arta compromisului (roman);

Ploiești, Editura Tempus, 2002; ISBN: 973-85140-3-7;

De-amor, de-amar, de inimă albastră; Ploiești, Editura Tempus, 2005; ISBN: 973-606-92086-0;
Viață, viață, legată cu ață (roman); Ploiești, Editura Tempus, 2007; ISBN: 606-92086-18;
Pe apa sâmbetei (roman); Ploiești, Editura Tempus; 2009; ISBN: 973-85140-8-9;
Notă informativă bătută la mașină (roman); Ploiești, Editura Tempus; 2011; ISBN: 973-92086-9-4;
Noi, doamna doctor, când o să murim? (roman); Ploiești, Editura Tempus, 2012; ISBN: 978-606-93232-0-5.
Preludiu (roman); Ploiești, Editura Tempus, 2017;
Prefață la romanul Un oltean dă piept cu lumea (Cărăuș între două secole) Deci...la pensie!, Vol. IV de Alexandru Oprănescu-Vella; Craiova, Editura Contrafort, 2010; ISBN: 978-606-545-187-2

Traduceri

André Wurmser - Asasinul a murit I-ul; prefața autorului; București, Editura pentru Literatură Universală, 1963;
Francois Rabelais - Gargantua; cu ilustrații de Eugen Taru; București, Editura Tineretului, 1963;
Samuel Pepys - Jurnal. 1660-1669; trad. în colaborare cu Costache Popa; prefață de Zoe Dumitrescu-Bușulenga; București, Editura pentru Literatură Universală, 1965;
Joë Hamman - Far West; prefață de D.I. Suchianu; București, Editura pentru Literatură Universală, 1966;
Juan Ramon Jimenez - Platero și cu mine; București, 1966; reed. la București, Editura Paralela 45, 2006;
Jean Defradas - Literatura elină; ediție îngrijită și introducere de Adelina Piatkowski, București, Editura Tineretului, 1968;
Francois Rabelais - Viața nemaipomenită a marelui Gargantua, tatăl lui Pantagruel & Uimitoarea viață a lui Pantagruel, feciorul uriașului Gargantua, ticluite odinioară de...; introducere de Romulus Vulpescu; cu ilustrații de Val Munteanu; București, Editura Tineretului, 1968; reedit. București, Editura Ion Creangă, 1989;
Romulus Vulpescu - Récital extraordinaire, récits et théâtre; adapté du roumain par Ileana Vulpescu ; ill. par Benedict Ganesco; Paris, Ed. Seghers, 1969;
Ambroise Vollard - Amintirile unui negustor de tablouri; București, Editura Meridiane, 1969 (reedit. in 1993);
Simone de Beauvoir - Imagini frumoase; București, Editura Univers, 1973; reedit. Pitești, Editura Paralela 45, 2005;
Francois Nourissier - Sfârșitul; prefață de Radu Toma; București, Editura Univers, 1974;
André Maurois, Țara celor o mie și una de meandre; cu ilustrații de Done Stan; București, Editura Ion Creangă, 1976;
Alphonse Daudet - Extraordinarele aventuri ale lui Tartarin din Tarascon („Tartarin din Tarascon”, „Tartarin în Alpi”, „Portul Tarascon”); cu ilustrații de Val Munteanu; București, Editura Ion Creangă, 1978;
Michel Tournier - Vineri sau Limburile Pacificului; prefață de Micaela Slăvescu; București, Editura Univers, 1978 (reedit. in 1997); reedit. București, Editura RAO, 2013;
30 de poeți români = 30 poètes roumains; [versiunile franceze de Irina Radu, Ileana Vulpescu, Romulus Vulpescu, Marina Zamfirescu]; București, Editura Cartea Românească, 1978;
Geo Bogza - Poezii și poeme - Poesies et poemes- ediție bilingvă; prefață de Ștefan Aug. Doinaș; București, Editura Minerva, 1979;
Aleksa Celebonovic - Realismul burghez la sfârșitul secolului XIX (1860-1914); prefață de Dan Grigorescu; București, Editura Meridiane, 1982 (reedit. in 1992);
Paul al României - Carol al II-lea, rege al României; București, Editura Holding Reporter, 1991;
Simone de Beauvoir - Sângele celorlalți; București, Editura Opal H, 1994; reedit. Pitești, Editura Paralela 45, 2008;
La Roumanie et sa guerre pour l’unité nationale; Dumitru Preda (coord.); București, Editura Enciclopedică, 1997;
Berthelot și România = Berthelot et La Roumanie : album; Dumitru Preda (coord.); București, Editura Univers Enciclopedic, 1997;
Virgil Gheorghiu - Nemuritorii de la Agapia; București, Editura 100+1 Gramar, 1998;
Ion Pop - La Réhabilitation du rêve. Une anthologie de l’Avant-garde roumaine - Poème pétrolifère. Traduit par Ileana Vulpescu, 2006, p.461-464. /Unu, nov.1932, nr.49/.
Ileana Vulpescu a semnat, în limba franceză, retroversiunile „La Ballerine orange” (Balerina portocalie, 1968) și „Acceptez le rétroviseur” (Acceptați retrovizorul, 1973), două scenarii radiofonice de Valeriu Sârbu;
Ileana Vulpescu a încheiat traducerea neterminată a lui Romulus Vulpescu din François Villon, Opera omnia, apărută în trei volume la București, Editura Semne; lansată în cadrul Târgului Internațional de Carte Gaudeamus, ediția 2013. [1] [2] [3] [4]

Varia

Curajul cuvântului : [interviuri cu Adrian Năstase, Iosif Sava, Crin Halaicu, Ileana Vulpescu, George Danielescu, Dinu Patriciu, Marian Munteanu]; Monica Mergiu (coord.); București, Editura Valahia, 1996;
Metehnele însoțitorului - Mocanu Marin Radu (articol despre Constantin Țoiu, Ileana Vulpescu în "Contemporanul - ideea europeană", v. 11, 19 apr. 2001, nr. 15 , p. 10);
Eduard Antonovici - Fabricantul de vise : proze; cuvânt înainte de Ileana Vulpescu; București, Editura Semne, 2003;
Alexandru Oprănescu-Vella - Benson, Beny, Benus, Benica - un rottweiller de legendă și prietenii săi : copiilor și iubitorilor de animale de pretutindeni; cu o sensibilă pref. de Ileana Vulpescu; desene de Horațiu Mălăele; Craiova, Editura Sitech, 2005;
Zoia Ceaușescu - 237 de zile-n mormânt: [povestea unei iubiri] [portret în amintire de Ileana Vulpescu]; București, Editura Semne, 2007;
Oana Cucu Oancea (coord.) - Marea Scriitorilor. Între Olimp și zidul Puterii - (interviu Ileana Vulpescu: „Ei, cucoană, s-a terminat capitolul ăsta, aici pui punct!”); București, Editura Cartea Românească, 2012;
Aurelia Lăpușan - Mărturii la cald. 77 de interviuri (interviu Ileana Vulpescu: “Am scris ca să mă răzbun”); Constanța, Editura NextBook, 2013;
Romulus Vulpescu - Antologie de versuri; selecție de Ileana Vulpescu; București, Editura Art, 2013, ISBN: 978-973-124-882-0;
Panaite Mazilu, Membru de Onoare al Academiei Române la 100 de ani de viață, [Cuvinte omagiale la împlinirea a 100 de ani de viață - "Domnul profesor Panaite Mazilu", pp. 209-210]; București, Editura A.G.I.R., 2015;
Ion Jianu - Arta conversației cu Ileana & Romulus Vulpescu. Dialoguri peste timp; cuvânt înainte de Nicolae Iliescu; București, Vremea, 2016.

Teatru

Ileana Vulpescu și actorul George Bănică au realizat o dramatizare după romanul „Arta conversației”, care s-a jucat cu mare succes, câteva stagiuni la:

Teatrul Giulești din București (premiera la 31 mai 1983, cu peste 750 de spectacole până în iunie 1990; regia Eugen Todoran);
Teatrul de Stat din Oradea (premiera la 3 noiembrie 1983; regia Zoe Anghel-Stanca);
Teatrul Național Marin Sorescu Craiova (premiera la 26 octombrie 1984; regia Remus Mărgineanu);
Teatrul Tamasi Aron (premiera la 4 septembrie 1995, regia Andras Balogh, Attila Seprodi Kiss);
Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (stagiunea 1985-1986, regia Dehel Gábor);
Cea mai recentă lucrare dramatică, scrisă tot în colaborare cu George Bănică, „Singurătatea unei femei” (Arta conversației II), a fost jucată de Compania particulară „Arlechin” (premiera la 10 iulie 1990, la Pitești, regia Mihai Manolescu).

Ileana Vulpescu - Citate:

GRIGORE MOISIL

Grigore C. Moisil

Date personale

Născut

10 ianuarie 1906^[1]

Tulcea, Tulcea, România

Decedat

21 mai 1973 (67 de ani)^[1]

Ottawa, Ontario, Canada

Părinți

Constantin Moisil

Căsătorit cu

Viorica Moisil

Cetățenie

România

Ocupație

matematician
informatician
diplomat

Activitate

Domeniu

logică matematică

Instituție

Universitatea din București
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Alma Mater

Universitatea din București
Universitatea Politehnica din București

Organizații

Academia Română

Conducător de doctorat

Dimitrie D. Pompeiu
Gheorghe Țițeica

Doctoranzi

Peter Hammer^[2]
Ioan Tomescu^[2]
Ioan Purdea[*]^[2]
George Georgescu[*]^[2]
Gheorghe Nadiu[*]^[2]
Aristide Deleanu[*]^[2]
Cristian Victor Teodosiu[*]^[2]
Sergiu Rudeanu[*]^[2]

Premii

Computer Pioneer Award[*] (1996)
Premiul de Stat al Republicii Populare Române (1962)^[3]
Emerit (1964)
Erou al Muncii Socialiste[*] (4 mai 1971)

Membru titular al Academiei Române

Membru al Academiei de Științe din România

Grigore Constantin Moisil (n. 10 ianuarie 1906,^[1] Tulcea, Tulcea, România – d. 21 mai 1973,^[1] Ottawa, Ontario, Canada) a fost un matematician român, considerat părintele informaticii românești în urma inventării circuitelor electronice tristabile, și datorită contribuțiilor sale în pregătirea profesională a primilor informaticieni din România.^[4]^[5]^[6]

Familia

S-a născut la Tulcea pe 10 ianuarie 1906. Străbunicul său, Grigore Moisil (1814-1891), a fost paroh la Năsăud și vicar episcopal greco-catolic pentru ținutul Rodnei, unul din întemeietorii primului liceu românesc din Năsăud. Tatăl său, Constantin Moisil (1867-1958), a fost profesor de istorie, arheolog, numismat, directorul Cabinetului Numismatic al Academiei și membru de onoare al Academiei Române^[7]. Mama sa, Elena (1863-1949) a fost institutoare la Tulcea, apoi directoarea școlii „Maidanul Dulapului”, azi Școala Nr. 74 „Ienăchiță Văcărescu” din București.

Sora sa, Florica Moisil, a fost mama profesoarei Zoe Petre, decan al Facultății de Istorie a Universității din București, iar fratele său, George C. Moisil (1917-1989) a fost profesor la Catedra de fizică a Institutului/Universității Politehnic(e) București.

A fost căsătorit cu Viorica (n. Constante) Moisil, sora artistului plastic Lena Constante.^[8]

Studii

Urmează școala primară la București, iar studii liceale la Vaslui (Liceul Teoretic Mihail Kogălniceanu) și București (liceul Spiru Haret) între anii 1916-1922.

În anul 1923 intră ca student la Facultatea de Matematică la Universitatea din București. Părinții săi sunt însa de părere ca o persoană cu aptitudinile lui matematice trebuie neapărat să devină inginer. În anul 1924 intră ca student la Politehnică, secția construcții, desi o chemare mai puternică îl menține legat de Facultatea de Matematică, unde îi are ca profesori pe Dimitrie Pompeiu, mentorul său, Gheorghe Țițeica, Traian Lalescu, Anton Davidoglu. Așa se face că Grigore C. Moisil a fost în același timp student al Politehnicii și al Universității din București. Interesul pentru matematică devine prioritar astfel că în anul 1929 părăsește Politehnica, deși trecuse deja toate examenele din primii trei ani și se afla student în anul IV. Dar în același an își susține teza de doctorat în matematică Mecanica analitică a sistemelor continue, în fața unei comisii conduse de Gheorghe Țițeica și având ca membri pe Dimitrie Pompeiu și pe Anton Davidoglu. Această teză este publicată, tot în 1929, la editura Gauthier-Villars din Paris și va fi apreciată de savanții Vito Volterra, Tullio Levi-Civita, Paul Lévy.^[9]

În 1930 pleacă la Paris, unde studiază la Sorbona cu mari matematicieni și participă intens la viața științifică cu note remarcate de profesori. În anul 1931 susține examenul de docență, cu lucrarea Sur une classe de systèmes d'équations aux dérivées partielles de la Physique mathématique. Pleacă la Roma cu o bursă de studii Rockefeller, și studiază între 1931 și 1932 cu matematicianul Vito Volterra.

Carieră universitară

Moisil la masa de lucru

În 1932 se reîntoarce în țară, unde devine profesor provizoriu la Universitatea din Iași în 1932, apoi Conferențiar universitar în 1935, și Profesor universitar în 1939. Locuiește timp de 10 ani în Iași, legat în mod deosebit de profesorul Alexandru Myller și de biblioteca creată de acesta. Ține primul curs de algebră modernă din România, „Logica și teoria demonstrației”, la Universitatea din Iași. În paralel începe un șir de lucrări despre logicile matematicianului polonez Jan Łukasiewicz. Cercetările sale de logică au stat la baza unei puternice școli de matematică în țară și peste hotare (Argentina, Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria).^[9] În perioada ieșeană realizează o operă fecundă cu idei inovatoare în care se întrezărește concepția lui despre matematică și tehnica lui personală de mânuire a instrumentului matematic, făcând apropieri între idei foarte îndepărtate, utilizând noțiuni din domenii complet deosebite.

În perioada ieșeană deasemenea publică lucrări în domeniile mecanicii, analizei matematice, geometriei, algebrei și logicii matematice. A extins în spațiul cu mai multe dimensiuni derivata areolară a lui Pompeiu și a studiat funcțiile monogene de o variabilă hipercomplexă, cu aplicații la mecanică. A introdus algebre numite de el Łukasiewicz trivalente și polivalente (numite astăzi algebre Łukasiewicz-Moisil) și le-a întrebuințat în logica și în studiul circuitelor de comutație. A elaborat metode noi de analiză și sinteză a automatelor finite și a avut contribuții valoroase în domeniul teoriei algebrice a mecanismelor automate.

În 1941 un post de profesor universitar devine disponibil la Universitatea din București. Patru remarcabili matematicieni români se înscriu la concurs: Gheorghe Vrănceanu, Dan Barbilian, Miron Nicolescu, și Grigore Moisil. Deși doar Vrănceanu, cel mai senior dintre ei, este inițial selectat, Moisil convinge Ministrul Educației că are în față o ocazie rară de a dezvolta cercetarea matematică din România. În consecință, Ministerul Educației creeaza patru posturi de profesor la Universitatea din București, și îi angajează pe toți patru.^[9] Moisil își ia în primire postul în anul academic 1941-1942.

În anii 1940-1950 publică intensiv în domeniul circuitelor electronice.

Între 1946-1948 este numit ambasador al României la Ankara. În perioada în care a fost staționat în Turcia, a ținut o serie de prelegeri matematice la Universitatea din Istanbul și la Universitatea Tehnica din Istanbul. În 1948, revine la Universitatea din București.

În anii 1950 devine pasionat de domeniul informaticii. Pe vremea aceea, dicționarul oficial de filosofie, tradus din limba rusă și publicat în 1953, descria domeniul ciberneticii ca "o știință burgheză reacționară îndreptată împotriva clasei muncitoare".^[10] În ciuda acestei atitudini guvernamentale, Moisil și-a folosit influența științifică să încurajeze oamenii de știință români în studiul domeniului calculatoarelor. În această perioadă publică Incercari Vechi Si Noi în Logica Neoclasica [New and Old Approaches in Neoclassic Logic], 1953; Teoria Algebrica a Mecanismelor Automate [Algebraic Theory of Automata], 1959; și Circuite cu Tranzistori [Transistorized Circuits], 1961. Aceste cărți au fost traduse în mai multe limbi, inclusiv în rusă și cehă.

Moisil a sprijinit realizarea primelor calculatoare românești, contribuind la instalarea primului calculator de construcție românească în 1957 la Institutul de Fizică Atomică. În aceeași perioadă Moisil a avut și inițiativa importantă de a crea un Centru de Calcul la Universitatea din București. Astfel, Universitatea din București a devenit una dintre primele zece universități din lume care aveau un centru de calcul.^[6]

A avut contribuții remarcabile la dezvoltarea informaticii și la formarea primelor generații de informaticieni. În anii 1960, a început să țină cursuri de logică matematică și la alte facultăți din afara Universității din București, inclusiv la Politehnica din București, de unde a recrutat și a pregatit inițial ca cercetători pe viitorii oameni de știință Paul Cristea, Petre Dimo, Ion Filotti, și Gheorghe Mărâi.^[11] Deasemenea, Moisil este cel care a avut ideea introducerii liceelor și facultăților de informatică în România, idee pusă în practică de prietenul său Mircea Malița, Ministru al Invățământului.^[6]

Viața sa dedicată matematicii și informaticii l-a consacrat ca un extraordinar om de știință și profesor. Era înzestrat cu un deosebit simț al umorului.^[6] Există multe vorbe de duh și anecdote cu Moisil. Multe se găsesc în cărțile pe care le-a scris, sau în cele care s-au scris despre el.

Grigore Moisil pe un timbru românesc

A fost membru al Academiei Române (din 1948),^[12] al Academiei din Bologna și al Institutului Internațional de Filosofie. A fost laureat al Premiului de Stat al Republicii Populare Române și i s-a decernat în 1964, prin decret al Consiliului de Stat, titlul ”Om de știință emerit”.

A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România^[13] începând cu 21 decembrie 1935 și membru titular începând cu 3 iunie 1941^[13].

Ca membru al Academiei Române, în 1969-1971 a intrat în conflict cu familia dictatorului comunist român, când Moisil s-a opus în mod deschis („Hai să fim serioși”) admiterii în academie a soției dictatorului.^[14] În secvență rapidă, a fost scos la pensie, iar grupul său de cercetare a fost dezmembrat.^[11]

În aprilie 1973, profesorul Grigore Moisil a plecat însoțit de soția lui, Viorica Moisil, într-o călătorie de o lună și jumătate în Canada și Statele Unite ale Americii, pentru a ține un șir de conferințe. A fost invitat, ca în alte dăți, la universități de renume pentru a vorbi despre subiectul său preferat: logică matematică. ^[11] În timpul acestei călătorii, pe 21 mai 1973, după ce vizitase o expoziție de artă eschimosă la Ottawa, a decedat subit, la 67 de ani.^[6]

In 1996, societatea internationala a inginerilor in electronica IEEE i-a acordat distincția rară de Computer Pioneer Award (post-mortem).^[15]

Lucrări

1929: La mecanique analytique des systemes continus (teză de doctorat)
1931: Sur une classe de systemes d'equations aux derivees partielles (lucrare de docență)
1935: L'algebre de la logique
1942: Logique modale, Ed. Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului.
1954: Introducere în algebră. Inele și ideale
1957: Scheme cu comandă directă cu contacte și reale, Ed. Academiei.
1959: Teoria algebrică a mecanismelor automate, tradus în rusă 1963, cehă 1964, engleză.
1960: Funcționarea în mai mulți timpi a schemelor cu relee ideale
1961-1962: Circuite cu tranzistori
1964: Algebraicka teorie automatu, Praha, Natiladatelstvi ceskosloveskis Akademie Ved
1965: Funcționarea reală a schemelor cu contacte și relee, Ed. Academiei.
1965: Încercări vechi și noi în logica neclasică
1966: Cursurile pentru inginerie de la Yablonna, Polonia, apărute în volumele "Zastosomanie algebr tukasiewycz do teorii ukladov"(...I și II)
1967: Theorie structurelle des automates finis, Ed. Gauthier-Villard, Paris.
1968: Elemente de logică matematică și teoria mulțimilor, Ed.Științifică.
1970: Îndoieli și certitudini, Ed. Enciclopedică Română.
1972: Essais sur les logiques non-chrysipiennes, Ed. Academiei.

Decorații

Titlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în domeniul științei, artei și culturii”^[16]
Medalia de aur „Secera și ciocanul” (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în domeniul științei, artei și culturii”^[16]

Grigore Moisil - Citate: