3. /14 MAI 2021 - POEZIE
DANTE ALIGHIERI
Biografie Dante Alighieri
Dante Alighieri (*29 mai 1265, Florenţa - †14 septembrie 1321, Ravenna), poet şi filozof italian, om politic florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Autor al "Divinei Comedii", capodoperă a literaturii universale, Dante este primul mare poet de limbă italiană, Sommo Poeta ("poet în cel mai înalt grad").
"Dante era de statură mijlocie, cu un umblet grav şi liniştit. Avea o faţă lungă, nasul acvilin, ochii mari, pielea brună, părul negru şi des, totdeauna cu o căutătură melancolică şi gânditoare" (Giovanni Boccaccio, Trattatello in laude di Dante).
Viaţa lui Dante este strâns legată de evenimentele politice din Florenţa. În acea perioadă, Florenţa era pe cale să devină oraşul cel mai important şi puternic din Italia centrală. Începând din 1250, un guvern comunal compus din burghezi şi meseriaşi înlătură supremaţia nobilimii şi, doi ani mai târziu, se bat primii "fiorini" de aur, monedă forte a comerţului european. Conflictul dintre "Guelfi", fideli autorităţii temporale a papei, şi "Ghibellini", partizani ai primatului politic al împăraţilor germani ai "Sfântului Imperiu Roman", se transformă într-un război între nobili şi burghezie. La naşterea lui Dante, după îndepărtarea Guelfilor, Florenţa se găsea în puterea Ghibellinilor. În 1266, Guelfii revin la putere şi Ghibellinii sunt expulzaţi din oraş. La rândul lor, Guelfii se divid în două fracţiuni: "bianchi" (albii) - care încercau să limiteze hegemonia papei - şi "neri" (negrii).
Dante se naşte la Florenţa pe 14 mai 1265 într-o familie din mica nobilime, tatăl - Alighiero di Bellincione - se ocupa cu negustoria. Mama - Gabriella degli Abati - i-a murit în copilărie şi tatăl atunci când Dante avea 17 ani. Cel mai semnificativ eveniment al tinereţii, după cum singur spune în opera sa "La Vita Nuova", este întâlnirea în 1274 cu Beatrice (nobila florentină Bice di Folco Portinari), pe care o vede în numai trei ocazii, fără să fi avut oportunitatea de a-i vorbi vreodată. Îndrăgostit de ea până la adoraţie, Beatrice devine simbolul angelic al graţiei divine, pe care o va cânta exaltat în "La Vita Nuova" şi mai târziu în "Divina Commedia".
Se cunoaşte puţin despre educaţia primită, dar creaţiile sale scot în evidenţă o erudiţie deosebită pentru timpurile sale. A fost profund impresionat de filozofia şi retorica lui Brunetto Latini, care apare ca figură importantă în "Divina Comedie". În Florenţa, audiază prelegerile de filozofie şi teologie la şcolile franciscane (pe lîngă biserica Santa Croce) şi dominicane (la biserica Santa Maria Novella), studiind mai ales pe Aristotel şi pe Toma d'Aquino . Se ştie că în 1285 Dante se afla în Bologna şi este foarte probabil să fi studiat la vestita Universitate din acest oraş.
Dante Alighieri - portret de Sandro BotticelliLa vârsta de 20 de ani se căsătoreşte cu cu Gemma Di Manetto Donati, aparţinând unei ramuri secundare a unei mari familii nobiliare, de la care va avea patru copii, Jacopo, Pietro, Giovanni şi Antonia.
În 1292, doi ani după moartea Beatricei în urma unor complicaţii puerperale, Dante începe să scrie "La Vita Nuova". În acelaşi timp se angajează în viaţa politică turbulentă din acel timp, imaginând în persoana împăratului "Sfântului Imperiu Roman" mitul unei posibile unităţi politice. Totuşi, în 1293, în urma unui decret prin care nobilii erau excluşi de la orice activitate politică, Dante este constrâns să se dedice numai creaţiei literare. Doi ani mai târziu, acest decret este abolit, cu condiţia ca persoana interesată să facă parte dintr-o corporaţie artizanală. Dante se înscrie în corporaţia medicilor şi farmaciştilor, şi în cea a bibliotecarilor, cu menţiunea de "poet". Se afiliază fracţiunii "Guelfilor albi", care se opuneau influenţei papei Bonifaciu al VIII-lea Caetani. În 1295 este trimis în San Gimignano cu o misiune diplomatică iar în 1300 este ales ca magistrat, unul din cei şase "Priori" - supraveghetori ai puterii executive care alcătuia "Signoria". La îndemnul lui Dante, liderii grupurilor antagoniste - "albii" şi "negrii" - din rândul Guelfilor, au fost exilaţi pentru a se menţine liniştea în oraş. În timp ce Dante se găsea la Roma, chemat de papa Bonifaciu VIII, fracţiunea "negrilor" preia puterea politică în Florenţa, lui Dante i se interzice prezenţa în oraş şi este condamnat la o amendă drastică. Neavând suma necesară, este condamnat la moarte dacă se va întoarce vreodată în Florenţa. Convins că a fost înşelat, Dante va rezerva un loc special papei Bonifaciu VIII într-unul din cercurile "Infernului" din "Divina Comedie".
Cu anul 1304 începe pentru Dante un lung exil, el nu se va mai întoarce niciodată la Florenţa. Petrece cea mai mare parte a exilului la Verona, în anii 1307-1309 la Paris, iar mai târziu la Ravenna. În 1310, speranţele politice ale lui Dante au fost trezite de sosirea în Italia a împăratului Henric al VII-lea de Luxemburg, în care vedea rezolvarea rivalităţilor dintre oraşele italiene. Dar moartea bruscă a lui Henric în 1313 la Siena întrerupe restaurarea puterii imperiale. În 1316, conducerea oraşului Florenţa îl invită să se întoarcă din exil, dar condiţiile umilitoare erau aceleaşi ca pentru un infractor iertat. Dante resipnge cu demnitate invitaţia, spunând că nu se va întoarce decât dacă i se va restabili în întregime onoarea ("senza onore e dignità di Dante....a Firenze non entrerò mai"). În 1319 Dante este invitat la Ravenna de către Guido Novello da Polenta, conducătorul oraşului. Doi ani mai târziu, este trimis ca ambasador la Veneţia. În timpul călătoriei de întoacere, suferă un atac de malarie şi moare în noaptea de 23/24 septembrie 1321 la Ravenna, unde se găseşte şi astăzi mormîntul său, deşi florentinii i-au păstrat un loc special în biserica Santa Croce.
Opera
Dante este ultimul mare exponent al culturii medievale, care - în generaţia următoare cu Petrarca şi Boccaccio - va face trecerea spre umanismul renaşterii. Împreună cu Guido Cavalcanti, Lapo Gianni, Cino da Pistoia şi Brunetto Latini devine principalul animator al noului stil literar, "Dolce Stil Novo". Spiritualitatea lui Dante este impregnată de misticismul caracteristic epocii istorice, după care providenţa este determinantă pentru evenimentele din viaţa oamenilor, pe calea ce duce la mântuire.
Cu celelalte doamne tu glumind
Cu celelalte doamne tu glumind,
cum de se-ntâmplã nu gândesti, stãpânã,
cã fata mea o alta-n ea îngânã
când frumusetea ta o vãd venind.
Dacã ai sti, n-ar putea Pietate
sã tinã împotrivã-mi încercare,
Amor când lângã tine îmi apare,
mai îndrãznet, mai sigur e în toate,
si îmi rãneste gândurile-n fricã,
acela-i mort, acela-i dat afarã,
doar el spre tine ochii îsi ridicã;
de-aceea un alt chip fac sã-mi aparã,
dar nu fãrã sã-aud atunci preabine
vaietul izgonirilor din mine.
cum de se-ntâmplã nu gândesti, stãpânã,
cã fata mea o alta-n ea îngânã
când frumusetea ta o vãd venind.
Dacã ai sti, n-ar putea Pietate
sã tinã împotrivã-mi încercare,
Amor când lângã tine îmi apare,
mai îndrãznet, mai sigur e în toate,
si îmi rãneste gândurile-n fricã,
acela-i mort, acela-i dat afarã,
doar el spre tine ochii îsi ridicã;
de-aceea un alt chip fac sã-mi aparã,
dar nu fãrã sã-aud atunci preabine
vaietul izgonirilor din mine.
Oricărui nobil suflet
Oricãrui nobil suflet iubitor
cãruia-i vin cu spusa-mi înainte,
sã-mi zicã de aceasta, ce-are-n minte,
salut întru stãpânul sãu, Amor.
Deja trecuse ceasul trei din taina
vremii ce-i datã stelei lucitoare,
când fãrã veste Zeul îmi apare,
de el de-mi amintesc m-apucã spaima.
Voios pãrea Amor tinând în mânã
inima-mi, iar în brate purta-n pânzã
de-altar, dormind, doamna-mi înfãsuratã.
Si o trezi, din inima-mi ce-ngânã
vãpãi, cu fricã o hrãni, ascunsã;
vãzui cã pleacã-n lacrimi deodatã.
cãruia-i vin cu spusa-mi înainte,
sã-mi zicã de aceasta, ce-are-n minte,
salut întru stãpânul sãu, Amor.
Deja trecuse ceasul trei din taina
vremii ce-i datã stelei lucitoare,
când fãrã veste Zeul îmi apare,
de el de-mi amintesc m-apucã spaima.
Voios pãrea Amor tinând în mânã
inima-mi, iar în brate purta-n pânzã
de-altar, dormind, doamna-mi înfãsuratã.
Si o trezi, din inima-mi ce-ngânã
vãpãi, cu fricã o hrãni, ascunsã;
vãzui cã pleacã-n lacrimi deodatã.
Plângeţi amanţi, când Zeul chiar a plans
Plângeti, amanti, când Zeul chiar a plâns,
vãzând ce tânguiri îl întâmplarã.
Amor, aude doamne chemând strâns
milã, din ochi dând plângerea afarã.
Josnica moarte, într-o sfântã stare
a aruncat cruda ei stãruintã
si-a prãpãdit chiar lauda-n fiintã,
în nobilã femeie cinstitoare.
Laudã-i da Amor în al sãu cânt:
si l-am vãzut asa-n carne si oase,
deasupra moartei forme gratioase,
în lacrimi, si la cer priviri ducând
spre sufletul trãind acolo blând,
ce doamnã-a fost si chip voios purtase.
vãzând ce tânguiri îl întâmplarã.
Amor, aude doamne chemând strâns
milã, din ochi dând plângerea afarã.
Josnica moarte, într-o sfântã stare
a aruncat cruda ei stãruintã
si-a prãpãdit chiar lauda-n fiintã,
în nobilã femeie cinstitoare.
Laudã-i da Amor în al sãu cânt:
si l-am vãzut asa-n carne si oase,
deasupra moartei forme gratioase,
în lacrimi, si la cer priviri ducând
spre sufletul trãind acolo blând,
ce doamnã-a fost si chip voios purtase.
CAMIL PETRESCU
Biografie Camil Petrescu
Camil Petrescu s-a nascut in Bucuresti la 22 aprilie 1894. A urmat cursurile Colegiului \"Sf. Sava\" si ale Liceului \"Gh.Lazar\", apoi Facultatea de Filosofie si Litere. Debuteaza in revista Facla in 1914. Ia parte, in mod direct, la primul razboi mondial. Dupa razboi e, o vreme, profesor si gazetar la Timisoara. In 1921 il aflam la revista Sburatorul, de al carei cenaclu se disociaza in 1933. Este redactor la \"Revista Fundatiilor Regale\", director al Teatrului National din Bucuresti. In 1948 devine membru al Academiei Romane.
Debutul editorial se petrece in 1923 cu volumul Versuri. Ideea. Ciclul mortii. Fondeaza publicatiile Saptamina muncii intelectuale si artistice si Cetatea literara.
Moare la 14 mai 1957.
Intreaga poetica a romanului camil-
petrescian exprima renuntarea
curajoasa la iluzia cunoasterii
absolute o omului.
(N.Manolescu)
Camil Petrescu, personalitate multilaterala, s-a manifestat creator in cele mai variate directii ale culturii. Cu vadite si temeinice aplicatii spre filosofie, formatia spirituala a scriitorului si-a pus amprenta asupra creatiei sale literare.
A fost preocupat constant de teoretizareaactului creator al literaturii in perioada interbelica.
A adus contributii novatoare in poezie, in tehnica romanului si a teatrului romanesc.
Conceptia sa cu privire la literatura este cuprinsa in numeroase articole, studii, dar mai ales in conferinta Noua structura si opera lui Marcel Proust, aparuta in volumul Teze si antiteze. Camil Petrescu fixeaza o estetica moderna romanului romanesc.
Ceea ce da unitate operei lui Camil Petrescu - acest \"trudnic in ale scrisului\", cum se autodefineste - este aspiratia spre autenticitate. Camil Petrescu este unul dintre promotorii innoirii literaturii. Dupa el, literatura unei epoci trebuie sa fie sincrona cu filosofia si cu celelalte domenii ale cunoasterii. Romanele lui Camil Petrescu impun o noua forma epica, neavind propriu-zis un subiect; in timp ce, pina la el, in literatura noastra dominau romanele sociale, monografice, romanul lui se structureaza pe o pasiune sau pe o idee. Romanul lui Camil Petrescu este unul de observatie a vietii interioare, de analiza psihologica, iar creatorul descrie realitatea in masura in care a cunoscut-o prin experienta directa.
Camil Petrescu s-a nascut in Bucuresti la 22 aprilie 1894. A urmat cursurile Colegiului \"Sf. Sava\" si ale Liceului \"Gh.Lazar\", apoi Facultatea de Filosofie si Litere. Debuteaza in revista Facla in 1914. Ia parte, in mod direct, la primul razboi mondial. Dupa razboi e, o vreme, profesor si gazetar la Timisoara. In 1921 il aflam la revista Sburatorul, de al carei cenaclu se disociaza in 1933. Este redactor la \"Revista Fundatiilor Regale\", director al Teatrului National din Bucuresti. In 1948 devine membru al Academiei Romane.
Debutul editorial se petrece in 1923 cu volumul Versuri. Ideea. Ciclul mortii. Fondeaza publicatiile Saptamina muncii intelectuale si artistice si Cetatea literara.
Moare la 14 mai 1957.
Intreaga poetica a romanului camil-
petrescian exprima renuntarea
curajoasa la iluzia cunoasterii
absolute o omului.
(N.Manolescu)
Camil Petrescu, personalitate multilaterala, s-a manifestat creator in cele mai variate directii ale culturii. Cu vadite si temeinice aplicatii spre filosofie, formatia spirituala a scriitorului si-a pus amprenta asupra creatiei sale literare.
A fost preocupat constant de teoretizareaactului creator al literaturii in perioada interbelica.
A adus contributii novatoare in poezie, in tehnica romanului si a teatrului romanesc.
Conceptia sa cu privire la literatura este cuprinsa in numeroase articole, studii, dar mai ales in conferinta Noua structura si opera lui Marcel Proust, aparuta in volumul Teze si antiteze. Camil Petrescu fixeaza o estetica moderna romanului romanesc.
Ceea ce da unitate operei lui Camil Petrescu - acest \"trudnic in ale scrisului\", cum se autodefineste - este aspiratia spre autenticitate. Camil Petrescu este unul dintre promotorii innoirii literaturii. Dupa el, literatura unei epoci trebuie sa fie sincrona cu filosofia si cu celelalte domenii ale cunoasterii. Romanele lui Camil Petrescu impun o noua forma epica, neavind propriu-zis un subiect; in timp ce, pina la el, in literatura noastra dominau romanele sociale, monografice, romanul lui se structureaza pe o pasiune sau pe o idee. Romanul lui Camil Petrescu este unul de observatie a vietii interioare, de analiza psihologica, iar creatorul descrie realitatea in masura in care a cunoscut-o prin experienta directa.
Cearta
Miniatură de fildeş mărită,
Şi necăjită,
Tu nu ştii ce să faci,
Supărată pe mine:
Să râzi?
Să plângi?
Dar îţi strălucesc ochii
De parcă-s plini de rouă,
Căci tu le faci pe amândouă
Negrăit de frumos,
Cum cade câte-o rază de lumină
Pe nasul unui copil mânios.
Eu însă citesc mai departe şi tac…
Şi tu plângi tot mai tare,
Că nu vreau să viu să te-mpac.
Dar e destul ca mai târziu
Să zâmbesc
Privind într-altă parte
(Mereu aplecat cu ochii-n carte)
Ca să mă smuceşti furioasă de haină
Şi să râzi plângând acum de ciudă
Că te-am împăcat.
Şi necăjită,
Tu nu ştii ce să faci,
Supărată pe mine:
Să râzi?
Să plângi?
Dar îţi strălucesc ochii
De parcă-s plini de rouă,
Căci tu le faci pe amândouă
Negrăit de frumos,
Cum cade câte-o rază de lumină
Pe nasul unui copil mânios.
Eu însă citesc mai departe şi tac…
Şi tu plângi tot mai tare,
Că nu vreau să viu să te-mpac.
Dar e destul ca mai târziu
Să zâmbesc
Privind într-altă parte
(Mereu aplecat cu ochii-n carte)
Ca să mă smuceşti furioasă de haină
Şi să râzi plângând acum de ciudă
Că te-am împăcat.
În prag
Deschide ferecata poartă,
Kicsikém,
Sunt acolo-ngrămădite
Tristeţi de mult uitate,
Vechituri şi gânduri părăsite,
Toane reci pe lângă soartă.
Rând pe rând am aruncat acolo,
Ca într-un pod de casă,
Atâtea lucruri care-au fost,
Desperechiate, prăfuite de uitare,
Zestre şi povară fără rost.
În jilţul fericirilor trecute,
Cu câlţii scoşi afară,
Doarme somnoros «odinioară»
(L-o cuprinde cândva cartea
Amintirii prefăcute.)
Treze stau prin colţuri drame doar schelete,
Printre ele nebunii săpate în perete,
Glume care-ncearcă nemurirea,
Spinări reci de salamandre
Subt duşumeaua minţii, prin meandre.
A trecut pe-acolo moartea şi iubirea.
Cine să le judece şi să despartă?
O, deschide ferecata poartă
Kicsikém
Nu te teme
Duhurile toate te privesc
- Unele cu drag –
Căci, albă şi fragedă,
Tu te profilezi uşoară
Ca pe un primăvăratec prag.
Şi-n jurul tău
Tremură lumina crudă de afară.
Kicsikém,
Sunt acolo-ngrămădite
Tristeţi de mult uitate,
Vechituri şi gânduri părăsite,
Toane reci pe lângă soartă.
Rând pe rând am aruncat acolo,
Ca într-un pod de casă,
Atâtea lucruri care-au fost,
Desperechiate, prăfuite de uitare,
Zestre şi povară fără rost.
În jilţul fericirilor trecute,
Cu câlţii scoşi afară,
Doarme somnoros «odinioară»
(L-o cuprinde cândva cartea
Amintirii prefăcute.)
Treze stau prin colţuri drame doar schelete,
Printre ele nebunii săpate în perete,
Glume care-ncearcă nemurirea,
Spinări reci de salamandre
Subt duşumeaua minţii, prin meandre.
A trecut pe-acolo moartea şi iubirea.
Cine să le judece şi să despartă?
O, deschide ferecata poartă
Kicsikém
Nu te teme
Duhurile toate te privesc
- Unele cu drag –
Căci, albă şi fragedă,
Tu te profilezi uşoară
Ca pe un primăvăratec prag.
Şi-n jurul tău
Tremură lumina crudă de afară.
Versuri pentru ziua de atac
Fii gata, prietene soldat, fii gata.
Curata-ti cu grija arma si lopata
Si pune-ti cruciulita la gât, -
Mâine va fi un atac mare
Si-atât.
De undeva, de departe, ne vor trimite ordine:
Cu ranita si arma în spinare,
Pe drumurile ude de ploaie si-ntuneric
Ne vor purta întreaga noapte
În soapte.
Târziu ne vor opri în fata portii.
În fata portii nevazute-a mortii.
La trei din noapte vom scula din somn
Pe cei ce se lasara istoviti în noroi,
Vom astepta din nou
Noi ordine.
Vom astepta chinuitor
Si-apoi patrunsi de ploaie pâna la vertebre,
Murdari, încatusati, greoi,
În zorii albiciosi si umezi de septembre
Când palele de ceata se rup peste tufisuri
În siruri rare vom urca,
Cu pasi definitivi
Colina, dupa care stam
Si dincolo, deodata -
De nepatruns, patrunzator si gol
Va sta-naintea noastra câmpul de bataie.
Unic, imens si nou
Va sta-naintea noastra câmpul de bataie.
Surprinsi privim o clipa acest tinut funest.
Un semn, un gest…
Si-ncet pornim pe povârnisul gol al mortii
Intram, alunecam pe povârnisul gol si noroios al mortii.
Prietene soldat,
Cu toate ca afara ploua,
Se vor petrece mâine lucruri care-ntrec
Si mintea si puterile noastre.
La un pas de sufletele noastre
Mâine
Se va petrece poate ceva nou.
Nu-ti mai trudi zadarnic mintea,
Prietene soldat.
Mai bine fii gata
Si-atât.
Curata-ti cu grija arma si lopata
Si pune-ti cruciulita la gât.
Fii gat,
Pregateste-ti frumos sufletul.
Omoara în el -de azi- tot trecutul.
Fa din el un trup de mort
Cu piele de ceara si vine albastre.
Ghemuit în cort,
T;i-aprinde iar tigarea.
Cadavre-s de acum nadejdile noastre…
Nu stie nimeni…
Nu banuie nimeni…
O, nimeni nu stie ce va fi.
Dar mâine pe-nserate
Câtiva, acei ce plasa mortii-o vor razbate,
În jurul lor cu sete si groaza vor privi.
Prietene soldat, pâna diseara,
Pâna la noapte, pune flori de sticla rece
Pe tot ce-a fost…
Linistit, linistit, linistit.
Nu mai gândi la ce se va petrece
(Nu are, camarade, nici un rost),
Fii linistit…
Omoara-ti sufletul cu grija, si calm
Ai timp destul.
Asa a fost sa fie,
În zi de toamna burnitoasa, cenusie.
O, înca-o data, ai tot timpul:
Nu te teme.
Diseara ne vor da ceai si pesmeti.
Omoara-ti sufletul de cu vreme
Ca sa poti mânca linistit.
(Ceaiul e bun ca sa nu îngheti.)
Prietene soldat,
Ucide-ti sufletul cu grija:
Restul n-are nici o însemnatate:
De va fi glont, sau colt de schija,
Pâna la tine nimic nu va strabate.
Curata-ti cu grija arma si lopata
Si pune-ti cruciulita la gât, -
Mâine va fi un atac mare
Si-atât.
De undeva, de departe, ne vor trimite ordine:
Cu ranita si arma în spinare,
Pe drumurile ude de ploaie si-ntuneric
Ne vor purta întreaga noapte
În soapte.
Târziu ne vor opri în fata portii.
În fata portii nevazute-a mortii.
La trei din noapte vom scula din somn
Pe cei ce se lasara istoviti în noroi,
Vom astepta din nou
Noi ordine.
Vom astepta chinuitor
Si-apoi patrunsi de ploaie pâna la vertebre,
Murdari, încatusati, greoi,
În zorii albiciosi si umezi de septembre
Când palele de ceata se rup peste tufisuri
În siruri rare vom urca,
Cu pasi definitivi
Colina, dupa care stam
Si dincolo, deodata -
De nepatruns, patrunzator si gol
Va sta-naintea noastra câmpul de bataie.
Unic, imens si nou
Va sta-naintea noastra câmpul de bataie.
Surprinsi privim o clipa acest tinut funest.
Un semn, un gest…
Si-ncet pornim pe povârnisul gol al mortii
Intram, alunecam pe povârnisul gol si noroios al mortii.
Prietene soldat,
Cu toate ca afara ploua,
Se vor petrece mâine lucruri care-ntrec
Si mintea si puterile noastre.
La un pas de sufletele noastre
Mâine
Se va petrece poate ceva nou.
Nu-ti mai trudi zadarnic mintea,
Prietene soldat.
Mai bine fii gata
Si-atât.
Curata-ti cu grija arma si lopata
Si pune-ti cruciulita la gât.
Fii gat,
Pregateste-ti frumos sufletul.
Omoara în el -de azi- tot trecutul.
Fa din el un trup de mort
Cu piele de ceara si vine albastre.
Ghemuit în cort,
T;i-aprinde iar tigarea.
Cadavre-s de acum nadejdile noastre…
Nu stie nimeni…
Nu banuie nimeni…
O, nimeni nu stie ce va fi.
Dar mâine pe-nserate
Câtiva, acei ce plasa mortii-o vor razbate,
În jurul lor cu sete si groaza vor privi.
Prietene soldat, pâna diseara,
Pâna la noapte, pune flori de sticla rece
Pe tot ce-a fost…
Linistit, linistit, linistit.
Nu mai gândi la ce se va petrece
(Nu are, camarade, nici un rost),
Fii linistit…
Omoara-ti sufletul cu grija, si calm
Ai timp destul.
Asa a fost sa fie,
În zi de toamna burnitoasa, cenusie.
O, înca-o data, ai tot timpul:
Nu te teme.
Diseara ne vor da ceai si pesmeti.
Omoara-ti sufletul de cu vreme
Ca sa poti mânca linistit.
(Ceaiul e bun ca sa nu îngheti.)
Prietene soldat,
Ucide-ti sufletul cu grija:
Restul n-are nici o însemnatate:
De va fi glont, sau colt de schija,
Pâna la tine nimic nu va strabate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu