MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 9 MAI 2021 /ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

 2. /9 MAI 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

DECESE

George Coșbuc, poet român

• 1657: William Bradford, guvernatorul coloniei Plymouth din Massachusetts (n. 1590)
• 1760: Nikolaus Ludwig von Zinzendorf und Pottendorf, Conte Imperial de Zinzendorf și Pottendorf (n. 26 mai 1700, Dresda – 9 mai 1760), a fost un reformator german religios și social și episcop al Bisericii Moraviei. În 1710 (la 10 ani) se înscrie la Universitatea pietistă Pedagogium a lui August Francke. În joacă, a înființat „Ordinul seminței de muștar” prin care băieții se legau să îl iubească pe Iisus Hristos și să se dedice unei vieți pline de fapte bune.
  La 21 de ani a preluat domeniile familiei sale, iar vestea privind bunătatea sa a atras refugiați de credințe diferite, începând cu Frații Moravi.
  Zinzendorf a fondat așezarea Herrnhut (Adăpostul Domnului) în 1722. Pentru a liniști tensiunile teologice din cadrul congregației, Zinzendorf i-a provocat în 1727 la un legământ frățesc de realizare a unui creștinism practic. Zilnic, toți trebuiau să se unească în adorarea lui Dumnezeu prin rugăciune și cântece, în acest scop Zinzendorf a creat cca. 2000 de imnuri. Această practică a continuat mai mult de 100 de ani.  

  Nicolaus Ludwig, Conte Imperial de Zinzendorf și Pottendorf
  Nikolaus Ludwig von Zinzendorf
  Date personale
  Născut	26 mai 1700 Dresda
  Decedat	9 mai 1760 (59 de ani) Herrnhut
  Înmormântat	Herrnhuter Gottesacker[*]
  Căsătorit cu	Erdmuthe Dorothea of Reuss-Ebersdorf (d. 1756) Anna Nitschmann (d. 17 iunie 1760)
  Copii	Christian Renatus von Zinzendorf[*]
  Cetățenie	Germania
  Religie	Frații Moravi Unity of the Brethren[*]
  Ocupație	teolog, preot, episcop al Bisericii Moraviei
  Activitate
  Alma mater	Universitatea din Halle-Wittenberg
  Organizație	Universitatea din Halle-Wittenberg Monumentul lui Zinzendorf aflat în Herrnhut, Germania

• 1805: Johann Christoph Friedrich Schiller (n. 10 noiembrie 1759,^[ Marbach am Neckar, Sfântul Imperiu Roman – d. 9 mai 1805, Weimar, Saxa-Weimar), înnobilat în anul 1802 ca Friedrich von Schiller, a fost un poet și dramaturg german, considerat unul din clasicii poeziei germane. Schiller s-a născut în familia unui felcer din Marbach am Neckar în ducatul Württemberg din sudul Germaniei, care devine mai târziu administrator al grădinilor curții ducale. În 1773, la vârsta de 14 ani, tânărul Schiller este înrolat la ordinul ducelui Karl Eugen în Academia Militară, instituție cu cel mai desăvârșit spirit cazon, unde se va forma spiritul rebel al viitorului poet. După opt ani începe studiul medicinei, devenind în 1780 medic militar al unui regiment din Württemberg, după ce susținuse o dizertație cu titlul Über den Zusammenhang der tierischen Natur des Menschen mit seiner geistigen („Despre relația dintre natura animală și cea spirituală a omului”).
  

  Schiller ca medic militar al regimentului de grenadieri „Augé”, 1781/1782. Tablou de Philipp Friedrich Hetsch
  Încă din adolescență se simțea atras de literatură, în special de genul dramatic. Lecturile preferate vor fi Shakespeare, J.-J. Rousseau și poeții germani aparținând mișcării Sturm und Drang („Furtună și Avânt”). Curentul romantic german cu acest nume, după titlul unei drame de Klinger, a influențat începuturile literare ale lui Schiller, al cărui spirit nonconformist găsește ecou în frământările sociale ale timpului.
  În 1781 publică drama Die Räuber („Hoții”), jucată cu succes un an mai târziu la teatrul din Mannheim, deschizându-i drumul spre celebritate.
  

  Schiller citind din drama sa „Hoții” în pădurea Bopser. Schiță de Viktor von Heideloff
  Profund romantică, povestea celor doi frați cu caractere diferite excelează prin ilustrarea unor pasiuni puternice pe fundalul luptei dintre două morale și două ideologii. Spiritul revoltat al poetului are de înfruntat inițial reticențele autorităților, prin caracterului subversiv al dramei, dar succesul la public va înfrânge orice opreliști. Datorită ideilor revoluționare din piesa Hoții, Schiller va fi numit în 1792 cetățean de onoare al Republicii Franceze. Schiller publică între timp și alte lucrări cu carater radical și este silit să emigreze în afara ducatului, fiind găzduit de un prieten din Thüringen. În anii 1783-1784 este numit poet al teatrului din Mannheim, unde înscenează piesele sale Conjuratia lui Fiesco, și Kabale und Liebe („Intrigă și iubire”), ultima reprezentată cu succes răsunător. În 1785 editează revista Rheinische Thalia și, sub impulsul unui elan plin de optimism, scrie poezia Zur Freude („Către bucurie”), care va fi transpusă muzical de Beethoven în finalul Simfoniei a IX-a, devenită imn al Uniunei Europene.
  În 1787 se stabilește la Weimar, primind funcția de consilier la curtea marelui duce Karl August. Această ultimă perioadă a vieții sale este marcată de strânsa prietenie cu Johann Wolfgang von Goethe, o perioadă clasicistă. Caracteristică acesteia, drama Don Carlos etalează un limbaj mai stăpânit, ferit de exploziile verbale. Dați libertate gândirii, replica marchizului de Posa, sintetizează noul principiu călăuzitor al năvalnicului poet de odinioară.
  Teoretician al idealismului în estetică, Schiller atribuia artei, literaturii și teatrului un rol fundamental în emanciparea omului, vorbind despre „cel de al treilea imperiu vesel al jocului și aparențelor”. Această concepție este teoretizată în lucrarea Briefe über die ästhetische Erziehung des Menschen („Scrisori despre educația estetică a omului”, 1795). Este numit profesor la Universitatea din Jena (1789).
  În 1790 s-a căsătorit cu Charlotte von Lengefeld, a muncit mult și s-a îmbolnăvit, devenind incapabil să-și desăvârșească proiectele literare. Ducele de Weimar îl salvează, asigurându-i o pensie.
  În 1794 editează publicația Die Horen, unde va colabora și Goethe. Prietenia celor doi va rămâne unică în istoria literaturii. Individualitățile lor puternice se completau reciproc, spiritul speculativ, care pornea de la ideea de unitate, al lui Goethe și cel intuitiv, pornind de la varietate, al lui Schiller se întâlneau la jumătatea drumului, cum avea să scrie Schiller în studiul Über die naive und sentimentalische Dichtung („Despre poezia naivă și cea sentimentală”, 1796). La îndemnul lui Goethe, Schiller se întoarce - după zece ani de studii și publicistică - la poezie și dramă.
  După 1799 apar dramele Wallenstein, Maria Stuart, Die Jungfrau von Orléans („Fecioara din Orléans”), Die Braut von Messina („Mireasa din Messina”), Wilhelm Tell.
  În vara anului 1804 Schiller s-a îmbolnăvit din nou și a murit la Weimar, la 9 mai 1805.  

  Friedrich Schiller
  Friedrich Schiller în jurul anului 1790, de Anton Graff
  Date personale
  Nume la naștere	Johann Christoph Friedrich von Schiller
  Născut	10 noiembrie 1759[2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14][15][16][17][18][19][20]  Marbach am Neckar, Sfântul Imperiu Roman[21][3]
  Decedat	9 mai 1805 (45 de ani)[2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14][15][16][17][18][19][20]  Weimar, Saxa-Weimar[22][3]
  Înmormântat	Jacobsfriedhof Weimar[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
  Părinți	Johann Kaspar Schiller[*] Elisabeth Dorothea Schiller[*]
  Frați și surori	Christophine Reinwald[*]
  Căsătorit cu	Charlotte von Lengefeld[*]
  Copii	Emilie von Gleichen-Rußwurm[*] Ernst von Schiller[*]
  Naționalitate	german
  Cetățenie	Ducatul de Württemberg[*]
  Etnie	german
  Religie	luteranism
  Ocupație	medic militar, poet, dramaturg
  Limbi	limba franceză limba germană[1]
  Studii	Karlsschule Stuttgart[*] Universitatea din Jena
  Activitatea literară
  Specie literară	poezie, dramă
  Operă de debut	„Der Student von Nassau”, „Die Räuber”
  Opere semnificative	Die Räuber[*] Dom Karlos. Infant von Spanien[*] Wallenstein[*] Maria Stuart[*] Wilhelm Tell[*] Intrigă și iubire[*] Über die ästhetische Erziehung des Menschen[*] Die Huldigung der Künste[*] Die Jungfrau von Orleans[*]
  Influențe[ascunde] Mișcarea literară de protest Sturm und Drang, Shakespeare, Plutarh, Klopstock, Voltaire, Rousseau și Goethe

• 1850: Joseph Louis Gay-Lussac, fizician și chimist francez (n. 1778)
• 1870: Prințul Frederick Charles Augustus de Württemberg (germană Friedrich Karl August Prinz von Württemberg)^[1] (21 februarie 1808 – 9 mai 1870) a fost general în armata Württemberg și tatăl regelui Wilhelm al II-lea de Württemberg.^[1] Frederic a fost membru al familiei regale de Württemberg și Prinț de Württemberg.  

  Prințul Frederic
  Prințul Frederic de Württemberg
  Date personale
  Nume la naștere	Friedrich Karl August
  Născut	21 februarie 1808 Schloss Comburg, Regatul Württemberg
  Decedat	9 mai 1870 (62 de ani) Stuttgart, Regatul Württemberg
  Înmormântat	Schlosskirche, Palatul Ludwigsburg, Stuttgart, Baden-Württemberg
  Părinți	Prințul Paul de Württemberg Prințesa Charlotte de Saxa-Hildburghausen
  Frați și surori	Prince August of Württemberg[*] Prințesa Pauline de Württemberg Elena Pavlovna de Württemberg
  Căsătorit cu	Ecaterina Frederica de Württemberg
  Copii	Wilhelm al II-lea de Württemberg
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	Geheimrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Württemberg

• 1914: Paul Héroult, fizician francez (n. 1863)
• 1918: George Coșbuc (n. 20 septembrie 1866,^[1][2] Hordou, Ungaria Regală, Imperiul Austriac – d. 9 mai 1918,^[1][2] București, România) a fost un poet, critic literar, scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916.
  Poezia sa aparține patrimoniului cultural național, creația sa recomandându-l drept un autor clasic al literaturii române, un om cu un gust literar desăvârșit și un autor canonic, care nu poate lipsi din manualele școlare nici în ziua de azi. A dus, de asemenea, o prodigioasă activitate de iluminare (culturalizare) a țăranilor, fiind un precursor al mișcării poporaniste și un tehnician desăvârșit al prozodiei, folosea o gamă foarte variată de picioare metrice și de ritmuri, de la cele ale poeziei populare la terza rima. A dat o versiune completă a operei lui Dante, Divina comedie. A tradus foarte mult din lirica străină și a adaptat prin localizare la sufletul și mediul țărănesc Eneida și Odiseea (Iliada a fost tradusă de contemporanul său, George Murnu) și a introdus specii ale poeziei orientale, cum ar fi gazelul, în poezia română. Toate aceste calități îl recomandă pentru poziția pe care o ocupă, de autor clasic, dar mai ales simțul echilibrului și faptul că a scos în evidență partea solară, idilică, a sufletului țăranului român. George Coșbuc s-a născut în 1866, pe 20 septembrie, fiind al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu.^[3] Copilăria și-o petrece în satul natal Hordou, în orizontul mitic al lumii rurale, în tovărășia basmelor povestite de mama sa. Primele noțiuni despre învățătură le primește de la țăranul Ion Guriță, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coșbuc auzise „că știe povești”. De la bătrânul diac (cântăreț la biserică) Tănăsucă Mocodean, George Coșbuc învață să citească încă de la vârsta de cinci ani.^[4][5]
  Poetul și-a început studiile la școala primară confesională greco-catolică din Hordou, în toamna anului 1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna anului 1873, pentru clasele a II-a și a III-a, urmează cursurile școlii triviale (confesionale, greco-catolice) din Telciu, cea mai mare comună de pe Valea Sălăuții, învățând germana cu unchiul său Ion Ionașcu, directorul școlii. În clasa a IV-a (1875), se află la Școala Normală din Năsăud, pe care o absolvă pe data de 21 iunie 1876. În toamna aceluiași an, George Coșbuc se înscrie în clasa I a Gimnaziului fundațional greco-catolic din Năsăud, perioadă de când datează și primele contacte cu operele literaturii române și universale, precum Nikolaus Lenau, Heinrich Heine, Adalbert von Chamisso, Gottfried August Bürger și alții. La Gimnaziul superior (liceul, astăzi colegiu național) din Năsăud predau profesori cu o pregătire serioasă, unde se punea accent pe studiul limbilor și al literaturilor clasice, astfel tânărul Coșbuc formându-și aici o temeinică bază pentru cultura sa.^[6]
  Începe să scrie versuri și activează în Societatea de lectură Virtus Romana Rediviva a gimnaziului năsăudean, încă din clasa a V-a (1880 - 1881), ca membru extraordinar. În clasa a VII-a, George Coșbuc este ales vicepreședinte al societății, iar la 2 octombrie 1883 devine președinte. Publică în paginile revistei Muza someșeană (1882 - 1883) primele poezii, citește la ședințele societății traduceri din Friedrich Rückert, Sándor Petőfi și o poveste populară, în 600 de versuri, Pepelea din cenușă.^[7]
  Contactul cu literatura clasică, mai cu seamă cea latină, cu principalele opere ale literaturii europene, dragostea față de folclorul românesc și față de cărțile vechi îi marchează, din această perioadă, destinul creator. În mai 1884 își susține examenul de bacalaureat, iar după trecerea acestuia, în toamna anului 1884, se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere la Universitatea Francisc Iosif (Franz Josef) din Cluj, care avea pe atunci și o catedră de limbă română, condusă de preotul unit Grigore Silași. A continuat studiile clasice, frecventând cursurile de istoria vechilor greci, cele de traducere și interpretare din scrieri alese din Cicero, teoria și istoria retoricii la greci și romani, sintaxa greacă și istoria literaturii latine. A fost numit în comitetul Societății Iulia a studenților români din universitatea clujeană, timp în care își începe colaborarea la gazeta Tribuna din Sibiu (decembrie 1884).^[8]
  În noiembrie 1886, bolnav și confruntat cu diverse dificultăți materiale, nu mai figurează printre studenții clujeni, frecventând doar anumite cursuri universitare.^[9] Continuă colaborarea la Tribuna, publicând Atque nos, Fata craiului din cetini, Draga mamei, Dragoste păcurărească. Ioan Slavici, directorul Tribunei, îl caută personal la Cluj pentru a-l atrage în redacția revistei și pentru a stabili cu el o eventuală colaborare de durată. Coșbuc publică și în coloanele revistei din Gherla Cărțile săteanului român, continuând în același timp să scrie la Tribuna precum povești și basme versificate (Fulger, Brâul Cosânzenii, Tulnic și Lioara), fapt ce îl determină pe Slavici, să îl aducă cu orice preț la Sibiu, în redacția ziarului. Din vara anului 1887 poetul începe să lucreze ca redactor la Tribuna, inaugurându-se astfel o etapă hotărâtoare în formația sa publicistică.  Despre începuturile sale literare însuși George Coșbuc mărturisește:

  „Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am și nici nu știu ce era, însă îmi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardelenești.”

  Referirea este făcută la revista de informare pedagogică și literară Școala practică, redactată de pedagogul Vasile Petri, în care, „student” în clasa a VII-a liceală, George Coșbuc trimite spre publicare în primăvara anului 1883 o traducere. Primele încercări de versificație, cu solide studii umaniste de limba latină și greacă, filosofie și istorie filosofică, istoria literaturilor, poetică și prozodie, datează din perioada cursurilor Gimnaziului Fundațional din Năsăud. Evenimentul principal se produce în toamna anului 1880, când gimnazistul este primit ca membru al Societății de lectură a elevilor Virtus Romana Rediviva:

  „Întâiele încurajări mi le-au dat profesorii mei de liceu care în vederea talentului meu literar mă scuteau de studiile științifice ...”

  Începând din octombrie 1882, membrii societății elevilor gimnaziști din Năsăud redactează publicația liceului, Muza Someșeană, un caiet manuscris, în care elevii publicau texte originale, traduceri și observații critice. Aici vor apărea primele poezii ale elevului George Coșbuc, altele urmând a fi citite de autor în ședințele societății, în total peste cincizeci de poezii „dintre cele 160 scrise pe când era elev în clasa a șasea”. La 20 decembrie 1883 Societatea de lectură "Virtus Romana Rediviva" îl alege ca președinte. Mai târziu, în numărul 47 din 18/30 noiembrie 1884, revista Familia din Oradea îi publică poezia Aș vrea să fiu, semnată tot C. Boșcu, purtând indicația „după Petöfi”.^[9]
  Debutul publicistic propriu-zis se produce tot în 1884, când revista Tribuna din Sibiu îi publică sub pseudonimul C. Boșcu (anagrama numelui Coșbuc), snoava versificată Filosofii și plugarii.^[8] Prezentată sub formă de foileton, această snoavă (are peste 350 de rânduri) apare în trei numere consecutive ale revistei sibiene (nr. 183-190 din 5/17 decembrie - 8/28 decembrie 1884). George Coșbuc transmisese vasta compoziție din Cluj, unde se înscrisese la Facultatea de Litere și Filosofie. Ioan Slavici, conducătorul Tribunei, își va reaminti mai târziu acest debut:

  „Într-una din zile am primit la redacțiune, pentru foița Tribunei, un manuscript, curat și citeț, o snoavă versificată. Autorul se subscria Boșcu și plicul fusese-n Cluj pus la poștă. Mi se părea lucru învederat, că acel Boșcu e-ncepător, student la universitatea din Cluj, și mă bucuram, căci n-o fi, poate, adevărat că ziua bună de dimineață se cunoaște, dar nu mai încape nici o îndoială, că cei în adevăr aleși chiar de la începutul lucrării lor își dau destoiniciile pe față. Mi-a plăcut snoava, am publicat-o și mi-am aprins paie-n cap.^[11]”

  Debutul editorial are loc prin apariția la Sibiu, în Biblioteca poporală a Tribunei, a cinci broșuri: Blăstăm de mamă, Legendă poporală din jurul Năsăudului și Pe pământul turcului (1885), Fata craiului din cetini, Draga mamei (1886) și Fulger. Poveste în versuri (1887).
  Credincios publicației în care și-a făcut adevăratul debut literar, Coșbuc va rămâne colaborator asiduu al Tribunei mulți ani, chiar și după ce se va stabili în București. În august 1887, George Coșbuc ajunge la Sibiu, unde va rămâne până în 1889. Ioan Slavici va consemna cu entuziasm evenimentul: „De vreo două săptămâni avem aici pe Coșbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”. Mișcarea literară de la Tribuna a dus la cristalizarea poziției lui George Coșbuc față de literatură, în direcția interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, și către limbajul popular, orientată, în esență spre idealul restabilirii unității culturale a poporului român.
  Timpul petrecut aici s-a dovedit a fi cel mai rodnic din activitatea sa. Munca în redacția Tribunei, alături de Ioan Slavici, Ioan Bechnitz, Septimiu Albini, toți oameni cu o serioasă cultură înaintată, a însemnat o adevărată școală literară.^[8]

  „Gheorghe Coșbuc, înzestrat din belșug de către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în toate împrejurările deasupra contemporanilor săi, n-ar fi ieșit ceea ce a fost dacă nu și-ar fi croit lucrarea vieții în mijlocul acestor oameni cu cultură generală, care toți erau scriitori ...^[12]”

  Anii petrecuți în redacția Tribunei sibiene (1887 - 1889) vor culmina cu apariția poemului Nunta Zamfirei, un poem - spectacol admirabil, care a impresionat chiar și pe olimpianul Titu Maiorescu. Cu Nunta Zamfirei George Coșbuc s-a impus definitiv în atenția cititorilor și a criticilor de peste munți, fapt care i-a creat aureola de mare poet. Și tot cu ea s-a impus mai întâi și la București, după ce fusese publicată în Convorbiri literare, în martie 1890.

  „La 1893, când am publicat «Balade și idile» eram cunoscut în țara românească numai după un ciclu de poeme cu subiecte luate din poveștile poporului și să le leg astfel ca să le dau unitate și extensiune de epopee. Nunta Zamfirei este un episod din această epopee.”

  Înainte de a fi publicată în Convorbiri literare, Nunta Zamfirei fusese citită de Coșbuc, la 4 februarie 1890, la ședința Junimii, în București. În jurnalul său Maiorescu va nota: „Coșbuc, cu eminenta sa poezie Nunta Zamfirei”. Până la apariția poeziei Noi vrem pământ! (1894), Nunta Zamfirei avea să rămână cea mai cunoscută și mai apreciată scriere a lui George Coșbuc.
  Poemul a fost elaborat în decursul a 5 ani. Prima versiune, datând din 1884, ultima perioadă a studiilor gimnaziale din Năsăud, a fost publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, la 24 martie 1889, și îl consacră definitiv pe autor ca poet de real talent. Aceasta va constitui și varianta citită la Junimea spre sfârșitul lui ianuarie 1890. Versiunea reprodusă în Convorbiri literare, București, nr. 12, 1 martie 1890, va cunoaște o formă mai accentuată decât cea din Tribuna și mai apropiată de cea pe care poetul o va publica în toate edițiile antume ale volumului Balade și idile.
  • Familia lui George Coșbuc
  • 

    Părinții
     
  • 

    Sora
     
  • 

    fiul Alexandru
     
  • 

    Leon Coșbuc
     
  • 

    George, Elena și Alexandru
     
  • 

    Fratele Aurel
  Poetul însuși va vorbi despre perioada petrecută la Sibiu ca despre „cei mai rodnici” ani ai săi.^[13] Acum își orientează scrisul spre idilă și trece treptat de la simple versificări pe teme folclorice la creații originale. În paginile Tribunei i se tipăresc numeroase poezii, semnate sau nesemnate, printre care unele dintre cele mai izbutite creații ale sale: Nunta Zamfirei, Mânioasă, Numai una, Fata morarului, Crăiasa zânelor^[8] , o parte din Anacreonticele sale, publicate cu mici modificări în ciclul Cântece la sfârșitul volumului Balade și idile din 1893. Spre anul 1889, Tribuna începe să lucreze în pierdere, situația ducând la desființarea unor posturi, printre care și cel al lui Coșbuc. La insistențele lui Ioan Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la București, unde sosește pe la mijlocul lunii decembrie 1889 și i se oferă un post de „desemnător ajutor” la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. 

De la stânga spre dreapta: George Coșbuc, d-na Elena Vaida-Voievod^[15], dr. Ciuta (Bistrița)^[16], Alex. Vaida-Voievod, I.L. Caragiale, la Karlsbad, 1911
Sosit la București, Titu Maiorescu l-a primit în ședința Junimii din 23 decembrie 1889, unde ardeleanul de curând sosit de dincolo de munți a citit din lucrările sale celor prezenți, alături de I.L. Caragiale. Spre sfârșitul lunii ianuarie, 1890, George Coșbuc este invitat, din nou, la o ședință a Junimii.
Relațiile lui cu Titu Maiorescu și Junimea s-au păstrat, totuși, destul de reci, deși Maiorescu îi aprecia originalitatea și talentul, reținerile explicându-se doar politic.^[14] Deși sporadic, publică la Convorbiri literare poemele La oglindă (1890), alte trei poezii, între care și Rea de plată (1892). Continuă să publice la Tribuna (Pe lângă boi, Trei, Doamne, și toți trei, Cântec), la Lumea ilustrată, (Fatma, 1891; Vestitorii primăverii, Noaptea de vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă, 1893).
Demisionează din postul de funcționar și este cooptat în colectivul profesorilor asociați care elaborau un manual de școală intitulat Carte românească de citire, lucrează un timp în redacția unor publicații (Lumea ilustrată).^[17]
În anul 1893, apare volumul Balade și idile (258 de pagini), editat de Socec. O primă variantă a acestui volum este gata de tipar la Editura Librăriei Socec din primăvara anului 1892. În 1893, volumul Balade și idile a apărut în luna iunie, apariția fiindu-i menționată în Românul literar (nr. 19 din 13 iunie) și în Moftul român (2 iunie 1893), care anunța evenimentul într-o notă nesemnată, pusă în seama lui Caragiale:

„Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care crește atâta spanac des și abundent, a apărut în sfârșit zilele acestea și un copac și e așa de mândru și așa de puternic, că mii și mii de recolte de buruieni se vor perinda și el va sta tot mereu în picioare, tot mai sănătos și mai trainic, înfruntând gustul actual și vremea cu schimbările ei capricioase și făcând din ce în ce mai mult fala limbii noastre românești - un volum de Balade și idile de George Coșbuc.^[18][19]”

În locul unor texte de întâmpinare a acestui adevărat eveniment literar, spre sfârșitul lunii august 1893, apărea o broșură (Adevărul asupra poeziilor d-lui Gh. Coșbuc), scoasă la Iași de N. Lazu, prin care se contestă originalitatea unor poezii din volum. Intervenția lui Lazu, grefier judecătoresc la Piatra și fost coleg al practicantului Eminescu de la Tribunalul Botoșani, a stârnit un adevărat proces literar pe o durată de aproape zece ani. D. Evolceanu, printr-o intervenție în numele Convorbirilor literare apreciată de însuși Titu Maiorescu, de scriitorii Alexandru Vlahuță și Nicolae Iorga iau, în cele din urmă, apărarea poetului.^[20] Este impresionantă, de asemenea, o apreciere a lui P.P. Negulescu într-o scrisoare din Berlin adresată lui Titu Maiorescu:

„M-a indignat în adevăr peste măsura infamia scandalului ce se face cu bietul Coșbuc. E un veninos asalt de pigmei în contra unui incontestabil talent literar.”

În anul 1894 editează în colaborare cu I. L. Caragiale și Ioan Slavici , revista Vatra^[21]. În 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, și, în același an, la Craiova, i s-a născut unicul fiu, Alexandru.^[20]
• 

  Gimnaziul vechi de la Năsăud
   
• 

  Satul Hordou (imagine de epocă)
   
• 

  Casa natală
Pe la sfârșitul lunii martie 1896, după ce poetul trăise bucuria consacrării și, în același timp, amarul unor calomnii, i se tipărește la București, în Editura Librăriei Școalelor C. Sfetea, volumul de versuri Fire de tort. Autorul își însoțește cartea și cu câteva note, o exprimare a atitudinii sale fata de acuzația de plagiat, dar și o dezvăluire a existentei unui proiect de epopee:

„De când am început să scriu, m-a tot frământat ideea sa scriu un ciclu de poeme cu subiectele luate din poveștile poporului (și să leg astfel ca să le dau unitate și extensiune de epopee, ca și Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger, Fulger, Tulnic și Lioara, Craiul din cetini, Laur bolnav, Patru portărei și altele vreo câteva nepublicate. Am părăsit ideea din pricina ca am făcut greșeala să încep a scrie poemele în două feluri de metre - unele în versuri de 14 silabe, altele în versuri de 8 silabe.”


George Coșbuc împreună cu Caragiale
În 1896 iese de sub tipar volumul Fire de tort. Se tipărește în traducerea lui Coșbuc Eneida de Vergiliu. Colaborează la Povestea vorbei și la Literatură și artă română (București). În 1897, traducerea Eneidei lui Vergiliu primește premiul Năsturel-Herescu al Academiei Române. După dispariția Vetrei, Coșbuc preia conducerea revistei Foaia interesantă; va conduce, împreună cu Vlahuță, revista Semănătorul (2 decembrie 1901 - decembrie 1902), revista căpătând ulterior o tot mai accentuată orientare naționalistă. În 1902 publică volumul de poezii Ziarul unui pierde-vară, colaborează la România ilustrată și Universul literar.
La 28 martie 1902 Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor îl numește în postul de șef de birou, creat prin bugetul administrației Casei Școalelor. Conduce revista Viața literară, este numit în postul de referendar în Administrația Casei Artelor (1906).
Din 1907 lucrează intens la traduceri: Georgicele de Vergiliu, Don Carlos de Schiller, Odiseea de Homer; este numit în postul de șef al Biroului de control al activității extrașcolare (1907). Munca de tălmăcire în românește a capodoperei lui Dante, Divina Comedie, îl absoarbe în întregime.
Publică în Luceafărul, Românul și Flacăra. Alături de Al. Vlahuță și M. Sadoveanu, Coșbuc îndrumă și organizează conferințele sătești.
Din 1908, revine frecvent în locurile natale.
În august 1915 moare Alexandru, fiul poetului, într-un accident de automobil. Coșbuc suportă foarte greu lovitura^[22] , se izolează, încetează să mai publice. Nicolae Iorga consemnează:

„O mare nenorocire a atins pe George Coșbuc. N-a fost om care, știind bucuriile și durerile unui părinte, care să nu-și șteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide.”

Lovitura fatală, scria, mai târziu, Tudor Arghezi într-o tabletă, n-a cruțat nici pe tată, nici pe poet. 
În ședința din 13/26 mai 1916, sub președinția lui Iacob Negruzzi, Secțiunea literară a Academiei Române hotărăște cu 4 voturi din 6, să-l propună pe George Coșbuc membru titular al Academiei. La 20 mai/2 iunie plenul academic, prezidat de Barbu Ștefănescu Delavrancea, alege ca membru activ pe poetul George Coșbuc. Vorbind în numele Secției literare, Duiliu Zamfirescu spunea în raportul său:

Coșbuc la tinerețe

„Reputația sa literară e așa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate țările locuite de Români. Primindu-l în mijlocul nostru consfințim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul Coșbuc a dat poporului român, în mai puțin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem ușile amândouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii și sunt originale.”

Sunt amintite volumele Balade și idile, Fire de tort, traducerile:

„Din punct de vedere clasic - prin urmare esențialmente academic - Eneida și Bucolicele lui Vergiliu sunt monumente; Odiseea, tradusă în strofe endecasilabice rimate, reprezintă o sforțare intelectuală de necrezut; în fine, Divina Comedie este cea mai perfectă versiune a acestei celebre poeme.”

Prima ședință la care poetul își face apariția e cea din 27 mai/9 iunie 1916. La intrarea sub cupolă e primit cu aplauze și salutat de președintele C. I. Istrati:

„V-ați scoborât prin voința voastră la București, între noi, de pe înălțimile frumoase și românești ale plaiurilor de la Năsăud. Acum, prin munca voastră, vă ridicați la punctul cel mai înalt pe care poate să vi-l prezinte cultura română, ocupând un scaun în mijlocul nostru. Bun venit noului și distinsului nostru coleg George Coșbuc. Aplauzele cu care ați fost primit v-au arătat, domnule coleg, bucuria pe care o are această instituțiune de a vă număra printre membrii ei.”

Răspunsul poetului:

„Îți mulțumesc întâi de toate d-tale, Domnule Președinte, pentru frumoasele cuvinte - mai frumoase, poate, decât le merit, - cu care ai avut bunăvoința să mă saluți și prin ele să mă iei oarecum de mână, ca să mă pui la rând pe brazda Academiei. Aceste cuvinte sunt pentru mine ca o punere de mâini pe capul meu, ca să scoboare asupra mea harul acelui spirit, care luminează li conduce opera Academiei ... Vă mulțumesc și dv, d-lor Membri, că m-ați găsit vrednic să fiu părtaș în mijlocul d-voastră, ca să fiu și eu o părticică de suflet în sufletul cel mare al Academiei.”

Printre cei prezenți la ședință se află N. Iorga, B. Delavrancea, dr. Victor Babeș, dr. Gh. Marinescu.
Din ziarele care menționau evenimentul, Gazeta Transilvaniei, nr. 115, mai 1916, scrie următoarele despre drumul lui Coșbuc din Hordou la Academie:

„... cu atât mai anevoios, cu cât poetul țărănimii nu era uns cu nici un soi de alifie ciocoiască și conștiința superiorității lui îl oprea de a-și face drum cu coatele, când era în drept să aștepte să i se deschidă cărarea de la sine.





La 24 februarie 1918, apare în revista Scena din București ultima poezie a lui George Coșbuc, Vulturul.
„La 9 mai 1918, poetul George Coșbuc moare la București. Țara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspirațiile neamului nostru ...” spunea Bogdan-Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coșbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că „poezia lui Coșbuc este de o virtuozitate extraordinară”, publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte:

„Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanții din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al țării. Să lăsăm ca asupra frunții lui palide, acum liniștite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.”

În ziarul Lumina, din București, Liviu Rebreanu publică, la 14 mai 1918, articolul George Coșbuc, afirmând printre altele:

„Coșbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii românești. Ardelean a rămas toată viața. Până și în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi ședea bine. Aici în țară dragostea lui a fost pentru cele șase milioane de țărani. Simțea o fraternitate profundă cu dânșii ... A răsărit deodată, fără să-l știe nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene. Și a biruit împotriva tuturor celor scufundați în inimații și neputințe. A adus lumină, sănătate, voioșie. Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc.”






Volume publicate

• Blestem de mamă, Sibiu, 1885;
• Pe pământul turcului, Sibiu, 1885;
• Fata craiului din cetini, Sibiu, 1886;
• Draga mamei, Sibiu, 1886;
• Fulger, Sibiu, 1887;
• Balade și idile, București, 1893;
• Fire de tort, București, 1896;
• Războiul nostru pentru neatârnare, București, 1899; ediție îngrijită și prefață de Andrei Gligor, Craiova, 1995;
• Povestea unei coroane de oțel, București, 1899; ediție îngrijită și prefață de Teodor Vârgolici, București, 1992; ediția Iași, 1997;
• Din țara Basarabilor, București, 1901;
• Ziarul unui pierde-vară, București, 1902;
• Dintr-ale neamului nostru, București, 1903;
• Cântece de vitejie, București, 1904;
• Superstițiunile păgubitoare ale poporului nostru, București, 1909;
• Balade, București, 1913;
• Drumul iubirii, București, 1916;
• Povești în versuri, ediție îngrijită de Nicolae Drăganu, Sibiu, 1921;
• Poezii alese, prefață de Mihai Beniuc, București, 1952;
• Poezii, I-II, prefață de Dumitru Micu, București, 1953;
• Despre literatură și limbă, îngrijită și prefață de Alexandru Duțu, București, 1960;
• Versuri, prefață de Dumitru Micu, București, 1961;
• Comentariu la „Divina Comedie”, I-II, îngrijită și introducere de Alexandru Duțu și Titus Pârvulescu, București, 1963-1965; în Opere alese, IX, ediție îngrijită de Gheorghe Chivu, prefață de și comentarii Alexandru Duțu, București, 1998;
• Fire de tort. Cântece de vitejie, I-II, îngrijită și prefață de Mircea Tomuș, București, 1966;
• Opere alese, vol. I-VI, îngrijită și prefață de Gavril Scridon, București, 1966-1982, vol. VII-IX, ediție îngrijită de Gheorghe Chivu, prefață de și comentarii Alexandru Duțu, București, 1985-1998;
• Opera poetică, I-II, Chișinău, 2000;
• Scrieri alese, îngrijită și prefață de Gavril Istrate, Iași, 2001.  

  Traduceri

  • Vergiliu, Aeneis, București, 1896; ediția (Eneida), îngrijită și prefață de Stella Petecel, București, 1980; ediție prefațată de Ion Acsan, București, 2000, Georgice, București, 1906;
  • Byron, Mazepa, Craiova, 1896;
  • Antologie sanscrită, Craiova, 1897;
  • Kalidasa, Sacontala, București, 1897; ediția București, 1959; ediție prefațată de Ion Acsan, București, 1999;
  • Carmen Sylva, Valuri alinate, București, 1906; ediția București, 2003;
  • Terențiu, Parmeno, București, 1908;
  • Schiller, Don Carlos, București, 1910;
  • Dante, Divina Comedie, I-III, ediție îngrijită de Ramiro Ortiz, București, 1924-1932; ediție îngrijită și prefață de Alexandru Balaci, București, 1954-1957; în Opere alese, VII-VIII, ediție îngrijită de Gheorghe Chivu, prefață de și comentarii Alexandru Duțu, București, 1985; ediția Iași, 2000;
  • Homer, Odiseea, I-II, ediție îngrijită de I. Sfetea și Ștefan Cazimir, prefață de Ștefan Cazimir, București, 1966.  

    George Coșbuc
    George Coșbuc
    Date personale
    Născut	20 septembrie 1866[1][2]  Hordou, Ungaria Regală, Imperiul Austriac
    Decedat	9 mai 1918 (51 de ani)[1][2]  București, România
    Înmormântat	Cimitirul Bellu
    Părinți	Sebastian Coșbuc, preot greco-catolic Maria Coșbuc, fiica parohului greco-catolic Avacum din Telciu
    Frați și surori	14
    Căsătorit cu	Elena, născută Sfetea
    Copii	Alexandru (n. 1895 - d. 1915)
    Cetățenie	Austro-Ungaria
    Religie	Biserica Română Unită cu Roma
    Ocupație	lingvist[*] poet traducător profesor jurnalist scriitor critic literar[*] jurist
    Pseudonim	C. Boșcu
    Limbi	limba română
    Studii	Universitatea din Cluj
    Activitatea literară
    Activ ca scriitor	1884 - 1918
    Mișcare/curent literar	semănătorism
    Subiecte	muncile câmpenești, datinile atașate marilor momente ale existenței, erotica țărănească, revolta țăranului, experiența tragică a războiului, momente din istoria poporului român
    Specie literară	poezie, baladă, Idilă, poem[*]
    Operă de debut	Filosofii și plugarii (1884), sub pseudonimul C. Boșcu
    Opere semnificative	1889 - Nunta Zamfirei, 1893 - Moartea lui Fulger, 1896 - volumul Fire de tort, 1907 - Noi vrem pământ 1911 - traduce Divina comedie
    Influențe[ascunde] Ioan Slavici
    Note
    Premii	Premiul Năsturel-Herescu
    Membru titular al Academiei Române

• 1931: Albert Abraham Michelson, fizician de origine germană, laureat al Premiului Nobel (n. 1852)
• 1936: Conrad Schlumberger, geofizician francez (n. 1878)
• 1946: Pompiliu Constantinescu, critic literar român (n. 1901)
• 1949: Louis al II-lea, Prinț de Monaco (n. 12 iulie 1870, Baden-Baden – d. 9 mai 1949, Monaco) a fost al 11-lea suveran Prinț de Monaco de la 26 iunie 1922 până la moartea sa. Titulatura oficială era Son Altesse Sérénissime le Prince Louis II. Născut drept Louis Honoré Charles Antoine Grimaldi în Baden-Baden, Germania, a fost singurul copil al lui Albert I, Prinț de Monaco (1848–1922) și a soției acestuia, Lady Mary Victoria Hamilton (1850-1922). Mama lui a fost fiica lui William Alexander, al 11-lea Duce de Hamilton și a Prințesei Marie Amélie Elizabeth Caroline de Baden.
  Louis s-a născut în primul an de căsnicie al părinților săi. Mamei sale, o tânără de 19 ani, nu-i plăcea Monaco și a fost nefericită cu soțul ei. La scurtă vreme ea a a părăsit țara permanent și mariajul a fost anulat în 1880. Louis a crescut în Germania alături de mama sa, tatăl vitreg, contele (mai târziu Prinț) Tassilo Festetics von Tolna, și sora vitregă, Maria-Mathilde. Nu și-a văzut tatăl până la vârsta de 11 ani când a fost obligat să se întoarcă în Monaco pentru a fi pregătit pentru viitoarele îndatoriri regale.
  Tatăl lui Louis, Prințul Albert I, a fost o personalitate dominantă care a transformat Monaco într-un centru cultural și unde realizările intelectualilor erau recunoscute în toată lumea. Nefericit, locuind cu tatăl său distant și rece, imediat ce a devenit suficient de mare, Louis a plecat în Franța înrolându-se la Academia Militară Saint-Cyr. Patru ani mai tîrziu, după ce a absolvit, a cerut să lupte cu Legiunea străină în războaiele coloniilor din Africa.
  În timp ce era în Algeria, a întâlnit-o pe Marie Juliette Louvet (1867–1930), o cântăreață de cabaret.^[1] Juliette avea doi copii, Georges și Marguerite, cu fostul ei soț, fotograful francez Achille Delmaet. Prințul Louis s-a îndrăgostit însă tatăl său nu i-a permis să se căsătorească. S-a afirmat că Louis și-a ignorat tatăl și s-a căsătorit cu Juliette în 1897, totuși nu există nici o evidență pentru această afirmație. Fiica lor nelegitimă, Charlotte Louise Juliette, s-a născut la 30 septembrie 1898 la Constantine, Algeria. Nu există nici o mențiune pentru Marie Juliette Louvet în biografia autorizată a nepotului ei, Rainier al III-lea, Prinț de Monaco, care a fost monegasc prin naționalitate însă prin genealogie a fost francez, mexican, italian, german, scoțian și englez.
  În 1908 Louis s-a întors acasă lăsând în spate amanta și copilul. La izbucnirea Primului Război Mondial el s-a re-înrolat în armata franceză dovedindu-se a fi unul dintre cei mai remarcabili soldați ai celei de-a cincea Armate. A fost făcut Mare Ofițer al Legiunii de Onoare și în cele din urmă a devenit general de brigadă. O criză politică s-a ivit deoarece, fără nici un alt moștenitor, tronul Monaco ar fi urmat să treacă la vărul primar al lui Louis, Wilhelm, duce de Urach, un nobil german care era fiul mătușii Prințului Albert, Printesa Florestine de Monaco. Pentru a împiedica acest lucru, în 1911 s-a adoptat o lege prin care era recunoscută fiica nelegitimă a lui Louis drept moștenitoare a acestuia și ca făcând parte din familia regală.
  Mai târziu această lege a fost invalidă conform statutului din 1882. Astfel, o altă lege a fost adoptată în 1918 prin care s-a modificat statutul pentru a permite adoptarea unui moștenitor, cu drepturi de succesiune. Charlotte a fost adoptată în mod oficial de către Louis în 1919 și a devenit Charlotte Louise Juliette Grimaldi, Prințesă de Monaco și ducesă de Valentinois.
  Wilhelm, Duce de Urach, plasat astfel mai în spate în linia de succesiune la tronul din Monaco, a fost ales ca rege al Lituaniei pentru câteva luni în 1918, fiind cunoscut sub numele de Mindaugas al II-lea. El a renunțat la pretenția sa asupra principatului în 1924, trecând drepturile asupra altor veri francezi care coborau, de asemenea, din familia Grimaldi, conții de Chabrillan.
  La sfârșitul Primului Război Mondial, guvernul francez a forțat abdicarea Mariei-Adelaide, Mare Ducesă de Luxemburg, o altă țară mică vecină cu Franța, pe motiv de legături personale cu Germania, legături considerate inadmisibile imediat după război. La 27 iunie 1922, Prințul Albert I a murit la Paris. Louis Grimaldi i-a succedat la tron sub numele de Louis al II-lea, Prinț de Monaco.
  În timp ce domnia sa nu a atins măreția domniei tatălui său, Louis al II-lea a lăsat o amprentă de neșters pe micul principat. În 1924 s-a format Clubul de Fotbal Monaco și în 1929 a avut loc primul Grand Prix de Monaco, o cursă de automobile câștigată de Charles Grover (aka "Williams"), la volanul unui Bugatti pictat în ceea ce avea să devină celebra culoarea verde pentru cursele britanice.
  El a colectat artefacte aparținând lui Napoleon I, care sunt în prezent asamblate și afișate la Muzeul Napoleon de la Palatul Regal din Monte Carlo.
  În special în primii ani ai domniei Prințului Louis, el a dobândit reputația de probitate administrativă: a obținut plecarea lui Camille Blanc, care a condus o perioadă îndelungată Cazinoul din Monte Carlo, despre care existau întrebări cu privire la administrarea afacerilor cazinoului.
  În 1931, prestigiul vieții culturale din Monaco a primit un impuls atunci când a fost angajat René Blum pentru a forma "Ballet de l'Opéra à Monte-Carlo". Chiar înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1939, a fost construit un stadion mare și modern de fotbal unde s-au desfășurat Jocurile Mondiale Universitare.  

  Louis al II-lea
  Prinț de Monaco
  Date personale
  Nume la naștere	Louis Honoré Charles Antoine Grimaldi
  Născut	12 iulie 1870 Baden-Baden, Germania
  Decedat	9 mai 1949 (78 de ani) Monaco
  Înmormântat	Catedrala Sfântul Nicolae din Monaco[*]
  Părinți	Albert I, Prinț de Monaco Mary Victoria Douglas-Hamilton
  Frați și surori	György Festetics[*] Maria Matilda Festetics de Tolna[*]
  Căsătorit cu	Ghislaine Dommanget
  Copii	Prințesa Charlotte, Ducesă de Valentinois
  Cetățenie	Monaco
  Religie	catolicism
  Ocupație	personal militar[*] politician
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa Grimaldi
  Domnie
  Domnie	27 iunie 1922 – 9 mai 1949
  Predecesor	Albert I
  Succesor	Rainier III

• 1953: Theodor Fuchs, pianist, compozitor și critic muzical român de origine cehă (n. 1873)
• 1963: Alexandru Rusu (n. 22 noiembrie 1884, Șăulia, comitatul Turda-Arieș – d. 9 mai 1963, închisoarea din Gherla) a fost din 1930 primul episcop al Eparhiei Greco-Catolice a Maramureșului, ales în 1946 mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, dar nerecunoscut de autoritățile pro-sovietice de la București, unul din liderii rezistenței greco-catolice din Transilvania în timpul prigoanei comuniste. A fost beatificat de papa Francisc în anul 2019. Este sărbătorit în Biserica Catolică în data 2 iunie. Scaunul mitropolitan al Bisericii Române Unite cu Roma a devenit vacant ca urmare a decesului mitropolitului Alexandru Nicolescu, la 5 iunie 1941. La data de 16 martie 1946, sinodul electoral mitropolitan l-a ales la Blaj în funcția de mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, alegere recunoscută de Sfântul Scaun. Guvernul comunist pro-sovietic, condus de Petru Groza, nu l-a confirmat, în ciuda tratativelor purtate de Sfântul Scaun cu guvernul comunist român, întrucât îi cunoștea dârzenia de „luptător pentru apărarea drepturilor Bisericii și Națiunii Române, amenințate de comuniști”.^[2] Drept consecință, scaunul mitropolitan al Bisericii Române Unite a rămas vacant până în 1990.
  În data de 18 octombrie 1948, prin decret guvernamental, nu a mai fost recunoscut în funcție. La 28 octombrie 1948 a fost arestat și apoi a fost întemnițat la Ministerul de Interne din București. De acolo a fost transferat la casa patriarhală de vară de la Dragoslavele, apoi, din februarie 1949, la Mănăstirea ortodoxă de la Căldărușani, iar din mai 1950, a fost mutat la închisoarea Sighet, unde a stat încarcerat între anii 1950–1955. A supraviețuit închisorii de la Sighet și a fost spitalizat la spitalul Gerota din București, „pentru refacere”. Autoritățile comuniste ale vremii l-au mutat cu domiciliul obligatoriu la Mănăstirea Curtea de Argeș, apoi la Mănăstirea Ciorogârla, împreună cu episcopii Iuliu Hossu și Ioan Bălan.
  În anul 1956, a redactat împreună cu episcopii Iuliu Hossu și Ioan Bălan un memoriu în sensul repunerii în drepturi a Bisericii Române Unite cu Roma, pe care l-au transmis autorităților comuniste din România, iar în copii, a fost difuzat în străinătate. Acest memoriu a fost sprijinit prin mii de semnături ale credincioșilor greco-catolici din întreaga țară. La 12 august 1956 preoții Vasile Chindriș și Izidor Ghiurco au oficiat Sfânta Liturghie în mod public, sub cerul liber, în fața Bisericii Piariștilor din Cluj. Pentru toate aceste "încălcări ale legii" a fost făcut responsabil un grup de clerici și credincioși, în frunte cu episcopul Alexandru Rusu.
  În data de 13 august 1956, sub pretextul că va fi primit în audiență de ministrul cultelor, Petre Constantinescu-Iași, a fost separat de ceilalți doi episcopi, și mutat la Mănăstirea Cocoșu din județul Tulcea.^[3] În anul 1957 Tribunalul Militar din Cluj l-a condamnat pe Alexandru Rusu la 25 de ani de muncă silnică, „pentru instigație și înaltă trădare”. A fost întemnițat la Gherla, în celula nr. 10, de la subsol, unde s-a comportat cu aceeași demnitate. În primăvara anului 1963, în celula închisorii de la Gherla, Alexandru Rusu s-a îmbolnăvit de rinichi. La data de 9 mai 1963, după ce i-a binecuvântat pe cei prezenți, colegi de suferință, din aceeași celulă, le-a spus:

  „Frații mei, acum mă duc la Dumnezeu să-mi primesc răsplata pentru viața primită de la El, pentru Biserică și pentru români.”

  „Acestea au fost ultimele sale cuvinte”.^[4] Alexandru Rusu a fost înmormântat, fără nicio ceremonie religioasă, în cimitirul deținuților politici de la Gherla, județul Cluj, în mormântul cu numărul 133, după care, locul a fost arat cu tractoarele, din ordinul Securității. În data de 19 martie 2019 papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a martiriului episcopilor greco-catolici români Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, „uciși din ură față de credință în diverse locuri din România între 1950 și 1970”, deschizându-se calea pentru beatificarea acestora.^[6]
  Papa Francisc a oficiat slujba beatificării sale în data de 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății din Blaj.  

  Alexandru Rusu
  Alexandru Rusu
  Date personale
  Născut	22 noiembrie 1884  Șăulia, Șăulia, Mureș, România
  Decedat	9 mai 1963 (78 de ani)  Gherla, România
  Cetățenie	România
  Religie	Biserica Română Unită cu Roma
  Ocupație	preot catolic[*

• 1966: Alfred Mendelsohn (n. 17 februarie 1910, București – d. 9 mai 1966, București) a fost un compozitor și pedagog român de origine evreiască. Tatăl său, Leon Mendelsohn, a fost prim-violist al Orchestrei Filarmonicii din București, colaborator al maestrului George Enescu în numeroase concerte camerale, precum și compozitor al unor lucrări simfonice și camerale. Mama sa era pianistă, cu o bogată activitate concertistică. Alfred Mendelsohn a studiat între 1927 - 1931 la Academia de Muzică (Akademie für Musik und darstellende Kunst) din Viena cu Joseph Marx și Franz Schmidt și la Conservatorul din București cu Mihail Jora. Între 1944 - 1963 a fost dirijor al Operei din București. În cvasi-totalitatea biografiilor întocmite de autori evrei, lui Alfred Mendelsohn i se menționează exclusiv opera muzicală, de compozitor și profesor la Conservator, dar se omite faptul că a fost membru de partid (PMR) din 1945; secretarul subsecției (1946-50), respectiv președintele secției Muzică a A.R.L.U.S. (1950-?); membru al Comitetului pentru Arte subordonat Direcției Propagandă și Agitație a C.C. (1946-1948); director în cadrul Ministerului Artelor (și Informațiilor) (1948-1952); deputat în Sfatul Popular București (1948-1952); în anii ’50 secretar al organizației de partid a Societății/Uniunii Compozitorilor, calitate în care în 1956 declama: “Uniunea Compozitorilor […] desființează din rădăcini caracterul mercantil al vechii Societăți […] și orientează eforturile creatorilor și ale muzicologilor spre o concepție nouă spre crearea unor opere importante, legate de viața și aspirațiile poporului nostru, creatorul socialismului”^[6]; redactor la revista Muzica, unde opinează că “în artă se duce o bătălie aprigă între nou și vechi”, acuză “tendințele retrograde, reacționare, care vor să izoleze arta de popor” și preaslăvește “marea lumină care a răsărit în octombrie 1917”; autor prolific de compoziții omagiale la adresa liderilor, partidului comunist și ideologiei comuniste, între care “Simfonia a III-a, Reconstrucția” (1949), oda “Cântec pentru Stalin” (1950), poemul simfonic “Prăbușirea Doftanei” (1950), piesele “Zorii secerătorilor”, “Cântec pentru marea prietenie” [româno-sovietică], cantata “Glasul lui Lenin” (1957) ș.a.  

  Alfred Mendelsohn
  Date personale
  Născut	17 februarie 1910  București, România
  Decedat	9 mai 1966 (56 de ani)[1]  București, RS România
  Cetățenie	România
  Ocupație	Compozitor și dirijor
  Activitate
  Alma mater	Academia de Muzică din Viena Conservatorul din București
  Organizație	Opera din București

• 1976: Vasile Chiroiu (n. 13 august 1910; d. 9 mai 1976) a fost un fotbalist român, care a jucat pentru echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1938 (Franța).
• 1978: Aldo Moro, politician italian (n. 1916)
• 1991: Rudolf Serkin, pianist de origine austriacă (n. 1903)
• 1997: Don Michael Corleone (15 octombrie 1920, New York City, New York, Statele Unite - 9 mai 1997, Corleone, Sicilia, Italia) este un personaj fictiv în romanele lui Mario Puzo, The Godfather și The Sicilian. Este, de asemenea, personajul principal al trilogiei de filme în regia lui Francis Ford Coppola.
• 2007: Marcel Marcian, prozator din România (n. 1914)
• 2008: Stela (Steluța) Teodorescu (n. 9 iulie 1926, Moinești, județul Bacău – d. 9 mai 2008, Iași) a fost psiholog, profesor universitar, prorector al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași în intervalul 1976-1981. A făcut școala primară în orașul natal, iar cursurile gimnaziale și liceale la Școala Normală de Fete din Bacău (1938-1946). A absolvit în 1950, cu calificativul „excepțional” și diplomă de merit, cursurile Facultății de Pedagogie-Psihologie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. Rămâne în facultate ca asistent la catedra de Psihologie-Pedagogie. A obținut doctoratul în psihologie (1968) cu teza Concepția psihologică a lui Pierre Janet despre om, sub coordonarea academicianului Vasile Pavelcu. A fost lector (1958), conferențiar (1969), iar în 1972 a devenit prima femeie profesor în domeniul psihologiei al Universității din Iași. S-a retras din activitatea în 1986, cu statutul de profesor emeritus. Științific, este autorul a trei cărți, coautor la alte cinci, are peste douăzeci de capitole/studii în volume colective și peste patruzeci de articole în reviste de specialitate. Două dintre articolele sale din Revista de Psihologie (București 1966^[1], 1973^[2]) sunt indexate APA/ PsycINFO, fapt rarisim în epocă pentru domeniul socio-uman.  

  SCRIERI

  Autor

  1. Psihologia conduitei, Ed. Științifică, 1972.
  2. În lumea copilului, Ed. Didactică și Pedagogică, 1976.
  3. Psihoantropogeneza. Concepția psihologică a lui Pierre Janet despre om, Ed. A92, 1997.

  Coautor

  1. Metode pentru cunoașterea personalității – cu privire specială la elevi (coord. A. Cosmovici), Ed.Didactică și Pedagogica, 1972
  2. Adolescență și adaptare, (coord. P. Brânzei), 1974.
  3. Probleme fundamentale ale psihologiei, (coord. B. Zorgo), Ed. Academiei, 1980.
  4. Psihologia educației și dezvoltării, (coord. I. Radu), Ed. Academiei, 1983.
  5. Dicționar enciclopedic de psihologie, (coord. U. Șchiopu), Ed.Babel, 1997.

  STELA TEODORESCU
  DATE PERSONALE
  NĂSCUT	9 IULIE 1926 MOINEȘTI
  DECEDAT	9 MAI 2008 (81 DE ANI) IAȘI
  NAȚIONALITATE	ROMÂNIA
  CETĂȚENIE	ROMÂNIA
  OCUPAȚIE	PSIHOLOG, PROFESOR UNIVERSITAR, PRORECTOR AL UNIVERSITĂȚII „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI ÎN INTERVALUL 1976 -1981
  ACTIVITATE
  ORGANIZAȚIE	UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

• 2011: Wouter Weylandt, ciclist belgian (n. 1984)
• 2013: Cătălin Naum (n. 1 aprilie 1939, București - d. 9 mai 2013) a fost un regizor român de teatru și unul dintre cei mai cunoscuți pedagogi. Activitatea sa la Teatrul Podul l-a făcut legendar. 

  ACTIVITATEA ARTISTICĂ

  2007 - Baraca, Teatrul Municipal Focșani
  2007 - Drum fără pulbere, Teatrul George Ciprian
  Și Freud greșește
  Hamlet - adaptare
  2005 - Începem
  Jocul de-a vacanța, Teatrul George Ciprian
  Jocul de-a vacanța, Teatrul Municipal Focșani
  Mi-e dor de dorul care m-a durut
  Năpasta
  O noapte furtunoasă, Teatrul Municipal Focșani
  O poveste de iubire
  2007 Oedip salvat
  2004 - Opt femei, Studioul de teatru "Casandra"
  2007 - Plutonul de execuție regizor
  Poemele luminii
  Schimb de prizonieri
  Spectacol de fete cu flori
  Ștefan Vodă
  Un exercițiu teatral Romeo și Julieta
  Valentine, Valentine, azi e Dragobete
  ZooStory
  6 x4 = 24 sonete shakespeareene
• 2017: Florica Duma (n. 9 decembrie 1946, Cărănzel, Bihor – d. 9 mai 2017, Oradea) a fost o cântăreață română de muzică populară din zona Bihorului (Crișana). Născută la 9 decembrie 1946, în Cărănzel, județul Bihor, Florica Duma a fost atrasă de mică de muzica populară, începând să cânte de la doar 9 ani. La vârsta de 12 ani a obținut primul ei premiu în cadrul unui concurs organizat la Ștei.^[1]
  Ulterior, împreună cu ansamblurile artistice de amatori din Bihor a participat la multe turnee peste hotare, dar a avut și numeroase prezențe pe scenele din România, bucurându-se de succes.^[1]
  În anii '80, a terminat Facultatea de Științe Economice la Universitatea din Timișoara. Apoi a profesat ca economist și s-a stabilit în Oradea, dar nu a rupt niciodată legătură cu zona natală.^[2]
  Florica Duma și-a lansat primul disc în 1970, la vârsta de 24 de ani; au urmat alte cinci discuri înregistrate la Electrecord.^[3] De-a lungul timpului a cules și interpretat peste 150 de melodii populare autentice. A cultivat doina cea „tărăgănată”, dar și cântecele de joc, nuntă și jale. Veselia și stilul său inconfundabil cu triluri ce par să se substituie fluierului sau viorii a fost apreciat atăt de public cât și de specialiști. S-a spus despre ea că „a transformat chiuitul în artă”.^[1]
  Cea mai cunoscută și apreciată melodie din repertoriul Floricăi Duma este "Lică Sămădău", inspirată din nuvela Moara cu noroc, scrisă de Ioan Slavici. Alte piese cunoscute din repertoriul ei sunt: "Descunună-mă părinte", "Arunca-m-aș arunca", "Lume, păcătoasă ești", "Măi bădiță, tu erai", "De-aș ști că mă duc în Rai", "Sus opincă dacă poți", "Fetele din Lăzăreni", "Spune-mi bade și te joară", "Dragostile cele mari", "Nici jendarii nu te leagă", "Am plecat cu clisa-n straiță", "Haida și mă ia la joc", "Ceasul", ”Trage mândră la teleagă”, "Te-oi crăpa lume cu dor" etc.
  Artista spunea: „Prietenii mei sunt spectatorii. Pe scenă sunt în al nouălea cer. Publicul pentru mine este al doilea Dumnezeu”.^[4] Florica Duma, Florica Ungur și Florica Bradu erau cunoscute de iubitorii muzicii populare românești ca fiind „Cele trei Florici ale Bihorului”.^[2]
  A decedat la 9 mai 2017, în vârstă de 70 de ani, din cauza unei boli nemiloase.  

  Florica Duma
  Date personale
  Născută	9 decembrie 1946  Cărănzel, Lăzăreni, Bihor, România
  Decedată	9 mai 2017 (70 de ani)  Oradea, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	cântăreață
  Activitate
  Gen muzical	Muzică populară românească
  Instrument(e)	voce[*]
  Ani de activitate	1972 - 2017
  Case de discuri	Electrecord
  Colaborare cu	Florica Ungur, Florica Bradu, Florica Zaha

SĂRBĂTORI

• Uniunea Europeană: Ziua Europei. La 75 de ani de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, europenii sărbătoresc Ziua Europei în condiții speciale. Ce lecții are de învățat Uniunea Europeană din epidemia de coronavirus care a provocat o criză nemaiîntâlnită de la sfârșitul războiului. Ziua Europei marchează atât sfârșitul celui de-al doilea război mondial, cât și Declarația Schuman din 1950, când s-a propus formarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, care ulterior a devenit Uniunea Europeană.În fiecare an, Ziua Europei a fost marcată prin evenimente care le-au amintit cetățenilor ce înseamnă Uniunea Europeană și ce rol are această construcție în asigurarea bunăstării membrilor săi. Anul acesta, Ziua Europei surprinde continentul într-o situație specială, de confruntarea cu un virus periculos, iar în prima linie nu mai sunt soldații, ci medicii.Într-o dezbatere #deladistanta cu jurnaliștii Deutsche Welle, Robert Schwartz, Petre M. Iancu și Vitalie Călugăreanu vom vorbi despre însemnătatea zilei de 9 mai pentru europeni, dar și despre lecțiile pe care UE trebuie să le învețe din prezenta criză (medicală și economică).Cum s-au comportat instituțiile europene în această perioadă, cum a funcționat solidaritatea europeană, ce trebuie să facă UE pentru a face față viitoarelor provocări? 
• Rusia (anterior în URSS): Ziua Victoriei. 9 Mai este, prin excelenţă, o mare sărbătoare pentru Rusia şi poporul său. Este sărbătoarea triumfului vieţii, curajului şi a spiritului de sacrificiu. Nu s-a înţeles plenar, din păcate, de către toţi oamenii acestei planete, ce a însemnat câştigarea războiului, pentru ruşi. Cu ce costuri umane şi materiale s-a materializat această Victorie! Popor vechi, cu simţul istoriei, ruşii au înţeles că, pentru a primi, trebuie să dea, mai întâi. Şi au dat – cea mai mare jertfă în vieţi omeneşti (adică peste 27 de milioane de militari şi civili), pentru salvarea poporului lor şi, implicit, pentru salvarea şi eliberarea, astfel, a multor alte popoare!
  Cea de-a doua conflagraţie mondială a început la 1 septembrie 1939, cu invadarea Poloniei de către Germania hitleristă; urmează, în scurt timp, cotropirea Europei de Vest. La 22 iunie 1941 are loc invadarea URSS de către nazişti (şi aliaţii lor – români, unguri, italieni, finlandezi, etc.), adică începe, pentru ruşi, Marele Război pentru Apărarea Patriei. Dacă, iniţial, armata sovietică nu s-a descurcat prea bine (nefiind foarte pregătită pentru confruntarea pe care, teoretic, o anticipase în anul 1942), după Bătălia Moscovei (care a mobilizat integral forţa şi energiile poporului rus), a început, practic, coşmarul pentru nemţi – Blitzkrieg-ul rusesc!

  Moscova, Stalingrad, Leningrad, Kursk… Locuri sacre, în care spiritul, voinţa, dragostea de ţară a ruşilor au învins, plătindu-se preţul suprem. Şi nu doar acolo, ci pe fiecare palmă de pământ care a fost răscolită de şenilele tancurilor germane şi luată înapoi cu sânge rusesc. Mult.

  Armatele sovietice i-au fugărit, realmente, pe hitlerişti, prin mai toată Europa. Ar fi fost inteligent din partea lor (a nemţilor) să conştientizeze că nu mai au nici o şansă şi, astfel, să reducă din pagubele materiale şi umane din ambele tabere(a lor şi cea a şi aliaţilor). N-a fost să fie, au preferat să lupte pentru un ideal caduc, mort din faşă. Ultima ofensivă importantă a nemţilor, în Vestul Europei, a fost la finele lui 1944. Spre Est, nici nu se punea problema, acolo erau armatele sovietice care-i vânau, deja, din iulie 1943, avansând implacabil pe teritoriul sovietic şi, mai apoi, pe direcţia Bucureşti- Budapesta – Viena – Praga şi eliberând, astfel, popoare şi teritorii de sub dominaţia fascistă. Acţiunile germanilor în Vest nu s-au bucurat, însă, de succesul dorit, iar intervenţia armatei americane i-a trimis înapoi la ei în ţară. Între timp, însă, sovieticii le “băteau la poartă”, la frontiera estică.
  Anul 1945 aduce finalul demenţei numite al doilea război mondial. Asaltul final al trupelor ruseşti asupra Berlinului a început la 16 aprilie 1945, iar, la 2 mai, capitala germană capitulează, prin predarea comandantului apărării Berlinului, generalul Weidling, în faţa generalului sovietic Vasili Ciuikov. Hitler nu a mai apucat să asiste, personal, la marele final, găsindu-şi sfârşitul la 30 aprilie, prin suicid. La fel procedează şi alţi capi ai regimului hitlerist (Goebbels, Himmler, etc.).

  Capitularea Germaniei s-a desfăşurat, practic, în două acte. Mai întâi, la 7 mai, la Reims (Franţa), a fost semnat actul de capitulare necondiţionată în faţa aliaţilor. Este stipulată clar încetarea tuturor operaţiunilor militare a forţelor germane începând cu ora 00.01 (GMT), adică ora 23.01 (pentru Europa Centrală), la data de 8 mai 1945. Semnatarii actului de capitulare au fost generalul Alfred Jodl (comandantul suprem al armatei germane) şi amiralul Karl Dönitz (noul preşedinte al Reich-ului, conform dispoziţiei testamentare a lui Hitler) din partea germană, generalul Ivan Susloparov (ofiţer de legătură al Armatei Sovietice cu aliaţii), generalul Bedell-Smith (şeful Statului Major aliat). Martor a fost generalul francez Sevez.

  A urmat semnarea actului de capitulare a Germaniei hitleriste faţă de URSS, la Berlin. La 9 mai, ora 6.00, Radio Moscova anunţa că “ieri, la 8 mai 1945, a avut loc, la Berlin, solemnitatea semnării actului capitulării totale şi necondiţionate a forţelor armate germane”. Actul a fost semnat de către mareşalul Gheorghi Jukov (reprezentant al Comandantului Suprem al Armatei Roşii, I.V.Stalin), mareşalul Arthur Tedder (adjunctul lui Eisenhower, Comandantul suprem al Forţelor Aliate) – pe de-o parte şi de către feldmareşalul Keitel (şeful Statului Major al Wehrmacht-ului), amiralul von Friedeburg (comandant suprem al Kriegsmarine) şi generalul Stumpff (reprezentant al Luftwaffe) – pe de altă parte. Martori au fost generalul american Carl Spaatz şi generalul francez de Tassigny.

  Marii eroi ai victoriei ruseşti au fost ostaşii de pe front, conduşi de strategi excepţionali – generalii Konev, Malinovski, Yeremenko, Rokossovski, Jukov, Vatutin, Tolbuhin şi mulţi alţii. Astfel, oficial, se încheie războiul în Europa; finalul real al conflictului care a antrenat toată planeta pentru a doua oară, a fost la 2 septembrie 1945, când a capitulat Japonia.
  Din perspectivă astrologică, data de 7 mai 1945, ora 02.41 (ora semnării actului de capitulare a Germaniei), oferă o paletă largă de aspecte. Soarele este poziţionat în Taur, semn de Pământ, unde, în ultimii şase ani (1939-1945), numai linişte nu a fost – tranzitele lui Uranus, Saturn, Jupiter, Lilith, Nodul Sud Lunar au răscolit [la propriu (mai mult) şi la figurat (mai puţin)] teritorii şi posesiuni, schimbând ordinea, proprietarii şi influenţele. Atât decanul care găzduieşte Soarele (al doilea), cât şi gradul Soarelui (al 17-lea) sunt patronate de Lună, ceea ce explică marea încărcătură emoţională, dar indică şi personajul principal al acţiunii – poporul, oamenii, indiferent de steag. Este drept, unii sunt învingători, alţii, învinşi.

  Soarele face trigoane cu Jupiter (din Fecioară) şi cu Nodul Sud Lunar (din Capricorn), promiţând, parcă, să facă dreptate şi să vindece răni, să schimbe structuri de putere, să pedepsească…

  Luna în Peşti accentuează importanţa sacrificiului omenesc prin care s-a ajuns la acest act, iar Mercur, Venus şi Marte (în Berbec), în opoziţie cu Lilith (din Balanţă) dinamitează relaţiile anterior constituite.

  Saturn este în Rac, semnul popoarelor, alături de Nodul Nord Lunar (adică Sensul Vieţii). Este vorba tot despre dreptate, dar şi despre ceea ce a urmat – reconstrucţia, luatul vieţii de la capăt. Pentru toate acestea, energia vine de la trigonul lui Marte cu Pluton, trigon de Foc, care a mobilizat energiile reconfigurării lumii, în antiteză cu distructiva cuadratură Pluton/Saturn de la debutul războiului, în 1939.

  Ascendentul evenimentului este plasat în Vărsător, semn al viitorului, iar Uranus (stăpânul Vărsătorului) este în Gemeni (actul, semnăturile, dialogul, etc.).  La 9 Mai, toată Europa ar trebui să fie, cu sufletul, măcar, în Piaţa Roşie din Moscova! Ar fi un gest de eleganţă şi civilizaţie. Un bun prilej pentru meditaţie, pentru reflecţie. Europenii datorează continuitatea civilizaţiei lor sacrificiului rusesc şi ar fi corect să nu uite asta! Oare, cum ar fi sărbătorit, astăzi, “Ziua Europei”, dacă nu se schimba soarta războiului pe frontul de răsărit şi Germania nazistă îşi ducea planurile la “bun” sfârşit?!?
• În calendarul ortodox: Sf Proroc Isaia; Sf Mc Hristofor; Aducerea la Bari a moaștelor Sf Ier Nicolae; Duminica a doua după Paști - a Sf Ap Toma