2. /10 MAI 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători
Decese
· 1034: A decedat regele polonez Mieszko II Lambert, fiul lui Bolesław I Chrobry. Mieszko al II-lea Lambert (n.cca. 990), a fost rege al Poloniei în perioada 1025 – 1031 și duce din 1032 până la moartea sa. A fost al doilea fiu al regelui Boleslaw I cel Viteaz. Cel de-al doilea nume, Lambert, considerat uneori în mod eronat ca fiind o poreclă, i-a fost dat ca o trimitere la cultul sfântului Lambert. De asemenea, este posibil ca numele de Lambert să fi fost ales după numele lui Lambert Mieszkowic, fratele vitreg al regelui Bolesław I. El a condus două invazii devastatoare în Saxonia în 1028 și 1030, dupa care, a dus un război de apărare împotriva Germaniei, a Boemiei și a principilor kieveni. Mieszko al II-lea a fost nevoit să fugă din țara în 1031, după ce un atac al lui Iaroslav I cel Înțelept l-a pus rege pe tronul polonez pe Bezprym, fratele său vitreg mai în vârstă. Mieszko s-a refugiat în Boemia, unde a fost închis de către Ducele Oldrich. În 1032 el a revenit la putere în trei regiuni și a unit apoi țara. În acest moment, mai multe cuceriri teritoriale ale tatălui său s-au pierdut: Lusacia Superioară (cunoscută și sub numele de Milsko), o parte a Lusaciei Inferioare, Rutenia Roșie, vestul și partea centrală a Ungariei Superioare (acum Slovacia) și, probabil, Moravia. Mieszko al II-lea era foarte bine educat pentru timpul sau. Știa să citească și să scrie, de asemenea știa atât limba greacă cât și limba latină. A fost poreclit pe nedrept Mieszko al II-lea Gnuśny (cu sensul de leneș). Asta datorită modului nefericit în care s-a încheiat domnia sa, deși la început a acționat ca un conducător iscusit și talentat.
· 1521: Sebastian Brant, scriitor alsacian (n. 1457)
* 1667: Marie Louise Gonzaga (cunoscută în Polonia drept Ludwika Maria; 18 august 1611 - 10 mai 1667) a fost soția a doi regi ai Poloniei: Vladislav al IV-lea Vasa și Ioan Cazimir al II-lea Vasa. 
Marie Louise Gonzaga s-a născut la 18 august 1611, la Nevers, Franța, și a fost fiica lui Carol I, Duce de Mantua și Caterinei de Guise. După ce și-a petrecut copilăria cu mama sa, trebuia să se căsătorească cu Gaston, Duce de Orléans în 1627, însă regele Ludovic al XIII-lea al Franței s-a opus căsătoriei și a închis-o în fortăreața Vincennes iar mai târziu într-o mică mănăstire.
Prima propunere de a se căsători cu nou alesul rege al Poloniei, Vladislav al IV-lea Vasa, a fost făcută în 1634, însă în cele din urmă Vladislav s-a căsătorit cu Cecilia Renata de Austria, fiica împăratului Ferdinand al II-lea al Imperiului Roman și a Mariei Anna de Bavaria. Această decizie a fost foarte nefavorabilă pentru Franța și l-a mâniat pe Ludovic al XIII-lea din cauza alianței nou înființate între Imperiul Austriac și comunitatea polono-lituaniană.
În 1640, Marie Louise l-a întâlnit pe fratele lui Vladislav, Jan Casimir, cu care a avut o aventură. Mai târziu, ea l-a invitat pe Prințul Jan Casimir în Franța pentru salonul ei literar anual organizat la Paris.
În urma decesului Ceciliei Renata în 1644, Cardinal Jules Mazarin, cu ajutorul tânărului rege francez, era determinat să distrugă alianța dintre dinastia poloneză și Austria Habsburgică, rivalii Franței și o posibilă amenințate pentru Franța. Mazarin a insistat ca Marie Louise ar trebui să se căsătorească cu văduvul monarh. Sub presiunea guvernului francez și a altor națiuni vest europene, Marie Louise Gonzaga s-a căsătorit cu Vladislav prin procură la 5 noiembrie 1645. Nunta a avut loc la Varșovia, la 10 martie 1646. Ea a fost obligată de Parlamentul polonez să-și schimbe numele din Marie Louise în Ludwika Maria, în Polonia acelor timpuri numele Maria fiind rezervat numai mamei lui Isus.[2]
Doi ani mai târziu, la 20 mai 1648, Marie Louise era văduvă. Jan Casimir a fost ales următorul rege al Poloniei de către Parlament și s-a căsătorit cu ea la 30 mai 1649. Din momentul în care ea a devenit oficial regină pentru a doua oară, Marie Louise s-a concentrat imediat pe influența punctelor de vedere politice ale noului ei soț. Marie Louise credea că ea este mult mai abilă în a-l controla pe Jan Casimir decât Vladislav, care a fost descris ca fiind extrem de încăpățânat, egoist și susținut de majoritatea covârșitoare a nobilimii, căreia Marie Louise i s-a opus și a căutat să reducă puterea nobililor în Parlament.
Inteligentă, tenace și cu o personalitate puternică de multe ori ea nu numai că l-a susținut pe Jan Casimir, dar l-a ghidat de-a lungul campaniilor militare și politice. Comportamentul ei intensiv și oarecum respingător a fost observat de către un diplomat din Brandenburg pe nume Hoverberk care a scris în jurnalele sale că "cu o insistență neîncetată, plângeri și alte trucuri ea îl controla pe săracul monarh și, prin urmare, soarta întreagii țări." În contrast cu soțul ei, Marie Louise nu era înțelegătoare față de servitori, țărani, și clasa de jos, însă urmărea cu încăpățânare să-și atingă obiectivele stabilite și era determinată să consolideze națiunea poloneză în caz de război cu puternicele și periculoase imperii din est - Imperiul Otoman, Imperiul suedez și al Moscovei.[3]
Nobilimea poloneză era scandalizată de amestecul reginei în politică, crezând că nici o femeie nu ar trebui să interfereze cu astfel de afaceri. Cu toate acestea, ea a jucat un rol important ca lider al trupelor poloneze în respingerea forțele suedeze din timpul invaziei suedeze în Polonia, cunoscut sub numele de "Potopul".
Ea și-a dorit să schimbe sistemul de vot al Senatului polonez și să acorde monarhul mai multă putere, totuși nu a reușit, astfel de acțiuni ar fi putut duce la o revoltă a claselor superioare și bogate, care ar fi devastat în cele din urmă economia comunității.
Ea purta mereu haine franțuzești și colecta obiecte mici cum ar fi monede, bijuterii și sticluțe de parfum - aceasta fiind o practică comună în timpul domniilor regilor Ludovic al XIII-lea și Ludovic al XIV-lea. Toate caracteristicile Mariei Louise, persistența și determinarea ei combinate cu o mare sârguință și curaj, s-au evidențiat în special în timpul invaziei suedeze. Se spune că și-a riscat viața pe linia frontului și după înfrângere, obligată să părăsească capitala, ea nu și-a pierdut credința în victorie și a mers la Silezia, de unde a regizat armata pentru a lupta împotriva invadatorilor. A încercat să stabilească un contact cu toți cetățenii care au rezistat suedezilor. Marie dezvoltat, de asemenea, o campanie diplomatică extinsă cu scopul de a primi ajutor de la alți conducători și monarhi europeni. Pentru a dobândi ajutorul Habsburgilor, ea nu ar fi ezitat să predea tronul polonez după moartea lui Jan Casimir. A participat, și de asemenea a lucrat la stabilirea condițiilor de pace cu Suedia - Tratatul de la Oliwa.[5]
În timpul invaziei, regina a atins un vârf de popularitate, care însă a scăzut rapid după prezentarea unui set de reforme, a întăririi puterii și alegeri vivente rege (expresie în latină pentru "rege pe viață"). La început, ea a folosit diferite metode de a-și construi un partid adunat în jurul Curții și a început o campanie de propagandă. În același timp, ea era hotărâtă ca nepoata ei - Anne Henriette de Bavaria, al cărei soț trebuia să fie Henri Jules, Prinț de Condé - să devină soția următorului rege ales al Poloniei și Mare Duce al Lituaniei. Aceasta a înfuriat clasele bogate și nobilii, care au acuzat-o că a implicat Polonia în politica franceză.
| Marie Louise Gonzaga | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 18 august 1611 Nevers, Franța |
| Decedată | (55 de ani) Varșovia, Polonia |
| Înmormântată | Castelul Wawel, Kraków, Polonia |
| Părinți | Carol I[1] Catherine of Guise[*]  |
| Frați și surori | Anna Gonzaga Francis Gonzaga, Duke of Rethel[*] Charles Gonzaga[*] Ferdinand Gonzaga[*] |
| Căsătorită cu | Vladislav al IV-lea Vasa Ioan Cazimir al II-lea Vasa |
| Copii | Maria Anna Teresa Wazówna[*] John Sigismund, Crown Prince of Poland[*] |
| Cetățenie |  Uniunea Polono-Lituaniană |
| Ocupație | politiciană |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | List of Lithuanian consorts[*] |
| Familie nobiliară | Casa de Vasa Casa de Gonzaga |
| Regină a Poloniei Mare Ducesă a Lituaniei | |
| Domnie | 5 noiembrie 1645 - 20 mai 1648 30 mai 1649 - 10 mai 1667 |
| Încoronare | 15 iulie 1646 |
· 1696: Jean de La Bruyère, scriitor francez (n. 1645)
* 1707: Johann Ernst al III-lea, Duce de Saxa-Weimar (n. ,[1] Weimar, Saxa-Weimar – d. , Weimar, Saxa-Weimar), a fost Duce de Saxa-Weimar. A fost al doilea fiu al Ducelui Johann Ernst al II-lea de Saxa-Weimar și a Christine Elisabeth de Schleswig-Holstein-Sonderburg. După decesul tatălui său în 1683 el a moștenit ducatul de Saxa-Weimar împreună cu fratele său mai mare, Wilhelm Ernst.
Johann Ernst a fost alcolic; acest lucru si lipsa de interes față de guvernare a fost în avantajul fratele său, care a devenit de facto singurul, autocratic, conducător al ducatul.
La Zerbst la 11 octombrie 1685 Johann Ernst s-a căsătorit cu Prințesa Sophie Auguste de Anhalt-Zerbst. Cuplul a avut cinci copii:
- Johann Wilhelm (n. 4 iunie 1686, Weimar - d. 14 octombrie 1686, Weimar).
- Ernst August I, Duce de Saxa-Weimar (n. 19 aprilie 1688, Weimar - d. Eisenach, 19 January 1748), mai târziu a moștenit Eisenach și Jena.
- Eleonore Christiane (n. 15 aprilie 1689, Weimar - d. 7 februarie 1690, Weimar).
- Johanna Auguste (n. 6 iulie 1690, Weimar - d. 24 ugust 1691, Weimar).
- Johanna Charlotte (n. 23 noiembrie 1693, Weimar - d. 2 martie 1751, Weimar).
La numai două luni după decesul soției sale, la 4 noiembrie 1694, la Kassel, s-a căsătorit cu Charlotte Dorothea Sophia de Hesse-Homburg. Cuplul a avut patru copii:
- Karl Friedrich (n. 31 octombrie 1695, Weimar - d. 30 martie 1696, Weimar).
- Johann Ernst (n. 25 decembrie 1696, Weimar - d. 1 august 1715, Frankfurt), un compozitor care a studiat cu Bach.
- Marie Luise (n. 18 decembrie 1697, Weimar - d. 29 decembrie 1704, Weimar).
- Christiane Sophie (n. 7 aprilie 1700, Weimar - d. 18 februarie 1701, Weimar).
După decesul lui Johann Ernst, succesorul său și fiul cel mare, Ernst August, a fost nominalizat să preia puterile tatălui însă puterea reală a fost deținută de unchiul său, Wilhelm Ernst, până la moartea acestuia, în 1728, când Ernst August a devenit singurul Duce de Saxa-Weimar.
| Johann Ernst al III-lea | |
| Duce de Saxa-Weimar | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 22 iunie 1664 Weimar |
| Decedat | (42 de ani) Weimar |
| Înmormântat | Weimarer Fürstengruft[*] |
| Părinți | John Ernest II, Duke of Saxe-Weimar[*] Christine Elisabeth of Schleswig-Holstein-Sonderburg[*] |
| Frați și surori | William Ernest, Duke of Saxe-Weimar[*] Wilhelmine Christina of Saxe-Weimar[*] Eleonore Sophie of Saxe-Weimar[*] Anna Dorothea, Abbess of Quedlinburg[*] |
| Căsătorit cu | Sophie Auguste de Anhalt-Zerbst Charlotte Dorothea Sophia de Hesse-Homburg |
| Copii | Prințul Johann Wilhelm, Duce Ereditar de Saxa-Weimar Ernst August I Prințesa Eleonore Christiane Prințesa Johanna Auguste Prințesa Johanna Charlotte Prințul Karl Frederick Prințul Johann Ernst Prințesa Marie Luise Prințesa Christiane Sophie |
| Cetățenie |  Germania |
| Religie | Luteranism |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Duke of Saxe-Weimar[*] () |
| Familie nobiliară | Casa de Wettin |
| Duce de Saxa-Weimar | |
| Domnie | 1683–1707 |
| Predecesor | Johann Ernst II |
| Succesor | Ernst August I |
· 1737: A murit imparatul Nakamikado al Japoniei ; (n. 1702).
* 1743: Ehrengard Melusine Baroness von der Schulenburg, Ducesă de Kendal și Ducesă de Munster (25 decembrie 1667 – 10 mai 1743) a fost metresa de lungă durată a regelui George I al Marii Britanii. S-a născut la Emden în ducatul Magdeburg. Tatăl ei a fost Gustavus Adolphus Baron von der Schulenburg,[1] iar mama Petronelle Oddie de Schwenken. Fratele ei a fost mareșalul Johann Matthias von der Schulenburg].
A devenit metresă a prințului elector George Louis când era doamnă de onoare a Sofiei de Hanovra. În 1698 George Louis a devenit Elector de Hanovra și în 1714 rege al Marii Britanii sub numele George I.
Melusine s-a mutat cu el în Anglia; la 18 iulie 1716 a fost numită Ducesă de Munster, marchiză de Dungannon, contesă de Dungannon și baronesă Dundalk. La 19 martie 1719 a fost numită Ducesă de Kendal, contesă de Feversham și baroneasă Glastonbury.[2]
În 1723, Carol al VI-lea, Împărat Roman a numit-o Prințesă de Eberstein. Această ultimă numire, în special, a avut tendința de a susține teoria ca ea s-a căsătorit în secret cu regele.[3] Robert Walpole a spus despre ea că a fost "la fel de mult regina Angliei ca un adevărată".[4] (Soția lui George I, Sophia a fost ținută în închisoare de la divorțul lor în 1694).
Ducesa de Kendal a fost o femeie foarte subțire, cunoscută în Germania ca "Sperietoarea" iar în Anglia ca "Arminden". Ea a avut trei copii nelegitimi cu regele:[5][6]
- Anna Luise Sophie von der Schulenburg, Contesă de Dölitz (1692–1773), s-a căsătorit cu Ernest August Philipp von dem Bussche zu Ippenburg.
- Petronilla Melusina von der Schulenburg, Contesă de Walsingham (1693–1778), s-a căsătorit cu Philip Stanhope, Conte de Chesterfield.
- Margaret Gertrude von der Schulenburg, Contesă de Oeynhausen (1701–1726), s-a căsătorit cu Albrecht Wolfgang, Conte de Schaumburg-Lippe.
Melusine von der Schulenburg 
Melusine von der Schulenburg, Ducesă de Kendal și MunsterDate personale Nume la naștere Ehrengard Melusine von der Schulenburg Născută 25 decembrie 1667
Emden, MagdeburgDecedată (75 de ani)
Londra, Regatul Marii BritaniiÎnmormântată Grosvenor Chapel[*] Părinți Gustavus Adolphus Baron von der Schulenberg
Petronelle Oddie de SchwenkenFrați și surori Johann Matthias von der Schulenburg[*] Copii Anna von der Schulenburg
Melusina von der Schulenburg
Margaret von der SchulenburgCetățenie 
Regatul Marii Britanii
Archbishopric of Magdeburg[*]
Duchy of Magdeburg[*]Ocupație doamnă de onoare Activitate Partener(ă) George I al Marii Britanii
.svg){kind=small}
· 1774: A decedat Ludovic al XV-lea, rege al Franței (n. 1710). Ludovic al XV-lea (15 februarie 1710 – 10 mai 1774), denumit „Cel Mult Iubit” (fr.: le Bien-Aimé), a fost rege al Franței și Navarei din 1715 până în 1774.
· 1775: Caroline Matilda a Marii Britanii (n. 11 iulie 1751 – d. 10 mai 1775) a fost soția regelui Christian al VII-lea al Danemarcei din 1766 până în 1772 și membru al familiei regale britanice.
Caroline Matilda a fost cel mai mic copil al Frederick, Prinț de Wales și a Prințesei Augusta de Saxa-Gotha. Tatăl ei a murit brusc cu trei luni înainte de nașterea ei. S-a născut la Casa Leicester din Londra și a primit titlul de ASR Prințesa Caroline Matilda[1]. Prințesa a fost botezată zece zile mai târziu de episcopul de Norwich, Thomas Hayter. Nașii ei au fost: fratele ei Prințul de Wales, mătușa paternă Prințesa Caroline și sora ei Prințesa Augusta.[2] A fost crescută strict de mama ei departe de curtea engleză și a fost descrisă ca fiind naturală și neformală. Putea vorbi în italiană, franceză și germană și avea o voce frumoasă.
La vârsta de 15 ani, Caroline Matilda a părăsit Marea Britanie și a călătorit în Danemarca unde s-a căsătorit cu verișorul ei, Christian al VII-lea al Danemarcei. Nunta a avut loc la 8 noiembrie 1766 la Palatul Christiansborgdin Copenhaga. Fratele ei mai mare, regele George al III-lea, era preocupat în legătură cu căsătoria, chiar dacă el nu a fost pe deplin conștient de faptul că mirele era bolnav mintal.
Caroline Matilda a avut doi copii, ambii recunoscuți oficial de Christian al VII-lea.
- Frederic al VI-lea al Danemarcei (1768–1839)
- Prințesa Louise Auguste a Danemarcei (1771–1843)
Caroline Matilda a avut un mariaj nefericit cu regele care era afectat de boala sa.
Deși nu a fost o frumusețe, a fost considerată atractivă. Personalitatea ei naturală nu a fost populară la curtea daneză. A fost apropiată de doamna ei de onoare, Louise von Plessen, care era privită de prietenii regelui ca imorală și a acționat pentru a o izola pe Caroline Matilda de soțul ei. Acest lucru n-a fost greu de realizat deoarece soțul ei n-o plăcea; au existat zvonuri despre homosexualitatea regelui Danemarcei.
Regele danez a fost convins să consume căsătoria de dragul succesiunii. După nașterea fiului său, și-a îndreptat atenția spre curtezana Støvlet-Cathrine cu care a vizitat bordeluri din Copenhaga. Caroline Matilda a avut o căsnicie nefericită, a fost neglijată și disprețuită de soțul ei. Când Plessen a fost exilată de la curte în 1768, ea și-a pierdut cea mai apropiată confidentă, lăsând-o și mai izolată.
În mai 1768 Christian al VII-lea a început un lung tur al Europei inclusiv Altona, Paris și Londra. Îm timpul absenței sale, Caroline Matilda a trezit atenția prin plimbările sale din Copenhaga; acest lucru era considerat scandalos, nobilele daneze mergeau numai cu trăsura în oraș. Caroline Matilda și-a petrecut vara la Castelul Frederiksborg cu copilul ei nou născut înainte de a reveni în toamnă la Copenhaga.
Regele a revenit în capitală la 12 ianuarie 1769 aducând cu sine pe Johann Friedrich Struensee ca medic regal, care mai târziu va deveni ministru. El l-a întâlnit pe Struensee la Altona la începutul călătoriei sale. Spre ușurarea consilierilor regali, Struensee s-a ocupat de instabilitatea regelui iar acesta a căpătat o mare încredere în el.
Struensee l-a încurajat pe rege să-și îmbunătățească relația cu Caroline Matilda, lucru care s-a și întâmplat. Regina a fost conștientă că aceste îmbunătățiri i se datorează lui Struensee și a devenit interesată de fermecătorul doctor. Afecțiunea față de tânărul doctor a crescut; în ianuarie 1770 el avea propriul dormitor în palatul regal, în primăvara anului 1770 el era amantul reginei. O vaccinare cu succes a prințul moștenitor a sporit și mai mult influența sa.
În 1770, regele a devenit tot mai izolat din cauza faptului că sănătatea lui mintală s-a deteriorat. Caroline Matilda, până acum ignorată la curte, a devenit centrul atenției curții regală și adepții ei s-au grupat în "Dronningens Parti". Susținut de noua ei poziție la curte, Struensee a domnit aproape ca un rege. La 15 septembrie 1770 regele l-a demis pe Bernstorff și două zile mai târziu, Struensee a devenit maître des requêtes (consilier privat), consolidându-și puterea și începând perioada de 16 luni, denumită "Timpul lui Struensee". Când, în cursul anului, regele s-a scufundat într-o stare de toropeală mintală, autoritatea lui Struensee a devenit capitală iar el a avut influență absolută pentru zece luni, între 20 martie 1771 și 16 ianuarie 1772.
În acest timp el a emis nu mai puțin de 1069 de ordine de cabinet, mai mult de trei pe zi. Din acest motiv a fost criticat. Alte critici ale lui Struensee s-au referit la faptul că nu a respectat obiceiurile tradiționale daneze și norvegiene, privindu-le ca niște prejudecăți și dorind să le elimine în favoarea unor principii abstracte.
De asemenea, relația lui Struensee cu regina nu a fost mai puțin ofensivă pentru o națiune care a venerat în mod tradițional casa regală de Oldenburg în timp ce regina își manifesta în mod deschis noua ei fericire. La aniversarea regelui din 1771 ea a fondat ordinul Mathilde-Ordenen.
La 7 iulie 1771, Caroline Matilda a născut al doilea copil, Prințesa Louise Auguste, al cărei tată, a fost aproape sigur Struensee. Acest lucru a fost considerat, de asemenea, scandalos. Fetița a fost numită “la petite Struensee”, până când a fost acceptată oficial prințesă.
Struensee și Caroline Matilda au fost arestați în noaptea de 16 spre 17 ianuarie după un bal mascat la teatrul regal de la Castelul Christiansborg. Caroline Matilda a fost dusă la Castelul Kronborg pentru a-și aștepta judecata. I s-a permis să-și păstreze fiica lângă ea. Se crede că a fost presată sau manipulată să admită relația prin interogatoriu. Inițial ea a negat relația sperând că astfel se va salva.
Căsătoria dintre Caroline Matilda și Christian s-a încheiat prin divorț în aprilie 1772. După divorț, Struensee și complicele său Enevold Brandt au fost executați la 28 aprilie 1772.
La 28 mai 1772, Caroline Matilda a fost deportată la bordul unei fregate britanice la Celle, cu reședința la Castelul Celle de pe teritoriul german de Hanovra al fratelui ei. Nu și-a mai văzut niciodată copii. La Celle, ea a fost cunoscută pentru caritate ei față de copiii săraci și orfani. De asemenea, s-a reîntâlnit cu Louise von Plessen.
A murit brusc de scarlatină la Celle la 10 mai 1775 la vârsta de 23 de ani. A fost înmormântată la Stadtkirche St. Marien în Celle.
* 1794: Elisabeta a Franței (Élisabeth Philippine Marie Hélène de France ; 3 mai 1764 – 10 mai 1794), cunoscută ca Madame Élisabeth, a fost prințesă franceză, sora mai mică a regelui Ludovic al XVI-lea. În timpul Revoluției franceze, a rămas alături de rege și de familia lui și a fost executată în Piața Revoliției din Paris în timpul Terorii.
Élisabeth s-a născut la 3 mai 1764 la Palatul Versailles în Franța. A fost cel mai mic copil al lui Ludovic, Delfin al Franței și a celei de-a doua soții, Ducesa Maria Josepha de Saxonia. Bunicii paterni au fost regele Ludovic al XV-lea al Franței și regina Maria Leszczyńska. Ca nepoată a regelui Franței a fost Petite-Fille de France. Bunicii materni au fost regele Augustus al III-lea al Poloniei, elector de Saxonia și arhiducesa Maria Josepha, fiica împăratului Iosif I.
A fost crescută de Marie Louise de Rohan, contesă de Marsan, guvernantă a copiilor Franței și sora Prințului de Soubise. A primit o educație bună. Élisabeth a fost profund religioasă. A fost devotată fratelui său, regele, și a refuzat să se căsătorească ca să poată rămâne în Franța: în 1777, împăratul Iosif al II-lea a sugerat o căsătorie însă Élisabeth a refuzat având consimțământul fratelui său.
Élisabeth și fratele ei Charles-Philippe, conte d'Artois, au fost conservatorii familiei regale. Spre deosebire de Artois, care, la ordinul regelui, a părăsit Franța la 17 iulie 1789, la trei zile după asaltul Bastiliei,[3] Élisabeth a refuzat să emigreze. După ce familia regală a fost transferată de la Palatul Versailles la Palatul Tuileries ea a preferat să rămână cu regele și familia sa decât cu mătușile ei Madame Adélaïde și Madame Victoire la Castelul Bellevue.
A corespondat cu contele d'Artois care era în exil iar una dintre scrisori, în care și-a exprimat opinia că ar fi necesară o intervenție străină pentru restabilirea vechiului regim, a fost interceptată de Adunarea Națională.
La 9 mai 1794, a fost transferată la Conciergerie și adusă în fața Tribunalului Revoluționar. A fost acuzată că a furnizat fonduri emigranților, că a încurajat rezistența trupelor regale în timpul evenimentelor din 10 august 1792. În timpul procesului, ea a răspuns, atunci când a fost apelată cu "sora tiranului": "Dacă fratele meu ar fi fost așa cum îi spuneți, nu ați fi fost acolo unde sunteți și nici eu nu aș fi unde sunt". Élisabeth a fost condamnată la moarte și ghilotinată în ziua următoare
| Élisabeth | |
| Prințesă a Franței | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Élisabeth Philippine Marie Hélène de France |
| Născută | 3 mai 1764 palatul Versailles, Franța |
| Decedată | (30 de ani) Paris, Franța |
| Înmormântată | Errancis Cemetery[*] |
| Cauza decesului | Ghilotină |
| Părinți | Ludovic, Delfin al Franței (1729–1765) Marie-Josèphe de Saxonia |
| Frați și surori | Ludovic al XVI-lea al Franței Ludovic al XVIII-lea al Franței Carol al X-lea al Franței Marie Thérèse, Madame Royale[*] Clothilde a Franței Princess Marie Zéphyrine of France[*] Xavier, Duke of Aquitaine[*] Louis, Duce de Burgundia |
| Cetățenie |  Franța |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Nobile[*] prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Bourbon |
· 1798: George Vancouver, ofițer de marină și explorator englez (n. 1757)
· 1829: Thomas Young, om de știință englez (n. 1773)
· 1850: Joseph Louis Gay-Lussac, fizician și chimist francez (n. 1778)
· 1884: Charles Adolphe Wurtz, chimist francez (n. 1817)
* 1893: Ioan Emanoil Florescu (n. 7 august 1819, Râmnicu Vâlcea — d. 10 mai 1893, Paris) a fost un general și om politic român (între altele, prim-ministru al României în două guverne provizorii, pentru perioade scurte, între 17 aprilie și 6 mai 1876 și între 2 martie și 29 decembrie 1891).
| Ioan Emanoil Florescu | |
 Ioan Emanoil Florescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1819[1] Râmnicu Vâlcea, Țara Românească |
| Decedat | (74 de ani) București, România |
| Frați și surori | Alexandru Emanoil Florescu |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | politician personal militar[*] |
| Șef al Statului Major General al Armatei Române | |
| În funcție – | |
| În funcție – | |
| Precedat de | Istratie Sămășescu |
| Prim-ministru al României | |
| Președinte al Senatului României | |
| Membru al Camerei Deputaților a României | |
| Partid politic | PNL |
| Alma mater | Școala Specială Militară de la Saint-Cyr |
· 1904: A murit Henry Morton Stanley, ziarist și explorator britanic (n. 1841)
* 1933: Arhiducesa Maria Theresa de Austria (germană Maria Theresia Antoinette Immakulata Josepha Ferdinanda Leopoldine Franziska Caroline Isabella Januaria Aloysia Christine Anna, Erzherzogin von Österreich[1][2]) (18 septembrie 1862 - 10 mai 1933) a fost prin naștere membră a Casei de Habsburg-Lorena și Arhiducesă de Austria, Prințesă a Ungariei, Boemiei și Toscanei.
Maria Theresia a fost cel mai mare copil[1][2] a Arhiducelui Karl Salvator, Prinț de Toscana și a soției lui, Prințesa Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii
| Arhiducesa Maria Theresia | |
| Arhiducesă și Prințesă de Austria, Ungaria, Boemia și Toscana | |
 Maria Theresia fotografie din 1900. | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Maria Theresia Antoinette Immakulata Josepha Ferdinanda Leopoldine Franziska Caroline Isabella Januaria Aloysia Christine Anna |
| Născută | 18 septembrie 1862 Alt-Bunzlau, Boemia, Imperiul austriac |
| Decedată | (70 de ani) Schloss Saybusch, Saybusch, Silesia, Polonia |
| Înmormântată | Co-Cathedral of the Nativity of the Blessed Virgin Mary[*] |
| Părinți | Arhiducele Karl Salvator, Prinț de Toscana Prințesa Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii |
| Frați și surori | Arhiducele Leopold Salvator, Prinț de Toscana Arhiducele Franz Salvator, Prinț de Toscana Archduchess Maria Immakulata of Austria[*] Arhiducesa Carolina Maria de Austria |
| Căsătorită cu | Arhiducele Karl Stephen de Austria |
| Copii | Arhiducesa Eleonora Arhiducesa Renata Arhiducele Karl Albrecht Arhiducesa Mechthildis Arhiducele Leo Karl Arhiducele Wilhelm |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Austro-Ungaria |
| Religie | catolicism |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Habsburg-Lorena |
* 1944: Olga (Golda) Bancic, (n. 10 mai 1912, Chișinău, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus - d. 10 mai 1944, Stuttgart, al Treilea Reich) a fost o activistă comunistă română și franceză, luptătoare antifascistă, eroină a Rezistenței franceze din perioada ocupației naziste a Franței.
S-a născut într-o familie de evrei din Basarabia, care la acea dată făcea parte a Imperiului Rus. La vârsta de 12 ani, a fost arestată pentru prima dată pe motivul că a participat la o grevă în fabrica de saltele la care lucra. În ciuda vârstei sale fragede, a fost închisă și bătută.
În anii 1933 - 1939 a fost membră activă a organizației muncitorești locale. A fost arestată de atâtea ori, încât a început să considere arestul ca un accident de muncă. În 1938, a plecat în Franța, unde i-a ajutat pe stângiștii francezi să transporte arme brigăzilor republicane din Spania, pentru a lupta împotriva fascismului. În 1939, după căsătoria cu Alexandru Jar, a născut o fată[1] căreia i-a dat numele de Dolores, drept omagiu pentru eroina Războiului Civil Spaniol, comunista Dolores Ibárruri, cunoscută și ca „La Pasionaria”.
În 1940, Franța a fost ocupată de armata germană. Membră a Partidului Comunist Francez(fr), Olga și-a lăsat fiica Dolores la o familie franceză, pentru a o proteja, în timp ce ea s-a alăturat grupului de rezistență Francs-tireurs et partisans - Main-d'œuvre immigrée(fr) (FTP/MOI) din regiunea Parisului, condus de Missak Manouchian(fr), pentru a lupta împotriva germanilor. Olga Bancic a adoptat pseudonimul „Pierrette”. A asamblat bombe și a transportat explozive folosite pentru sabotarea trenurile germane care transportau trupe și provizii. Pe 6 noiembrie 1943 a fost arestată de Gestapo. Deși a fost torturată, nu și-a demascat complicii. Pe data de 21 februarie 1944 a fost condamnată la moarte, împreună cu 22 de tovarăși din celebra grupare Afișul roșu(fr). Cei 22, fiind bărbați, au fost împușcați în aceeași zi. Dat fiind că o lege din Franța interzicea împușcarea femeilor, Olga a fost transferată de germani într-o închisoare din Stuttgart, unde a fost rejudecată și condamnată din nou la moarte. Interogările și torturile au continuat și după ce a fost condamnată la moarte.
În procesul verbal întocmit de poliția franceză la arestarea ei se precizează că este fiica lui Noé și al Zeains Marie, celibatară, că este fără profesie și fără domiciliu cunoscut. Când a fost arestată se afla în compania lui Rajman Marcel zis „Michel” și avea asupra sa o carte de identitate falsă pe numele Lebon, născută Petresca Marie.
Afișul roșu cu chipurile celor executați, răspândit de sistemul de propagandă germană și al autorităților de la Vichy, i-a inspirat poetului Louis Aragon poezia L'Affiche rouge.
În anul 1959, pictorul român Alexandru Ciucurencu a expus lucrarea Olga Bancic pe eșafod dar acest tablou a fost înlăturat din expoziție și nici până azi nu se știe precis unde se găsește
În Franța, pe zidul clădirii de la adresa 19, rue au Maire, 3ème, Paris (75003), Ile-de-France a fost montată o placă comemorativă în memoria grupului de rezistență Franc-Tireurs et Partisans (FTP/MOI), pe care este trecut și numele eroinei Olga Bancic.
În București, între strada Polonă și strada Corneliu Botez, există o stradă care, până în 1995, s-a numit Olga Bancic. Pe zidul uneia din clădiri se afla o placă de marmură cu următorul text:
Olga Bancic
10 mai 1912 - 10 mai 1944
Luptătoare antifascistă din România executată de hitleriști la Stuttgart prin decapitare
Viața, lupta și moartea ei eroică însuflețește azi munca poporului român pe drumul progresului
Numele străzii a fost schimbat în Alexandru Philippide iar placa de marmură a fost smulsă de la locul ei.
În anul 2009, în Franța a fost lansat filmul L'armée du crime (Armata crimei), cu durata de 139 minute, în regia lui Robert Guédiguians, care prezintă activitatea grupului condus de poetul armean Missak Manouchian în rândul Rezistenței franceze. Printre personajele care apar în film este și Olga Bancic, interpretată de actrița Olga Legrand.
· 1950: Vasile Aftenie (n. 14 iulie 1899, Lodroman, comitatul Târnava-Mică - d. 10 mai 1950, închisoarea Văcărești, București a fost un episcop român unit (greco-catolic), martir al credinței. A fost ucis în bătaie în temnițele regimului comunist pentru refuzul de a abandona credința sa greco-catolică și Biserica Română Unită. Procesul său de beatificare este în curs de finalizare
La 1 ianuarie 1926 a fost hirotonit preot de către mitropolitul Vasile Suciu. După o lună a fost numit profesor la Academia de Teologie din Blaj. A fost numit protopop de București și ulterior canonic al Capitlului Arhiepiscopesc din Blaj. La 1 octombrie1939 a fost numit rector al Academiei Teologice din Blaj.
În aprilie 1940 a fost numit episcop titular de Ulpiana și auxiliar al mitropolitului Alexandru Nicolescu. Consacrarea episcopală a avut loc pe 5 iunie 1940 în Catedrala din Blaj, după care s-a întors ca episcop vicar la Biserica Sfântul Vasile din București.
În octombrie 1948 i-a mustrat aspru pe cei 36 de foști preoți greco-catolici semnatari ai trecerii la ortodoxie, sosiți de la Cluj la Patriarhia din București, pentru a aduce așa-zisul act al lor de adeziune la Biserica Ortodoxă Română, abandonând astfel Biserica Română Unită cu Roma. Delegații de la Cluj se aflau la restaurantul Capșa în momentul în care episcopul Vasile Aftenie i-a certat în public.[1][3] Mulți dintre ei i-au mărturisit că au iscălit sub presiune.[1] După diferite încercări eșuate ale comuniștilor de a-l compromite pe episcop, acesta a fost arestat la 28 octombrie 1948.[4] A fost dus, împreună cu ceilalți cinci episcopi greco-catolici, la vila patriarhală din comuna Dragoslavele[1], iar apoi la mănăstirea ortodoxă Căldărușani [1], transformată în lagăr de detenție pentru ierarhii uniți. Vasile Aftenie a refuzat scaunul de mitropolit oferit de ortodocși în schimbul trădării credinței. În mai 1949 a fost transferat și izolat în subsolul clădirii Ministerului de Interne. Acolo a fost supus unor torturi oribile, care reclamau o rezistență supraomenească.[1]
Mutilat de bătăi, a fost depus la închisoarea Văcărești unde, torturat „din ordinul generalului Nikolski”, a fost ucis la 10 mai1950.[1] Întrucât era foarte înalt și nu încăpea în lada de lemn (folosită în loc de sicriu), în care a fost așezat, i-au tăiat picioarele, să încapă. A fost înhumat la cimitirul Bellu catolic, cu serviciul religios celebrat de un preot romano-catolic. Pe crucea de la mormântul său, autoritățile comuniste nu au permis să se scrie decât inițialele numelui și anul decesului: «V.A. = 1950». Curând după aceea, mormântul său a devenit loc de pelerinaj. Mii de oameni vin și se roagă la mormântul lui. Se spune că aici s-au întâmplat minuni, la rugăciunile pelerinilor, drept răspuns din partea lui Dumnezeu.
Întrucât fiecare episcop are dreptul să fie înmormântat în biserica în care a slujit, osemintele episcopului Vasile Aftenie au fost exhumate din Cimitirul Bellu Catolic și au fost transferate la biserica greco-catolică Adormirea Maicii Domnului (Acvila), de pe strada Sirenelor nr. 39, din București, în ziua de 13 mai 2010. Este un pas în procesul de beatificare al episcopului martir.
Marți, 19 martie 2019, papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a martiriului episcopilor greco-catolici români Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, „uciși din ură față de credință în diverse locuri din România între 1950 și 1970”, deschizându-se calea pentru beatificarea acestora.
· 1971: Mihail Jora (n. 2 august 1891, Roman, Neamț - d. 10 mai 1971, București) a fost un muzician, compozitor și dirijor român, membru titular (1955) al Academiei Române.
Mihail Jora a fost profesor și rector al Academiei Regale de Muzică din București.
| Mihail Jora | |||
 Compozitorul Mihail Jora | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 2 august 1891 Roman, Neamț, România | ||
| Decedat | 10 mai 1971,(80 de ani) București, Republica Socialistă România | ||
| Naționalitate |  România | ||
| Cetățenie | .svg){kind=small} România | ||
| Ocupație | compozitor, dirijor | ||
| Activitate | |||
| Alma mater | Universitatea de muzică si teatru din Leipzig[*] | ||
| Organizație | Universitatea Națională de Muzică București | ||
| Cunoscut pentru | Rector al Academiei Regale de Muzică din București | ||
| Premii | Artist al Poporului | ||
| Profesor pentru | Camelia Dăscălescu, Ștefan Niculescu[1], Hilda Jerea | ||
| |||
· 1977: A murit legenda cinematografiei americane, actrita Joan Crowford (Lucille Fay Lesueur, nascuta pe 23 martie 1905). A turnat in lunga sa cariera peste 8o de filme si a obtinut un premiu Oscar in 1946, pentru cea mai buna interpretare in filmul “Mildred Pierce”.
Și-a început cariera ca dansatoare în diverse companii de teatru înainte de a-și face debutul pe Broadway, în 1925, atunci când a semnat primul său contract cu Metro-Goldwin-Mayer. Nemulțumită de mărimea și calitatea rolurilor sale, Crawford a început o campanie de self-publicity și a devenit recunoscută la nivel național până la sfârșitul anilor ’20. În anii ’30, faima sa rivaliza deja cu cea a actrițelor Norma Shearer și Greta Garbo. Rolurile sale înfățișau adesea tinere femei muncitoare care găseau, în final, dragostea alături de succesul pe plan financiar, foarte populare în rândul publicului feminin, transformând-o într-una dintre cele mai proeminente și bine plătite vedete de film ale Hollywood-ului, însă statutul său nu a durat mult, ea fiind etichetată “box-office poison” la sfârșitul anilor ‘30. După o absență de aproape doi ani, a revenit în 1945 cu rolul principal din Mildred Pierce, pentru care a câștigat premiul Oscar pentru cea mai bună actriță. În 1955, datorită mariajului cu președintele companiei Pepsi-Cola, Alfred Steele, a devenit implicată în aceasta, fiind aleasă să îi ia locul după moartea sa din 1959, până în 1973. În anii 1960, aparițiile sale pe ecran s-au împuținat, ea retrăgându-se după lansarea horror-ului britanic Trog, în 1970. A murit în 1977.
A fost căsătorită de patru ori, primele trei sfârșindu-se prin divorț, iar al patrulea prin decesul soțului. A adoptat cinci copii, relația dintre ea și Christina fiind descrisă de aceasta din urmă ca fiind plină de abuzuri emoționale și fizice în cartea de memorii “Mommie Dearest”.
Joan Crawford în 1928
* 1981: Octav Doicescu (n. 9 ianuarie 1902, Brăila - d. 10 mai 1981, București) a fost un academician român, arhitect, profesor universitar, membru titular (1974) al Academiei Române. Cetățean de onoare al orașului New York, 1939, titlu acordat lui Doicescu de celebrul primar Fiorello La Guardia (1882 - 1947) ca apreciere pentru proiectarea Pavilionului Casa Română la Expoziția universală New York World's Fair 1939.
Nu a fost membru al nici unui partid politic, nici înainte și nici după 1944.
Numele său a fost dat unei străzi din cartierul Progresul, din orașul său natal, Brăila. O altă stradă cu numele de Octav Doicescu se află la Timișoara. Dar nu și la București, orașul pe care a încercat să-l modernizeze scoțându-l din amprenta stilului greoi, cel brâncovenesc.
Este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.
A proiectat:
- Restaurantul Românesc de la Băneasa, în prezent Restaurantul Casa Albă (1930).
- Casa de odihnă a Societății Gaz Electra de la Snagov (1932).
- Yacht Club Snagov (1933).
- Fântâna Zodiac din Parcul Carol (1935).
- Casa Babele (1936).
- Fântâna Miorița de la Șosea (1936).
- Restaurant în Grădina Botanică (1936).
- "Luna Bucureștilor 1935 - Cartierul Vechi" (1935).
- "Luna Bucureștilor 1936" (1936).
- Lucrează la planurile Halelor Obor, dar după un conflict cu Primăria se retrage și arhitectul Horia Creangă construiește Oborul.
- Uzinele IAR.
- Ministerul Informațiilor de pe Str. Onești (1937).
- Poșta de pe str. Banu Manta (1938).
- Ministerul de Interne și sistematizarea Pieții Palatului (1938), proiect nerealizat.
- Parcul Herăstrău ce include cartierul Jianu din fața parcului Bordei.
- Cartierul de vile din parcul Jianu (astăzi Primăverii) și amenajarea Parcului Herăstrău și Bordei împreună cu inginerul Nicolae Caranfil.
- Casa ing. Nicolae Caranfil, str. Emile Zola nr. 2 (1934-1936).
- Casa Octav Doicescu, str. Mircea Eliade nr. 2 (1939), ajunsa în anii '90 în posesia arh. Dinu Patriciu, fost student al lui Octav Doicescu.
- Casa Dimitrie Gusti aflata pe str. Armindeni colț cu str. Herăstrău (1939).
- Cercul Militar Pitești (1939).
- Casa Română de la 1939 New York World's Fair (Expoziția universală de la New York 1939).
- Cineromit (1940), proiect nerealizat.
- Conacul Alimănișteanu construit pe moșia lui Dimitrie Alimănișteanu, ministrul finanțelor, la Bilcești, județul Argeș (1938 - 1942). Este o clădire din piatră cu acoperiș de șiță, care a ars în anul 2006. Este pe cale sa fie restaurată.
- Monumentul "Turnul Dezrobirii Basarabiei" de la Ghidighici, Chișinău (1942), distrus de "eliberatorii sovietici" (în 1944).[3]
- Casa de la Snagov a Regelui Mihai, astăzi distrusă.
- Uzinele de anvelope Banloc de la Florești și Blocul Banloc - Goodrich, din Calea Victoriei 218, numit și "Blocul Roșu" (1943-1946).
- Nautic Club Herăstrău (1945).
- Blocul din Calea Victoriei colț cu Calea Griviței (1946).
- Cartier de locuințe în Băneasa pentru personalul Aeroportului; la origine fiecare casă avea altă culoare (1959).
- Aerogara Băneasa (1947), proiect nerealizat.
- Bloc de locuințe pe Știrbei Vodă colț cu str Luigi Cazzavillan în fața Conservatorului de muzică.
- Opera Română din București (1953), basoreliefurile sunt opera sculptorului Ion Vlad. Clădirea rezultată este mult diferită de proiectul inițial, proiectul suferind numeroase modificări, mai ales de fațadă, cerute in mod repetat de consilierul sovietic Zverin.
- În anii 1960-70 face planurile Institutului Politehnic din București la care au lucrat arhitecții Ștefan Lungu, Perianu, Costin Paetia, Petre Swoboda.
Face linogravură pentru coperți de cărți de poezie (anii 1925-1930).
· 1982 - A murit scriitorul suedez de origine germana Peter Weiss, grafician si pictor totodata. El se numara printre cei mai importanti dramaturgi de expresie germana din perioada postbelica (“Ancheta”, “Discurs despre Vietnam”, “Noul proces”) (n.08.11.1916).
· 1994 - A murit Radu Albala, traducător, critic şi istoric literar, prozator (n.20.02.1924).
* 1994:
· 2012: Carroll Shelby, pilot american și constructor de automobile de curse (n. 1923)
Sărbători
· În calendarul ortodox: Sf Ap Simon Zilotul
·
· Ziua Mamei: El Salvador, Guatemala, Mexic
· Ziua Păsărilor și a Arborilor în România
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu